Pleiadele-Mitologie si adevar


the-pleiades-grafica-si-pictura-de-corina-chirila-pleiadele-1342641837_org Peleiadele/Pleiadele, fătucile titanului Atlas din poveștile lor, așa cum apar ele pe cer și pe discul de la Phaistos care avea rol ritualic, piesă descoperită în Creta, sub ruinele palatul regal ce s-a dărîmat în urma cutremurului datorat erupției vulcanice de la Santorini, la anul 1645 î.e.n. și pe discul descoperit la Nebra în estul Germaniei și care a fost făcut pe la anii 4000 î.e.n.

     Poetul latin Ovidiu pe la anii 9 al erei noastre, în răvășelul trimis conducătorului geților Cotiso, îl numește pe acesta cu tot neamul lui mioritic ,,neam scoborîtor din zei” dar poveste era cunoscută chiar prin secolul Vl î.e.n. și mai devreme, fiindcă poetul grec Pindar amintindu-l pe confratele său Pherenicos din Heracleea, a scris despre hiperboreenii din nordul Istrului că se ,,trăgeau din neamul titanilor celor vechi” adică primul neam zămislit pe pămînt dar venit din ceruri, nu din vreo vînjoșenie liberă și înfierbîntată sau luată ca ,,legămînt” prin cine știe ce scorneli drăcești.

     Pleiadele sînt surori cu Calypso, Hyas, Hyadele și cu Hesperidele, împreună cu cele șapte Hyade erau numite Atlantide, Dodonide sau Nysiade. Dar și numele constelației nu aparține limbii vechilor greci fiindcă toate referirile mitologice de început se fac la o cultură existentă atunci în nordul Istrului, din care, ei pricepuții hoți și pirați au luat ce le-a poftit inima și asta le-a adus un mare cîștig, deci hoția a fost considerată afacere cinstită.

     Pleiade sau peleiade cum le-a scris Herodot este un cuvînt aparținînd vechiului lexic vorbit de români prin mileniile ll-l î.e.n fiind compus din polei: îngeri, năluci din ceruri + ade: strămoș, tată, adică îngerii bătrîni/veghetorii sau arhangheli. Ele mai erau cunoscute sub numele de Perside, dar și acest cuvînt vine din vechea limbă rumună, fiind format din per: fiul lui – în emegi avem ber: a străluci, păstori + side/șede: în subordine, sub supraveghere; iar Maia era numită Persica, zicere formată din per: fiul/fiica lui sau strălucire, păstori + sica: întocmai după original, adevărat. Mai avem cuvîntul șică: foiță de alamă, fir strălucitor și șicui: a polei cu aur. Cuvintele în sine arată un raport de subordonare sau de legătură maternală între ființele din ceruri și pămîntenii păstori, sau neamul scoborîtor din zei.

     În mitologia noastră este vorbă de ținere aminte că Ceahlăul ar fi un munte sfînt și aici era unul din cei doi munți sfinți ai vechimilor fără de timp, iar povestea are un sîmbure de adevăr fiindcă într-o legendă a chinezilor se spune că împăratul Mu, a plecat spre soare-apune la împărăteasa lumii să ia vorbă de înțelepciune pentru neamul său. Și zic ei că a ajuns într-o țară din străfundurile apusului, acoperită de păduri și și brăzdată de ape repezi și mari, iar aici era un munte sfînt unde creștea Piersicul cu fructe de aur care odată mîncate aduc nemurirea. Adică un Măr Roșu de pe la noi cu merele lui de aur care gustate, aduc și ele nemurirea.

     Legat de această poveste a antlantidei Maia care se mai numea Persida sau Persica, amintesc și numele Perke care era vechea denumire a îinutului botezat de greci Tracia, pe care pricepuții indo-europeniști încearcă să o scoată din per(k) ce ar însemna în făcătura lor, munte, vîrf, movilă. El vine de la pir/bir: păstori, a străluci, a arde cu flacără, a se mișcă + ci/gi: nobil, civilizator, ales, fiindcă rîmînii din Albania spun pir la flacără, cuvînt onomatopeic ce imită arderea cu flacără puternică unde se aud ușoare pocnituri, adică pir, pir. Parce la romani era zeița nașterii și destinului iar în româna veche avem cuvîntele perce: bărbat sau tînăr care muncește la stînă fără atribuții speciale; bîrce: oi; berce: cu coadă scurtă sau scurtată, fără coadă; căciulă fără vîrf, căciulă teșită așa cum purtau toți geții, dumbravă, pădurice, oaie cu lînă creață și scurtă, crestături făcute pe ceva (poate năravul lor de a scrie pe stînci).

     Bercea este nume de familie la români ce amintește peste timp această realitate istorică, a vechiului nume al Traciei. Iubiții traciști vor plesni de ciudă văzînd că nebunia lor se sprijină pe o făcătură a grecilor, tot așa cum romanii, începînd cu secolul ll î.e.n. i-au numit pe geți cu numele de daci, țara lor era Dacia și de aici a ieșit nebunia dacistă.

     Tot legat de numele Persida și Persica, din terminația celor două cuvinte (sida și sica), vechii greci l-au făcut pe Sedek, părintele cabirilor, iar ivriții preluînd povestea l-au scornit pe Melkisedec, adică regele (meliki) Sedek al cabirilor!

     Amintirea acestor lumi pierdute și falsificate o putem descîlci ajutîndu-ne și de Iliada, care ne spune că viteazul lor Ahile se ruga cînd îl apuca dorul de stăpînul lui ceresc, la ”Zeus cel mare, Domnul Dodonei, pelasgilor, care trăiește departe, și apără de frig Dodona prinsă de iarnă.” Ori Zeus nu umbla prin frig sau zăpadă la fel ca toți supușii lui greci, fiindcă le-ar fi înghețat durligele dar și durligosul mădular cu care făceau prăpăd cînd ieșeau la vînătoare de femeiesc. Numai geții aveau divinitățile lor ce sălășluiau pe crestele munților acoperiți de zăpadă, unde frigul te zgîlțîia zdravăn dacă nu aveai pantaloni și cojoc pînă în pămînt iar capul să îl acoperi cu căciula turtită (berce sau perce). Pe preotesele acestui sanctuar, Herodot le-a numit peleiades (polei: înger, ființe de lumină venite din cer + ad/at: strămoș, tată) și spune că cea care a fondat altarul sub un stejar se numea Pelasgia. Ori cuvîntul ,,peleiades” arată hoția grecilor fiindcă apare mai tîrziu tot la ei dar sub forma Pleiades, adică modificat să nu mai știe nimeni pe unde au dat rău cu șoalda. Peleiades înseamnă tocmai îngerii străvechi sau strămoșii din ceruri, întocmai cum se considerau geții ca scoborîtori din aceste stele, numite de greci peleiades, dar cuvintele au fost preluate din limba vorbită de pelasgii cu care au conviețuit peste 1000 de ani, ziditoarea altarului fiind vrednica arimină Pelasgia, fie-i în veci numele pomenit!

     Acestui Zeus al grecilor de la Dodona, amintit începînd cu mijlocul secolului Vll î.e.n. i se mai spunea și Naios, dar cuvîntul neios în limba română însemnă acoperit cu multă zăpadă sau luna decembrie. Mai avem cuvîntul dudună: termen de politețe care se dădea în trecut femeilor și fetelor din oraș, cam tot așa cum erau respectate și preotesele care locuiau între zidurile lăcașelor de cult. Deci iarăși nu este vorba de divinitatea grecilor cum falsifică arheologii lor azi istoria. Dodona a fost un sanctuar foarte vechi din mileniul ll î.e.n. în nord-vestul Greciei de azi, închinat Zeiței Mamă Gaia, care era numită aici Dione (dio: sfînt + one: neam, a fi împreună) iar la geți avem Maica Pămîntească. Aici s-au descoperit inscripții în miceniană (vezi discul de la Phaistos unde apar și pleiadele) și iliră, sanctuarul fiind folosit de către populațiile de păstori din nord și după 650 î.e.n. cînd apar inscripțiile în greacă închinate lui Zeus Naios dar asta nu înseamnă că era un lăcaș de cult grec fiindcă numele divinității nu are nimic cu panteonul lor. Aici exista un crîng sfînt și un stejar sfînt, arbore specific numai religiei geților iar în prezent românilor, vechii greci avînd ca sfînte, bărbăția lui Hercules și a lui Zeus.

     Chiar și în anul anul 241 e.n. un preot pe nume Poplius Memmius Leon organiza festivalul Naia din Dodona. În limba română cuvîntul naie are sensul de corabie, barca solară; noia: minte, spirit, a se înnoi, a renaște, apă sfințită; noi: apă neîncepută pentru aghiasmă sau descîntece, deci nimic din ce iese după mitologia lor, din bărbăția lui Zeus sau Hercule. Ori la strămoșii noștri, Anul Nou era la 22 martie și atunci începea înnoirea naturii și a sufletelor neamului arimin. Pentru a mai arăta încă o dovadă de cum ne-a batjocorit această adunătură de lepre religia strămoșească, amintesc zicerea venită de la ei, cum că, turbatul Zeus înnebunit de frumusețea peleiadei Maia, a găbuit-o și înghesuit-o într-o peșteră din muntele Cyllene, lăsînd-o grea violatorul universal. Din această împreunare de nevoie, s-a născut Hermes la ei care era mesagerul zeilor, dar la geți era Sarmis însă țîșnit nu din aruncătorul de flăcări al lui Zeus, ci din scînteia fulgerului Tatălui Ceresc. Multe am avut de îndurat din partea acestui neam de tîrîturi, și încă vom mai suferi dacă nu vom îndrăzni să-i plesnim zdravăn peste bot  pentru atîtea nelegiuiri.

     Echidna, în mitologia grecilor era un monstru jumătate șarpe și jumătate om născută de către Phorcys și Ceto, un fel de monstru marin apărut odată cu apele de început. Ne spun legendele lor că Keto a născut într-o peșteră un alt monstru greu de stăpânit care nu avea nimic din înfățișarea omului dar nici a zeilor nemuritori. Această ființă fabuloasă a fost divina și aroganta Echidna, jumătate fiind o nimfă cu fața plăcută și ochi încîntători, iar cealaltă jumătate un şarpe uriaș, de care însă vînosul lor flăcău Hercule, nu s-a speriat deloc, ba chiar i-au sfîrîit rău călcîiele pentru frumusețe și din această încolăcire zic ei că s-au născut Scitus, Tracus și Agatîrsus ca părinți ziditori ai neamurilor respective. Fi-v-ar în veci blestemată hoția și minciuna, enam de stîrpituri și jeguri criminale.

     Avînd un chip ademenitor, ea îl folosea pentru a prinde oamenii naivi pe care îi mînca de vii în peștera unde își ducea viața. În alte legende Echidna este fiica titanilor Tartaros și Gaia, avînd un trup jumate om – partea de sus – și jumătatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două aripi, imagine ce seamănă cu zgripțuroii noștri. Împreună cu Thyphon au dat naștere altor monștri: Himera, vulturul ce i-a mîncat ficatul lui Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae, Scylla, etc. Se presupune că Echidna și odraslele ei sînt responsabile pentru toate nenorocirile și haosul ce a existat în lume, după făcătura pricepuților mitologi greci.

getia-2-5 getia-2-6 Echidna văzută și ca șarpe cu aripi, sau pasăre foarte fioroasă, cunoscute în mitologia noastră ca zgripțuroi, avea o rădăcină foarte veche pe plaiurile carpatine fiindcă ea apare și la emeși, cum arată poza de culoare maro, dar o iubesc și austriecii de azi care au pus-o pe fioroasa dihanie să le păzească de lotri în plină zi dar mai ales noaptea un lampadar. Vedeți întunecaților că și ei știu ce fac!

     Hesiod în Teogonia scrisă prin secolul Vlll î.e.n. ne spune că șerpoaica ce trăia în țara Arima era nimfă în jumătatea de sus, cu privirea strălucitoarea și obrajii frumoși, iar jumătatea cealaltă de la brîu în jos, un imens șarpe, mare și groaznic, cu pielea pătată, mâncând carnea vie din oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug într-un loc ascuns a pămîntului sfînt. Acolo ea are o peșteră adâncă făcută de zei ce seamănă cu un palat strălucitor, sub o stâncă golașă departe de zeii nemuritori și de larma muritorilor, de unde păzea întreg ținutul. Ea nu îmbătrînea și nu va muri vreodată avînd viață veșnică. Tot prin aceste locuri de legende unde își duce veacul nemuritoarea Echidna, era și grădina cu mere de aur pe care o păzește fiul ei Ladon, un balaur uriaș tărîm, pe care legende spun că îl stăpînea titanul Atlas.

getia-2-7sursa : http://www.ariminia.ro/ro/getia-sectiunea-2/

4 thoughts on “Pleiadele-Mitologie si adevar

trimite un comentariu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s