Luna-Simbolistica- Lucrarile lui Mihai Eminescu


Dictionarul explicativ al limbii romane ofera o alta perspectiva asupra lunii, una stiintifica: aceasta este definita ca “astru, satelit al pamantului, care se invarteste in jurul acestuia si care il lumineaza in timpul noptii.”

Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care creste si descreste, care dispare, a carui viata este supusa legii universale a devenirii, a nasterii  si a mortii. Reprezinta si timpul care trece, timpul viu pe care-l masoara prin fazele ei succesive si regulate.

            Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopti, in fiecare luna, ea e ca moarta. Dispare. Apoi reapare si sporeste in stralucire.

            Luna este cunoasterea indirecta, discursiva, progresiva, rece. Astru al noptilor, evoca in plan metaforic frumusetea, dar si lumina in imensitatea intunecimii. Dar prin aceasta lumina, care nu este decat o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoasterii teoretice, conceptuale, rationale.

            Cea mai frumoasa imagine a lunii ne este oferita de poezie. Si daca luam in considerare faptul ca luna este un element al naturii intalnit mai ales in poeziile romanticilor, atunci cel mai bine se va regasi in lucrarile unuia din marii poeti romani, a carui “intreaga creatie se naste din nostalgia paradisului” (Nichifor Crainic), Mihai Eminescu.

            Rolul naturii este deosebit de important in opera lui Eminescu. In poeziile din adolescenta, natura apare sub trei forme: pentru a crea o atmosfera; in metaforele figurilor sau sentimentelor umane, si ca un mediu atotcuprinzator, caruia i se integreaza si omul. Cerul, luna, luceafarul, stelele, noaptea, furtuna, marea, raul, luciul si murmurul apei, fosnetul frunzelor, codrul, campia, florile si pasarile, toate se imbina creand atmosfera tipic eminesciana, plina de culori si sunete exprimand comunicarea si corespondenta armonioasa dintre elemente.

            Dintre toate motivele eminesciene legate de natura, cel mai des, si poate mai important, este luna.

            In general, soarele nu este un astru romantic. El sfasie cu lumina lui divina cuibul nocturn al viselor. Poezia romantica apare odata cu  acea atractie spre luna. Contemplatia romantica a lunii anuleaza total ori partial simtul gravitatiei pe pamant.

            Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare cu cele din lirica sanscrita. In literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. In “Śakuntala”, eroul Dusyanta isi zice: “Desi credeam ca luna e racoroasa, intr-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim”. Asemenea imagine se gaseste si la Eminescu. De exemplu, in poezia “Cand…”:

“Cand luna prin nori pe lume vegheaza

Cand fie-ce unda se-mbraca c-o raza

Cand canta ai somnului ginii natangi

Tu tremuri si plangi.

Cand luna arunca o pala lumina

Prin merii in floare-nsirati in gradina

La trunchiul unuia pe tine te-astept

Visand destept.”

            Asocierea lunii cu durerea umana se intalneste si la poetul Tagore: “Luna, tu trezesti valuri de lacrimi in oceanul tristetii mele”.

            Dar astrul nocturn are o alta pondere in creatia lui Eminescu; vapaia lunii il transpune intr-un alt nivel spiritual si ii dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care invie ganduri si intuneca suferinte isi are rezonanta in conceptia vedica de Varuna, zeul cerului, care vegheaza gandurile omenesti, gandirea si imaginatia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit; un sambure al acestei imagini transpare in “Misterele noptii”:

“Razele din alba luna

mi le torc, mi le-mpreuna

pentru-ntregul viitor”.

            Balada “Fat – Frumos din tei” cuprinde acel efect de lumina de luna proiectat cu un gest cosmic pe mari intinderi:

“Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toata sta s-o vada,

Zugraveste umbre negre

Pe camp alb ca de zapada.

Si mereu ea le lungeste,

Si urcand pe cer le muta,

Dar ei trec, se pierd in codri

Cu viata lor pierduta.”

            Predilectia pentru efectele de luna ramane o inclinatie statornica.  Se intalneste in poeziile acestei perioade a creatiei poetului, dar si mai tarziu. O intampinam in “Melancolie” , in “Craiasa din povesti”, in “Lacul”, in “Calin”, in “Povestea codrului”, pana la acel efect maret din “Scrisoarea I”:

“Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta

Prin care trece alba regina noptii moarta.

O, dormi, o, dormi in pace printre faclii o mie

Si in mormant albastru si-n panze argintie,

In mausoleu-ti mandru, al cerurilor arc,

Tu adorat si dulce al noptilor monarc!”

(Melancolie)

***

“Neguri albe, stralucite

Naste luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le intinde pe campie;

(…)

Langa lac, pe care norii

Au urzit o umbra fina,

Rupta de miscari de valuri

Ca de bulgari de lumina.”

(Craiasa din povesti)

***

“Sa plutim cuprinsi de farmec

Sub lumina blandei lune “

(Lacul)

***

“Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri

Imprejuru-ne s-aduna

Ale Curtii mandre neamuri”

(Povestea codrului)

***

“Caci perdelele-ntr-o parte cand le dau, si in odaie

Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate

De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate”

(Scrisoarea I)

            “Scrisoarea I” sugereaza cum dintr-un colt de univers scaldat de lumina palida si rece a lunii, pornesc gandurile poetului, amplificate pana la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea intre peretii austeri ai unei odai sarace, unde “doar ceasornicul strabate lunga timpului carare”. Cadrul romantic anesteziaza simturile, din “noaptea amintirii” ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternativelor intre luciditate si visare, meditatia eminesciana trece cu usurinta de la indignare la intelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Distantarea de lume a eu-lui poetic si patrunderea in spatiul gandirii si al inchipuirii se petrece in regimul nocturn prin contactul cu energia magica selenara.

            Poetul contempla luna, o invoca:

“Luna tu, stapana marii, pe a lumii bolta luneci

Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci”.

            Se produce o modificare in sistemul de referinta. Din perspectiva cosmica, privind spre pamant, se releva un spectacol grandios si tragic. Sub lumina “fecioara” a lunii, scanteiaza pustiuri si codri, mari nesfarsite si tarmuri inflorite, cetati si case. Luna ii vede deopotriva si pe rege si pe sarac, atat de diferiti in destinul lor social, dar nivelati in absolut de “geniul mortii”; pe cei slabi si cei puternici, pe mediocrul cochet, dar si pe inteleptul solitar.

            Printre atatea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seama pe cele ale lunii. Efectul de luna, care alcatuieste un motiv atat de general al romantismului, poate aparea ca un element al peisajului in trei feluri deosebite. Exista o luna vazuta ca un obiect izolat al cerului, astru solitar catre care privirile sunt rapite:

“Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta

Prin care trece alba regina noptii moarta”.

            Exista apoi o lumina de luna resimtita ca o insusire generala a atmosferei, ca o baie de influente difuze:

“Neguri albe stralucite

Naste luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le intinde pe campie”.

            Dar exista o lumina de luna insotita cu vreun aspect material al pamantului si prin care acesta din urma dobandeste o adevarata stralucire fantomatica:

“Vazduhul scanteiaza, si ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar”.

            In multe din poeziile sale, Eminescu insoteste lumina lunii cu apa lacului:

“Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri”

***

“Ce cauti pe unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurator?”

***

“Tresarind scanteie lacul

Si se leagana sub soare”.

            Aceasta alaturare a luminii cu apa, reflectata ca o tainica imbratisare a lor, mistica pasiune a elementelor, a fost exprimata de Eminescu cand in poezia “Lasa-ti lumea…” a scris strofa simbolica:

“Iata lacul. Luna plina

Poleindu-l, il strabate;

El, aprins de-a ei lumina,

Simte-a lui singuratate”.

            Motiv “atat de romantic”, izvor a nenumarate mituri, legende si culte care daruiesc zeitelor chipul lunii (Isis, Ishtar, Artemis sau Diana, Hecate, …), luna este un simbol cosmic extins la toate epocile, din vremuri imemoriale si pana in zilele noastre, si generalizat la toate orizonturile.

BIBLIOGRAFIE:

1.     George Calinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. II, pag. 135-138.

2.     Tudor Vianu – “Scriitori romani”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. I, pag. 224-230.

3.     Amita Bhose – “Eminescu si India”, Ed. Junimea, Iasi, 1978, pag. 37-40.

4.     Mircea Eliade – “Istoria credintelor si ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chisinau, 1992, vol. III, pag. 5-17.

5.     Mihai Eminescu – “Poezii. Proza literara”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, vol. I

6.     Jean Chevalier & Alain Gheerbrant – “Dictionar de simboluri”, vol. II, Ed. Artemis, Bucuresti, 1995, pag. 244-250.

7.     Dictionar explicativ al limbii romane.

Sursa articol : http://www.referate-scolare.ro/romana/Luna-Demonul-Straveziu—Mihai-Eminescu/

1 thought on “Luna-Simbolistica- Lucrarile lui Mihai Eminescu

trimite un comentariu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s