Profetia lui Melchisedek

melchizedek-melchisedec1

Melchisedec, un nume înconjurat de mistere şi legende magice. Este venerat şi cunoscut în diverse culturi. În Biblie, apare citat de multe ori ca Regele Salemului, iar în tradiţia evreiască este menţionat în diverse cărţi cum ar fi Zohar şi Midrash Rabba. Este cunoscut de popoarele orientale, temut de mongoli şi venerat de lamaşii budişti ai acelor pământuri.
Prof. Dr. Ferdinand Ossendowski, un ilustru călător, om de ştiinţă şi scriitor, povesteşte următoarele în deja clasica sa operă de călătorii “Bestii, Oameni şi Zei” (1924):
În timp ce traversam într-o caravană stepele Asiei Centrale, aproape de Tzagan-Luk, ghidul mongol a strigat dintr-o dată: ” Stop, opriţi-vă!”, şi de îndată s-a aruncat de pe cămilă la pământ, murmurând clasica mantră budistă “OM MANI PADME HUM”. Ceva incredibil se petrecu în acel moment. Aerul vibra suav şi aducea cu sine un cîntec de dragoste şi pace, care ajungea direct la inimă. Pămîntul şi cerul păreau să îşi ţină respiraţia. Până şi animalele o percepeau: păsările coborau din zborul lor şi se odihneau, cămilele îşi ciuliseră urechile, caii rămăseseră nemişcaţi şi atenţi, câinii se opriră din lătratul lor şi yakii se întinseseră pe sol. Hamalii mongoli îngenuncheaseră şi se rugau cu ardoare în timp ce se simţea acea pace absolută: până şi vântul nelipsit din acele părţi, încetă să mai bată. Era o atmosferă extraordinară, o linişte şi o pace neobişnuite, mai ales pentru occidentali.
Când extazul colectiv se termină, mongolii îi explicară lui Ossendowski ce s-a întâmplat. Se apropiaseră de Misterul Misterelor, de regatul subteran al Regelui Lumii, chiar în momentul în care acesta era în meditaţie.

După cum probabil vă puteţi da seama, Ossendowski nu a putut obţine prea multe informaţii de la acei oameni. Acei mongoli ştiau că lamaşii pǎstrau cu aviditate secretul Regelui Lumii, şi îi pedepseau cu severitate pe aceia care divulgau aceste lucruri.

Dar, şi aici apare încă un mister, mărturisirea făcută de Ossendowski cu acea ocazie coincide foarte mult cu expunerea din cartea “Mission de l’Inde” a lui Marqués Saint-Yves d’Alveydre (1910) şi de asemenea cu povestirea altui autor mai puţin celebru, Louis Jacolliot, în “Les Fils de Dieu” şi “Le Spiritisme dans le Monde”.

Cei trei scriitori meţionaţi vorbesc despre Agharti sau Agharta, nume cu care, în limba tibetană, este denumit misteriosul regat subteran în care îşi are reşedinţa Regele Lumii.

Ossendowski povesteşte că, fiind în vizită la mănăstirea din Narabanchi, în Mongolia, a găsit o surprinzătoare profeţie lăsată de Melchisedec în acel loc pe care Geniul Pământului l-a vizitat în anul 1890. Iat-o aici:
Cu fiecare zi care trece, oamenii vor uita de sufletele lor şi se vor ocupa mai mult de corpurile lor. Corupţia cea mai mare va domni pe pământ. Oamenii se vor asemăna mai degrabă cu animalele sălbatice, însetaţi de sângele fraţilor lor. Semiluna va fi ştearsă şi adepţii săi se vor îngloda în cerşetorie şi într-un război continuu. Cuceritorii lor vor fi răniţi de soare, dar nu se vor ridica de douǎ ori; va cădea peste ei cea mai mare dintre nenorociri şi vor ajunge să fie insultaţi de celelalte popoare. Coroanele regilor, mari şi mici, vor cădea. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt… Va fi un război teribil între toate popoarele. Oceanele se vor înroşi…Pământul şi fundul mărilor se vor acoperi de schelete, se vor diviza regatele, vor muri naţiuni întregi…Foamea, bolile, crimele necunoscute de lege, ce lumea nu va fi contemplat încă. Atunci vor veni inamicii lui Dumnezeu şi ai Spiritului Sfânt ce se aflǎ în interiorul omului. Cei care iau şi partea celuilalt, vor pieri de asemenea. Cei uitaţi, cei persecutaţi se vor răscula şi vor atrage atenţia lumii întregi. Vor fi ceaţă şi furtuni, munţii dezgoliţi se vor umple de păduri. Se va cutremura pământul…Milioane de oameni vor schimba lanţurile sclaviei şi umilinţelor cu foame, boli şi moarte. Vechile drumuri se vor umple de mulţimi care vor merge dintr-un loc în altul. Cele mai bune şi mai frumoase oraşe vor pieri în foc…una, două, trei…Tatăl se va lupta cu fiul, fratele cu fratele, mama cu fiica. Viciul, crima, distrugerea corpurilor şi a sufletelor, vor domni fără limite…Familiile se vor împrǎştia…Fidelitatea şi dragostea vor pieri…Din zece mii de oameni, doar unul va supravieţui…unul nebun, dezbrăcat, înfometat şi fără forţe, care nu va şti să-şi construiască o casă, nici să-şi procure alimente… Va urla ca un lup turbat, va devora cadavre, va muşca din propria sa carne şi îl va sfida înfuriat pe Dumnezeu. Se va depopula pământul. Dumnezeu îl va lăsa din mâna sa. Deasupra lui vor fi împrăştiate doar fructele nopţii şi ale morţii. Atunci va apărea un popor necunoscut până acum care, cu mână puternică, va smulge buruienile nebuniei şi viciului şi îi vor conduce pe cei care au rămas fideli spiritului oamenilor în bătălia împotriva răului. Vor fonda o nouă viaţă pe pământul purificat de moartea naţiunilor. De-a lungul a cincizeci de ani nu vor mai fi decât trei mari noi regate care vor trăi fericite pentru şaptezeci şi unu de ani. În continuare vor veni zece şi opt ani de războaie şi cataclisme…Apoi popoarele din Agharti vor ieşi din cavernele lor subterane şi vor apărea pe suprafaţa pământului.

În ultimul paragraf, în urma unei atente lecturi, Óscar Uzcategui a descoperit că Melquisedec dădea nişte date foarte exacte pentru profeţia sa. Să vedem:

Profeţia a fost scrisă de Domnul Lumii în anul 1890. Astfel că, atunci când Melchisedec spune ““pe parcursul a 50 de ani nu vor mai fi decât trei mari noi regate”, ne vorbeşte despre anul 1940, adică, de al doilea război mondial.

Au apărut atunci trei mari noi regate: Europa, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Apoi spune că “vor trăi fericiţi pentru şaptezeci şi unu de ani”. Adică: 1940 plus 71, ne dă 2011. Şi în acest an fatidic “în continuare vor veni zece şi opt ani de războaie şi cataclisme”.

Ne spune astfel că suntem la porţile unui conflict mondial care va avea consecinţe oribile, nemaivăzute, şi care va dura 18 ani: din 2011 până în 2029.

Mai apoi va fi o regenerare şi va începe un nou ciclu, dar nu înainte de a a avea loc o involuţie şi distrugere, cum o spun atâtea profeţii şi religii din lume.

http://www.vopus.org/ro/gnoza-gnosticism/profetii-2012/profetia-lui-melchisedec.html

Despre gelozie si posesivitate

555912_350459388395848_2099063578_n

Despre gelozie si posesivitate

Gelozia este un cancer mental.

Gelozia este pur şi simplu teama că nu ai valoare.

Gelozia e fiica iubirii pe care însă de multe ori o ucide cu veninul ei.

Gelozia este o patimă care caută cu tot dinadinsul motive de suferinţă.

Gelozia e un monstru zămislit prin el însuşi şi născut din el însuşi….Wiliam Shakspeare

Gelozia: acel Dragon care nimiceşte iubirea sub pretextul că o menţine vie….

Gelozia e un copil prost al orgoliului sau boală de nebun….Beaumarchaise

Gelozia ucide virtutea!

 

Xantipa despre gelozie…..Cugetarea pastorului german se adresează persoanelor care manifestă o gelozie exagerată.

Majoritatea oamenilor sunt geloşi de teama de a nu îl pierde pe celălalt, dar aici gelozia nu este justificată…dacă e să plece, respectivul pleacă oricum, cu sau fără crizele de gelozie ale partenerului.

Într-o relaţie, provocator este jocul geloziei care implică emoţii puternice, iar comportamentele generate de acesta protejează şi intensifică iubirea. Bineînţeles, în acest joc “de-a şoarecele şi pisica”, ambii parteneri trebuie să fie interesaţi de provocări. Însă, cei mai mulţi nu au suficient curaj să intre în acest joc sado-masochist al seducţiei; nu au adrenalină, se supără imediat şi fac scandal de proporţii.

 

Parerea unui specialist despre Gelozie

Probabil ca toata lumea este familiarizata cu tema geloziei. Mai mult decat o emotie, aceasta s-a evidentiat in istorie si in literatura ca fiind o tema ubicua si foarte des folosita. Sonetele lui Skakespeare sau marile opere jucate in toata lumea au la baza diferite scenarii si povesti bazate pe exploatarea acestui sentiment extrem de dramatic.

Sunt extrem de multi oameni care cunosc acest sentiment si care il descriu sub cele mai diferite modallitati. Fie ca sunt barbati sau femei, multi dintre ei descriu gelozia ca fiind ca un „monstrulet” care isi ia locul in creierul lor si care le controleaza si macina comportamentele si trairile, de cele mai multe ori cu consecinte extrem de negative asupra lor, dar si asupra partenerului si relatiei de cuplu.

Ce inseamna gelozia?

Nu putine au fost definitiile prin care a trecut gelozia de-a lungul timpului. Desi sunt convinsa ca fiecare persoana care a simtit aceasta emotie ar descrie-o intr-un mod diferit, o descriere unitara a geloziei poate suna cam asa: „o traire dureroasa provocata de presupunerea ca persoana iubita ar putea fi infidela.”

Gelozia este in orice caz o emotie extrem de dureroasa pentru cel care o traieste. De multe ori este si extrem de dificil de lucrat cu persoanele care au acest sentiment datorita faptului ca gelozia isi are baza in anumite credinte si ganduri extrem de bine inradacinate si exersate, asa incat schimbarea lor este intr-adevar o provocare.

Printre aceste credinte, la loc de cinste, sta teama excesiva a persoanei geloase ca va putea fi abandonat de persoana iubita si ca daca acest lucru se va intampla asta e ingrozitor si inseamna ca persoana respectiva nu va mai putea fi iubita. Din aceasta credinta nu se naste doar gelozia, dar si un intreg arsenal de strategii si comportamente menite sa tina persoana iubita langa ea. Aceste comportamente de cele mai multe ori trec de nivelul la care sunt flatante si devin din ce in ce mai suparatoare si mai greu suportabile. Persoanele geloase vor incerca diferite moduri de a tine persoana iubita langa ei: prin santaj, prin forta, prin amenintari, etc.

De ce suntem gelosi?

Dincolo de literatura care abunda de exemple care ar putea explica cauzele geloziei, studiile de specialitate din psihologie atribuie la baza geloziei un set de asumptii si de ganduri irationale si disfunctionale pe care le au unii oameni. Se numesc disfunctionale pentru ca nu ne fac bine, ne fac sa avem un set intreg de emotii negative, dureroase de multe ori chinuitoare.

Dintre aceste ganduri printre cele mai pregnante se afla evaluarea globala negativa si catastrofarea. Acestea doua se pot manifesta in mintea oamenilor sub una dintre urmatoarele fraze: „Ar trebui sa fiu iubit si pretuit mereu cu aceeasi intensitate, altfel inseamna ca nu sunt demn de iubire, iar acest este un lucru groaznic.” sau „Daca persoana iubita nu imi acorda atentia pe care cred eu ca ar trebui sa mi-o acorde, atunci asta este ingrozitor si inseamna ca nu ma mai iubeste.” sau „Daca partenera/partenerul meu ma paraseste voi ramane singur pe lume si nu voi putea suporta acest lucru groaznic.”

In aceeasi masura, studiile de specialitate au observat o tendinta a persoanelor care sufera de gelozie de a se focusa pe scenariul cel mai negativ atunci cand simt o neincredere in persoana iubita. Acest lucru inseamna ca ei vor alege cea mai rea varianta si o vor catastrofa, ajungand de multe ori la emotii atat de negative incat le putem numi paroxistice.

Toate aceste ganduri irationale sunt cele care nasc si intretin la foc continuu aceasta emotie.

Cum pot scapa de acest sentiment?

In primul rand va recomand ca atunci cand simtiti acest sentiment sa va analizati cu atentie gandurile din acel moment. E posibil ca vad doar un singur scenariu posibil? E posibil sa catastrofez? Trag anumite concluzii si fac evaluari negative despre mine pe baza acestui scenariu? Daca da, atunci poate ar fi indicat sa incercati sa va intrebati daca aceste ganduri sunt reale si daca nu exista cumva si alte alternative de luat in vedere.

In al doilea rand, daca aceasta emotie incepe sa va afecteze pe dvs si relatia dvs intr-un mod negativ, va recomand cu caldura sa apelati cu incredere la cateva sedinte de psihoterapie. Psihoterapia cognitiv comportamentala are rezultate foarrte bune in interventia in acest tip de dificultate. Impreuna cu un psihoterapeut veti afla cu exactitate ce se intampla in mintea dvs atunci cand simtiti aceasta emotie si cum puteti schimba modul de a gandi astfel incat sa treceti cu bine peste aceasta emotie si sa reincepeti sa va bucurati de relatia dvs.

Mult succes!

Sursa ultimului articol,Multumiri  : http://www.psihosolutii.ro/content/index.php/psihoterapie-individuala/82-gelozia-posesivitate-sau-iubire.html

 

Roadele Iubirii de sine-Arsenie Boca

 

“Cu trecerea de vreme, satana s-a mai iscusit in rele. Pe cine poate sa-l intoarca impotriva lui Dumnezeu, o face, ranjind bucuros; pe cine iubeste pe Dumnezeu, dar calatoreste fara sfat si intrebare, il invata si el sa iubeasca pe Dumnezeu, si-l lauda ca bine face, fara sa priceapa acestia ca au cazut la lauda straina si ca in credinta lor s-a incalcit un fir subtire de putere vrajmasa. (…)

Deci nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca. Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti de iubirea de sine. Avand iubirea fara minte, pe care ar vrea sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa peste oarecare, il cerceteaza satana, luand chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator, si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa “placeri duhovnicesti”. Iata-l cu momeala pe gat. De acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.

Iata cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a inselat pe el) (Numeri 25, 7-13).

Cand stai de vorba cu cate unii din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului sa-si de-a arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai multe ori, e caderea la lauda, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atat osardie cel amagit de minte.

Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic posibil cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile. (…)

Cu ingaduirea lui Dumnezeu, satana ii cerne si ii culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, daca ii prinde ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovaduire a Bisericii. Ca patimile acestea ii fac pe oameni sa cada loviti de sagetile laudei si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita de la locul ei (din socoteala smereniei).

Ca iata, pe cei ce nu aveau curatia vietii, lingaii de la curtea regelui Ahab, i-a dat inselaciunii desavarsite a duhului minciunii, si sfatul lor este ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita in care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale. Ca si inselatii aceia, care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o indrazneala nemaipomenita si palmuiesc smerenia, dandu-se pe sine de ceva mare (…)

Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt intregi la minte:

1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat de altfel toti ereticii (ratacitii) vremurilor, pe care insa i-a afurisit Biserica prin Sfintele Soboare.

2. Cad la lauda, avand o smerenie mincinoasa….continuarea la http://www.razbointrucuvant.ro/2010/09/29/29-septembrie-centenarul-nasterii-parintelui-arsenie-boca-roadele-iubirii-de-sine-si-ale-ravnei-fara-sfatuire-si-fara-ascultare-cum-iti-poti-taia-mintea-in-scripturi-si-pana-unde-se-poate-ajun/

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2010/09/29/29-septembrie-centenarul-nasterii-parintelui-arsenie-boca-roadele-iubirii-de-sine-si-ale-ravnei-fara-sfatuire-si-fara-ascultare-cum-iti-poti-taia-mintea-in-scripturi-si-pana-unde-se-poate-ajun/ )

Parintele Nicolae Steinhardt-despre fanatismul fundamentalist

 

Fanatismul fundamentalist – care vadeste deopotriva rautatea, ridicolul si neghiobia – întotdeauna duce la erezii, schisme, sectarism, suprematia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste (stilistii) si compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios. Întotdeauna l-am preferat pe Zosima lui Terapont.

Calugarul îmbufnat, oricât i-ar fi barba de lunga si de salbatica, iar reverenda si rasa mânjite, nu-i nici el calugar decât de ochii lumii.

6. Pe chipul calugarului e bine sa se poata citi, deopotriva, blândetea, bucuria, smerenia si nobletea.

Iar cât priveste purtarea sa si atitudinea fata de cele ce se petrec în juru-i (în imediata-i apropiere sau mai departe), se cade sa nu uite ca sa fi crestin nu înseamna a da dovada numai de blândete, ci de fermitate si curaj. Curajul e o virtute crestina esentiala. Apar, pâna si în viata cea mai retrasa si mai desprinsa de cele ale lumii, momente când devine obligatoriu sa te pronunti: sa arati de ce parte esti si ce hram porti. Atunci (iar pilde avem din belsug în perioada prigoanei politeiste ori a împaratilor iconoclasti) calitati dominante ajung acestea: curajul, demnitatea, nesovaiala; modelul în asemenea împrejurari sa fie blândul Iisus mergând netemator si dârz catre Golgota. Trupul da, se prabuseste sub povara crucii; dar forta morala (omeneasca) nu se lasa învinsa.

Astfel, arta de a fi calugar se confunda cu (deloc usoara) îmbinare a dulcetii cu asprimea, a molcomelii cu taria, a supunerii cu neclintirea.

(…)

Si mai vreau sa fac referire la convorbirea dintre Sf. Antonie cel Mare si diavol, odata, dupa ce, constatând satana ca nu-l poate spaimânta si birui pe vajnicul schimnic, a stat la taifas cu el. Sfântul îl întreaba pe Scaraotchi daca-s multi calugari în iad. Calugari?! Face interlocutorul Sfântului; nu sunt! Cum asa, se mira Antonie, doar au fost si monahi nevrednici. – Nu-i nici un calugar, afirma din nou celalalt. – Poate ca sunt si nu-i stii tu, staruie Antonie. – Pe toti îi stiu, nu poate fi vreunul despre care sa nu fiu informat! Iar sfântul se tot mira si minuneaza.

Aha! Striga deodata vrajmasul, stiu la ce te gândesti: la oamenii aceia îmbracati în negru de sus pâna jos, purtând un soi de tichie pe cap si un val deasupra-i. Da, din aia, da, avem o multime, de oameni în negru nu ducem lipsa, dar calugari, sa sti, calugari nu avem macar unul.

Purtatori de haine negre, de camilafca si culion ce ne aflam, sa ne straduim a fi calugari. Severi cu noi însine, buni si îngaduitori cu ceilalti, discreti cât priveste stradaniile si nevointele noastre, veseli, blânzi, politicosi: smeriti mai ales. Dar nu si prosti, întelegând ca viata e lucru gingas, iar calugaria si mai si; facându-ne din dreapta socoteala si din relativismul celor lumesti o lege, fericiti dar nu siroposi, neclintiti în credinta, nu si intoleranti, însa constienti de importanta si dificultatile mentinerii unor relatii cordiale cu ceilalti frati si prin urmare decisi a ne vadi nu mai putin destoinici diplomati decât Metternich, Talleyrand, Vergennes, Bismark si Titulescu; apreciem disciplina, mustruluiala de sine, sila de autocompatimire si bazaconii; poate si oarecare doza de tamaduitor cinism; noi stim ca de buna voia noastra ne-am legat la cap fara sa ne doara capul si ca sub reverenda si rasa purtam zale si armura de buni ostasi ai neînfricatului Hristos, Care si El S-a urcat vitejeste si nesilit pe cruce spre a birui rautatea, prostia, iadul, bezna si moartea: principalele ipostaze si unelte ale slutei – grotesti demonii”.

(Din: Nicolae Steinhardt, “Daruind vei dobandi”, Editura Manastirii Rohia)

continuarea la ….Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/07/29/parintele-nicolae-steinhardt-99-de-ani-de-la-nastere-habotnicia-stramta-si-zavorata-in-sine-este-si-ea-o-mostenire-fariseica-asadar-o-calamitate/ )

Despre Ingustimi si Sectarism-Arsenie Boca

“E bine sa punem la punct acel „spirit sectar”, spirit ingust, spirit habotnic, zelotismul fara socoteala, sau mai bine zis prostia, care incununeaza fruntea multor suficienti de sine.

Nu s-a crezut ca se gasesc sectari si altundeva decat unde de obicei ii stim. Observand oamenii mai cu atentie, am aflat ca spirite sectare se gasesc oriunde, in toate activitatile omenesti. Se gasesc (carcotasi) pe marginea oricarei gandiri omenesti, nu numai in religie. (…). E clar ca spiritele sectare, mentalitatile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la faramitarea lor pana la absurd. Sectarismul se explica prin sine, dar nu si-l poate explica cel ce patimeste de el. Adica cel cazut in asemenea ingustimi sustine cu toata taria ca asa este Adevarul, cum il intelege el, si nu admite o alta parere a Sfintilor, a Bisericii si a obstii in general.

Daca prostul s-ar recunoaste prost, ar inceta de a mai fi ca atare si s-ar schimba in intelept.

Orisice spirit sectar aduce mintii si sufletului o neliniste, o tulburare, o bariera care stinghereste libertatea sufletului, seninatatea superioara, suveranitatea Credintei in conducerea preainteleapta a Providentei, atat in directivele mari ale lumii, cat si-n amanuntele vietii noastre. Ca ori de cate ori nu tii pas cu Providenta, ba din nestiinta, ba din fixarea pe cateva idei omenesti, totdeauna am putea fi striviti, fara a avea un merit altul decat acela de a fi victima a ingustimii noastre. Cine-i ingust la minte, n-are leac nicaieri. Multi sunt mai betegi la minte decat de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezinta Providenta, oameni providentiali, dar dupa oarecare vreme se sectarizeaza, se limiteaza la ingustimi, la cateva principii fixe, si vor cadea victimile acestor ingustimi. Si intai trebuie sa se sparga capul prost, ca sa vie cel cu minte.

Sa luam un exemplu si un model de ingustime a oamenilor providentiali din anii 1556-1598. In aceasta perioada de vreme pe tronul Spaniei a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit si vesnic posomorat; se spune ca n-a ras in viata lui niciodata. A zambit numai o singura data, cand a auzit de macelul din noaptea Sfantului Bartolomeu. A mostenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci. Spania cu America Centrala, America de Sud, Neapolul, Sicilia si Sardinia, si Milanul si Tarile de Jos; iar dupa ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se facu stapan si peste imperiul colonial [al acesteia]: Brazilia, posesiunile din Africa si Indiile. Casatorindu-se cu Maria Tudor a Angliei, dispunea acum si de aceasta [de Anglia]. Aceasta intindere imensa [il] facea pe Filip sa se creada in sine asa de tare incat afirma, umflat de mandrie, ca in imparatia sa soarele niciodata nu apune, iar lumea zicea ca atunci cand se misca Spania, se cutremura pamantul.

Filip ar fi putut fi un rege mare, daca ar fi inteles vremea in care traia. Chiar de la suirea sa pe tron isi propusese ca toata viata lui sa lupte pentru starpirea protestantismului. Fanatismul sau, intretinut si de iezuiti, era asa de mare incat spunea adesea: „Mai bine n-as mai fi rege, decat sa domnesc peste eretici!”. Intr-adevar, el se purta cu atata cruzime contra reformatilor incat acestia il numira „demonul de la miazazi”.

In luptele sale, ce le-a avut cu flamanzii, a cautat sa-i aduca pe acestia cu de-a sila la catolicism, fiindca, din ingaduinta lui Carol Quintul, primisera calvinismul. Masurile regelui silira pe acesti locuitori sa faca o confederatie, pentru ca sa-si apere cu armele libertatea religioasa si politica.

Filip, afumat de fumul fanatic catolic, insarcina pe generalul sau, Ducele de Alba, sa se duca sa supuna tarile rasculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de acum si purtarea lui fu inspaimantatoare. Daramand toate fortaretele rasculatilor, 18.000 de oameni au fost arsi de vii, [la] 30.000 li s-au luat averile, ramanand pieritori de foame, [iar] 100.000 fura nevoiti sa paraseasca tara.

Filip, povatuit de iezuiti, se hotari sa curete Spania de necredinciosi. El dadu un decret prin care ordona ca „toti cei care nu sunt catolici sa se boteze sau sa paraseasca tara. Cei mai bogati si-au vandut averile si au trecut in alte tari, iar saracimea a ramas pe mana iezuitilor si inchinatorilor si au fost arsi de vii. In urma acestor masuri, Spania de miazazi ajunse o paragina. Sfarsitul vietii lui Filip a fost acelasi ca al lui Irod, ucigatorul pruncilor: „paduche sub piele”, iar dupa dansul Spania a decazut mereu si nu s-a mai ridicat niciodata.

Iata un argument destul de bun al suficientei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumarate crime si sange, manifestat prin ura ucigatoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca sa se impuna un crestinism fortat.

Intrebam Apusul: oare asa ne-a invatat Hristos? Unde este rabdarea care trebuie s-o avem, pana la jertfa, pentru fratii nostri mai slabi? Iata unde a dus pe Filip ingustimea fanatica a suficientei de sine! De aici reiese ca acel care este cazut in aceste extreme ale sectarismului nu-si da seama de aceasta orbire si, ascultand de o vraja vrajmasa, impinge lucrurile, in ingustimea sa, pana la absurd, prabusindu-se in abisul faradelegilor si cazand din crestinism prin calcarea iubirii de oameni.

Oricine care este afumat de o vraja vrajmasa sectara lupta pentru ca sa-si faca prozelitism cat mai mare, ca prin aderentii ce si-i castiga sa poata, azi sau maine, sa produca „anarhie”, prin razbunare si ferocitate.

Sectarismul este o vraja vrajmasa care lupta impotriva pacii lui Hristos, impotriva dragostei Lui, impotriva unitatii Lui, care a legat pe toti crestinii de veacuri, pana la sfarsitul veacului acestuia.

Spiritul anarhic sectar este izvor al rautatii, care ia pacea de pe pamant si pustieste inima de iubirea lui Hristos. Prin ingustimile lui, credinta se pustieste, ateismul se generalizeaza, dreptii se desavarsesc si… „judecata cea de pe urma” se grabeste.

Ateismul este ultima faza a sectarismului. Acesta tinde sa cotropeasca tot pamantul, iar cand va reusi ca toti supravietuitorii acestei lumi, cu voie si fara voie, sa afirme negatia lui Dumnezeu….continuarea la http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/29/parintele-arsenie-boca-despre-duhul-sectarist-fanatic-ingust-si-anarhic/

(in: Seminte duhovnicesti – Un caiet al parintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credintei, Bucuresti, 2009)

continuarea la http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/29/parintele-arsenie-boca-despre-duhul-sectarist-fanatic-ingust-si-anarhic/

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/29/parintele-arsenie-boca-despre-duhul-sectarist-fanatic-ingust-si-anarhic/ )

Profetiile Parintelui Arsenie Boca

NOTA: Este de stiut ca toate proorociile atribuite Parintelui Arsenie Boca – nu numai cele incluse in selectia de aici, pe care le-am socotit cele mai credibile – provin nu din scrierile sale, ci din relatari ale unor martori/ ucenici, iar validitatea sau veridicitatea lor este strict in functie de fidelitatea cu care acestia au transmis marturiile lor. Le-am exclus pe cele care apartineau din start unor surse indoielnice sau cu iz neortodox (gen Radu Cinamar, scriitor de factura New Age, sau altele privitoare la Bucuresti-Noul Ierusalim). Nadajduim totusi ca cele de fata, certificate si de clerici care sunt urmasi duhovnicesti ai parintelui Arsenie, reprezinta marturii autentice si, in orice caz, avertismente si povatuiri de folos sufletelor noastre.

Spunea odata cineva: „Parinte, Ceausescu strica bisericile”. „Nu el, ma, ci pacatele omenirii“ – i-a raspuns Parintele. (Maria Matronea, Sibiu)

*

* Odata, la Draganescu, am stat de vorba cu Parintele Arsenie in biserica si cand sa ies catre poarta, cam pe langa fantana, Parintele s-a oprit in fata mea si mi-a zis: „Mai, hai sa-ti spun tie ceva, ca stiu ca tu nu ma spui la nimeni”. Si continua: „Hai, sa-ti spun cum se va descotorosi Romania de comunism. Toate celelalte tari comuniste vor face pasnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca si cand dai camasa de pe tine si iei alta camasa – numai Romania va face trecerea prin varsare de sange si vor muri multi”. L-am intrebat pe Parintele daca voi muri si eu. Atunci, sfintia sa s-a asezat catre Rasarit, cu mainile impreunate, ca si cand s-ar fi rugat (nu cum fac preotii, cu mainile in sus). A stat asa, cu fata catre cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, ca nu voi muri la revolutie, dar ca „asta” va muri in ziua de Craciun. L-am intrebat: „Care asta?”. „Asta, ma, care ziceti voi ca nu vi-l mai schimba Dumnezeu”. Am intrebat incet: „Ceausescu, Parinte?”. Dansul mi-a zis: Da, ma, asta. Si voi muri si eu, cu vreo 3 saptamani inaintea lui”. (Biliboaca Matei, Savastreni)

*

* Un cumnat, Ovidiu, a fost inchis, pe vremea lui Ceausescu, pentru trecerea frauduloasa a granitei. Am fost cu sora mea, Nela, la Parintele Arsenie ca sa-i spunem. Parintele ne-a zis: „Sa-i para bine ca n-a fost puscat“. Apoi s-a intors catre lume si a zis: „Mai, sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci Romania va fi inconjurata de flacari”. Parintele nu prea era de acord sa-ti parasesti tara.

Inainte de revolutia din 1989 Parintele ne-a spus ca miroase a praf de pusca si asa a fost. Ne-a mai spus ca o sa ne pasca un mare cutremur si blocurile din Bucuresti vor ajunge ca si cutiile de chibrituri.

Parintele Arsenie a fost si ramane in inimile noastre ca un sfant. Acum mergem la mormantul Parintelui Arsenie si ne rugam acolo si de cate ori il chemam in rugaciune, el ne ajuta si ne ocroteste. (Viorica Farcas, 48 ani, Voila)

*

* Odata mi-a zis ca, intr-o noapte, catre ziua, ne vor ocupa trei tari: Ungaria, Bulgaria si Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or sa ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Si pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chis Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mures)

*

[…]

* Mi-a mai povestit cineva ca Parintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, sa nu-i pedepseasca, sa-i ierte ca si ei sunt creatia Lui si sa aiba mila de ei. Si l-a dus Dumnezeu pe Parintele Arsenie sa vada ce e pe acolo – prin America – si a zis Parintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu stiu. Nu cred ca l-a dus cu trupul. L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a vazut cu duhul, Parintele a pictat la Draganescu, deasupra scenei Invierii, mai multe cladiri moderne (turn) in flacari, reprezentare care ar putea fi profetica (vezi cele doua turnuri din „11 septembrie”).

*

Prea Sfintitul Daniil, la inmormantarea ParinteluiArsenie, a spus ca ar fi zis Parintele Arsenie asa: „Vor veni necazuri mai mari decat Muntii Fagarasului”. Ne-om duce la muntii Fagarasului si la dealul Prislopului sa se pravaleasca peste noi ca nu mai putem rezista («Atunci vor incepe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi!, si dealurilor: Acoperiti-ne!» Lc.23, 30). Si ne-om duce la morminte sa iasa afara si sa intram noi de vii ca nu mai putem rezista.

*

* Parintele a iubit mult Muntii Fagarasului; venea mereu pe la cabana Podragul si pe la Turnuri. Spunea Parintele: „Muntii Fagarasului si dealurile Prislopului va vor acoperi pe voi”.

*

Parintele a fost si este un sfant intre noi. O femeie i-a spus: „Parinte, cand o fi la judecata, sa ne treci cu gramada”. Parintele a zis zambind: „ N-ai spus rau, mai”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii il cunosteau, altii nu-l cunosteau, dar Parintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam rai, dar totusi, fac milostenie multa si asta ii ajuta”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)

*

* Eram cu Parintele Arsenie si l-am intrebat: „Ce sa facem Parinte, ca acum este foarte rau”. Parintele zice: „Va veni si mai rau”. Zic: „Parca toate sunt otravite. Nici nu ne mai vine sa mancam”.Ma, faceti semnul sfintei cruci pe tot ce mancati: apa, ceai, cafea, prajitura, fructe, bautura, mancare, paine. De ar fi dat chiar si cu otrava, Sfanta Cruce anuleaza tot ce este otravit”. (Maria Matronea, Sibiu)

*

* Zicea Parintele Arsenie, parca pentru toti romanii: „Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi. Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Manis, 81 ani, Codlea)

*

* Faceam serviciul in Brasov, la uzina Astra. Odata a venit Parintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfantului Nicolae din Schei), unde a participat la slujba. Atunci a spus: „Trebuie sa ne intarim spiritualiceste, ca altfel viata noastra este moarta, chiar daca ne merge numele ca traim. Luati exemplu de la Stefan cel Mare, care cu o mana de oameni intariti spiritualiceste, tinea pe tatari la Nistru si pe turci la Dunare”. (Nicolae Streza, 84 ani, Fagaras)

*

* Imi spunea parintele Bunescu ca Parintele Arsenie se ducea in miez de noapte la biserica, ingenunchea in intuneric langa masa sfantului altar si doua-trei ore se ruga pentru poporul roman. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

***

* Spunea Parintele Arsenie sa ne spovedim si impartasim mai des, ca va sosi timpul cand se va lua Sfanta Liturghie la cer si nu se va mai savarsi pe pamant“. (Septimia Manis, 81 ani, Codlea)

( extrase din: Noi marturii despre parintele Arsenie Boca, editie ingrijita de Ioan Cismileanu, Editura Agaton, Fagaras, 2005)

Privind viitorul a spus odata: “Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua cu cinci colturi va disparea , dar va veni steaua cu sase colturi , anarhia, si va fi vai si amar de lume“. (Cornea Elena, Harseni)

*

* Parintele Arsenie:

“Vasile, americanii pe care stiu ca-i astepti, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne asteapta o lupta grea si lunga. Cei buni si drepti vor da jertfa mare de viata si sange, cei slabi, nimicnici si fatarnici vor ingrosa randurile dusmanilor nostri atat de mult, incat vor crede ca sunt numai ei, atotputernici si atoatestiitori.

Asta va fi burta lor moale si-i va duce la pierzare cand va veni din Rasarit un om cu stea in frunte.

Dar va fi peste multi ani, peste foarte multi ani si noua Dumnezeu nu ne va harazi sa vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat sa vad, dupa sarbatoarea desarta a victoriei, cati dintre cei drepti au mai ramas! Caci, vezi tu, Vasile, dupa aceasta victorie desarta, putini dintre cei drepti vor mai fi in picioare si la sarbatoare. Peste tot vor fi naimitii [vanduti dusmanului] si abia atunci va incepe o noua lupta, poate mai usoara, caci fara jertfa de sange, dar la fel de lunga ca si cea pe care am inceput-o noi acum!” […]

(Vasile Serbu, Arpasul de jos), (Monitorul de Fagaras, 13-19 feb.2008)

*

*Odata venise o doamna de la Bucuresti si Parintele i-a spus ca pe Bucuresti s-a “ouat” de doua ori, referindu-se la bombardamente [dar si la cutremure], iar cand se va “oua” a treia oara Bucurestiul va fi sters de pe fata pamantului deoarece acolo forfotesc pacatele.

Alta data Parintele ne-a vorbit despre sfarsitul lumii, ca sfarsitul lumii nu va fi asa cum gandim noi ca va muri toata lumea odata. Ci va muri pe rand. Intr-o parte de lume vor fi razboaie, in alta parte cutremure, in alta inecari, vor fi accidente peste accidente, vor fi boli necunoscute si fara de leac. Toate acestea le putem vedea in zilele noastre. Toate acestea, pe care le vedem acum, le-a proorocit Parintele Arsenie prin anii 1945-1946 ca sa ne intoarcem la credinta ca sfarsitul nu-i departe. Putem vedea asta dupa semnele care sunt.

Toate aceste semne ni le-a proorocit Parintele Arsenie prin anul 1945-1946 si ne-a citit [talmacit] din Biblie de la Apocalipsa ca se va ridica de la Rasarit un popor fara cruce, va bantui casele oamenilor, le va darama, le va nimici, se va calca om pe om, se va manca carne de om si se va bea sange de om. Cine va ramane din razboiul acesta va fi ales ca graul din pleava. Pleava zboara, iar graul ramane. Se va alege cine va ramane.

Parintele ne-a spus: “Nu va spun de la mine. Asa scrie in carte, in Biblie”.

(Preoteasa Lucretia Urea si Paraschiva Anghel)

*

* Parintele facuse atunci altarul din padure si într-o predica spusese: „Ma, întoarceti-va la Dumnezeu caci calul rosu bate la portile Rasaritului. Dar sa nu va întristati ca de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus”. Adica, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre.

(Penciu Georgeta, Fagaras)

(din: “Alte marturii despre parintele Arsenie Boca”, Editura Agaton, Fagaras, 2008)

Sfaturi si indemnuri ale Parintelui Arsenie:

– Vine timpul, si e foarte aproape, cand toti preotii vor repara bisericile, iar altii vor construi altele noi, dar nelucrand ei la sufletul omului, vor ramane bisericile goale, cucuvelele vor canta intr-insele. Roadele slabirii in dreapta credinta a teologilor in facultati si seminarii vor fi preotii, care vor fi si mai slabi ca invatatorii lor; mai ales in Transilvania ortodoxia aproape ca va disparea, ultima reduta va fi Sibiul, dar va cadea si acesta. Dumnezeu nu forteaza mantuirea nimanui. Cine are minte sa ia aminte.

(din: “Marturii din Tara Fagarasului despre parintele Arsenie Boca”, Editie ingrijita de Ioan Cismileanu, Editura Agaton, Fagaras, 2004

Adevarata smerenie

 

“Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotri­va, ea vede in sine multa mandrie. Ea se ingrijeste sa afle in sine toate ramurile acesteia; odata ce le-a aflat, vede ca foarte multe inca sunt de aflat.

Cuviosul Macarie Egipteanul, numit de catre Biserica „cel Mare” pentru virtutile sale covarsitoare si mai ales pentru smerenia lui adanca, parinte purtator de semne si purtator de Duh, a zis in Omiliile sale inalte, sfinte, de taina, capana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita mandrie (v. Omilia 7, cap. 4). Acest bineplacut al lui Dumnezeu a ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, l-a vazut pe cel mai mare dintre sfintii monahi, Antonie cel Mare – si a zis ca n-a vazut om care sa poata fi numit „desavarsit” pe deplin si in toata puterea cuvantului (Omilia 8, cap. 5).

Smerenia mincinoasa se vede pe sine smerita in chip caraghios si jalnic, se mangaie cu  aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.

Satana ia chip de inger de lumina; apostolii lui iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor. 9,13-15) invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos, starile pricinuite de amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti, harice; mandria si slava lui desarte, amagirea de sine si inselarea pricinuita de catre ele iau chip de smerenie a lui Hristos.

Ah! Unde se ascund de nenorocitii visatori, de visatorii in chip nenorocit multumiti de sine, de starile lor de amagire de sine, unde se ascund de visatorii care cred ca se desfata si-s fericiti, unde se ascund de ei cuvintele Mantuitorului:

Fericiti voi, care flamanziti acum, ca va veti satura. Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade. Vai voua, celor ce sunteti  satui acum, ca veti flamanzi. Vai voua, celor ce astazi  radeti, ca veti plange si va veti tangui (Lc. 6,21-25)?

Uita-te mai staruitor, uita-te fara impatimire la sufletul tau, preaiubite frate! Oare pentru el nu e mai de nadejde pocainta decat placerea? Oare pentru el nu e mai de nadejde sa planga pe pamant – in aceasta vale a plangerii, menita anume plansului – decat sa-si alcatuiasca singur placeri premature, amagitoare, lipsite de noima si pierzatoare?

Pocainta si plansul pentru pacate aduc fericirea vesnica: lucrul acesta este stiut, este vrednic de crezare, marea lui insemnatate a fost intarita de catre Domnul. Si atunci de ce sa nu te cufunzi in aceste stari sfinte, de ce sa nu ramai in ele, de ce sa-ti alcatuiesti singur placeri, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, sa nimicesti in tine prin ele fericita foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea intristare pentru pacatele si pacatosenia ta?

Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei duhului; plansul arata smerenia, e glasul ei. Lipsa plansului, saturarea cu sine insusi si desfatarea de propria stare parut duhovniceasca dau in vileag mandria inimii.

Teme-te ca pentru placerea desarta, amagitoa­re, vei mosteni nenorocirea vesnica, fagaduita de Dumnezeu pentru cei ce se satura acum in chip samavolnic, impotriva voii lui Dumnezeu.

continuarea o gasiti Aici

Inceputul smereniei este saracia duhului, mijlocul sporirii in ea este pacea lui Hristos, care covarseste orice minte si intelegere, iar sfarsitul si desavarsirea este dragostea lui Hristos.

Paharul mangaierii este adus de mana sme­reniei si la cel rastignit pe cruce; lumea ii poate aduce numai otet amestecat cu fiere (Mt. 27, 34).

Smerenia nu se manie niciodata, nu cauta sa fie pe placul oamenilor, nu se lasa prada intristarii, de nimic nu se teme.

Oare se poate lasa prada intristarii cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?

Oare se poate infricosa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveste ca pe un mijloc de mantuire a sa?

Adeseori, judecatorii orbi il socot smerit pe cel fatarnic si pe cel ce cu josnicie cauta sa fie pe placul oamenilor: acesta este un adanc al slavei desarte.

Dimpotriva, pentru acesti judecatori nestiutori pare mandru cel ce nu cauta laudele si rasplatile omenesti si de aceea nu se taraste in fata oamenilor, cu toate ca acesta este rob adevarat al lui Dumnezeu: acesta a simtit slava lui Dumne­zeu, ce se descopera numai celor smeriti, a sim­tit putoarea slavei omenesti si si-a intors de la ea atat ochii, cat si mirosul sufletului sau.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/13/smerenia-paruta-este-odrasla-a-mandriei/ )

Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori

Într-adevăr, când ne gândim la viața ei, la luptele și la răbdarea ei, ne cuprinde spaima și cutremurul. Calea ei ni se pare că întrece orice putere omenească. Așa este, dar nu este alta. Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumătăți de măsură, ci cu luptă pe viață și pe moarte. Părinții Patericului au o vorbă: “Dă voință și ia putere” și alta: “Dă sânge și ia duh”. Ești neputincios, dar Mântuitorul a venit pentru cei slabi și pentru cei bolnavi. “Voiești să fii sănătos?”ne întreabă El. Trebuie să vrei din toată inima, dă voință și iei putere. Iei putere să rabzi necazurile, să te împotrivești vrăjmașului, să nu cazi în luptă, că fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh.

Darul [Duhului Sfant, n.n.] întărește puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufletești, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căință sinceră și prin fapte bune, prin post și rugăciune. Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceață a păcatului, se cade să gustăm și amărăciunea cea dulce a leacului. Așa cum bolnavul rabdă operație, tăiere, leacuri amare, știind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, așa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paștile cele luminoase și vesele, tot așa să răbdăm și pătimirele cele curățitoare de păcat și mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă și de Paștele cel veșnic, de strălucirea, mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit în necazuri și în toate felurile de chinuri.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/05/03/raspunsuri-esentiale-la-problemele-veacului-acestuia-din-partea-regretatului-mare-duhovnic-petroniu-tanase-avva-care-a-refuzat-2-mil-de-la-gigi-becali-omul-sa-se-retraga-din-cand-in-cand-ca-sa/ )