ÎNVINŞI DE PROPRIA ŢARĂ

Oameni buni, România nu mai poate fi salvată decât de cei care ştiu să o viseze. Îndrăgostiţi-vă de ţara voastră, oameni buni, şi visaţi la ea ca la o dragoste mare. Visaţi, oameni buni! Visaţi la ţara voastră cu toate gândurile!…Laurian Stanchescu.
Cultura este acordul tacit de a lăsa mijloacele de subzistenţă să dispară în urma scopului existenţei.Cultura e puterea cea mai tare de pe pământ şi e o cetate nouă a unităţii naţionale.
Cultura e o formă de viaţă prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare….Marin Preda
Cultura e acumulare de realitate….Vasile Bancila

Emil Cioran mi-a vindecat sufletul,Brancusi mi-i l-a inaltat …

 

Regina Tomiris, cea care a învins Imperiul Persan (emisiunea din 05.07.2013)

1343577290_7037_FT32346_tomiris 05-07 andrea del castagno - uomini donne illustri - tomiris Regina Tomiris în lirica lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu – Gemenii

 O candela subtire sub bolta cea înalta
Lumina peste regii cei dacici laolalta,
Cari taiati în marmur cu steme si hlamide
Se însirau în sala sub negrele firide, 
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit.
Iar chipu-i cel din urma în lungul sir de regi ­
Sub valu-i ca pe-o umbra, abia îl întelegi.
Deodata crâsca fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiti scunde intrare se deschide,
De sub o manta lunga se-ntinde-o alba mâna,
Ce tine o faclie aprinsa de rasina,
Care îi bate-n fata si-i lumineaza chipul…
Pe-un stâlp taiat, orlogiul îsi picura nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni ­
Ca umbra cu fiinta sunt amândoi asemeni ­
Încet înainteaza, faclia si-o ridica
S-urechea atiind-o el asculta: , , Nimica!
Un ceas mai am, si iata ca voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creata pentru bine.
Creata pentru bine ne spun cartile vechi,
De mii de ani ne suna legenda în urechi…
Si am vazut virtutea gasind a ei rasplata,
Ce nu numai de oameni de zei e-nvidiata,
Rasplata prea frumoasa: un giulgi si patru scânduri.
De când vazui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Sa-mi stâmpar lacomia? Pe lânga dulci izvoara
Sa trec murind de sete pentru-o asa comoara?

Pe când c-un om în lanturi de-i frate chiar, ce-mi pasa
Daca-l împing în laturi? O cale luminoasa
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtutii bunuri sa aiba singur parte.
Ei! Lumea-i împartita în prosti si în sireti,
Iar patimelor rele viclenii le dau pret.
Samânta roditoare se cade ca sa sameni.
Ca sa fii domn, se cade sa-i iei adânc pe oameni.
Voiesti ca sa se-nchine cu toti l-a tale oase,
Atunci învie-într-însii pornirea dusmanoasa,
Invidia si ura boteaza-le virtuti,
Numeste-erou pe-un gâde ca fierul sa-i ascuti,
Pe cel viclean si neted numeste-l întelept,
Nebun zi-i celui nobil si simplu celui drept,
Din patimi a multimii fa scara la marire
Si te-or urma cu totii în vecinica orbire.
Cu laude mângâie desertaciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Si sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge si cenusa pamântul presura-va…
Fereste-te de una, sa te pazeasca ceriul,
Sa nu te-mping-un demon a spune adevarul.
A spune: ca nu-s vrednici decât de-adânc dispret,
Ca pentru-o vorba goala jertfesti a lor vieti,
Ca-n tine nici îti pasa macar de-ale lor pasuri,
Ca cu a lor micime de suflet tu îi masuri,
Ca lauda, cu care i-ncarci e o ocara,
Ca tot ce e ca dânsii e vrednic ca sa piara.”

Deodata iar asculta… se îmfla a lui nari,
Aude glasuri multe si pasi urcând pe scari,
Iar usa de la mijloc da aripele-n laturi,
De intra voievozii de tari si de olaturi,
În fruntea lor c-un preot batrân… Iara mosneagul,
Cu laurul vecinic verde în paru-i alb, toiagul
De aur si-l ridica: , , Brigbelu, iata ora
Ca-n numele multimii si-n fata tuturora,
Venii sa chem de trei ori pe rege-n gura mare
Si daca nici acuma din umbra-i nu rasare,
Sa-ti oferim coroana, caci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul desert sa nu ramâie,
Nici vaduva coroana de tâmpla cuvenita”.

Pe un tripod s-aduce catuia aurita.
Cu faclii stinse-n mâna-n genunche cad ostenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta nalta,
S-acopere multimea, iar flacarile salta,
Toti în genunchi cu groaza asculta în tacere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
, , În numele Celůia, al carui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintita la cumpenile vremei,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regesti, si pentru dânsa te chem daca traiesti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! rasai de unde esti.”
Pe ochi tiind o mâna facliile-si întind,
La sfântul foc din mijloc cu toti si le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar bratele ridica facliile în aer.
Iar preotul smunceste c-o mâna pânza fina
Ce-acopere statua de marmura senina
Si tesatura neagra de-un fin si gingas tort
Lasând sa cada-n flacari, sopteste-adânc: E mort!
Brigbelu se repede-n fereasta si priveste.
O mare de lumina pe-o clipa îl orbeste,
El vede mii de facle lucind si mii de suliti,
Multimea si ostasii se-mping vuind pe uliti,
Iar negre tac deasupra a capistelor bolti
S-ale cetatii ziduri c-un turn la orice colt.

S-a strecurat multimea si sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…
Adânc fugira ochii în cap, pierit e chipul,
Orlogiul în uitare demult si-a scurs nisipul,
Când iata o femeie mai alba ca omatul,

Iesind încet din umbra, o-ntoarce de-a-ndaratul,
Priveste cum din discul de aur iese fum
Si zice rar si rece: Esti multamit acum?
Atuncea el tresare si ochii învârteste.
Cum sta-nainte-i nalta, privind o mistuieste:
, , O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu par de aur si ochiul întelept.
Ca zece morti deodata durerile iubiri-s,
Cu-acele morti în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
, , Dar lasa-ma ea striga. Ce galben esti la fata,
Suflarea ta ma arde si ochiul tau ma-ngheata.
Ce ma privesti atâta? A ta cautatura
Ma doare, cum ma doare suflarea ta din gura.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins si mort!
Închide-l, ah, închide-l privirea ta n-o port…”
, , Dar, ma iubesti, Tomiris tu ma iubesti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
, , Da, simt ca în puterea ta sunt, ca tu mi-esti domn
Si te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt ca l-a ta privire vointele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de serpe,
Fugi, fugi în lumea larga! Ma faci sa-nnebunesc,
Caci te urmez si totusi din suflet te urasc”.

El o cuprinde… Fata ei alba atuncea piere
Si gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar tipa si glasul în gât i se îngaima.
Ea îl sorbea cu ochii, desi murea de spaima…
Si cum stau mâna-n mâna… tresar, tot mai aproape
Se strâng si peste ochii-i îsi lasa-a ei pleoape.
Din tainita adânca parea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, naltând faclia-n aer,
Îi zise:, , O, iubito, din nou ti se nazare.”
Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare:
, , Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt!”

II

Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta.
Frumos au ars în flacari prinosul de pe vatra,
Pe când intrara oaspii sub boltile-i de piatra.
În capul mesei sade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic.
În dreapta lui sub valul de ceata mândrul soare,
În stânga-i sade luna sfioasa, zâmbitoare…
Din sale departate patrunde zvon de arma.
Prin el cimpoiul scitic porneste dulcea-i larma,
Trezind greoiul ropot de dant, caci la un loc
Toti oaspetii mai tineri loveau baltage-n joc,
Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma
Se-nvârt si se mladie usor sunând cu palma.

La mijlocul de masa pe tronu-i sade el
Cu plete lungi si negre, întunecos, Brigbel.
Si razimat pe spata al zeilor fiastru
Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Frumosi ca doua basme, izvoarele uimirii-s,
În paru-i lung de aur se învalea, Tomiris.
Încolo, voievozii, boiarii dupa treapta
Soptesc cu admirare în barba înteleapta
Când spune cântaretul povesti din alte vremuri,
De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri.
Spunea cum din deserturi, ce nu mai au hotara,
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoara,
Pe negrele corabii cu mii de mii gloate,
Stapânul pe Egipet cu-averile lui toate.
Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,
Tezeu, sa cate lâna cu mitele de aur.
Apoi târziu în urma veni strainul oaspe
Cladind pe Istru poduri Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce în lume nu-si gasea loc sa-ncapa,
În Dacia venise, cersind pamânt si apa.
Si povestea batrânul de neamuri curgând râuri,

Din codri rasarite, iesite din pustiuri
Si cum pierira toate pe rând precum venira
Si cum catând norocul mormântul si-l gasira.

Si pe când toti asculta, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghidusul se strâmba si tot râde.
Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun
Îsi târâie piciorul tinându-se de scaun.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.

Deodata-n fundul salei, apare sub un arc,
Cu stânga razimata de spada-i de monarc.
Nebunul Sarmis care-i cu craiul frate geaman­
Ca umbra cu fiinta-i ei amândoi s-asaman.
Dar galben e la fata si ochii ard în friguri
Si vânata-i e gura. El vine cu pasi siguri
Si pe pumnaru-si scapa Brigbel mâna regala.
Din tron pe jumatate cu furie se scoala…
Nebunu-nalta dreapta, se uita lung la el ­
Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.
Si ca sa înteleaga nainte-i ce se-ntâmpla
Nebunu-si trece mâna la ochi, apoi la tâmpla,
Se uita turbur, pare ca si-ar aduce aminte
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.
Cu glasul lui ce suna adânc, ca de arama,
El noaptea cea eterna din evii-i o recheama,
Arata cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridica a sa frunte
Si decât toata lumea de doua ori mai mare,
Îsi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceata,
Cum din adânc ridica el universu-n brata,
Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne,
O bolta rasarita din negure eterne,
Si decât toata lumea de doua ori mai mare

În propria lui umbra Zamolxe redispare.
, , Priviti-l cum sta mândru si alb pe naltu-i jet!
El îmfla rasuflarea vulcanului maret,
Daca deschide-n evii-i el buza cu mânie
Si stelele se spulber ca frunzele de vie;
El mâna în uitare a veacurilor turma
Si sorii îi negreste de pier fara de urma.
Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca.
De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca.
Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodata
Un chip mai blând, mai gingas decât ast chip de fata!
Gândirea ta, divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singura minune,
Caci numai tie singur îti fuse cu putinta
S-unesti atâta farmec cu-atâta necredinta…
Dar nu ti-o cer, tot darul ti-l zvârl iar la picioare.
De-a lumii tale bunuri privirea azi ma doare…
Nici vin sa-mi cer coroana, nici tara mea. O darui
Fasii s-o rup-oricine si cum îi place-oricarui.
La ce-as mai cere-o tara, în care nu-i credinta,
Unde un frate pe-altul s-ucida-i cu putinta!
Rebel! facusi din sceptru unealta de ocara
S-ai dat tu însusi pilda din om sa fie fiara.
Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea,
Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea,
Tu esti din a ei mila stapân si s-o urmezi
Tu trebui, ca mai bine în scaun sa te-asezi;
Ca nu de vro suflare pe dânsul sa te clatini
Cata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini.
Din Sybaris vei strânge batrâni cu barbi boite,
Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite,
S-arate cum mosnegii, îmbalsamiti ca mumii
Întrec si tineretul în scandelele lumii!
Stramosi pierduti în veacuri, rânduitori de cete,
Coroana mea s-a voastra e plina azi de pete.
O, voievozi ai tarii, frângeti a voastre sabii
Si ciuma în limanuri sa intre pe corabii.
Puteti de-acum sa rumpeti bucati a mele flamuri,

Mânjit pe ele-i zimbrul adunator de neamuri,
De azi al vostru rege cu drag va sa îngroape
Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.
S-acum la tine, frate, cuvântul o sa-ndrept,
Caci voi sa-ngalbeneasca si sufletu-ti din piept
Si ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa te usuci,
Sa sameni unei slabe si stravezii naluci,
Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Si spaima mortii intre-ti în fiecare os.
În orice om un dusman sa stii ca ti se naste,
S-ajungi pe tine însuti a nu te mai cunoaste,
De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama
Si somnul vames vietii sa nu-ti mai ieie vama.
Te mira de gândirea-ti, rasai la al tau glas,
Încremeneste galben la propriul tau pas,
Si propria ta umbra urmând prin ziduri vechi,
Cu mânile-ti astupa sperioasele urechi,
Si striga dupa dânsa plângând, muscând din unghii
Si când vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii!…
Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai!
De tronul tau se sfarma blastemul ce visai.
Durerile-mpreuna a lumii uriase
Te-ating ca si suspinul copilului din fase.
Învata-ma dar vorba de care tu sa tremuri,
Samanator de stele si-ncepator de vremuri.
Tomiris! vis de aur în viata-mi, sa te cert?
Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert!
e sa te blestem oare? Caci visul mângâios
A trebuit sa piara… Prea, prea era frumos.
Cu-amor atât de fara de margini si de-nalt
Nu se cadea sa tie un om la celalalt.
Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot si tu si eu.
Cereasca fericire nu se putea sa tina,
Nu se cadea s-o aiba o mâna de tarâna,
În lumea de mizerii si lacrimi nu e loc
Pentru atâta mila si pentru-atât noroc…
De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc.

În umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate fara urme
Alearga zimbrii negri si cerbii fug în turme,
Iar lânga vechi fântâne de lume date-uitarii
Privesc în iarba-nalta sirepii albi ai marii.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu frunza lata, cu flori pân-în pamânt,
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.”

III

Prin salele pustie un om în neagra haina
Temându-se de pasii-i, se strecura în taina.
Sub mantia lui lunga ascunde un pumnar,
Tot îndarat priveste cu spaima si amar
El râde… Se repede spre umbra-i … umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare…
Asupra-i se repede si iar se da-napoi:
, , O, Sarmis, lupta lunga, grozava e-ntre noi!
Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la lupta ca te chem?
Nu crede cum ca tremur, nu crede ca ma tem!”
S-atuncea iar rasare si fata-i slaba piere,
Si ochiul fix se uita cu spaima si durere:
, , O, inima mea lasa, de ce-nlemnesti în sân,
Sfârseste! Si pumnarul îmi scap-acum din mâni…
Dar îl voi strânge bine… Stai… stai, nebun misel…”

 

tomiris-5

Sarpele si Colacul

1974342_689057871157484_1347575114_o 1978715_689057731157498_1252007942_n Mă să vă-ntrebe moşu oarice. V-aţ uitat voi binie la cocuţu cela de-l primiţi când mereţi a colindare? O să vă întreb de cocuţii ( cu denumire schimbată amu. Le zâce ” japonezi”! Ce-are una cu alta io nu ştiu a spune da nici nu mă pre intereseaza) puşi pă masă în beserică când să ridică pausu la vun răposat? Uitatu-v-aţ cum îi el? Ce formă are? Gâditu-v-aţ cam ce-o hi aia si dacă are vreo noimă forma lui implechită? Are, ca aşe-s tăte! Ca să existe trăbă să aibe o noimă. No, cocuţii ceia inchipuies… şerpele. Pututu-v-aţi gândi? Uitatâ-vă la un cocuţ ( colăcel ghi-ala-mplechit) şi la şerpele Glikon dân ala tezaur cu statui de la TOmis. Una si aceeaşi treabă fără nici osăbire ăntre ele. Şerpele îi Zamolxe Apollo ala de nie dă nouă lumina soarelui şi la propriu si la figurat. Daca vi-ti uita la Glikon şi la cocuţ îţi mai vide o asămuire cel puţân ciudată. Zâceam că şerpele îi luminos şi-l inchipieşte pa Zamolxe/ apollo în ipostaza de ( dumne)zău a luminii iar cocuţu dă la paus are o lumină înfiptă-n el tocma cum capu lu Glikon să ridică deasupra impletiturii trupului ! No dară!Cand pă masa de CRăciun o pă ce dă Anu Nou să pune colacu cel mare, pita anului cum îi mai zace, să leagă chicioarăle mesii cu aţă. Că di ce ? d-aia că lumnina o dobândit intunerecu. Colacu inchipuind lumina îi pus dasupra intunerecului care-i legat ca pchicioarăle mesii! Când să mere a colindare pân unele locuri să dă covrijei nu cocuţi. Altă întruchipare a şerpelui luminos. Covrijii ceia să pun in botă. Dacii oare nu aveau serpele ( cu cap de lup) pus in botă/ lance?…de Ler Imparat (Quadratus.wordpress.com)   Multumesc din suflet lui Leruc !!!!

Simbolul Luminii in traditia romaneasca…..Impletit ,incolacit ……

010

par-impletit-237_thumb

ou colac (Medium) (Small)Picture_119

Luna plina – Rugăciune pentru Ţara Sfântă România !

449154_luna_noch_ozero_gory_1920x1200_www_gdefon_ru

Luna plina,

Luna calda, stravezie, 
Lumineaza-mi ochii mie,
Si te rog trimite-n soapta,
Sa nu stie lumea toata.
Cand tin ochii inchisi, m-aduni,
Atunci pot zamisli minuni, 
Din culori si energie ,
Creez lume noua,mie. 
Nu separ cerul de lut,
Cu un singur ochi ma uit,
El priveste imbratisand,
Cerul ,de dragul pamant
Si creeaza armonie,
Asa cum imi place mie.
Luna calda stravezie
Lumineaza-mi fiinta vie…

de C.J.

Rugăciune pentru Ţara Sfântă România.Doamne Dumnezeule Atotfăcător, Preamilostiv şi Multiubitor, nu ne lăsa pe noi românii să ne pierdem
şi nu lăsa ca ţara noastră, România, să fie distrusă sau împărţită, după bunul plac al celor mândri, răi şi lacomi, ci îndură-Te, pentru rugăciunile Preasfintei Fecioare Maria, ale Tuturor Sfinţilor şi ale Tuturor Sfintelor Puteri Cereşti. Doamne Dumnezeule, Care eşti Iubitor de oameni, Te rugăm apără ţara noastră de toţi răufăcătorii, de toţi cei care vor să ne exploateze crunt, precum şi de potopul care va fi să vină, pentru păcatele noastre, cele multe. Te rugăm Doamne apără-ne de cutremure devastatoare, de vijelii aducătoare de moarte, apără-ne de ploi rele aducătoare de grindină, de fulgere şi de trăznete ucigătoare, apără-ne de inundaţii de orice fel, apără-ne de molime şi de boli grele fără leac. Te rugăm Doamne apără-ne de orice rău îngrozitor care ameninţă viaţa pe pământ. Te rugăm ajută-ne nouă tuturor acum şi în veci! Îţi mulţumim Doamne pentru viaţă şi pentru tot belşugul de daruri pe care îl reverşi asupra noastră în fiecare clipă. Te rugăm Doamne ca în tot şi în toate să fie Voia Ta, iar nouă să ne dai Doamne, puterea şi întărirea ca să le ducem pe toate câte vor fi să fie prin Voia Ta! Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie! Amin!

Multumesc din suflet Kotys Dacia !!!

Poarta Sarutului,Brancusi !

Poarta-Sarutului-2

Daca intelegem ce este defapt pamantul nostru romanesc ,atunci intelegem si ce inseamna patriotismul ,pana atunci putem spune orice ,dar nu adevarul ….Tot sangele varsat nu a fost din incapatanare ,motivul se va afla curand ….Nu filozofia are raspunsul pentru patriotism,doar spiritul neamului si istoria lui ,iar cand esti cuprins de spirit ,stii pur si simplu ….Cand traiesti in spirit ,te hranesti cu emotii cosmice si nu mai ai nevoie de porti,esti Poarta insasi !!! …C.J

Poarta sarutului ,versuri Doina Spataru

Soarele apune si povestea spune
Ca de mult se stie fulger si manie
S-a pornit furtuna si a smuls cununa
Unui munte mare de-ajungea la soare
Si-a rostogolit-o pana a oprit-o
Langa un pridvor, unde veghetor
Sta un vrajitor,ochi de visator
Maini de cioplitor
La asa minune el a vrut se spune
Ca stanca faclie omului sa-i fie
Prag de bucurie,piatra o privea
Gandul ii zbura cand o mangaia
Si cand ii canta…
Poarta sarutului, poarta inceputului
Te voi daltui in piatra
Sa fii trecere si vatra,
Vatra calda impatimita
Poarta larga si-mplinita..Ooofff
Fara lacat,fara cheie
Numai umbra si scanteie
Scrisa-n teiul nemuririi
Sub pecetile iubirii…Ooofff…sub pecetile iubirii..
R: 
Doua inimi gemene,gemene sa semene
Doua inimi gemene intr-un cerc de cremene…intr-un cerc de cremene

Poarta sarutului, poarta inceputului
Te voi darui fecioara
Celor ce ajung pe seara
Intentati de vreo ispita
Pe sub bolta-ti linistita…
Cine pragul ti l-o trece
Sa isi soarba vinul rece
Ca sa-i stampere din sete
De pe gura unei fete…Oofff…de pe gura unei fete
R:
Si doua inimi gemene,gemene sa semene
Cu foc sa se-ngemene intr-un cerc de cremene 

Poarta sarutului, poarta inceputului
Cand m-oi poticni in cale
Vreau sa ma petreaca-n vale
Pe sub umbra boltii tale
Fara cantece de jale…Heii
Cinci perechi cu pasul moale
Ce-au strans stele-n basmale
Si-au pus florile in poale
Si lautari sub mantale….Ooofff…si lautari sub mantale
R:
Si doua inimi gemene,gemene sa semene
Haine sa se-ngemene intr-un cerc de cremene….intr-un cerc de cremene


Români risipiți printre străini, mai veniți pe acasă! Mama țară vă asteaptă!

seceris-tarani

Vino acasă, române! Te cheamă înapoi câmpiile, pământul bunicilor tăi, apele îţi strigă numele, munţii şi văile ţării. Nu le lăsa pradă celor ca lăcustele se năpustesc asupra lor.

Eşti neam vechi, române, prin venele tale curge sângele cucutenienilor, primii sedentari ai Europei, sângele dacilor, marii înţelepţi ai antichităţii, eşti pui de Basarab mândru, vlăstar de Muşatin şi ai stat mereu drept în faţa furtunii. Prin venel tale curge sângele lui Decebal, Mircea, Vlad, Ştefan, Mihai şi Avram Iancu, le purtăm numele oriunde am fi.

Ai plecat, departe, române, căci te-au furat, te-au sărăcit, ti-au răpit moştenirea de la moşii şi strămoşii tăi, ai plecat pentru că te-au făcut să crezi că pământul tău nu mai poate da sevă grâului.

Şi te-au amăgit că în ţări străine îţi va fi mai bine. Şi te-ai dus printre străini, române, lăsându-ţi sufletul în codrii milenari ai ţării tale şi numai tu ştii cât ai plâns printre străini şi câte clipe ai visat la atingerea ierbii de acasă sub tălpile tale goale. Şi ne-au dezbinat şi ne-au sfâşiat trupul ţării, ne-au îngropat vestigiile, ne-au surghinut eroii din amintire, ne-au ucis speranţa, ne-au ascuns originea şi ne-au îngropat amintirea milenară.

Române, eşti cel mai vechi neam al Europei! Trecut-au pe aici perşi, macedoneni, romani, huni, maghiari, avari, goţi, slavi, vandali, turci, ruşi, trecut-au seminţii nenumărate. Şi nu ţi-au putut înfrânge incăpăţânarea ta de a FIINŢA ca neam şi ţară. Rezistenţa ta depăşeşte puterea de înţelegere.

În ciuda a tot şi a toate ce a adus istoria peste tine şi pământul tău, tu ai continuat SĂ EXIŞTI, să îţi vorbeşti limba, să îţi cânţi doinele, baladele şi să plângi atunci când îţi aminteşti de Decebal la Sarmizegetusa sau de Mihai la Călugăreni, de momentele când puţini, dar drepţi, s-au împotrivit la mulţi şi haini.

Te-au dus în lanţuri la Roma după ce al tău Decebal a căzut, apoi te-au înrobit la Istanbul, la Moscova, te-au făcut iobag migratorilor. Şi tu mereu, române, ai găsit în tine puterea să-i alungi peste Dunăre, să-i scoţi din ţară şi de pe pământul tău.

Doar tu te înfiori atunci când închizi ochii şi vântul îţi şuieră prin păr poveştile vechi, pentru că tu înţelegi glasul său, doar tu oftezi atunci când îţi porţi paşii prin holdele de grâu, pentru că este grâu din pământul tău, hrănit cu sângele şi carnea a zeci de generaţii de înaintaşi, doar tu poţi asculta ce spun izvoarele ce zvâcnesc din piatra munţilor, pentru că vorbele lor sunt vorbele pe care tu le ştii.

Sunt vorbele bunicii rostite în serile de iarnă, la gura sobei, când aflai pentru prima oară despre zmei şi zâne, sunt vorbele bunicului tău, spuse la culesul viei, când aflai pentru prima oară despre semnele pământului, despre cum poţi cunoaşte când va să vie ploaie sau când va să fie senin.

Putem şi este timpul să strângem rândurile. Altfel, copiii noştri, vor fi străini în ţara lor peste câţiva ani. Mai vino pe acasă, române, aici îţi este locul şi doar aici îţi ai rădăcinile!

Şi nu da vină pe Ţară pentru tot ce este rău în ea, ci pe tagma jefuitorilor şi a trădătorilor de neam. Ţara îţi este mamă şi are sufletul sfăşiat pentru că tu, române, eşti departe de ea şi uneori o uiţi, alteori o vorbeşti de rău sau te ruşinezi de locul de unde vii.

Mai vino pe acasă, frate al meu român, soră a mea româncă!

***

De Valentin Roman
Sursa: frontpress.ro…

La noi pietrele vorbesc,
Si pădurile șoptesc,
La noi stâncile gândesc,
Iar izvoarele doinesc,
Florile sunt cântătoare,
Și cu vorbe chemătoare.

Legenda Branului din vorbele lui Șirnea-Bran-Rogozeanu

http://www.identitatea.it/un-popor-nascut-sub-semnului-lupului-nu-piere-niciodata/

riven-earth_waterfall2