Cabirii vs Jocul ritualic, calusarii …

calusari2 8be0b04c62

În lumea grecilor antici, cabirii sînt divinități foarte vechi luate de la pelasgi, Pausanias scriind în secolul ll al erei noastre lucrarea Descrierea Greciei la 24,3, unde ne lasă următoarele informații despre ei: ,,ținutul Pergamului era consacrat cabirilor, iar religia acestor divinități s-a născut prima dată în sînul populației pelasge”, o recunoaștere explicită că la venirea grecilor, acolo erau pelegii sau pelasgii carpatini. Dar avem o mărturie cu cîteva sute de ani înainte, venită de la Herodot care a trăit în secolul V î.e.n. scriind despre misterele acestei părți a neamurilor carpatine: ,,Cel ce este iniţiat în misterele cabirilor, pe care le celebrează samothracienii, primindu-le şi dînşii de la pelasgi, acela pricepe ceea ce zic”. Jupîne, ar trebui să priceapă și jegurile ce ne-au falsificat istoria că făcătura lor nu poate rămîne veșnică, iar ziua judecății se apropie!
Dansul acesta plin de ciudățenii arimine sau pelasge cum au spus vechii greci, se practică și azi în Anglia, de nu v-ar fi supărarea prea mare și în veninarea ca un izvor nesecat. În insulele britanice el se numește Morris, Morrice, Moresgue, Morisgue sau Morrisk, dar toate acestea nume arată un ansamblu de dansuri, iar Enciclopedia Britanică scrie că forme asemănătoare cu dansul lor – eu aș îndrăzni să zic pe cea adevărată, că dansul aparține celor care au practicat religia crucii în mileniile V-ll î.e.n. în jurul Carpaților – se găsesc în Orientul Apropiat, India, America Centrală și de Sud și bine zic năzuroșii englezi care nu au nevoie de revelații sataniste ca să spună ceea ce văd!
Caracteristica comună a acestor dansuri este că un grup de tineri sau de diferite vîrste dansează însoțind o divinitate precreștină, prin acest ritual celebrînd renașterea acestuia din moarte, iar de cele mai multe ori ei poartă haine albe, avînd legate pe picioare sau pe corp salbe de clopoței. Totdeauna aceste dansuri au fost asociate cu ideea de noroc, sănătate și bunăstare, iar desfășurarea ritualului era privită a o putere magică ce se cobora asupra dansatorilor, aceștia dorind să o răspîndească celor din jur.
Un alt ceremonial ținut în special la Padstow, Cornwall fiind inclus în grupul de dansuri numit Morris este procesiunea de Ziua Floriilor sau ziua primăverii unde un vrăjitor numit Oss Oss este deghizat într-un cal, purtînd o mască ce face minuni. Dansatorii care însoțesc personajul cîntă melodii specifice, bat în tobe, dansînd împreună cu cel deghizat. Se spune că dansul avea rolul de a îndeplini un anumit ritual al morții si al reînvierii sau însănătoșirii.
Uneori o parte dintre dansatori sînt mascați reprezentînd pe lîngă cai frumoși și tauri și dragoni, alteori dansul este executat cu săbii în mînă care se agită mereu într-un anumit fel de către ceata de dansatori, avînd un rol magic sau secret. Și Vodă Dimitrie Cantemir scrie în lucrarea amintită că în Moldova, fiecare sat avea dansul lui specific Călușarii, unde dansatorii deghizați în femei, iar unii mascați agitau mereu săbiile pe care le țineau în mîini pentru a speria duhurile rele. Englezii nu știu de unde vine numele dansului și nici cînd a apărut în patria lor, dar era legat de lumea satului cînd a fost consemnat în secolul XV. Le spun eu fără vreo răutate sau revelație satanistă că el vine de la numele latine Maris, Marisius, Marusius, sau Marisios al rîului Mureș și a fost dus în insulele britanice de către legionarii geți în secolele ll-V ale erei noastre care după terminarea cătăniei, s-au stabilit în acele locuri ce le păziseră zeci de ani. Dar prima ,,vizită” a neamurilor carpatine prin acele locuri este dovedită de toporul dublu sculptat pe unul din stîlpii de la Stonehenge identic cu cel din Ardeal, construcția megalitică fiind realizată în mai multe etape între anii 2900-1600 î.e.n. Călușarii noștri, în grup pentru o fotografie și o altă ceată de dansatori în plină desfășurare a ,,ciudatului” joc!

XXX_3k

Imaginea dansurilor cabirilor amintiți de grecii din antichitate o avem pe iconițele geților, descoperite cele mai multe dintre ele pe teritoriile locuite de geți în antichitate – vezi cele două imagini din dreapta, rîndul de sus – despre care istoricii spun că este reprezentarea cavalerului trac sau danubian și nu privește istoria noastră veche.

XXX_3j

De remarcat faptul că cei doi cabiri călare de pe imaginea ovală, ai căror cai sînt ținuți de dîrlogi de către o femeie ce stă pe tron – Maica Pămîntească – poartă fiecare steagul get cu balaurul în vînt și nu legămîntul Talpei Iadului pus la gît în loc de jujău sau talisman! Pe fotografia din dreapta, femeia ține de căpăstru calul cabirului călare care are în mînă toporul cu două tăișuri, iar în spatele lui este celălalt cabir în mîna dreaptă avînd un cap de berbec, iar în stînga o mască pentru om. Nu am să discut mai mult despre cultul cabirilor din religia strămoșească, fiindcă nu este locul, dar trebuie să amintesc faptul că această practică religioasă a străbătut timpul odată cu neamul get, ajungînd pînă în zilele noastre prin dansul călușarii (calu + sari) așa cum se vede în imaginea din dreapta sus, fiind practicat în urmă cu vreo trei sute de ani în fiecare sat locuit de românii sănătoși la cap și la suflet.
Dar unii înveninați și-au dat drumul minții bolnave pretinzînd că în fapt dansul călușarilor ar fi fost un ritual falic prin care se urmărea ca fetele să aibă noroc la măritiș, iar femeile căsătorite care încă nu aveau copii, să fie binecuvîntate cu aceste daruri. Ei pretind că Mutul purta la gît un legămînt lung pînă la genunchi fără a dovedi jegurile cît de puțin din ceea ce scriu. În realitate bățul călușarilor era un simbol al caduceului lui Sarmis sau Hermes cum l-au botezat grecii, cu care purtătorul putea învia morții, putea să aducă noroc peste cel atins, putea să vindece bolile, deci inclusiv fertilitatea fără a avea nevoie de scîrbanvnicul legămînt al mozaicilor și iudeo-cretinilor de început. Desigur, prin aceste blasfemii otrepele încearcă să ne bage în cap ideea că ar trebuie să ne rușinăm de așa zisele tradiții care sînt vechi ritualuri falice și nimeni nu s-ar mai gudura la asemenea blăstămății. Bine că dovezile arheologice și epigrafice privind cultul falusului la ivriți și iudeo-cretini nu sînt motive de rușinare și indecență, ci numai de înluminare și cea mai aleasă morală cunoscută vreodată de cultura…..continuarea pe http://www.ariminia.ro/ro/si-pietrele-vorbesc-adevarul-sectiunea-3/

Si sa va treaca si pe voi fiorii de atata Autenticitate,coregrafii de zile mari si lucrari melodice impresionante !!!!

In clipul de mai jos,am avut impresia la un moment dat, ca vad caprioare si cerbi tineri,minunat !!!! Este o vorba batraneasca, ce spune “asa ceva are doar Imparatul,nu tot satul” 🙂

Dans sau Eliberare

balerina-studio-foto

De ce ?

De ce intotdeauna cand dansam ,traim in alta lume ,oare sa fie de vina muzica sau forma sau viata ? Cand dansezi exprimi oare limbajul acela nepamantean,sa fie oare o transmigratie a trupului ,sau sufletul, singur poate face asta ? Atunci cand dansez, traiesc x 2 ,adica nu-mi mai simt trupul ,ci doua suflete impreunandu-se .Sa fii primit oare trupul atata Iubire din univers, incat atunci cand o percepem e ca si cum marea ar crea valuri egale ? Oare prin dans se deschide al noualea cer si ingerii ne imbratiseaza de acolo cu atata gingasie si dor,incat trupul preda comanda sufletului, in unduirea sferelor ? Atunci cand dansez, nu stiu altceva, decat ca exist undeva,acolo unde Dumnezeu vrea cu tarie sa fiu si sa simt cum vorbeste prin mine ,stiind intuitiv sa exprim legatura aceasta ,a ceriului cu pamantul si totul imi pare atat de clar ,acolo exist in Iubire pentru Iubire ,intotdeauna vad prin mii de ochi ,care ma inconjoara din toate partile ,e ca si cum as avea acces la o prea-inalta tehnologie,dar cuvantul este rece groaznic pe langa caldura imensa ce o pot simti acolo si nu as vrea sa ma mai intorc vreodata ,dar si dansul divin ca orice dans , are  partituri fixe ce trebuiesc insusite,dupa care  revenim si urcam din nou ,mereu alt drum, necunoscut, in bratele luminii, cu trup si suflet cu tot,iar la fiecare drum nu voi mai intreba nimic si nu voi mai povesti nimic ,raman asa cum am fost mereu,tacuta si cuminte si cine ma mai poate judeca ,cand de pe pamant se vad doar norii ? Cei ce ma vor vedea ,vor stii,ca si ei au ajuns la cer ,lasand norii in urma lor, cu lume cu tot si nu or sa mai intrebe de ce,niciodata  ……. Carla Jaklyn

Dansul este religia mea ,pentru ca exprima iubire ,in tacere,n-are nevoie de cuvinte ,in dans, miscarea vorbeste ,la fel ca in univers  ….

Mi-a spus odata cineva ,tu nu stii sa traiesti ,realizasem atunci ,ca acel cineva nu cunoscuse inca viata …

…………………………………………………………………………………………………………………

Forma se exprima prin dans; eliberarea prin forma in timp se exprima tot prin dans – dansul timpului etern vibreaza in fiecare atom al universului…R.B

Pe cer danseaza lumina si intunericul ca pereche. Pe pamant danseaza viata si moartea ca pereche. Dansul e acela care exprima mesajul primitiv al creatiei…Rabindranath Tagore

Dansul este limbajul ascuns al sufletului….Martha Graham

Nu stiu daca sufletul unui filozof doreste mai mult decat sa fie un dansator bun…Friedrich Nietzsche

Munceste ca si cum nu ai avea nevoie de bani. Iubeste ca si cum nu ai fi suferit niciodata din dragoste. Danseaza ca si cum nimeni nu s-ar uita…Mark Twain

Dansul frumos se naste din setea de dans. Iar setea de dans cere ca toti sa danseze – chiar si cel ce joaca prost – caci altfel nu ar mai fi sete, ci o academie impietrita si spectacol fara semnificatie…Antoine de Saint Exupery

Dansul este un poem in care fiecare miscare este un cuvant….Mata Hari

Dansul este poezia piciorului…John Dryden

Dansul este cea mai elevata, cea mai emotionanta, cea mai frumoasa dintre arte, pentru ca nu este doar translatare sau abstractizare din viata; este chiar viata….Henry Havelock Ellis

Pleiadele-Mitologie si adevar

the-pleiades-grafica-si-pictura-de-corina-chirila-pleiadele-1342641837_org Peleiadele/Pleiadele, fătucile titanului Atlas din poveștile lor, așa cum apar ele pe cer și pe discul de la Phaistos care avea rol ritualic, piesă descoperită în Creta, sub ruinele palatul regal ce s-a dărîmat în urma cutremurului datorat erupției vulcanice de la Santorini, la anul 1645 î.e.n. și pe discul descoperit la Nebra în estul Germaniei și care a fost făcut pe la anii 4000 î.e.n.

     Poetul latin Ovidiu pe la anii 9 al erei noastre, în răvășelul trimis conducătorului geților Cotiso, îl numește pe acesta cu tot neamul lui mioritic ,,neam scoborîtor din zei” dar poveste era cunoscută chiar prin secolul Vl î.e.n. și mai devreme, fiindcă poetul grec Pindar amintindu-l pe confratele său Pherenicos din Heracleea, a scris despre hiperboreenii din nordul Istrului că se ,,trăgeau din neamul titanilor celor vechi” adică primul neam zămislit pe pămînt dar venit din ceruri, nu din vreo vînjoșenie liberă și înfierbîntată sau luată ca ,,legămînt” prin cine știe ce scorneli drăcești.

     Pleiadele sînt surori cu Calypso, Hyas, Hyadele și cu Hesperidele, împreună cu cele șapte Hyade erau numite Atlantide, Dodonide sau Nysiade. Dar și numele constelației nu aparține limbii vechilor greci fiindcă toate referirile mitologice de început se fac la o cultură existentă atunci în nordul Istrului, din care, ei pricepuții hoți și pirați au luat ce le-a poftit inima și asta le-a adus un mare cîștig, deci hoția a fost considerată afacere cinstită.

     Pleiade sau peleiade cum le-a scris Herodot este un cuvînt aparținînd vechiului lexic vorbit de români prin mileniile ll-l î.e.n fiind compus din polei: îngeri, năluci din ceruri + ade: strămoș, tată, adică îngerii bătrîni/veghetorii sau arhangheli. Ele mai erau cunoscute sub numele de Perside, dar și acest cuvînt vine din vechea limbă rumună, fiind format din per: fiul lui – în emegi avem ber: a străluci, păstori + side/șede: în subordine, sub supraveghere; iar Maia era numită Persica, zicere formată din per: fiul/fiica lui sau strălucire, păstori + sica: întocmai după original, adevărat. Mai avem cuvîntul șică: foiță de alamă, fir strălucitor și șicui: a polei cu aur. Cuvintele în sine arată un raport de subordonare sau de legătură maternală între ființele din ceruri și pămîntenii păstori, sau neamul scoborîtor din zei.

     În mitologia noastră este vorbă de ținere aminte că Ceahlăul ar fi un munte sfînt și aici era unul din cei doi munți sfinți ai vechimilor fără de timp, iar povestea are un sîmbure de adevăr fiindcă într-o legendă a chinezilor se spune că împăratul Mu, a plecat spre soare-apune la împărăteasa lumii să ia vorbă de înțelepciune pentru neamul său. Și zic ei că a ajuns într-o țară din străfundurile apusului, acoperită de păduri și și brăzdată de ape repezi și mari, iar aici era un munte sfînt unde creștea Piersicul cu fructe de aur care odată mîncate aduc nemurirea. Adică un Măr Roșu de pe la noi cu merele lui de aur care gustate, aduc și ele nemurirea.

     Legat de această poveste a antlantidei Maia care se mai numea Persida sau Persica, amintesc și numele Perke care era vechea denumire a îinutului botezat de greci Tracia, pe care pricepuții indo-europeniști încearcă să o scoată din per(k) ce ar însemna în făcătura lor, munte, vîrf, movilă. El vine de la pir/bir: păstori, a străluci, a arde cu flacără, a se mișcă + ci/gi: nobil, civilizator, ales, fiindcă rîmînii din Albania spun pir la flacără, cuvînt onomatopeic ce imită arderea cu flacără puternică unde se aud ușoare pocnituri, adică pir, pir. Parce la romani era zeița nașterii și destinului iar în româna veche avem cuvîntele perce: bărbat sau tînăr care muncește la stînă fără atribuții speciale; bîrce: oi; berce: cu coadă scurtă sau scurtată, fără coadă; căciulă fără vîrf, căciulă teșită așa cum purtau toți geții, dumbravă, pădurice, oaie cu lînă creață și scurtă, crestături făcute pe ceva (poate năravul lor de a scrie pe stînci).

     Bercea este nume de familie la români ce amintește peste timp această realitate istorică, a vechiului nume al Traciei. Iubiții traciști vor plesni de ciudă văzînd că nebunia lor se sprijină pe o făcătură a grecilor, tot așa cum romanii, începînd cu secolul ll î.e.n. i-au numit pe geți cu numele de daci, țara lor era Dacia și de aici a ieșit nebunia dacistă.

     Tot legat de numele Persida și Persica, din terminația celor două cuvinte (sida și sica), vechii greci l-au făcut pe Sedek, părintele cabirilor, iar ivriții preluînd povestea l-au scornit pe Melkisedec, adică regele (meliki) Sedek al cabirilor!

     Amintirea acestor lumi pierdute și falsificate o putem descîlci ajutîndu-ne și de Iliada, care ne spune că viteazul lor Ahile se ruga cînd îl apuca dorul de stăpînul lui ceresc, la ”Zeus cel mare, Domnul Dodonei, pelasgilor, care trăiește departe, și apără de frig Dodona prinsă de iarnă.” Ori Zeus nu umbla prin frig sau zăpadă la fel ca toți supușii lui greci, fiindcă le-ar fi înghețat durligele dar și durligosul mădular cu care făceau prăpăd cînd ieșeau la vînătoare de femeiesc. Numai geții aveau divinitățile lor ce sălășluiau pe crestele munților acoperiți de zăpadă, unde frigul te zgîlțîia zdravăn dacă nu aveai pantaloni și cojoc pînă în pămînt iar capul să îl acoperi cu căciula turtită (berce sau perce). Pe preotesele acestui sanctuar, Herodot le-a numit peleiades (polei: înger, ființe de lumină venite din cer + ad/at: strămoș, tată) și spune că cea care a fondat altarul sub un stejar se numea Pelasgia. Ori cuvîntul ,,peleiades” arată hoția grecilor fiindcă apare mai tîrziu tot la ei dar sub forma Pleiades, adică modificat să nu mai știe nimeni pe unde au dat rău cu șoalda. Peleiades înseamnă tocmai îngerii străvechi sau strămoșii din ceruri, întocmai cum se considerau geții ca scoborîtori din aceste stele, numite de greci peleiades, dar cuvintele au fost preluate din limba vorbită de pelasgii cu care au conviețuit peste 1000 de ani, ziditoarea altarului fiind vrednica arimină Pelasgia, fie-i în veci numele pomenit!

     Acestui Zeus al grecilor de la Dodona, amintit începînd cu mijlocul secolului Vll î.e.n. i se mai spunea și Naios, dar cuvîntul neios în limba română însemnă acoperit cu multă zăpadă sau luna decembrie. Mai avem cuvîntul dudună: termen de politețe care se dădea în trecut femeilor și fetelor din oraș, cam tot așa cum erau respectate și preotesele care locuiau între zidurile lăcașelor de cult. Deci iarăși nu este vorba de divinitatea grecilor cum falsifică arheologii lor azi istoria. Dodona a fost un sanctuar foarte vechi din mileniul ll î.e.n. în nord-vestul Greciei de azi, închinat Zeiței Mamă Gaia, care era numită aici Dione (dio: sfînt + one: neam, a fi împreună) iar la geți avem Maica Pămîntească. Aici s-au descoperit inscripții în miceniană (vezi discul de la Phaistos unde apar și pleiadele) și iliră, sanctuarul fiind folosit de către populațiile de păstori din nord și după 650 î.e.n. cînd apar inscripțiile în greacă închinate lui Zeus Naios dar asta nu înseamnă că era un lăcaș de cult grec fiindcă numele divinității nu are nimic cu panteonul lor. Aici exista un crîng sfînt și un stejar sfînt, arbore specific numai religiei geților iar în prezent românilor, vechii greci avînd ca sfînte, bărbăția lui Hercules și a lui Zeus.

     Chiar și în anul anul 241 e.n. un preot pe nume Poplius Memmius Leon organiza festivalul Naia din Dodona. În limba română cuvîntul naie are sensul de corabie, barca solară; noia: minte, spirit, a se înnoi, a renaște, apă sfințită; noi: apă neîncepută pentru aghiasmă sau descîntece, deci nimic din ce iese după mitologia lor, din bărbăția lui Zeus sau Hercule. Ori la strămoșii noștri, Anul Nou era la 22 martie și atunci începea înnoirea naturii și a sufletelor neamului arimin. Pentru a mai arăta încă o dovadă de cum ne-a batjocorit această adunătură de lepre religia strămoșească, amintesc zicerea venită de la ei, cum că, turbatul Zeus înnebunit de frumusețea peleiadei Maia, a găbuit-o și înghesuit-o într-o peșteră din muntele Cyllene, lăsînd-o grea violatorul universal. Din această împreunare de nevoie, s-a născut Hermes la ei care era mesagerul zeilor, dar la geți era Sarmis însă țîșnit nu din aruncătorul de flăcări al lui Zeus, ci din scînteia fulgerului Tatălui Ceresc. Multe am avut de îndurat din partea acestui neam de tîrîturi, și încă vom mai suferi dacă nu vom îndrăzni să-i plesnim zdravăn peste bot  pentru atîtea nelegiuiri.

     Echidna, în mitologia grecilor era un monstru jumătate șarpe și jumătate om născută de către Phorcys și Ceto, un fel de monstru marin apărut odată cu apele de început. Ne spun legendele lor că Keto a născut într-o peșteră un alt monstru greu de stăpânit care nu avea nimic din înfățișarea omului dar nici a zeilor nemuritori. Această ființă fabuloasă a fost divina și aroganta Echidna, jumătate fiind o nimfă cu fața plăcută și ochi încîntători, iar cealaltă jumătate un şarpe uriaș, de care însă vînosul lor flăcău Hercule, nu s-a speriat deloc, ba chiar i-au sfîrîit rău călcîiele pentru frumusețe și din această încolăcire zic ei că s-au născut Scitus, Tracus și Agatîrsus ca părinți ziditori ai neamurilor respective. Fi-v-ar în veci blestemată hoția și minciuna, enam de stîrpituri și jeguri criminale.

     Avînd un chip ademenitor, ea îl folosea pentru a prinde oamenii naivi pe care îi mînca de vii în peștera unde își ducea viața. În alte legende Echidna este fiica titanilor Tartaros și Gaia, avînd un trup jumate om – partea de sus – și jumătatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două aripi, imagine ce seamănă cu zgripțuroii noștri. Împreună cu Thyphon au dat naștere altor monștri: Himera, vulturul ce i-a mîncat ficatul lui Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae, Scylla, etc. Se presupune că Echidna și odraslele ei sînt responsabile pentru toate nenorocirile și haosul ce a existat în lume, după făcătura pricepuților mitologi greci.

getia-2-5 getia-2-6 Echidna văzută și ca șarpe cu aripi, sau pasăre foarte fioroasă, cunoscute în mitologia noastră ca zgripțuroi, avea o rădăcină foarte veche pe plaiurile carpatine fiindcă ea apare și la emeși, cum arată poza de culoare maro, dar o iubesc și austriecii de azi care au pus-o pe fioroasa dihanie să le păzească de lotri în plină zi dar mai ales noaptea un lampadar. Vedeți întunecaților că și ei știu ce fac!

     Hesiod în Teogonia scrisă prin secolul Vlll î.e.n. ne spune că șerpoaica ce trăia în țara Arima era nimfă în jumătatea de sus, cu privirea strălucitoarea și obrajii frumoși, iar jumătatea cealaltă de la brîu în jos, un imens șarpe, mare și groaznic, cu pielea pătată, mâncând carnea vie din oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug într-un loc ascuns a pămîntului sfînt. Acolo ea are o peșteră adâncă făcută de zei ce seamănă cu un palat strălucitor, sub o stâncă golașă departe de zeii nemuritori și de larma muritorilor, de unde păzea întreg ținutul. Ea nu îmbătrînea și nu va muri vreodată avînd viață veșnică. Tot prin aceste locuri de legende unde își duce veacul nemuritoarea Echidna, era și grădina cu mere de aur pe care o păzește fiul ei Ladon, un balaur uriaș tărîm, pe care legende spun că îl stăpînea titanul Atlas.

getia-2-7sursa : http://www.ariminia.ro/ro/getia-sectiunea-2/

Ochii,oglinda sufletului ….

inocentaPoate ca e un har sau poate ca nu,dar am vazut intotdeauna in ochii celor din jurul meu ceea ce trebuia sa vad si multumesc heruvimilor ca ma poarta uneori, sa vad prin ochii lor inefabili  !!!!

“Ochii vad numai ceea ce mintea este pregatita sa inteleaga.”
Henri Bergson

“A vedea nu inseamna intotdeuna a crede.”
Martin Luther King, Jr.

“Ochii sufletului celor multi sunt incapabili sa suporte viziunea divinului.”
Platon

“Uneori nu te poti vedea pe tine insuti cu claritate pana cand nu te zaresti prin ochii celorlalti.”
Ellen DeGeneres

“ Cel mai dificil lucru este sa vezi ceea ce este in fata ochilor tai.”
Johann Wolfgang von Goethe

“Lacrimile sunt lotiunea naturala a ochilor. Ochii zaresc mai bine atunci cand sunt spalati de lacrimi.”
Christian Nestell Bovee

“Obiectele stralucitoare sunt pe placul ochilor lipsiti de profunzime.”
Thomas Carlyle

“Ochii , asemeni unor santinele , ocupa pozitia cea mai inalta a corpului.”
Marcus Tulius Cicero

“Fata reprezinta imaginea sufletului , iar ochii ii oglindesc intentiile.”
Marcus Tullius Cicero

” Nu poti sti niciodata cum arati in ochii altor oameni.”
Autor anonim

“Atunci cand sunt inchisi , ochii mei zamislesc picturi.”
Samuel Taylor Coleridge

“Daca am putea sa lasam deoparte creierul si sa ne folosim numai ochii…”
Pablo Picasso

“Ceea ce percep ochii in ierburi , pietre si copaci nu reprezinta adevaratele remedii ; ochii nu zaresc decat suprafata lucrurilor.”
Paracelsus

“Daca nu ai plans niciodata , nu poti avea ochi frumosi.”
Sophia Loren

“Cand iti vorbeste o femeie , observa ccea ce iti spune cu ochii .”
Victor Hugo

“Ochii , aceste limbi tacute ale iubirii.”
Miguel de Cervantes

“In tara orbilor , chiorul este imparat.”
Proverb

“Daca un om nu are capacitatea de a vedea , nu inseamna ca ii lipseste viziunea.”
Stevie Wonder

“Ochii sunt amuletele mintii.”
William R. Alger

“Deschide-ti ochii si priveste inlauntrul tau.Esti multumit de viata pe care o duci ?”
Bob Marley

“ Unii ochi ameninta asemeni unor pistoale incarcate si fixate asupra unei tinte , altii sunt la fel de insultatori precum niste fluieraturi sau lovituri ;unii sunt inexpresivi asemeni coacazelor , iar altii sunt tot atat de adanci precum o fantana in care te poti prabusi.”
Ralph Waldo Emerson

“Tine-ti ochii larg deschisi inainte de casatorie , si intredeschisi dupa aceea.”
Benjamin Franklin

“Devreme la culcare , devreme la trezire ,
Fac un om stupid si , in ochi, cu orbire.”
Orson Scott Card

“Ochii celorlati oameni ne aduc suferinta.Daca as fi fost orb nu mi-as fi dorit nici haine scumpe , nici case sau mobile luxoase.”
Benjamin Franklin

“Cel care are un ochi indraznet poate spune deopotriva adevaruri si minciuni nemaipomenite.”
Johann Kaspar Lavater

“Ochii si urechile sunt martori jalnici ai oamenilor necultivati.”
Heraclit

“Tineti ochii deschisi, urechile deschise , insfaca tot ce poti si invata.”
Victoria Abril

“Oamenii poseda doi ochi si o singura limba , pentru a vedea de doua ori mai mult decat vorbesc.”
Charles Caleb Colton

“Cum este posibil ca o fiinta inzestrata cu niste bijuterii sensibile precum ochii , niste instrumente muzicale incantatoare ca urechile , si niste arabescuri fabuloase precum nervii creierului , sa isi duca traiul mai prejos decat un zeu ?”
Alan Watts

“Un ochi frumos face tacerea elocventa , un ochi binevoitor transforma contradictia intr-un consimtamant , un ochi manios deformeaza frumusetea.Aceste mici organe dau viata fiecarei parti a fiintei noastre .”
Joseph Addison

“Exista un drum al ochiului catre inima care nu trece prin intelect.”
G. K. Chesterton

“Cine poate orbi ochii indragostitului ?”
Vergiliu

“Obstacolele sunt acele lucuri infricosatoare pe care le zaresti atunci cand iti abati ochii de la ideal.”
Henry Ford

“Televizorul este guma de mestecat a ochilor.”
Frank Lloyd Wright

“Nu crede ceea ce iti spun ochii.Tot ceea ce iti arata este limitarea.Priveste folosindu-ti spiritul si vei afla ceea ce stiai deja , vei vedea cum poti zbura.”
Richard Bach

“Conform uneia din teoriile mele , barbatii iubesc cu ochii , iar femeile cu urechile.”
Zsa Zsa Gabor

“Inima nu isi doreste ceea ce ochii nu pot admira.”
Proverb

“Ochii sunt organe mult mai vrednice de crezare decat urechile.”
Heraclit

“Nici un ochi care a privit frumusetea nu si-a pierdut vederea.”
Jean Toomer

“Transformarea nu consta in a-ti implanta ochi, caci ei exista deja ; ci in a le da directia potrivita , inzestrare care le lipseste.”
Platon

“Dragostea este oarba ; prietenia ii inchide ochii.”
Proverb

“Iti poti inchide ochii fata de realitate , dar nu si fata de amintiri.”
Stanislaw Lem

“Conducatorii isi tin ochii indreptati catre orizont , si nu catre picioarele lor.”
Warren G. Bennis

“Am o conceptie simpla despre viata : tine-ti ochii deschisi si mergi inainte.” “
Laurence Olivier

“Exista mai multe feluri de ochi .Chiar si sfinxul are ochi .Drept urmare , nu exista Adevarul , ci numai diverse feluri de adevar.”
Friedrich Nietzsche

“Ochii celorlalti , inchisorile noastre ; gandurile lor , coliviile noastre.” “
Virginia Woolf

“Acesti ochi ,
Prea puri si onesti in respect pentru a se deghiza ;
Dulcele suflet straluceste prin ei.”
Owen Meredith

“Pentru a picta trebuie sa iti inchizi ochii si sa incepi sa canti.”
Pablo Picasso

“ Nu te poti increde in ochii tai atunci cand imaginatia iti este lipsita de concentrare.“
Mark Twain

“Dragostea iti inzestreaza sufletul cu ochi ; el stie ca ca lucrurile nu sunt asa cum par.Adevarata lui viata este visul ; visul este lumea care il inconjoara.”
Michel de Montaigne

“Natura si cartile apartin ochilor care le zaresc.”
Ralph Waldo Emerson

“Chinezii spun ca europenii au un singur ochi, ei insisi au doi, iar restul lumii este oarba.”
Robert Burton

“ A vedea cu ochii altuia , a auzi cu urechile altuia , a simti cu inima altcuiva. In acest moment, aceasta mi se pare cea mai corespunzatoare definitie a ceea ce numim simtire sociala.”
Alfred Adler

“Ochiul e lesne de infricosat. “
Ralph Waldo Emerson

“Cumparatorul are nevoie de o suta de ochi , vanzatorul , de nici unul.”
George Herbert

“Pentru a vedea , imi inchid ochii.”
Paul Gauguin

“In ochii unui barbat viteaz , pericolul straluceste asemeni soarelui.”
Euripide

“Un scriitor trebuie sa creeze cu ochii , iar un pictor , cu urechile.” “
Gertrude Stein

“De vreme ce nu putem schimba realitatea , sa schimbam ochii care zaresc realitatea.”
Nikos Kazantzakis

“Asa cum ochii nostri au nevoie de lumina pentru a vedea, mintii noastre ii sunt necesare ideile pentru a concepe.”
Napoleon Hill

“ Dragostea deschide , dar si inchide ochii.”
George MacDonald

“Atunci cand se uita direct in ochii altuia , nimeni nu poate minti , nimeni nu poate ascunde nimic .”
Paulo Coelho

“Ochii unui indragostit pot orbi un vultur cu doar o privire .”
William Shakespeare

“Ochii sunt oglinda sufletului.”
Proverb idis

“Ochiul stapanului este mai de folos decat mainile lui amandoua.”
Benjamin Franklin

“In spatele fiecarui mare barbat sta o femeie care isi da ochii peste cap.”
Jim Carrey

“Cel care nu se mai opreste pentru a se minuna si a ramane incremenit in extaz , este ca si mort ; ochii lui sunt inchisi.”
Albert Einstein

“Cui ai de gand sa dai crezare , mie sau ochilor tai ?”
Groucho Marx

“Prefer sa privesc cu ochii inchisi.”
Josef Albers

“Fixeaza-ti ochi catre stele , iar picioarele , pe pamant.’
Theodore Roosevelt

“Imi inchid ochii si lumea dispare ; deschid ochii si lumea se naste iarasi.”
Sylvia Plath

“Nu zarim natura prin ochii nostri , ci prin intelegerea din inimile noastre.”
William Hazlitt

“Ceea ce nu vezi cu ochii tai , nu marturisi cu propria-ti gura.”
Proverb ebraic

“M-am uitat in ochii tai cu ochii mei.Mi-am pus inima aproape de a ta.”
Papa Ioan XIII

“Atunci cand o femeie nu este frumoasa , oamenii ii spun intotdeuna : “Vai, ce ochi frumosi ai ; vai , ce par minunat.” “
Anton Cehov

“A citi un poem inseamna a-l auzi prin ochi ; a-l auzi inseamna a-l vedea cu ajutorul urechilor.”
Octavio Paz

“Ochii nu sunt de vina pentru ceea ce mintea nu zareste.”
Publilius Syrus

“Daca privesti un om in ochi pentru a-i descoperi caracterul , acestia te pot minti.”
Stevie Wonder

“Atunci cand cant , pentru a simti un cantec cu o mai mare profunzime , imi inchid ochii.”
Mahalia Jackson

“Ochii tai optimisti sunt asemeni paradisului , pentru cineva ca mine .”
Depeche Mode

“Un ochi dezmatat este mesagerul unei inimi lipsite de castitate.”
Sfantul Augustin

“Cei mai puternici ochelari din lume sunt ochii unui om care se priveste pe sine insusi.”
Alexander Pope

“Ochii mei sunt un ocean in care se reflecta visele mele.”
Autor anonim

“Nu am nevoie de nici un dictionar de aforisme pentru a-mi aminti ca ochii sunt oglinda sufletului.”
Max Beerbohm

“Putini sunt cei care privesc cu proprii lor ochi si simt cu propria lor inima.”
Albert Einstein

“Ochii arata varsta sufletului.”
Ralph Waldo Emerson

“Ochii sunt bijuteriile trupului.”
Henry David Thoreau

“Ochiul zareste un lucru cu o mai mare claritate in vis decat imaginatia atunci cand este treaza.”
Leonardo da Vinci

“Pentru a avea ochi frumosi , cauta sa zaresti ceea ce este mai bun in ceilalti.”
Audrey Hepburn

si o melodie minunata,multumesc Marian ,la tine am gasit-o ….

Cuvinte …..

Si la inceput era Cuvantul ,dar Dumnezeu nu s-a rezumat la Cuvant …..

Cuvintele inrobesc ,sub cuvinte se ascund “lucruri” ,faptele nu pot inrobi niciodata ,caci sunt la vedere …

Oamenii nu-i vei cunoaste niciodata dupa cuvinte ,ele pot fi mestecate mai mult decat painea …proverb romanesc

” O limba ascutita poate zdrobi spiritul.” (Proverb)

” Esti ceea ce esti din cauza a ceea ce-ti penetreaza mintea.” (Zig Ziglar)

” Asculta cu atentie vocea interioara si urmeaza aceasta voce nu a celor din jur” – Sai Baba

” Cu certitudine, cuvintele se numara printre cele mai puternice droguri inventate de omenire.” (Rudyard Kipling)

Sa nu acordam niciodata încredere celor care sunt întotdeauna de acord cu cei cu care vorbesc…Francesco Orestano

Între toate bolile minţii, nu este vreuna mai molipsitoare sau mai dăunătoare ca plăcerea de a linguşi….Richard Steele

Am învăţat la şcoală o vorbă ce zicea
Că linguşirea-i hrană doar pentru proşti sadea;
Dar după câte ştiu şi omul învăţat
Din ea să se înfrupte încearcă câteodat’….Jonathan Swift

Un discurs linguşitor este ca un ştreang îndulcit cu miere….Diogene

Mini-excursie-Ruslana-Stiu

DSCF0110 DSCF0116DSCF0035 DSCF0047DSCF0150DSCF0146DSCF0042 DSCF0092DSCF0160asa viteza am prins in mini-excursia asta ca mi-a sarit ingerul de pe capota, hi hiiii glumesc,se crapase de la caldura si l-am dat jos ,mi-a sarit doar un gratar din bara fata,asta fiindca e “lin” drumul ….A fost frumos,desi scurt ,cand am dat de apa curgatoare, nu ne-a mai scos nimeni din ea pana tarziu ,defapt baiatul ne spunea mie si sotului sa ne maturizam, ca el se simte singurul adult de acolo 😀 .La intoarcere am stat la loja,adica in spate ,pfffoa ce fain e,am vazut si fazanii si iepurii de pe camp  !!!!! …

DSCF0137huh,sa va zic inca una buna ma 🙂 (vorba lui Florin Piersic).Acum doua zile oprisem la semafor deja poate de doua minute,era ziua mare ,in jurul amiezii si am auzit o bufnitura ,m-a lovit unul din spate,puteam sa jur ca-i logan si asa a fost .Era vraiste in bara din fata , eu am un cui de remorcare sanatos pe spate si nu am patit nimic,doar m-am trezit ca am doua numere de inmatriculare si resturi din bara aluia ,in rest nimic .Hai ,la culcare toata lumea,gata cu fotosinteza  :)))))

Sarpele in textul popular romanesc

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAmana lui Sabazios-Dionysos

lucrarea “Sarpele in textul popular romanesc”se gaseste la link-ul de mai jos

http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari3/romana/Texte_lit.rom3_doctorat/37_Ionela_Iacob.pdf

Bust of Tutankhamun

Tut ankh amun

 

Calea Tao,traducere de Octavian Sarbatoare

©luxsublima-spiritualitate-3

Calea Tao,traducere de Octavian Sarbatoare

1.
Calea (Tao) care poate fi numita nu este Calea Ultima.
Numele dat Caii nu poate fi numele vesnic.
Fara nume este esenta Cerului si a Pamântului.
Dând Caii un nume este ceea ce creiaza toate lucrurile.

Cine n-are dorinte vede esenta lucrurilor.
Cine are dorinte vede doar manifestarea lor.

Amândoua aspecte au aceiasi sursa,
Dar devin diferite atunci când sunt percepute.
Asemanarea lor este in profunzimea profunzimilor
Unde este poarta prin care totul ia fiinta.

2.
Când frumosul este cunoscut ca frumos,
Atunci este cunoscut si urâtul ca urât.
Când binele este cunoscut ca bine,
Atunci si raul este cunoscut ca rau.

Astfel un aspect îsi are opusul sau,
Greul si usorul se sprijina unul pe altul,
Lungul si scurtul se opun unul altuia,
Înaltul si josul sunt diferite ca nivel,
Vocea se sprijina pe sunet,
Începutul are totdeauna un sfârsit.

Înteleptul astfel practica Non-actiunea
Si învata pe altii prin exemplu, nu prin vorbe.

Lucrurile în lume sunt toate într-o stare relativa.
Înteleptul stiind aceasta nu-si arata preferintele.
Priveste totul cu egala consideratie.
Creiaza merite dar nu si le însuseste.
El actioneaza optim, ia lucrurile asa cum sunt.
Le îndeplineste, dar ramâne mai presus de merite.
Astfel ca meritele ramâne cu el tot timpul.

3.
Conducatorul se manifesta cu modestie,
Nu arata pozitii de putere,
Astfel ca oamenii nu se vor confrunta.
Nu pune pret pe lucruri,
Astfel ca oamenii nu vor fura.
Nu arata lucruri care pot fi dorite,
Astfel ca oamenii nu-si vor strica inimile.
Înteleptul conduce astfel oamenii
Tinandu-le inimile pure, dându-le mâncare,
Necreindu-le ambitii si întarindu-le sanatatea.
Astfel Inteleptul îi împiedica sa cunoasca raul,
Dorind mereu binele, cei cu ganduri rele nu pot actiona.
El conduce subtil, toti traiesc astfel în pace.

4.
Calea (Tao) este goala, folosinta-i nesfarsita.
Este adânca, pare originea tuturor lucrurilor.
Pare ca vesnic ramane fara capat.
Nu stiu cum a fost creata,
Pare ca a existat chiar înainte de Creator.

5.
Natura n-are preferinte,
Considera totul cu egalitate.
Tot asa înteleptul n-are preferinte pentru nimeni,
Pentru el, toti sunt priviti în egala masura.

Universul este nesfârsit, în el se gaseste totul.
Cu cât misca mai mult, cu atât mai mult este produs.

Prea multa vorba duce la oboseala.
Mai bine se pastreaza calea de mijloc.

6.
Spiritul nepatruns nu moare niciodata.
Se poate numi Mama tainica,
Care este poarta naturii, tot timpul în noi.
Folosita din plin niciodata nu se sfârseste.

7.
Universul dainuieste etern
Pentru ca nu exista pentru sine.
Astfel si Înteleptul stand la urma, ajunge în frunte.
Se neglijeaja pe sine însusi, si ajunge sa fie ocrotit.
Nu traieste pentru sine, traieste astfel din plin.

8.
Virtutea este fluida ca apa.
Apa patrunde subtil peste tot.
Tot astfel virtutea biruieste fara efort.
Calea Tao este la fel.

Cel care cauta îsi gaseste locul.
Simtamintele creiaza o inima adanca.
Prietenia aduce bune relatii cu toti.
Vorba onesta creiaza încredere.
Cel ce conduce respecta regulile.
În afaceri corectitudinea este cautata
Timpul aseaza lucrurile.
Virtutea actioneaza astfel fara contradictii.

9.
Întinderea prea mare a corzii
Creaza prea mare tensiune.
Ascutirea prea deasa a uneltei
O face curând de nefolosit.
Adunarea bogatiilor într-un loc
Curând face locul nesigur.
A fi mandru de bogatii si onoruri
Este cauza caderii în disgratie.
Înteleptul se retrage dupa îndeplinirea faptei.
Aceasta este Calea (Tao) a virtutii (Te).

10.
Putem oare sa ne unim sufletul
Si sa nu ne abatem de la Cale (Tao) ?
Putem sa avem o respiratie calma ca a unui copil ?
Putem oare purifica viziunea vietii,
Astfel ca ceia ce vedem sa straluceasca ?
Putem oare iubi si conduce oamenii
Cu subtilitatea Non-actiunii?
Ne putem oare conduce singuri
Si închide sau deschide posibilitati dupa voie ?
Putem oare invata sa avem access la totul
Prin puterea Caii (Tao) ?
Putem creia si hrani?
Putem sa ne eliberam de dorinta de a poseda ?
Putem face bine fara a dori ceva în schimb ?
Putem conduce fara a apasa ?
Cine poate face acestea a dobândit marea Virtute (Te).

11.
Sunt 30 de spite în butucul rotii,
Dar folosirea lui depinde de golul din centru.
Vasul facut din huma este util
Prin golul creiat de forma lui.
Casa cu ziduri, ferestre si usi
Este utila prin golul creiat de acestea.
Desi pretuim ceia ce exista, ne folosim de ceia ce nu exista.

12.
Culorile îl orbesc pe om, sunetele îl asurzesc.
Gusturile îi slabesc simtul gustului.
Alergatul la vanatoare îl salbaticesc.
Ceia ce se obtine greu îi îngreuneaza manifestarea.
Astfel ca Înteleptul se detaseaza de simturi
Si traieste în lumea lui interioara.

13.
Atât norocul cât si nesansa creiaza frica.
Gândul bun sau gândul rau, dualitatea
Care exista tot timpul în mintea încordata.

Cum pot norocul sau nesansa sa creieze neliniste ?
Cel norocos îsi asteapta câstigul cu nerabdare.
Iar cel nenorocos este nelinistit pentru ce a pierdut.

Cum pot gândul bun sau cel rau
Sa existe în mintea incordata ?
Este pentru ca avem un Ego.
Daca n-am acorda Ego-ului importanta
Si încordarea mintii s-ar diminua.

Astfel ca cel care îi considera pe altii
Ca si cum ar fi el însusi
Este demn de a conduce.
Celui care-i iubeste pe altii cum se iubeste pe el însusi
I se poate acorda încredere.

14.
Privind Calea Tao, nu poate fi vazuta.
Încercand s-o ascultam, nu poate fi auzita.
Dorind s-o simtim, nu poate fi atinsa.
Aceste trei însusiri nu pot fi definite.
Calea Tao nu poate fi astfel perceputa.
Are ca esenta Golul, este forma fara de forma,
Nu poate fi perceputa cu simturile.
Infinitul si Eternul nu se pot explica
Întâlnind Calea Tao nu-i poti vede începutul,
Urmând Calea Tao nu-i poti vede sfarsitul.

Cunoscând cum s-a manifestat Calea Tao în trecut,
Se poate intui prezentul.
A trai prezentul ca oglinda a trecutului,
Aceasta înseamna a fi pe Cararea Tao.

15.
În trecut, cei care urmau Calea Tao
Erau asa profunzi, ca greu puteau fi întelesi.
Un astfel de Întelept era prudent
Ca unul care trece un râu iarna.
Era încet în a lua decizii, ca unul care se teme
Ca ceia ce este spus se rastalmaceste.
Era modest ca si cum nu i s-ar cuveni nimic.
Se misca asa usor ca ghiata ce se topeste.
Era asa de simplu si natural ca lemnul din padure.
Era gata de a primi ca o vale deschisa.
Era prietenos ca apele care se amesteca.

Cine este bagat în ape murdare,
Sa le lase sa se limpezeasca.
Cine este agitat, sa încetineasca activitatile.
Cei care merg pe Calea Tao nu se manifesta.
În acest fel potentialul lor ramâne neatins.

16.
Fiind fara de dorinte, se atinge linistea.
Pentru tot ce capata existenta,
Este un timp de absorbtie în non-existenta.
Dupa o viguroasa crestere,
Orice dispare, întorcându-se astfel la sursa.
Întorcerea la origini este linistea,
Repaosul este conditia naturala.
Întoarcerea la origini este eternitatea,
Cel ce stie aceasta este iluminat.
Cel ce nu stie are parte de suferinta.
Cunoscând eternitatea se contopeste cu totul.
Contopindu-se cu totul expandeaza.
Prin expandare este prezent peste tot.
Fiind omniprezent atinge o stare înalta.
Prin starea înalta atinge Tao (Este pe Carare).
Cine atinge Tao intra în eternitate.
Desi corpul îmbatrâneste, spiritu-i nu moare niciodata.


17.
Cei mai buni conducatori trec neobservati.
Altii pot fi iubiti si laudati,
De altii oamenii se tem, altii sunt urâti.
Atunci când lipseste încrederea conducatorilor in oameni,
Nici oamenii nu pot avea încredere în conducatori.
Cuvintele sunt totdeauna mai prejos de fapte.

18.
Atunci când Calea Tao este pierduta,
Apar multitudinea de reguli si legi.
Când Ego-ul se manifesta în oameni,
Se da nastere la multa hipocrizie.
Când relatiile de familie slabesc,
Se face mult caz de aceste legaturi.
Cand o natiune este intr-o stare de confuzie,
Tara produce multimea de patrioti.
Fiind pe Calea Tao lucrurile sunt in echilibru,
Fara Tao apar toate diferentele.

19.
Mergând pe Calea Tao si abandonând învatatura omeneasca,
Problemele izvorâte din morala vor dispare.
Abandonând dreptatea facuta de legi si reguli,
Dreptatea adevarata apare natural.
Abandonând profitul si lucrurile scumpe,
Societatea va scapa de hoti si tâlhari.
Renuntând la aceste trei lucruri,
Se obtine simplitatea, naturaletea si abundenta.

20.
Renuntând la cauza durerii, durerea înceteaza.
Fie ca spui “Da” sau “Nu” este tot o relativitate.
Fie ca ceva este considerat “Bun” sau “Rau”,
Starea lor relativa ramâne.
Daca altii se tem de ceva,
Este oare îndreptatit sa ne temem si noi ?
Realitatea poate fi cu totul alta.
Oamenii lumii vor continua sa se casatoreasca,
Sa faca sarbatori si petreceri.
Urmând Calea Tao eu sunt fara de dorinti,
Ca un prunc care nu stie nici macar sa se bucure.
Fara certitudini, fara nimic al meu.

Oamenii lumii doresc sa aiba lucruri,
Eu n-am nimic, pot fi numit nebun.
Alti oameni par ca stiu multe,
Eu par simplu si nu atrag pe nimeni.
Pentru alti oameni deosebirile sunt clare,
Numai eu vad totul ca întreg.
Par fara tel, ca valul marii dus,
Batut de vânt, par ca ajung niciunde.
Alti oameni au un tel, doar eu nu vad niciunul.
Sunt diferit de altii pentru ca sunt pe Calea Tao.

21.
Virtutea (Te) urmeaza Calea (Tao).
Calea Tao nu se poate vede sau atinge.
Desi nevazuta si de neatins, contine totusi forme.
Nevazuta si de neatins, are totusi consistenta.
Subtila si ascunsa, are totusi esenta.
Esenta sa este eterna, dintotdeauna a existat,
Ca izvor al tuturor creatiilor.
Cum putem afla caile creatiei ?
Prin Calea Tao.

22.
Ce-i aplecat, se va ridica.
Ceia ce este strâmb, se poate îndrepta.
Golul atrage plinul.
Sfârsit va fi reânoit.
Cel ce are putin va avea mult.
Cel ce are mult va pierde.
Cel Întelept sta pe Calea Tao,
Astfel ca este un model de urmat.
Nu este mândru, de aceia straluceste.
Nu se preamareste pe sine, de aceia este apreciat.
Nu se lauda, de aceia acumuleaza merit.
Nu se pune mai presus de toti,
De aceia este privit cu respect.
Nu este la concurenta cu nimeni,
De aceia nimeni nu-i poate râvni locul.
Din vechime se spune sa fim modesti,
Astfel ca integritatea nu se stirbeste.
Cel integru este cel care calatoreste pe Calea Tao.

23.
Vorbind putin ramânem în repaos.
Vântul, furtuna trec, cum tot ce e-n natura-i trecator,
Asa si omul trece.
Dar cel ce urmeaza Calea Tao se identifica cu Tao.
Cel ce urmeaza Virtutea (Te) se identifica cu Virtutea.
Cei ce se pierd sunt una cu perzarea.
Cei ce nu cred, nici ei nu sunt crezuti.

24.
Stând pe degetele picioarelor, postura-i instabila.
Cu picioarele încrucisate, nu se poate merge.
Cel ce isi da marire, nu are stralucire.
Cine se preamareste, nu este apreciat.
Cel ce se lauda, nu are merit.
Cel încrezut, nu este respectat.
Cel ce urmeaza Calea Tao îi evita pe acestia toti.

25.
Înainte de existenta Cerului si a Pamântului,
Era ceva fara început si fara de sfârsit.
Neschimbat exista prin sine însusi.
Acest ceva umplea totul, era nesfârsit.
Poate fi considerat ca sursa universului.
Nu-l pot numi, silit sa-i dau un nume,
Îl numesc Tao, îl cred ca fiind suprem.

Suprem înseamna fara de sfârsit,
Fara de sfârsit se poate afla oriunde.
Este atât departe cât si aproape.
E Tao cel suprem,
Si cerul si pamântul si omul sunt supreme.
Omul urmeaza legile pamântului,
Pamântul pe cele ale universului,
Universul urmeaza Tao,
Care este complet în sine.

Tao-te ching vers. 26-51

26.
Ceea ce este usor este deasupra greului.
Calmul este deasupra agitatiei.
Înteleptul se elibereaza de greu si agitatie.
În mijlocul lumii frematând el ramane în repaos.
Conducatorul nu este superficial sau frivol.
Superficialitatea nu are baza solida,
Asa cum graba face sa se piarda controlul.

27.
Bunul calator nu lasa urme.
Bunul orator nu se pierde în discutii.
Cel ce evalueaza lucrurile nu se pierde în calcule.
Usii încuiate bine nu-i trebuiesc mai multe încuietori.
Legând ceva bine cu o funie,
Alte funii nu mai sunt necesare.

Înteleptul îi ajuta pe toti prin prezenta sa.
Toate lucrurile din jurul sau sunt la locul lor.
Fiind în lumina nimic nu se pierde.

Cel ce e bun învata pe cel rau prin exemplu bun,
Cel ce e rau învata pe cel bun prin exemplu rau,
Cei ce nu pretuiesc pe Întelept si-a lui învatatura,
Traiesc himere, amarnic se înseala,
Desi poate au educatie aleasa.
Dar Înteleptul e subtil în tot ce face.

28.
Cel ce îsi stie forta si ramâne slab,
E pe Cararea Tao, simte ca-i copil.
Cel ce se stie erudit si-si tine simplitatea,
Este exemplul bun.
Model fiind, e vesnic pe Cararea Tao.
Cel ce atinge gloria si ramâne modest are Virtute (Te),
Atingând plinatatea vine din nou la sursa de unde toate au iesit.

Cel Întelept e astfel într-o continua armonie,
Se scalda în lumina, se afla în repaos.
Fiind în repaos atinge infinitul.

29.
Cel care doreste sa stapâneasca lumea,
Dându-i amprenta sa, nu poate reusi.
Caci lumea este sacra, nu poate fi schimbata permanent.

Fiind siguri de ceva, putem oricând sa pierdem.
La drum, unii-s în fata, altii-n spate,
Unii respira greu, altii usor,
Unii sunt tari, altii mai slabi,
Unii umbla în car, altii pe jos.

Cel Întelept pastreaza calea de mijloc,
În armonie nu exagereaza, nici nu leneveste
Nici cu corpu-i nici cu mintea-i.

30.
Conducatorul ce urmeaza Calea Tao,
Nu recurge la forta pentru a cuceri.
Caci stie ca-n atac riposta va primi.
Distrugeri mari urmeaza si foamete si boli.

Cel luminat nu recurge la forta pentru a-si creia glorie.
Îsi conduce treburile fara a ofensa pe nimeni.
Si nu recurge la lupta decat fortat de aparare.
Astfel el nu tulbura armonia.
Cel ce foloseste forta nu este pe Cararea Tao,
Iar cel ce nu este pe Carare va pieri.

31.
Armele aduc nenorociri.
Cel ce urmeaza Calea Tao le detesta.
Nu le foloseste decât constrâns de necesitate.
Chiar si atunci le foloseste cu retinere.

Liderul Întelept chiar si când invinge,
Nu se bucura de victoria lui,
Nu se bucura de uciderea adversarilor.
Intra în batalie mâhnit ca trebuie s-o faca.
Caci victoria nu este celebrare ci funeralii.
Cel ce se bucura de ucideri si crime,
Nu este pe Calea Tao.

32.
Calea Tao este prea subtila pentru a fi definita.
Manifestându-se capata un nume.

Când un Conducator urmeaza Calea Tao
Este urmat onest de cei supusi
Si pacea va dainui in regat.
Înteleptul care cunoaste Calea îsi stie limitele,
Cel ce-si cunoaste limitele este pe Carare.
Tao întrepatrunde totul, toate fiintele se intorc in Tao,
Cel Întelept stiind aceasta aplica Tao în tot ce face.

33.
Cunoscându-i pe altii este întelepciune,
Cunoscându-se pe sine însusi este iluminare.
Învingând un adversar este tarie,
Învingându-se pe sine însusi este cu adevarat putere.
Multumit cu ce are Înteleptul este bogat,
Cel perseverent ajunge la îndeplinirea scopului.
Cel care nu-si pierde tinta se mentine.
Chiar si dupa moartea fizica
Puterea celui Întelept produce efecte pozitive.
Astfel el traieste în eternitate.

34.
Tao cuprinde tot universul,
Toate lucrurile îsi au izvorul în Tao.
Nu respinge pe nimeni si nimic.

Cel pe Carare e creator, dar nu-si însuseste ceia ce creiaza.
E generos, dar nu profita de recunostiinta altora.
Fara dorinte proprii trece nebagat in seama.
Înfaptuieste lucruri bune, dar nu-si atribuie merite.
Nemanifestându-si marirea Înteleptul este cu adevarat maret.

35.
Fiind pe Cararea Tao toate fiintele
Se indreapta catre calea fireasca.
Pe Cale sunt armonia, sanatatea, pacea si fericirea.
Cel ce gusta din dulceata-i va vrea sa ramâna.
Dar Calea este cu mult mai profunda,
Transcende gustul, nu poate fi vazuta,
Auzita, simtita sau cuprinsa.

36.
Liderul Întelept cunoaste aceasta.
Ceva se contracta pentru ca era dilatat.
Ceva slabeste pentru ca era tare.
Ceva se înalta pentru ca era jos.
Cineva primeaste pentru ca a dat.
Aceasta-i întelepciune.
Subtilul e mai presus de grosier.

Asa cum pestele nu trebuie sa iasa din apa
Tot asa Liderul Întelept nu face caz de forta.
Prin simplitate se aduce pacea,
Încredeare aduce armonie.

37.
Cararea Tao pare inactiva, dar totul este îndeplinit.
De-ar fi urmata de conducatori,
Lumea s-ar indrepta prin ea insasi.
Cautând solutii la multele probleme,
Simplitatea este de urmat.
Simplitatea evita înmultirea dorintelor.
Dorintele putine aduc linistea.
Fara multe dorinte lumea se armonizeaza prin ea însasi.

38.
Înteleptul nu-si afiseaza virtutea si de aceia este virtuos.
Omul obisnuit îsi afiseaza virtutea si de aceia este slab.
Virtutea superioara nu intervine deschis,
Lucrurile sunt astfel duse la bun sfarsit.
Virtutea inferioara totdeauna se manifesta,
Iar lucrurile ramân neterminate.

Bunatatea Înteleptului nu are un motiv în sine,
Astfel ca treptat oamenii îl urmeaza.
Urmând Calea Tao apare si Virtutea (Te).

Cand virtutea dispare apare bunavoita,
Cand bunavointa dispare apare compasiunea,
Cand compasiunea dispare urmeaza regulile.
Prin reguli sinceritatea si încrederea dispar.
Astfel apar confuzia si distorsiunea evenimentelor.

Înteleptul vede si adancul nu numai suprafata.
Vede fructul potential în floare.
Astfel prin virtutea sa vede realitatea
În locul manifestarilor trecatoare.

39.
Fiind în armonie cu Calea Tao
Cerul si-a dobândit claritatea.
Prin armonie Pamantul a devenit stabil.
Prin armonie lucrurile au fost treptat creiate.

Fara Calea Tao omul se departeaza de Cer,
Fara Calea Tao îsi pierde stabilitatea pe Pamant.
Cand echilibrul dispare si omul dispare.

Înteleptul vede totul într-un echilibru,
Este modest, nu intervine.
El lasa Calea Tao sa se manifeste
Unindu-se cu Calea Tao intra în armonie.

40.
Miscarea eterna Tao e întoarcerea la sursa
Pornind de jos e felul etern de a incepe.
Toate lucrurile apar din manifestare (fiinta),
Manifestarea izvoraste din nemanifestare (nefiinta).

41.
Atunci cand Înteleptul aude despre Calea Tao
Nu intarzie sa o urmeze.
Cel mediocru cand urmeaza cand se lasa.
Ignorantul cand aude de Calea Tao se amuza prosteste.
Fiind ignorant, de nu s-ar amuza Calea n-ar fi Calea Tao.
De aceia se spune:
“Cei ignoranti fac haz de cel iluminat,
Considera sfatul bun fara utilitate,
Calea valoroasa le pare neânsemnata”.

Cel Întelept pare gol ca o vale.
Virtutea pura pare a fi fara miez.
Preaplinului extins fiind, i se vad cu greu marginile.
Ceia ce-i simplu pare fara consistenta.

Exista o cale a perfectiunii.
Universul nu se opreste într-un punct.
Cunoasterea necesita timp de a se acumula.
Muzica se învata tintind catre subtil.
Calea Tao nu poate fi cuprinsa
În manifestare aduce implinire
Celui ce-o urmeaza pentru a se perfectiona.

42.
Calea Tao s-a manifestat la inceputuri.
Acea manifestare a devenit cauza altei manifestari.
Aceasta la randul ei a produs o alta.
Asa au aparut toate lucrurile.
Perechea de contrarii Yin si Yang au aparut,
Energia (Ch’i) le-a pus în miscare.
Armonia astfel s-a stabilit.

Oamenii obisnuiti sunt dependenti,
Doar Înteleptul este multumit cu sine insusi.
Traind prin sine însusi se aliniaza armoniei Caii Tao.

43.
Observand curgerea lucrurilor, usorul va depasi greul,
Ceia ce n-a venit inca, va inlocui ceia ce este,
Non-actiunea este astfel superioara actiunii.

Putini sunt in lume care pot instrui fara cuvinte.
Aceasta este calea Înteleptului.

44.
Între glorie si sanatate ce este mai important?
Între bogatie si fericire ce este mai pretios?
A alerga dupa castiguri e pierdere sigura.
Daca fericirea ar veni cu bogatia,
Ar fi multi oameni fericiti, dar ei nu sunt.

Cel multumit cu ce are, evita injosirea.
Cel ce stie sa se opreasca la timp, nu intra în pericol.
Astfel Înteleptul dainuieste.

45.
Perfectiunea nu are capat, oricat ar fi de-nalta,
Ceva mai poate fi adaugat.
Folosu-i e astfel din ce în ce mai bun.
Nemarginirea oricat ar fi de mare, ceva mai poate fi adaugat.
Si folosinta-i din ce în ce mai multa.
Ceva oricat de drept ar fi, mai poate fi-ntreptat.
Maiestria de a face ceva, poate înca sa creasca.
Oratoria maestrului poate fi înca mai buna.
Ce este în miscare poate fi îmbunatatit.
Doar nemiscarea este completa-n toate,
Ea e suportul, modelul a orice, conduce totul.

46.
Când oamenii urmeaza Calea Tao,
Caii comunitatii sunt pe ogor la munca.
Când oamenii nu urmeaza Calea Tao,
Caii comunitatii sunt pregatiti de lupta.
Campul ramane astfel nelucrat.

Nu este eroare mai mare, decat dorintele desarte.
Nu este mai mare suferinta decat lipsa de multumire.
Nu este mai mare calamitate decat lacomia.
Caci celui ce-si limiteaza dorintele, nimic nu îi lipseste.
Ogoru-i cultivat, e multumit cu tot ce are.

47.
Cunoasterea trebuie sa vina din interior.
Mintea omului poate lua forme variate.
Fara a merge-n lume, lumea se cunoaste.
Fara a privi pe fereastra, cerul poate fi cunoscut.
Cu cat ne departam mai mult,
Cu atât cunoastem mai putin.
Înteleptul ajunge la destinatie fara sa porneasca,
Vede lumina fara a privi.
Întelege fara a cerceta, îndeplineste toate în repaos fiind.

48.
Mergând pe calea lumii lucrurile se acumuleaza,
Mergând pe Calea Tao lucrurile se înputineaza.
Prin înputinare se ajunge la nimic, la sursa.

Prin miscare lucrurile sunt scoase din starea lor fireasca.
Efortul-i necesar de a le echilibra.
Pe Calea Tao lucrurile sunt deja în echlibru.
Actiunea nu este astfel necesara.

49.
Înteleptul nu are Ego, se identifica cu universul.
Este bun si cu cei buni si cu cei rai.
Caci virtutea-i este bunatatea.
Este onest cu cei onesti si cu cei neonesti.
Caci virtutea-i este onestitatea.

El trateaza pe toti cu aceiasi impartialitate.
Traieste simplu si în armonie.
Pe toti îi priveste ca o mama pe copii.
În inima lui încape intreaga lume.

50.
Venind în lume este iesirea din Tao,
La moarte este intrarea în Tao, în repaos.
Înteleptul stiind aceasta nu tulbura armonia.
Asteapta sa inteleaga ce se arata a urma,
Aratându-se lumina este pe Calea Tao.
Toate pericolele sunt astfel evitate.
El aste astfel tot timpul în repaos.
Desi traieste-n lume e pe Cale,
Moartea-i nu-i decat o continuare.

51.
Calea Tao produce toate lucrurile,
Virtutea (Te) le întretine.
Armonia se întretine urmând Calea Tao,
Valoarea lucrurilor se naste
Din a poseda Virtutea (Te).
Urmând Virtutea (Te) este progres si dezvoltare,
Lucrurile sunt îngrijite, protejate, fiintele hranite.
Desi totul e-n Tao se manifesta ca si cum n-ar poseda nimic.
Asa-i si Înteleptul, seamana Virtutea (Te) în tot ce face,
Nimic nu-si însuseste, e astfel pe Carare.

52.
Tao este causa a totul.
Cunoscând causa se pot cunoste manifestarile.
Fiind în mijlocul manifestarilor putem privi la sursa.
Astfel Înteleptul traieste-n armonie,
Nu se expune, astfel se protejeaza,
Prin expunere se creiaza multimea de probleme,
Vazând esenta lucrurilor stie ce se va întampla,
Prin sensibilitate îsi manifesta taria,
Prin introspectie e mereu în armonie,
Aceasta-i în fapt a trai în eternitate.

53.
Cunoscând Calea Tao pot vorbi despre ea.
De-ar fi sa dau un sfat as spune sa mergeti pe Carare.
Desi Calea-i usoara, fiind ignoranti
Multi oamenii prefera caile laterale.

În loc sa foloseasca resursele pentru viata,
Unii conducatori cheltuiesc pentru înarmare.
Cand conducatorii sunt iresponsabili,
Poporul sufera, tara e împovarata.

54.
Înteleptul îsi sadeste cu grija semintele,
Îsi construieste solid casa,
Astfel ca grija si lucrul bine facut
Ramân o pilda pentru generatiile care vin.

Prin practica Caii Tao pentru el
Cel Întelept urmeaza Virtutea (Te).
Practicata de o familie
Virtutea aduce abundenta.
Practicata de o comunitate de oameni
Virtutea aduce înflorire.
Practicata de o tara întreaga
Virtutea devine exemplu pentru alte tari.
Practicata de întreaga lume
Virtutea devine un bun universal.

Daca un om urmeaza virtutea
Este un exemplu pentru familia lui.
Cand o familie urmeaza virtutea
Este un exemplu pentru comunitate.
Cand o comunitate practica virtutea
Este un exemplu pentru tara.
Cand o tara practica virturea
Este un exemplu pentru întreaga lume.
Se poate proba aceasta prin simpla observatie.

55.
Cel care urmeaza Calea Tao pare un copil.
Pare ca nu are forta si tarie, dar strânsoarea lui e ferma.
Pare ca nu are energie, dar miscarea-i e plina de elan.
Pare ca nu are nimic de spus,
Dar vorba-i vine totdeauna la timp.

Înteleptul e mereu în armonie,
Fiind în armonie se aliniaza cu eternul,
Aliniindu-se cu eternul este mereu in lumina.

56.
Cel ce stie nu vorbeste, cel ce vorbeste nu stie.
Închizând ochii, neascultând, nemirosind,
neatingând, negustând se închid simturile.
Dar o lume a armoniei se deschide în interiorul mintii.
Astfel Înteleptul nu este preocupat
De prieteni sau dusmani, de glorie sau disgratie.
Ajunge la perfectionare urmând Calea Tao.

57.
O tara este dreapta prin legi drepte.
Un razboi se castiga printr-o tactica avansata.
Printr-o vointa puternica o dorinta este îndeplinita.

Prea multe legi înmultesc faradelegile,
Pregatirea prea mare de razboi aduce razboiul.
Propagarea dorintelor aduce conflictul între oameni.

De aceia Înteleptul spune:
“Nu aduceti prea multe legi,
Si poporul se va conduce el însusi.
Gânditi-va la pace si tara nu va suferi.
Traiti în simplitate si oamenii vor trai in armonie”.

58.
Când conducatorii nu pun prea multe restrictii
Oamenii sunt multumiti.
Când conducatorii pun prea multe restrictii
Oamenii sunt nemultumiti.

Din prea multa abundenta apare saracia.
Dintr-o mare saracie se iveste prosperitatea.
De aceia cumpatarea este cea mai buna.

Înteleptul este cumpatat.
Se da exemplu pe el însusi prin pilda vie.
Nu-si impune vointa, de aceia e urmat,
E precis în actiune, de aceia rezultatele sunt cele asteptate,
Exigent cu el, dar flexibil cu ceilalti,
Multumit în ce face, e remarcat oricand de oameni.

59.
Pentru a conduce o tara moderatia este necesara.
Înteleptul fiind moderat este pe Cararea Tao,
Fiind pe Carare are Virtute în tot ce face.
Astfel ca el poate înfaptui orice.
Poate sa conduca si o tara.
Poate astfel sa puna o baza solida
Prin pilda vie pe care o da.
Înteleptul e vrednic sa conduca
Pentru ca urmeaza calea cerului.

60.
O tara se conduce cu mult tact.
Cand tara este condusa cu întelepciune
Fortele raului nu au putere.
Oamenii nu mai întretin astfel fortele malefice.
Înteleptul si oamenii din jurul lui
Îsi întretin reciproc atitudinea pozitiva.
În tot ce fac, Virtutea se arata,
Astfel ca lumea se perfectioneaza continuu.

61.
O tara întinsa are mare putere de atractie.
Acolo multi se întâlnesc,
E ca principiul feminin care atrage supunându-se.
Cel care se supune conduce cu subtilitate.

Tot astfel daca o tara mare nu-si arata mandria si puterea
Cucereste tarile mici fara lupte.
Daca o tara mica se supune se întregeste astfel cu o tara mare.
Astfel ca tara mare are mai multi oameni
Iar tara mica are mai mult spatiu.
Câstigul este astfel reciproc.

62.
Calea Tao este calea luminii.
Pentru oamenii buni este o comoara, cei rai fug de ea.

Se pot câstiga oamenii cu vorbe frumoase,
Se poate câstiga respectul prin fapte frumoase.
Dar Calea Tao este mai presus de bine.
Cel care o vede se scalda în lumina.

Alegând un conducator,
Nu bogatia sau experienta sunt necesare,
Ci gradul lui de competenta pe Cararea Tao.

De ce cei din vechime pretuiau pe aceia pe Carare?
Pentru ca erau iubiti de popor.

63.
Actiunile bune nu se fac în graba,
Munca buna nu necesita epuizare.

În cursul timpului ce este mic creste,
Ce este in urma ajunge în frunte.

Marile calatorii încep cu un pas timid,
Marile realizari au începuturi modeste.
Înteleptul vede persectiva lucrurilor
În pasi timizi, începuturi modeste.

De aceia Înteleptul urmand Calea Tao,
Cu cumpatare întreprinde orice,
Astfel ca tot ce face e solid, dureaza,
Îndeplineste totul fara graba si eforturi.

64.
Problemele pot fi evitate chiar înainte de a incepe,
Armonia este astfel mentinuta
Înainte ca sa apara confuzia.

Închizând usa nimeni nu poate intra.
Un mare copac a fost la inceput o mladita mica,
O mare calatorie de mii de kilometri
Începe cu un pas.

Înteleptul nu insista sa castige nimic,
Nu alearga dupa glorie sau competitii.
Astfel nu poate pierde nimic.
Este exemplul de înfaptuire a lucrurilor fara efort.

65.
Înteleptii din vechime învatau pe oameni viata simpla,
Fara viata simpla multe cunostiinte sunt nefolositoare.

Conducatorii înselând poporul
Face ca si poporul sa umble dupa înselatorii.
Astfel ca înselaciunea îi stapaneste pe toti.
Stiind acestea se pot evita multe rele.

66.
Un râu curge catre partile cele mai joase ale vaii,
Râul este astfel stapânul vaii.

Pentru a-i castiga pe oameni, trebuiesc serviti,
Pentru a-i conduce pe oameni trebuiesc urmati.

Când Înteleptul se arata mai presus de oameni
Ei nu se simt apasati,
Când Înteleptul sta în fata oamenilor,
Ei nu se simt confruntati.

Astfel Înteleptul este pilda vie,
Cei din preajma lui se simt ocrotiti.

67.
Cei ce urmeaza Calea Tao au trei calitati esentiale,
Compasiunea prin care se dobândeste curajul,
Prudenta, prin care se dobândeste putere,
Modestia, prin care se dobândeste influenta.

Dar actiunile obisnuite ale oamenilor
Este sa premareasca pe erou.
Sa dobândeasca putere prin lipsa de prudenta,
Sa-si creasca influenta prin afisarea mândriei.

Doar cel cu compasiune este cu adevarat curajos,
Doar cel prudent are cu adevarat putere,
Doar cel modest poate influenta cu adevarat oamenii.
El este astfel pe Cararea Tao.

68.
Compasiunea este cea mai buna aparare.
Un luptator eficient nu e fricos,
Nu-si arata agresivitatea,
Cuceritorul eficient nu se implica în lupte grele,
Un adevarat conducator nu-i plin de autoritate.

Cel fara frica si agresivitate atrage pe altii,
Cuceritorul nu stapâneste prin violenta,
Conducatorul nu ajunge în frunte prin autoritate.
Fiind în armonie cu natura totul se poate înfaptui.

69.
E mai usor a da înapoi zece metri decat a avansa unul.
Disputele pot fi câstigate prin simpla asteptare,
În loc de avansare agresiva, se merge înapoi si se asteapta.
Fara a afisa putere, fara înarmare agresiva
Bataliile pot fi cucerite.

Nu subestima adversarul, nici pe cei hotarati în lupta.
Agresivitatea pare a câstiga,
Dar cel cu compasiune pâna la urma e biruitor.

70.
Putini sunt în lume cei ce-l urmeaza pe Înteleptul,
Care se manifesta cu multa simplitate.

Omul obisnuit întelege greu calea Înteleptului,
Desi faptele sunt evidente.
Onorând pe Întelept ne facem partasi întelepciunii lui.

El poate n-are haine scumpe sau de remarcat,
Înteleptul poate parea fara însemnatate,
Dar comoara sa este în inima.

71.
Cunoscându-ne limitele este întelepciune,
Necunoscându-ne limitele este ignoranta.
Înteleptul îsi cunoaste limitele.
Astfel ca stie oricând cât poate face.

72.
Înteleptul nu intervine fara a fi chemat,
Nu se amesteca în treburile altora,
Exceptând doar pentru a se apara.

Desi se cunoasate bine pe sine însusi
Înteleptul nu face caz de propria-i personalitate,
Se respecta pe sine însusi,
Dar nu asteapta de la altii respect.
Lasa lucrurile sa treaca
Atunci cand stie ca nu au nici o legatura cu el,
Se implica astfel numai
În ce este semnificativ pentru viata-i.

73.
Un viteaz care nu se stapâneste, fie ucide, fie e ucis,
Un viteaz care se stapâneste traieste
Si nu vatama pe nimeni.
Cerul îl protejeaza pe cel ce nu vatama,

Asa-i si Calea Tao, nu se opune, nu se straduieste,
Desi nu vorbeste i se raspunde,
Desi nu cere, i se îndeplinesc dorintele,
Desi nu doreste sa întreprinda ceva,
Totul se înfaptuieste.

În marea-i vastitate Tao pare ca-i gol,
Dar e ca sita, nimic nu scapa din legile-i firesti.

74.
Justitia nu se poate baza pe amenintarea cu moartea,
Caci pentru cei carora nu le e frica de moarte
Ar fi întrutotul ineficienta.

Când asuprirea aduce moartea la orice pas,
Cui îi mai e frica de moarte?
Judecatorii intr-o astfel de tara sunt inutili.

75.
Când conducatorii devin lacomi exploatând poporul,
Poporul flamanzeste.
Când conducatorii îsi urmaresc doar interesele proprii,
Oamenii devin rasvratiti.
Când conducatorii ucid fara motiv,
Oamenilor nu le mai este frica de moarte si se rascoala.

76.
Omul se naste plapând si sensibil,
La moarte e tare si întepenit.
Mladitele tinere sunt flexibile si fragede,
Când planta se usuca, se întaresc si mor.

Ce-i tare, întepenit, exprima moartea,
Ce-i slab, plapând sensibil e semn al vietii.

Asa cum pomul tare nu se poate îndoi
Batut puternic de un vant, se rupe.
Tot astfel ce-i inflexibil se-ndreapta catre moarte.
Ce-i tare si întepenit cade la pamant,
Ce e usor, flexibil, e dus de vant departe.

77.
Calea Tao e ca un arc întins,
Partea-i de sus se coboara, cea de jos se ridica.
Ce este în exces se diminueaza, ce este putin creste.
Calea Tao ia de acolo de unde este prea mult
Si pune acolo unde este prea putin.

Pe când calea oamenilor este de a lua de la cei ce au putin
Si de a da celor ce au prea mult.
Cum s-ar putea astfel lumea multumi ?

Cel Întelept stie ca nu poseda nimic cu adevarat,
Îsi da surplusul lumii, fara sa astepte ceva în schimb.
Lucreaza fara a-si însusi meritele si este pilda vie.

78.
Nu este nimic mai flexibil ca apa, dar desi-i slaba,
În timp, poate patrunde piatra cea mai tare.

Usorul, în timp învinge greul,
Ceia ce-i slab, în timp doboara ce e tare,
Desi aceste lucruri se cunosc de toti,
Putini sunt pregatiti sa le aplice.

Astfel ca cel ce e modest e cel mai potrivit ca sa conduca,
Cel ce rezolva problemele altora, este adevaratul conducator.

79.
Cand legile si regulile apasa pe capul oamenilor,
Ei au dorinta fireasca sa le incalce.

Cel Întelept îsi face datoria,
Desi n-asteapta nimic de la nimeni.
Astfel este virtuos.
Dar nu-si însuseste virtutea proprie.
Întocmai ca natura, nu-si impune vointa,
E astfel pe Cararea Tao.

80.
Într-o comunitate mica cu cativa oameni,
A poseda lucruri care nu sunt utile nu are sens.
A pretui viata simpla este mai important.

Pentru a cunoaste lumea, a pleaca nu-i necesar.
Se poate folosi lumina mintii.
Pentru aparare nu este nevoie de a arata armele,
Ele sunt tinute la pastrare la nevoie.

Pacea si linistea sa domneasca,
Bunele relatii cu vecinii sunt esentiale,
Cel Întelept ramâne astfel liber.

81.
Înteleptul e onest, nu foloseste vorbe goale,
Vorbaria goala nu este onestitate.
Cei care par cultivati nu sunt iluminati,
Cei bogati nu pot fi multumiti.

Înteleptul nu traieste pentru sine însusi,
Facând mult bine pentru altii, e multumit,
Cu cât da mai mult, cu atât primeste mai mult,
În jurul lui totul se armonizeaza.
Pentru ca e pe Calea Tao în Virtute (Te).

 

( traducere de Octavian Sarbatoare)

Totemism si metamorfoza

Totemism şi „metamorfoză”

 

Cornelia MĂNICUŢĂ,

Universitstea „Ştefan cel Mare”, Suceava

Dimensiunea şi complexitatea tematico-ficţională a operei lui Sadoveanu impune abordarea acesteia din diverse perspective şi cu foarte variate metode analitice, plecând de la o descriere factologică pentru a se ajunge la decodări hermeneutice. Este şi cazul dicţionarului Umanitatea sadoveniană de la A la Z[i], devenit un instrument mai mult decât util pentru orice întreprindere interpretativă.

Parcurgând dicţionarul, se remarcă frecvenţa „zoonimelor”, adică a personajelor sadoveniene care au ca nume sau cognomene denumiri de animale – ceea ce, desigur, nu este o întâmplare. Sunt două posibile explicaţii simple şi evidente: frecvenţa acestor antroponime în onomastica românească (mai ales Lupu şi Ursu)[ii] şi pasiunea lui Mihai Sadoveanu pentru vânătoare.

Dar discursul sadovenian conţine referiri explicite sau aluzive la anumite semnificaţii ale figurilor şi ale antroponimelor care acceptă şi decodificări mai subtile. Numele protagonistei celui mai cunoscut roman sadovenian, Baltagul, are un câmp semantic dens. Vitoria (Victoria) indică semnificaţia eroică a existenţei şi a acţiunii sale. Lipan (specie de păstrăv, peşte care înoată spre izvoarele râurilor, deci împotriva cursului apei) trimite la drumul ascensional al eroinei, de acasă până în Ţara Dornelor şi de la necunoaştere la cunoaştere.


[i] Pompiliu Marcea, Umanitatea sadoveniană de la A la Z, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.

[ii]De remarcat că, în onomastica românească, acestea sunt animalele cele mai numeroase şi că, în general, denumirile de animale domestice apar mult mai rar, ceea ce atestă vechimea şi, poate, originea lor totemică.

111111

Ursul

O suită de legende şi de ritualuri din cultura tradiţională română conţine imaginea ursului ca figură mitică. Deşi Victor Kernbach afirmă că nu există un cult al ursului în tradiţia autohtonă[i], epica folclorică, practici magice şi obiceiuri din ciclul calendaristic dovedesc existenţa acestui cult. El ar putea avea rădăcini în comunităţile de vânători sau în ipoteticul cult dacic al ursului. Mai multe speculaţii asupra numelor celor două divinităţi dacice, Zalmoxis şi Gebeleizis, ajung la concluzia că amândouă au ca referent ursul, cu atât mai mult cu cât în ritualuri se folosea o mască alcătuită dintr-un cap de urs. De unde ipoteza lui Romulus Vulcănescu[ii] că „Zalmoxis a fost un Mare Pontif al unei congregaţii religioase (…) confreria Ursinilor” (p. 502). Jocul cu masca de urs din ciclul Anului Nou ar avea legătură cu acest cult dacic. Oricum, lucrările şcolii mitologice consemnează legende despre metamorfozarea omului în urs, explicându-le prin similitudinile de ţinută şi de fizionomie între om şi acest animal. Elena Niculiţă-Voronca[iii] relatează o legendă (ursul se întrece cu dracul la secerat şi-l întrece) care asociază ursul şi cultul grâului, dar nu o înţelege. Romulus Vulcănescu semnalează un „colind fără text” din Dobrogea, „jocul ursului de paie”, după treieratul grâului[iv]. Dacă adăugăm jocurile cu masca de urs din ciclul Anului Nou care-l asociază cu ritmurile vegetale (masca de urs simbolizează moartea şi reînvierea) şi utilizarea ursului în practici apotropaice şi de fertilizare, atunci are o explicaţie şi asocierea ursului cu grâul (ursul secerător, ursul morar). Este vorba despre o analogie între hibernarea ursului şi „hibernarea” seminţelor. De altfel, în multe mituri, ursul este asimilat cu luna (în Siberia) sau este asociat cu divinităţile lunare (o însoţeşte pe Artemis în ipostaza ei de divinitate lunară) şi cu forţa instinctelor patronate de lună[v]. Aşa că ursul „reglează şi determină ritmurile naturii şi ale cosmosului”[vi].

Cu siguranţă, moldoveanul Mihail Sadoveanu cunoştea reprezentările ursului în ciclul obiceiurilor calendaristice, ca şi alte ipostaze din literatura folclorică. Şi deoarece ursul era deseori întâlnit nu numai în pădure, ci şi în apropierea gospodăriilor ţărăneşti, animalul est invocat şi descris în relatările protagoniştilor şi ale martorilor unor astfel de întâmplări.

În povestirea Ursul (volumul Valea frumoasei, 1938) protagonist este un copil, păstor la numai zece ani, care a văzut, căţărat într-un brad, cum fiara îi sfârtecă o junincă. Deşi incidentul este dramatic, relatarea alunecă spre umoristic, pentru că ursul a fugit când copilul şi-a strigat mama: „S-a dus în râpă, sărind alternativ cu dinaintea şi cu dinapoia, şi fuge şi acum. S-a temut de mama lui Petrică. Se pare că-i aprigă muiere.” (p. 490) Copilul nu s-a temut atât de urs, cât de mama sa care-i va cere socoteală pentru paguba făcută de fiară. Întâmplarea, reală, s-a petrecut într-un loc cu „nume tainic”, Cioaca Jinarilor, „lângă o hrubă de unde te cobori pe celălalt tărâm”. (p. 487) Şi astfel, naratorul plasează aventura lui Petrică la graniţa dintre realitate şi ficţiunea cu aură de legendă.

Adevărat că acest animal, puternic şi necruţător când este provocat, are, de obicei, o fizionomie de om blând şi trist. Este chipul unui personaj sadovenian din povestirea Ion Ursu (1901, reluată în volumul Dureri înăbuşite, 1904). Un ţăran sărac a plecat din sat şi s-a „proletarizat”. Naratorul insinuează în fizionomia personajului său câteva trăsături ale animalului, de parcă ar vrea să ascundă ceea ce au comun omul şi ursul. Ion Ursu „nu-i nici gros, nici urât, nici greoi din fire” (cum şi-l reprezintă necunoscătorii pe urs), dar „e mijlociu la trup, bine-legat” şi are „ochii blânzi, căprii, sub sprâncene late. Umblă domol, vorbeşte rar şi îndesat, cu glas întunecat şi ostenit de suferinţă”. Scos din sat ca un animal din pădure şi obligat să se adapteze la un alt mediu, va pierde valorile morale ale lumii sale şi se va degrada.

Ecouri ale fabulosului mitic şi ale credinţelor totemice se aud în Şoimii, unde Petrea Gânj „mormăia din când în când ca urşii” (p. 17), Toader Urs era „urs, drept urs, cu nişte mustăţi de şi le înnoda la ceafă” (p. 7) şi tocmai de aceea nu o să tragă în „bunică-su”, adică în urs, aşa cum nici Alexa Totârnac zis Vulpe „n-o să tragă în cimotiile sale”, adică în vulpi (p. 34)[vii].

Despre o analogie subtilă om-animal se vorbeşte într-o povestire din 1938, Ochi de urs. Protagonistul este un paznic al terenurilor de vânătoare (hochstand, observator) care urmăreşte „semnele” lăsate de urşi, lupi, jderi. Carabina pe care o poartă este arma „unui paznic şi pacificator, nu a unui vânător”, chiar dacă îi ajută pe orăşenii veniţi la partide de vânătoare. Paznicul de la Apa-Frumoasei va trece printr-o experienţă spirituală pentru care era predestinat. Dovadă este numele protagonistului: Culi Ursaki. Aventura începe printr-un incident relatat cu umor: Ursaki a pregătit carne ca momeală (pentru o partidă de vânătoare) şi surprinde un urs care o fură. Comportamentul animalului este, însă, uman: priveşte pieziş şi foloseşte piciorul ca pe o „brâncă” (braţ), cu care strânge la piept bucata de carne, mormăie ca şi cum ar înjura, după cum i se pare lui Ursaki. L-a tulburat mai ales privirea, „mai ageră decât a unui om” (p. 21). Îl urmăreşte ca în transă, se rătăceşte pe drumul spre casă „ca şi cum ar fi fost străin în pădurea lui” (p. 22). Este neliniştit şi confuz şi trăieşte cu impresia că cel întâlnit în pădure „n-a fost ursul”. Oricât încearcă el să fie lucid şi raţional, nu izbuteşte. Pădurea cufundată în pâclă îi evocă „eresurile tuturor muntenilor din care se trage” (p. 21) şi, în acea împrejurare, neînfricatul Culi crede că animalul văzut „n-a fost urs, cât a fost drac” (p. 22).

Dar această întâmplare se va dovedi a fi un eveniment cu repercusiuni ciudate şi dramatice în viaţa lui Culi Ursaki. Soţia pe care o iubeşte cu dăruire de sine naşte un copil şi apoi moare pe drum spre spital. Culi intră în stare de criză: febră, nelinişte, insomnie. Este consultat de un medic, iar mama apelează la rituri religioase. Abia în primăvară îşi revine şi pregăteşte campania de vânătoare. În toamnă, după slujba de un an de la moartea soţiei, se întoarce cu adevărat la viaţă. După încă un an, se va recăsători şi-şi va aduce acasă copilul.

Acesta este nivelul vizibil şi raţional al evenimentelor. Dar Culi Ursaki trăieşte, în tot acest timp, şi într-o altă dimensiune a existenţei, unde fiinţa lui se află într-o relaţie specială cu fiinţa ursului. Pădurea, în care pădurarul şi animalul convieţuiesc, este înecată în neguri. Se înstrăinează şi de „soţii săi” şi intră într-o altă lume şi într-un alt timp: „Zice că a intrat printr-o poartă neagră şi s-a dus pe celălalt tărâm” (în moarte), unde a fost ademenit de „Necurat în arătare de urs – c-un singur ochi” (p. 44). Mama bolnavului este convinsă că fiul ei se află în puterea diavolului pe care, respectând interdicţiile tabuistice, îl numeşte „ochi de urs”. Interpretarea dată de nana Floarea este justificată de comportarea atipică a lui Culi Ursaki, om al pădurii: „Biserica lui era singurătatea. Luminile lui erau stelele şi câteodată, noaptea, ochii dihăniilor. Şi cântările lui erau de la ape şi de la cetini.” (p. 59) Nu este vorba de o asumare sau de o opţiune „în cunoştinţă de cauză”. Este o trăire instinctivă specifică tinereţii, un datum, un fel de dar divin, căci astfel Dumnezeu îi fereşte pe tineri de neliniştile existenţei: „şi-n tinereţea aceasta a lui s-a bucurat de viaţă şi de dragoste, nefiindu-i încă dat, după o lege a Lui Dumnezeu,  să bănuiască puterile necunoscutului.” (p. 59)

În prima iarnă după moartea Anei, Culi Ursaki „hibernează”, este retras şi inactiv. În martie, îi anunţă pe stăpânii pădurii că urşii ies din hibernare şi că are intenţia „să puşte pe baciul lor”, adică pe ursul care fura carnea. Pădurarul iese şi el din „hibernare” şi revine în pădure. Începe căutarea. Ursul apare abia în miezul verii, Culi îl identifică şi îl urmăreşte pe „ursul lui”, convins că acesta este „dintr-o sămânţă domnească”. În octombrie pleacă la vânătoare împreună cu doctorul care l-a îngrijit. Deşi au experienţa pădurii, amândoi sunt neliniştiţi şi decid să se retragă: „au părăsit curmătura cu luare-aminte, au lăsat în urma lor ca o poartă închisă”. A doua zi, în zori, se întorc amândoi în acelaşi loc şi găsesc ursul mort. Culi se eliberează de durere şi de „duşmănie” şi se întoarce la explicaţia raţională a tulburărilor sale. Numai că mărturiile şi argumentele sună neconvingător: „… iar ursul se afla în pădurile şi în munţii lui şi nu avea cu el nimica”. (p. 71) Nici el nu credea ce spune – dovadă, refuză categoric să mănânce din carnea ursului.

După doi ani, Octavian, copilul lui, învaţă un joc pe motivul „trânta cu ursul”, din care nu înţelege nimic, dar pe care îl joacă fericit. Ursul din joc este, pentru copil, la fel de enigmatic ca şi ursul din pădure pentru tatăl său.

Lone-Czechoslovakian-Wolfdog-1

 Lupul

În cultura universală, lupul-lupoaica este o figură mitică plurifuncţională şi plurisemantică, cu două ipostaze antagonice. Botul lupului este asociat cu moartea, cu intrarea în lumea de dincolo şi cu timpul devorator. Dar pentru că lupul vede în întuneric, el este şi simbol al luminii şi este asociat cu eroul războinic.

În cultura tradiţională românească, lupul are o imagine ambiguă, între benefic şi malefic, fapt consemnat şi comentat de studiile de etnologie. Cel mai violent dintre carnasienii cunoscuţi în această zonă are o reprezentare mitică şi ritualică în are se suprapun şi se intersectează funcţia de iniţiere (cântecul ceremonial de înmormântare, basmul), funcţia apotropaică în practici magice (copiii bolnavi pot fi „rebotezaţi” Lupu). Stindardul dac cu corp de balaur şi cap de lup confecţionat din aramă indică existenţa unui zeu sau strămoş mitic în formă de lup. După cucerirea romană, cultul zeului-lup s-a consolidat prin introducerea lupercaliilor, celebrarea lupoaicei care i-a adoptat pe Romulus şi Remus. Creştinismul timpuriu, neputând anula aceste mituri, le-a convertit[viii]. Lupului îi sunt consacrate mai multe zile din calendarul cultural, cu maxime în lunile ianuarie şi noiembrie când este asociat cu sfinţii din calendarul ortodox. Din sincretismul moştenirii daco-romane conservate în cultura populară cu cea ortodoxă oficială a rezultat o suită de sărbători cu semnificaţii complexe şi paradoxale. Sfântul Petru de iarnă (16 ianuarie),  considerat „păstor al lupilor”,  este succedat de 17 ianuarie „pentru rău de lupi” şi de 25 ianuarie, Filipii de iarnă. Filipii sunt stăpânii fiarelor sălbatice şi, în acelaşi timp, protectorii vitelor şi ai oilor, pe care le apără de fiare, mai ales de lupi[ix]. Este consemnat şi un Sfântul Petru de vară, la 29 iunie, când fiarele se adună şi urlă în „soborul lupilor”, iar Sfântul Petru îi hrăneşte vegetal, cu prescură şi seminţe. Simetric cu Sfântul Petru de iarnă este Sfântul Andrei, sărbătorit la 30 noiembrie ca stăpân al lupilor, mai mare peste fiare, dar şi „cap de iarnă”. Mihai Coman observă că lupul se împerechează de la mijlocul lui noiembrie până in februarie şi că este fertil atunci când toată natura este sterilă. Se ajunge la suprapunerea a nouă figuri din mitologia românească. În noaptea de Sfântul Andrei, Sfântul Petru de iarnă coboară între lupi îmbrăcat în alb sau călare pe cal alb şi împarte „pe hotare”. Este noaptea în care lupii nu atacă, iar oamenii n-au voie să-i vâneze[x].

Victor Kernbach consemnează şi alte tradiţii şi practici ca lykantropia, vârcolacii şi pricolicii care dovedesc că lupul este o figură puternică provenită, probabil, din repertoriul societăţilor totemice, care îl sacralizau şi îl tabuizau. Semnificativ este faptul că lupul nu era niciodată sacrificat. În ceea ce priveşte stindardul de luptă al dacilor, era o posibilă manifestare a lykantropiei, dacă se admite că războinicul credea că se poate transforma în lup în timpul luptei[xi].

Deci, avem de-a face cu o figură complexă şi ambiguă, cu diferite ipostaze identificabile în confesiunile şi în ficţiunea literară ale lui Sadoveanu. Povestitorul-vânător cunoaşte nu numai animalul, ci şi imaginea acestuia în mentalitatea contemporanilor săi. Iar această imagine depinde în mare măsură de mediul cultural şi de tradiţiile acestuia.

Într-o povestire din ciclul Dureri înăbuşite, Lupul, se relatează, cu umor şi cu ironie,  reacţia locuitorilor dintr-o mahala ale căror animale sunt atacate de un lup. Fiara este prinsă într-o capcană şi apoi torturată inutil de târgoveţii aroganţi. Naratorul, însă, compătimeşte fiara „nebună de groază”, care geme înfiorător de durere „până ce tăcu doborâtă de sângele-i îngheţat”. (p. 215) Aici se vede respectul vânătorului ancestral pentru adversarul său de temut.

O călătorie în Dobrogea populată de creştini şi de musulmani este un prilej pentru a enumera zicale şi parabole în care este folosit lupul ca termen metaforic (Ostrovul lupilor). Rezultă o imagine a lupului crud, necruţător, sarcastic, un rău inevitabil,  dar pe care omul are curajul să-l înfrunte. Unul dintre personaje chiar foloseşte prilejul ca să condamne tâlhăriile comise de oameni, faţă de care locuitorii ostrovului nu se mai pot apăra, aşa cum se apără de fiare. Această ipostază a lupului devine imagine metaforică a „sălbăticiei” umane în romanul Nunta Domniţei Ruxanda (1930). Cazacul Timuş Hmelniţki se află la marginea Europei civilizate şi este o ipostază a forţei brutale care n-a cunoscut încă efetul modelator al civilizaţiei. Ştefan Soroceanu îl asociază cu lupul care „iese din desişul pădurii, îşi prelinge trupul printre tufe, înaintează cu fereală şi se opreşte cu botu-n marginea pădurii (…) Îşi ciuleşte urechile, primeşte pe boarea vântului miroasnele şi nu se clinteşte.” (Opere, vol.11, p.331, ESPLA, 1957) Fizionomia personajului are chipul animalului: „feciorul hatmanului avea un obraz stricat de vărsat, iar privirile-i şterse, grămădite sub frunte, îi luceau ca nişte solzi. Am cunoscut ochii lupului de care ţi-am vorbit.” (p.332)

Şi totuşi, lupul poate deveni aliat împotriva violenţelor şi abuzurilor oamenilor. Păşunile şi fânaţurile unui boier sunt apărate de o „lupărie” tolerată pentru a nu fi păscute şi distruse de vitele străine aduse noaptea la păşunat. Alianţa se bazează pe faptul că „lupul are obicei înţelept (…) că nu bântuieşte locul unde şi-a ales sălaş”. (p. 141) Observaţia conţine aluzii la acţiunile auto-destructive şi trădătoare ale speţei umane.

Vânătorul Mihail Sadoveanu cunoaşte comportamentul fiarei şi îi înţelege psihologia, adică motivaţia acţiunilor. Uneori, foloseşte imaginea lupului ca pe o metaforă sau ca pe o aluzie la altceva. Este cazul unei secvenţe din Baltagul (1930). În noaptea care precede începutul marii călătorii, gospodăria familiei Lipan este atacată simultan de doi hoţi (care căutau bani) şi de un lup (care atacă animalele din şură). Tâlharii nu sunt luaţi în seamă, pentru că argatul şi cei doi dulăi luptă cu fiara. Scena are, însă, un înţeles ascuns pe care Victoria încearcă să-l descifreze: „Femeia se uita pe gânduri la dihania zdrobită şi-n juru-i urmărea în închipuire umbrele care-i stătuseră ca o primejdie aproape, întoarse ochii spre stele, simţi sub sumăieş vânt cald. Şi-n toate înţelegea semne, încă nedesluşite”. (p. 565) Se pare că lupul i-a salvat viaţa cu preţul vieţii sale. Atacând adăpostul animalelor, lupul i-a anihilat pe hoţii ucigaşi – tot doi, ca şi cei care l-au ucis pe Nechifor. Şi, poate, acest lup este echivalentul câinelui care va descoperi osemintele lui Nechifor, câine care poartă numele Lupului.

În onomastica românească (şi nu numai) Lupu ca nume se întâlneşte foarte frecvent ca indicativ al unui neam. Uneori, formularea naratorului sugerează originea mitică a antroponimicului, ca Marghioala Lupului din Şoimii. Mai rar apare ca prenume. Într-o povestire din ciclul Bordeienii (1912), O amintire, un „băieţel de şase ani cu ochi mititei şi lucitori” este numit Lupuşor Văleanu. Copilul descoperă lumea treptat, umblând „la întâmplare prin târguşor” şi aşteptând să crească pentru a ajunge şi el la Siret (p. 435). Sărac fiind, nu poate să intre să vadă comedianţii de la circ. Inocent fiind, crede că „înlăuntru se arată toate minunile lumii, nemaivăzute, nemaiauzite”. (p. 437) Este îndurerat când află cât de săraci şi de nefericiţi sunt comedianţii, dar abia la maturitate, când nu se va mai numi Lupuşor, ci Lupu, va înţelege drama acelor circari. Ca orice „pui”, şi Lupuşor a învăţat regulile luptei pentru existenţă.


[i] Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994.

[ii]Romulus Vulcănescu, Mitologii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1985.

[iii] Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903.

[iv] Romulus Vulcănescu, Mitologii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1985 (p. 503).

[v]Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, (p. 418-419).

[vi] Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996 (p. 146).

[vii] Similitudini între fizionomia umană şi ce a animalelor au fost observate de artiştii plastici. Începând din Renaştere, ei au portretizat omul-leu, omul-cămilă, omul-maimuţă, omul-vultur, omul-cal etc. (cf. Jurgis Baltrusaitis, Aberaţii. Legende ale formelor, cap. Fiziognomia animalelor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972).

[viii] Cf. Mircea Eliade, De la Zamolxix la Gengis Han, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1980.

[ix]Cf. Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.

[x] Cf. Mihai Coman Bestiarul mitologic românesc, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.

[xi] Cf. Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994.

jder-galben-foto-zoochat

Jderul ………..

În plin secol XX, romancierul Sadoveanu creează o ficţiune epică de tip neo-romantic, cu amestec de realism şi de mitologie. În cazul romanului istoric, realismul este dat de fidelitatea faţă de izvoare şi documente. Temele mitice sunt bine disimulate în ficţiunea romanescă, încât este nevoie de un lector avizat şi pregătit pentru decodificarea acestora. Cea mai frecventă temă de acest fel este iniţierea, identificabilă în toate cărţile sadoveniene mari şi dominantă în Fraţii Jderi. Manole şi cei cinci fii ai săi sunt consacraţi unei misiuni speciale şi poartă un semn prin care pot fi recunoscuţi de cei avizaţi: pata cu blană de jder. Par a descinde dintr-un strămoş totemic, al cărui nume îl poartă. Jderul este un animal rar şi preţios, aşa că semnul indică un ales destinat unei misiuni speciale. Ceea ce pare a fi un cognomen este, în realitate, semn de identificare. Semnificativ este şi faptul că toţi cei cinci Jderi, tatăl şi fiii, sunt vânători şi războinici. Chiar şi Cristea şi Damian îşi activează funcţia războinică, atunci când este nevoie.

Iniţierea este o ipostază a metamorfozei, căci este o cale spre metamorfoza interioară. În cazul romanului Fraţii Jderi, Sadoveanu ascunde această temă în tema uceniciei. Cândva, în tinereţe, Simion şi Nicoară-Nicodim s-au iniţiat în moarte prin dragoste şi prin război. Ionuţ Jder va trece prin aceleaşi probe. Ucenicia lui începe cu iniţierea în vânătoare, continuă cu iniţierea în dragoste şi culminează cu iniţierea în moarte, prin război, după ce trece prin infern călătorind în ţinuturile duşmanilor. Că avem de-a face cu o iniţiere, o dovedeşte schimbarea numelui personajului: Ionuţ Jder devine Onu Păr-Negru. Ceea ce înseamnă că ciclul iniţierii s-a încheiat şi că tânărul a devenit altcineva. Deci, romanul Fraţii Jderi relatează o amplă aventură în istorie,  dincolo de care se ascund aventurile spirituale prin care protagonistul se metamorfozează. Nu este o schimbare a formei, ci o schimbare a substanţei spirituale care nutreşte forma.

castor

Brebul (Castorul)

Între animalele rare şi, într-un fel, speciale, se află şi brebul (castorul). Este special nu numai pentru valoarea blănii sale, ci şi pentru că are un mod de viaţă comunitar care seamănă cu cel al comunităţii umane. Iar mediul lui are câteva dintre semnele civilizaţiei umane. În ultimul său roman, Nicoară Potcoavă, Sadoveanu aminteşte că, în păduri de mesteacăn şi mlaştini, „îşi durează colibe nişte jivine care se cheamă brebi. Li se mai spune şi câini de apă. Au iscusinţă de meşteri de iazuri şi ca lemnarii de la noi”. (p. 196)

În romanul Venea o moară pe Siret (1925), Sadoveanu foloseşte numele Breb ca nume al unei familii dintr-un târg cosmopolit, cu tot felul de etnii. Modificările economice şi sociale produc drame. Romanul urmăreşte metamorfozarea unei fete din mediul tradiţional, Aniţa, într-o domnişoară din mediul aristocratic, Anette. Metamorfozarea Aniţei se petrece în contextul metamorfozării dramatice a societăţii, proces care va provoca un conflict între familia aristocratului Filoti şi neamul Breb, neam de ţărani liberi. Consecinţele sunt previzibile: aroganţa şi interesele economice ale familiei aristocratice îi vor ucide pe tinerii care au un alt sistem de valori.

Dar antroponimicul Breb este cunoscut dintr-o capodoperă sadoveniană, Creanga de aur (1933). Ultimul decheneu dac va coborî de pe muntele sacru şi va intra în lume purtând numele Kesarion Breb, altfel spus, „împăratul Breb”, cu aluzie la aceeaşi făptură stranie cu însemnele nobleţii. Şi chiar dacă Sadoveanu greşeşte folosind ca nume acest cuvânt de origine slavă într-o ficţiune plasată în Dacia şi în Bizanţ, aluzia şi efectul metaforic rămân la fel de puternice şi pentru cei care cunosc originea şi etimologia substantivului. Kesarion Breb coboară din muntele sacru în lumea profană, parcurgând un drum iniţiatic descendent, ca un descensus ad inferos, pentru a dobândi o altă cunoaştere, a unei alte lumi, aflate in statu nascendi.

msodves-kerecsenslyom-fot-bagyura-jnos

Soimul …

Şoimul este omniprezent în cultura universală, deoarece caracteristicile şi performanţele sale îl singularizează în universul ornitologic. Doar vulturul îl poate concura. În miturile lumii, din Egiptul antic şi până în imperiul Incaşilor, pasărea cu zbor rapid la mare înălţime este un simbol uranian solar, deci principiu masculin. Zborul diurn ascensional al păsării devine şi simbol al ascensiunii spirituale, al verticalităţii intelectuale şi al verticalităţii morale.

În folclorul românesc, şoimul este asociat cu tinereţea şi cu eroismul (în colindele de fecior) şi cu moartea, dar în calitate de intermediar între „lumea albă” şi „lumea de dincolo” (în cântecele funebre şi în colinde), ceea ce îl apropie de valorile simbolice ale calului.

În istoria civilizaţiei, şoimul este o componentă esenţială în universul cinegetic. Deşi nu a fost niciodată domesticită, această pasăre a fost dresată şi a fost folosită ca adjuvant la vânătoare, din antichitate (traci) şi răspândită apoi în toată Europa, începând cu Evul Mediu. Pentru că atacă în aer, este supranumit „lupul vrăbiilor”. Cu atât mai ciudat şi mai semnificativ faptul că, între „jigăniile” îmblânzite şi crescute de presvitera Olimbiada, se află şi un şoim: spiritualitatea acestei „Sfinte Vineri” a revalorizat un simbol solar arhaic.

Sadoveanu foloseşte acest simbol de mai multe ori, în trei versiuni ale aceluiaşi subiect. Este vorba despre lupta pentru putere politică după moartea lui Ion Vodă cel Cumplit. Ipoteticii fraţi ai voievodului, Nicoară şi Alexandru, vin cu o armată de mercenari să-l pedepsească pe trădătorul Irimia Golia şi să preia puterea. Situaţia se complică pentru că cei doi fraţi se îndrăgostesc pătimaş de fiica trădătorului, apoi află că sunt bastarzi, deci Nicoară nu are nici un drept la succesiune, iar Alexandru comite un paricid, ucigându-l pe adevăratul lor tată. Deşi actul justiţiar este îndeplinit, acţiunea politică eşuează. Şi totuşi, simbolul funcţionează prin forţa lui de semnificare: „Ion Vodă a trăit puţină vreme, dar şoim a fost el”, se spune în Fraţii Potcoavă (1902). Metafora devine simbol în versiunea intitulată chiar Şoimii (1904): „Şoimilor! (…) Adevăraţi fraţi ai lui Ion Vodă (…) Voi sunteţi, vă cunosc, fraţii Şoimului!” (p. 23)

În aceeaşi perioadă, apare pentru prima dată antroponimicul Şoimaru într-o povestire referitoare la Războiul de Independenţă, Dascălul Irimia, din 1904. La originea numelui se află un termen cinegetic. Chiar Sadoveanu explică mult mai târziu, în romanul Nicaoră Potcoavă, că dresorii de şoimi se numesc şoimari.

Numele a devenit celebru datorită romanului Neamul Şoimăreştilor (1915). Este evocarea unui alt moment de tensiune politică şi socială din istoria Moldovei. Protagonistul, Tudor Şoimaru, a fost obligat să plece de copil din satul natal, Şoimăreşti, şi şi-a petrecut tinereţea ca mercenar la nemţi şi la unguri. Va reveni în Moldova pentru a-l pedepsi pe Stroe Orheianu, care luase pământul răzeşilor. Acţiunea este complicată cu o poveste de dragoste, căci eroul se îndrăgosteşte de fiica boierului, fără să ştie că acesta îi ucisese tatăl. Este de remarcat similitudinile cu intriga romanului Şoimii: o acţiune justiţiară în conflict cu o relaţie erotică. Şi aceeaşi emblemă, şoimul. De data aceasta, însă, numele protagoniştilor nu mai este doar o metaforă. Formularea din titlul romanului, neamul şoimăreştilor (descendenţii şoimului) criptează trimiterea la un totem.

Nicoară Potcoavă, ultimul roman sadovenian (1952), reia personajele şi situaţiile din Şoimii. Acum protagonistul nu mai este doar un oştean justiţiar, ci un intelectual de tip renascentist, un cărturar cu experienţă de viaţă şi care meditează asupra sensului existenţial al actului uman. Om de arme (instruit de zaporojeni) şi, în egală măsură, om de cultură (umanist de tip renascentist),  Nicoară Potcoavă este om de acţiune care judecă timpul în care trăieşte şi se judecă pe sine apelând deseori la istoricii şi la filozofii greci ai antichităţii.

Reapar cei zece călători din Şoimii, fraţii Nicoară şi tovarăşii lor. Printre ei, Toader Ursu şi Alexa Totârnac, poreclit Vulpe, ceea ce îi inspiră lui Petrea Gânj o comparaţie: Totârnac „se întoarce râzând şi lingându-se pe bot ca de bunătăţi”. Totuşi numele nu mai au acea forţă de semnificare din versiunile mai vechi.

În schimb, sunt accentuate şi, în acelaşi timp, sunt ocultate semnificaţii mitico-ritualice şi simbolice ale unui alt animal, lupul. Nişte pădurari îi relatează lui Nicoară o poveste ciudată. O căţea, Vidra, cuplată cu un lup, a fătat patru câini. Paznici la stână, câinii cu păr de lup şi-au ucis tatăl, lupul venit în preajma căţelei. Ciudata poveste despre un paricid în lumea animalelor anunţă paricidul pe care îl va comite, inconştient şi neintenţionat, tânărul Alexandru, tulburat până la nebunie de iubirea pentru fiica trădătorului Ieremia Goria.

„Lupul sur” devine un leit-motiv în ficţiunea acestui roman. Fraţii participă la o vânătoare de mistreţi în lunca Siretului, dar este ucis şi un lup sur. Mai târziu, în Ucraina, unde pregătea războiul împotriva lui Petru Şciopu, grupul de moldoveni aflaţi la vânătoare ia urma unui „lup sur, bătrân şi năpârlit” care era „stăpânul acelei domnii” – o metaforă prin care naratorul atenţionează asupra funcţiei de conducător al haitei. Scena este supraîncărcată cu semnificaţii ascunse. Nicoară vrea să-l înjunghie, iar lupul urlă de spaimă: „era în acest bocet al deznădăjduirii ceva omenesc (…), acea tânguire năpraznică a lupului către Ziditorul a toată făptura”. (p. 323) Este o disperare existenţială şi nu doar instinct de conservare, iar vânătorul renunţă să-l ucidă. Unul dintre martorii scenei are impresia că „lupul cel singuratec primise în fiinţa lui o parte din povara lui Nicoară” (p. 324), de parcă eroul-vânător ar fi săvârşit un act ritualic ucigând doar simbolic un animal totemic. Nicoară Potcoavă se simte consubstanţial cu animalul, iar însoţitorii lui plecaţi într-o misiune justiţiară alcătuiesc haita formată din zece tovarăşi – număr simbolic.

În replică este relatată scena uciderii justiţiare a trădătorului Gavril Ciohoranu „cu păr roşu ca focul”, numit „lup roşu”: „C-un chelălăit răguşit şi stins, boierul s-a întins pe spate şi a horcăit îndelung, deşertându-se de viaţă.” (p. 372)

Nu este singura reprezentare mitologică din romanul Nicoară Potcoavă. La intersecţia dintre lumea profană, a cetăţii şi a istoriei, şi lumea sacră, a pădurii şi a mitului, Sadoveanu o situează pe Olimbiada, presvitera (preoteasa) unei divinităţi nenumite, dar care este asociată cu pădurea. Ca soţie de preot, este în iminenţa sacrului. Văduvă fiind, ea este, în sens simbolic, fecioară. Supranumită Sfânta Vineri, cu trimitere la personajul de basm tradiţional, ea are unul dintre atributele zeiţei Artemis-Diana, acela de protector al animalelor pădurii: „Cum răsare soarele (…) presvitera noastră iese şi ea în prag să se închine luminii. Toţi copiii dumnisale o aşteaptă cu ochii boldiţi. Copiii cuvioşiei sale sunt jigănii ale codrului şi ale văzduhului” (p. 51), pui de căprioară, ursuleţ, lupan, bufniţă şi altele „pe care nu le ştim” pentru că se ascund „de străini”. Şi-n timpul istoric presvitera are o dimensiune mitică, deoarece soţul ei, preot, a fost discipol (ucenic, în terminologie sadoveniană) al lui Amphilohie Şendrea, arhimandrit şi „logofăt de taină” al marelui Ştefan. Ea o protejează pe Ilinca, această Ileană Cosânzeană tragică, victimă a conflictelor politice, pe care nici un Făt-Frumos (nici Alexandru) nu o poate salva. Realitatea istorică este mai puternică decât orice ficţiune mitică.

Acest ultim roman al lui Sadoveanu, atât de dens epic şi atât de tensionat psihologic, este şi foarte bogat în sensuri abil ascunse şi chiar ocultate.

 

 

 NOTE:


BIBLIOGRAFIE

 

Corpus de texte

Opere, 1, Bucureşti, ESPLA, 1954, (Fraţii Potcoavă, Dascălul Irimia, Ion Ursu, Lupul, Şoimii)

Opere, 5, Bucureşti, ESPLA, 1956 (O amintire, Neamul Şoimăreştilor)

Opere, 8, Bucureşti, ESPLA, 1957 (Venea o moară pe Siret)

Opere, 10, Bucureşti, ESPLA, 1957 (Baltagul)

Opere, 11, Bucureşti, ESPLA, 1957 (Nunta Domniţei Ruxanda)

Opere, 12, Bucureşti, ESPLA, 1957 (Creanga de aur)

Opere, 13, Bucureşti, ESPLA, 1958 (Fraţii Jderi)

Opere, 14, Bucureşti, ESPLA, 1958 (Ursul în vol. Valea Frumoasei)

Opere, 15, Bucureşti, ESPLA, 1959 (Ochi de urs)

Opere, 16, Bucureşti, ESPLA, 1959 (Ostrovul lupilor)

Opere, 18 , Bucureşti, ESPLA, 1959 (Nicoară Potcoavă)

 

Studii şi comentarii critice

Jurgis Baltrusaitis, Aberaţii. Legende ale formelor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1995

Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

Aurel Cosma, Mythologie roumaine, Bucureşti, 1942

Mircea Eliade, De la Zamolxis la Gengis-Han, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980

Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994

Pompiliu Marcea, Umanitatea sadoveniană de la A la Z, Editura Eminescu, 1977

Cornelia Mănicuţă, Embleme, Editura Timpul, Iaşi, 2004

Elena Niculiţă Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903

Alexandru Paleologu, Treptele lumii  sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

Romulus Vulcănescu, Mitologii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1985