Voica ,o balada veche populara ,cutremuratoare ,interpretata de maestrul Tudor Gheorghe


TR030

VOICA — Balada populara (cantec batranesc), inclusa de cercetatori in categoria celor fantastice (si, uneori, familiale).

Consemnata si publicata relativ tarziu („Gazeta Transilvaniei”, 1886, „Revista noua”, 1889, „Tribuna”, 1899), ca a intrat mai anevoios in circuitul cullural si stiintific romanesc, facand obiectul unor analize mai consistente abia din 1929 incoace, cand D. Caracostea publica binecunoscutul sau studiu intitulat Lenore – o problema de literatura comparata si folclor. Logodnicul strigoi. Au mai abordat subiectul, din varii perspective, folcloristi precum Takc Papahagi, Ghcorghe Vrabie, Al. I. Amzulescu, Adrian Fochi s. a. Cea mai cuprinzatoare cercetare referitoare la versiunea romaneasca a motivului este cea a lui Gheorghe Vrabie (Voica sau Calatoria fratelui mort) tiparita in „Limba si literatura”, III, 1957, p. 257-294, si reluata apoi fara modificari in Balada populara romana, 1966, p. 108-l14 si cu unele detalieri in Eposul popular romanesc, 1983, p. 50-. Mai notam ca in 1885 George Cosbuc publica in „Tribuna” ,Blastam de mama”, o balada care fructifica motivul folcloric al calatoriei fratelui mort.

Gestul poetului si-ar putea gasi o explicatie si prin faptul ca una dintre zonele etnografico-folclorice de maxima circulatie a motivului a fost cea a Nasaudului si poate chiar prin acela ca din numarul de 79 de variante cunoscute, cele mai multe isi au originea in Ardeal si Banat. Mai tarziu, harta raspandirii baladei a fost completata treptat cu variante culese si in celelalte tinuturi ale tarii, asa incat se poate avansa afirmatia ca ea acopera intreg teritoriul romanesc. Balada este cunoscuta in realitatea folclorica sub diverse denumiri, dintre care cele mai frecvente ar fi: Bogita, Voica, Voichita, Bodita, Constantin. Voica reprezinta versiunea sud-est europeana (si romaneasca) a celebrului motiv-subiect Lenore. Acesta a devenit de notorietate mai cu seama dupa ce scriitorul german Burgera dat la iveala faimoasa balada cu acelasi titlu. In spatiul cultural vest-europcan este vorba de un set de legende despre „logodnicul strigoi”, in care Lenore, precum in balada lui Burgcr, „nu-i lasa iubitului ei mort linistea de dupa moarte, ceea ce il face sa se ridice din groapa si s-o caute pentru a o pedepsi, luand-o cu dansul in mormant”
(A. Fochi).

in textele sud-est europene motivul „logodnicului strigoi” este inlocuit cu cel al „fratelui strigoi”, fapt care imprima discursului narativ alte semnificatii.

Asa cum se intampla si in textele romanesti, in spatiul sud-est european „fratele strigoi” sau „fratele mort” este blestemat de mama, iar blestemul acesta matern „il impiedica pe tanar sa-si gaseasca odihna de dupa moarte si sa i-o aduca mamei pe sora maritata – la indemnul lui – in straini”
(Adrian Fochi).

Asa cum sustine Gheorghe Vrabie, motivul trece din sfera credintelor si primeste intrupare poetica (intocmai cum se intamplau lucrurile si cu jertfa zidirii) 

Ideea o gasim si la D. Caracostea:

„in basmele din Bucovina si Moldova a patruns ici-colo tipul nordic al motivului Lcnore; in balada poporana insa nu avem nici urma de existenta acestui tip”.

Verificand supozitiile pe care Ic facea savantul, D. Sandru sustine cu argumente ca in basmele romanesti se intalnesc ambele versiuni; ba, mai mult, lipul „logodnicului strigoi” ar avea o frecventa mai mare decat cel al „fratelui mort”.

Al. I. Amzulescu rezuma astfel continutul baladei, intemeindu-se pe intregul corpus de variante:

„Batrana Voica a crescut noua feciori si o singura fiica.

Fata primeste petitori, dar batrana maica nu vrea s-o instraineze. Ea consimte sa o marite numai la staruintele celui mai mare dintre feciori, care fagaduieste ca i-o va aduce acasa in fiecare an. Vine insa o ciuma care omoara pe toti feciorii Voicai. Ramasa fara speranta de a-si revedea fala, batrana urgiseste pe feciorul care a indemnat-o s-o marite.

In chip miraculos, feciorul cel mare iese din mormant si, calarind pe lemnul sicriului, isi aduce sora acasa, in toiul noptii. Abia cand fratele ei dispare in cimitir, ea intelege totul. La staruintele fetei, mama isi recunoaste fiica sosita in chip miraculos, ii deschide usa si mor amandoua”
(Balada familiala, Tipologie si corpus de texte, 1983, p. 48).

Comentand „scara motivelor” unui text din Bucovina, care „infatiseaza esentialul aspectelor romanesti ale baladei”, D. Caracostea nota in termeni aproape identici:

„o mama are noua feciori si numai o fata: vin petitori de departe s-o ceara in casatorie, unul dintre frati sfatuieste mama sa consimta, caci va aduce-o adesea acasa; in curand insa toti fratii mor si mama blestema pe cel ce-o sfatuise rau; el se scoala din mormant, devine strigoiji aduce calare pe sora lui la casa parinteasca. In cele mai multe variante, si mama si fata mor, cand afla ca acel care a adus pe fata acasa este fratele devenit strigoi” {Poezia traditionala romana, I, p. 413).

Textele epice despre „calatoria fratelui mort” apartin baladei fantastice. Ele au la baza un set de credinte, ilustrand un univers mentalitar de o anume arhaicitale, dar cu prelungiri pana in contemporaneitate. De altfel, baladele fantastice (mitologice) fac parte, considera exegetii, din fondul cel mai vechi al cantecului nostru batranesc. Textele, citite atent, ofera informatii de cel mai marc interes referitoare la relatiile interumane caracteristice unor vremi trecute, la structura familiei traditionale, la raporturile dintre parinti si copii, dintre frate si sora etc. Ele pot, de asemenea, revela lucruri importante referitoare la modul de concepere a casatoriei (si nuntii), la obiceiurile legate de moarte si inmormantare (cultul mortilor) si, inclusiv, la raporturile dintre cei vii si cei morti, dintre lumea de aici si lumea de dincolo. intre cele doua universuri nu exista, conform mentalitatii arhaice, o ruptura definitiva, ci dimpotriva, o comunicare permanenta, cu momente marcate ritual, de-a lungul anului ori de-a lungul diferitelor etape ale vietii. De aici si grija de a se respecta cutuma si de a-i impiedica astfel pe cei dusi in lumea de dincolo de a reveni sub forma de strigoi si de a pune in pericol viata celor (inca) vii.

O astfel de norma de comportament cultural si care ne duce cu gandul la perioada marcata, posibil, de trecerea de la casatoria endogama la cea exogama era si aceea care statua ca fata sa nu se instraineze, sa nu se indeparteze prea mult, prin casatorie, de familia ei. In centrul baladei pe care o discutam, accentul nici nu cade pe „fratele strigoi”, cat pe fata maritata departe si, in consecinta, pe suferinta mamei provocata de instrainarea odraslei. Constantin (fratele) nu are liniste si devine strigoi tocmai pentru a ispasi o vina, aceea de a o fi sfatuit pe mama sa-i ingaduie fetei sa se marite peste mari si tari, sa se indeparteze, asadar, de familia ci. Dupa ce-si aduce sora acasa, el se intoarce in mormant. Abaterea de la norma este resimtita si de mama, si de fata, care, in finalul unor variante, mor si ele ori sunt transformate in stei de piatra (Gh. Vrabie).

Balada este, pana la urma, o meditatie grava in marginea vietii si a mortii, asa cum au fost ele imaginate de omul societatilor folcloric-traditionale. Fantasticul si fabulosul, un anume mister intretinut cu abilitate de cantaretii si poetii populari se imbina in chip fericit in cuprinsul acestei balade, dand, in variantele cele mai izbutite, stralucire unui discurs narativ de o mare densitate ideatica si de o admirabila coerenta si sensibilitate poetica.

……………………………………………………………………………………..

”Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…”..Petre Ţuţea
“Patriotismul, nu-i brăţară sau papion sau pălărie, să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine. ŢIE. Te naşti cu el. Ţi-e-n-datul sorţii, n-ai cum să-l lepezi după tine. Îl porţi ca pe o cămaşă a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine.
Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi.
E un fel de suferinţă crestată dureros, de suflet vechi şi de credinţă..”
(Tudor Gheorghe)
Ma tem si eu, ca desi sunt printre romani,rar mai vad cate unul ….

TR031

 

 

Blăstăm de mamă,de George Cosbuc 

Frunză verde tulburea,
Avea Lena nici ca ea
Trei feciori frumoşi avea;
Trei feciori şi-o fată mare
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca nişte zmei,
De-a dragul să cauţi la ei,
Iar copila râzătoare,
Subţirea şi-ncântătoare
Ruptă dintr-un raz de soare:
Mult cu mă-sa sămăna,
Deci Lenuţă-o boteza
Pe numele maică-sa.
Câţi feciori au fost prin ţară
Toţi venit-au să o ceară,
Mândri şi viteji feciori,
Venit-au ca peţitori.
Dar Lenuţa, ţi-e mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără şi-aşa
Încă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Peţitori din altă ţară:
Doi feciori, ca două flori.
Lenuţa cât ce-i vedea
Mamei sale-aşa zicea:
Vezi, iubită maica mea!
Din voinicii aceşti doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Şi la mers şi la cătare,
Că-i înalt şi subţirel
Şi m-aş duce după el!
Dar Lena pe gânduri sta;
Gândurile-o frământa
Şi cu jale cuvânta:
Draga mea, Lenuţă fată!
Fiind aşa-ndepărtată
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine cin te-a aduce!?
Doi fii ai Lenei strigau
Şi din gură cuvântau:
Pe Lenuţa nu o da
Şi de noi n-o strămuta!
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa-i zise mamei sale:
Nu eşti, mamă, cu dreptate
Nici la soră, nici la frate!
Că suntem doară trei fraţi,
Toţi crescuţi ca nişte brazi
Şi noi ţi-om pute aduce
Pe Lenuţa ta cea dulce!…
Aşcultă, mamă iubită,
Pe Lenuţa o mărită:
N-o lasă nemăritată,
Pire-ar cât de-ndepărtată:
Căci, de te-a ajunge dor
Io-ţi rămân doară fecior.
Eu la dânsa duce-m-oi,
Acasă aduce-o-voi.
Şi Lena se-ndupleca
Pe Lenuţa-o mărita.

II

Dar a fost ce-a fost să fie,
C-au fost boale şi urgie
Şi-a dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ.
Şi de multă răutate
Mureau oamenii pe sate
Şi-au murit şi trei feciori
Ai Lenuţei frăţiori:
Constantin încă-a murit
Gândul nu şi l-a-mplinit.
Lena singură rămase,
Fără de feciori în casă:
e dor o inimă arsă.
Şi ea, biata, supărată,
De jale multă sfărmată,
Se ducea pe-al lor mormânt
Şi se văieta plângând
Şi plângea şi suspina
Şi din suflet cuvânta:
Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gândul să mă-omor,
Fie-vă somnul uşor!
De-altă dată blăstăma
Şi blăstămând cuvânta:
Constantine, Constantine!
Blăstămat să fii de mine!
Blăstămat de mamă-ta
Că ai dat pe soră-ta!
Fraţii tăi mie-mi striga:
Pe Lenuţa nu o da!
Tu ai dat-o, blăstămate,
Pe hotară-ndepărtate;
Dar te blăstăm, blăstăm greu
Din tot sufleţelul meu:
Pământul nu te primească,
Ţărna nu te mai voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuţei
Rumpu-mi firul vieţii!
Astfel dânsa blăstăma
Şi-azi şi mâini şi-alaltă mâini
Şi zile şi săptămâni.
Şi de multul blăstămat,
Vai, blăstămul s-a legat.

III

Într-un amurgit de seară,
Constantin ieşi afară
Din groapa, galben la faţă,
Cu trup rece ca de gheaţă.
El plângea şi lăcrăma
Şi cu jale cuvânta:
Duce-m-aş, că-s blăstămat,
Dar nu pot, că-s îngropat,
Duce-m-aş, că maica cere,
Dar nu pot, că n-am putere;
Nici am cal, nici căpeneag;
N-am pe lume om cu drag,
Căci oricine m-a vede
S-a-nfrica, s-a spăria
Făcându-şi răpede cruce…
Nici la mama nu m-oi duce,
Căci m-a blăstămat măicuţa,
Că eu i-am dat pe Lenuţa!
Şi cum sta şi cugeta
Gândurile-l asudă,
El prin lacrămi se ruga:
Şălaş, mândru sălăşel,
Fă-te-un şoim de căluşel,
Şi tu, pânză din sălaş,
Fă-te un căpenegaş,
Şi tu, cruce, schimbă-te,
Spadă de fier fă-mi-te,
Iar tu, Doamne, mă învie,
Dă-mi putere astăzi mie:
La Lenuţa duce-m-oi,
Acasă-aduce-o-voi.
Dumnezeu l-a ascultat:
Putere de viu i-a dat;
Sălaşul l-a ascultat:
Şi-ntr-un cal s-a preschimbat;
Giolgiu-n căpeneag îndată,
Crucea-n spadă de fier, lată.
Constantin suie călare
Şi porneşte-n fuga mare;
Şi fugea calul ca vântul,
De-abia atingea pământul,
Şi zbura, dar nu glumea,
Căci ca dorul se ducea,
Căci stăpânul îi zicea:
Zboară, murgule, cu mine,
Căci zbor alături de tine,
Zboară, murgule, pe cale,
Căci zbor pe urmele tale!
Şi murguţul, pui păgân,
Duce-se cu-al său stăpân,
Încât n-a fost bine seară,
Când ei îşi descălecară,
La Lenuţa-n altă ţară.

IV

Lenuţa cât ce-a zărit
P-al său frăţişor iubit,
Din grai dulce i-a vorbit:
Constantine, Constantine,
Spune-mi dacă-i rău sau bine;
Nouă ani, vezi, au trecut,
Că pe voi nu v-am văzut,
Ba nici veşti nu mi-aţi trimis,
Nice carte nu mi-aţi scris!
Constantin a cuvântat:
De când tu te-ai măritat
Rău nimic nu s-a-ntâmplat.
Suntem sănătoşi acasă,
Mama înca-i sănătoasă.
Veste nouă n-am ce-ţi spune
Totuşi îţi aduc veşti bune:
Fraţii noştri se-nsurară,
Dar ei pe gând se luară,
La nuntă nu te chemară!
Eu ţi-s frate mai cu dor,
Şi fiindcă eu mă-nsor,
Am grăbit aici; de-i vre,
Vino dar la nunta mea!
Astfel zise Constantin
Cu glasul de jale plin,
Din ochi lacrimi îi cădea
Şi suspine-l năpădea;
Dar Lenuţa-l cunoştea
Şi de nou l-a întrebat:
Spune-mi, frate,-adevărat
De mă chemi la veselie,
Să mă-mbraca bucurie,
Să-mi pun struţ roşu şi dalb
Şi cai suri la hinteu alb;
Dar de mă chemi la jelane,
Eu să-mbrac de jale haine;
Să iau cai şi hinteu negru
Să pornim, frate, pe-ntregu!
Ba io-ţi spun drept, soră, ţie,
Că te chem la veselie.
Şi ea mândru s-a gătat,
Haine albe şi-a luat
Şi-apoi ambii au plecat
Pe cărarea cea mai lată
De voinici codreni călcată,
Pe cărarea cunoscută
De codreni voinici bătută.
Iar pe cale cum mergeau
Păsările-i urmăreau,
Munţii răi din grai grăiau:
De când soarele e soare
Şi pe câmpuri floarea-i floare,
Şi de când e lumea lume
N-a mai fost aşa minune:
Să meargă viul cu mortu
Tot alăturea cu codru,
Să meargă viul aproape
Cu cel mort, ieşit din groape!
Alelei! minune mare,
Viu cu mortu p-o cărare!
Constantin bine-auzea,
Lenuţa nu-nţelegea,
Dar glumind aşa zicea:
Auzi, frate Constantine,
Ce vorbesc munţii de tine?!
Constantin din greu gemând
Îi răspunde-aşa zicând:
Lasă-i, soră, să vorbească,
Minţile să-şi prăpădească;
Ei să fie cu cântatul,
Noi să fim cu ascultatul,
Ei păzească-şi cântecul
Cum păzim noi umbletul
Asta-n seamă n-o băgară,
Calea lor că şi-o urmară.
Patru zile lungi de vară
Ei au tot călătorit,
Puţintel au odihnit.

V

Când a fost a cincea zi,
Soarele când răsări,
Au zărit şi satul lor,
Plin de negură şi nor.
Când aproape-au fost de sat,
Constantin a cuvântat:
Lenuţă! Cu-al tău căruţ
Vină mai câtelenuţ,
Căci eu cu-al meu căluşor
O să merg mai tărişor,
Ca să dau mamei de ştire
Să-ţi facă bună primire,
Să-ţi deschiză porţile,
Să-ţi aştearnă mesele,
Să-ţi umple paharele!
Şi el frâu calului da,
Calul îşi împintena
Şi-ntr-o fugă alerga,
Nu la mă-sa, pe cuvânt,
Ci de-a dreptul la mormânt
Aci a descălecat
Şi din gură-a cuvântat:
Cal crescut sub glii ierboase,
Sălaş strângător de oase!
Dusu-m-ai şi m-ai adus
Şi pe cale şi pe sus
Şi-ai făcut un mare bine
Pentru mama, pentru mine,
Pentru mamă, pentru fată,
Pentru mine totodată!
Şi tu, căpeneag iubit,
Pânză albă de-nvălit,
Şi tu, spadă lucitoare,
Crucea mea de la picioare:
Ne-a sosit vremea, sosit,
Să-ntrăm de unde-am ieşit!
Tu, cal bun năzdrăvănaş,
Schimbă-ţi trupul în sălaş,
Şi tu, spadă lucitoare,
Fă-te cruce la picioare,
Şi tu, căpeneag iubit,
Fă-te pânză de-nvălit,
Iar tu, Doamne, Doamne sfânt,
Dă-mi iar locul din mormânt,
C-am scăpat de ce fu greu,
Împlinit-am gândul meu:
La Lenuţa dusu-m-am,
Acasă adus-o-am!
Dumnezeu l-a ascultat,
Pământul s-a despicat,
Lutul iar s-a ridicat:
Constantin era-ngropat

VI

Şi Lenuţa cât ce-ntra
În sat, mult se minuna,
Căci erau toate schimbate,
Toate de jale sfărmate,
Dar mai mult s-a minunat
Când acasă c-a aflat
Porţile stricate, rele,
De puteai sări prin ele,
Staulul stricat şi gol,
Iarbă mare prin ocol.
Ea sărmana aştepta,
Că fraţii vor alerga
În prag a o-ntâmpina,
Dar nimeni nu s-a ivit:
Constantin n-a fi venit.
Ea la uşă se repede,
Uşa încuiată-o vede;
Deci începe ca să bată
În cea uşă încuiată:
Lasă-mă, mămucă, lasă,
Lasă-mă să intru-n casă,
Că îţi sunt iubita fată,
Lenuţa cea-ndepărtată!
Mă-sa, din casă, plângând,
O alungă blăstămând:
Du-te-n foc şi-n câte rele,
N-amărî zilele mele,
Du-te-n foc, te du d-aci
Şi nu mă batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe toţi trei i-am pus sub lut,
Pe toţi trei i-am pus sub glie,
Sfântul Dumnezeu să-i ştie!
Iar Lenuţa, scumpa-mi fată,
Măritată-i, măritată,
Într-o ţară depărtată:
N-oi vedea-o niciodată!
Însă fie blăstămat
Cine o a-ndepărtat!
Dar Lenuţa nu-nceta,
Tot bătea şi se ruga:
Lasă-mă să intru, lasă!
Şi mă-sa cu greu o lasă,
Şi pe scaun o punea
Şi la dânsa cum privea,
Pe Lenuţa-o cunoştea.
Draga mea şi-a mamei floare:
Nu mă-ncred, că tu eşti oare?
Oh, că nice n-am visat,
Că te-oi mai vede vrodat!
Şi plângând, Lena spunea
Câte-a mai suferit ea:
A dat sfântul Dumnezeu
Multe boale şi mult rău
Şi-au murit feciorii mei
Şi-am rămas fără de ei!
Măcar tu, scumpa mea fată,
De nu erai măritată
Într-o ţară-ndepărtată!…
Mi-ar fi traiul mai uşor
Şi mi-aş mai uita de dor;
Tu m-ai ajuta pe mine,
Eu m-aş bucura de tine!
Dar să fie blăstămat
Cine mi te-a-ndepărtat:
Pământul să nu-l primească,
Ţărna să nu-l mai voiască,
Lutu-afară să-l izbească!
Lenuţa se-nfiora,
Reci fiori o-mpresura
Şi cu glas rupt cuvânta:
Vezi, măicuţă,-ai blăstămat
Şi blăstămul s-a legat!
Constantine, Constantine,
Cum m-ai amăgit pe mine
Ca să plec pe drum cu tine!
Şi spunea măicuţii sale
Cum a venit ea pe cale,
Cum Constantin o aduse
Şi câte mai câte-i spuse.
Lena-atunci se-nfiora
Şi cum sta, cum asculta,
Lacrămile-o îneca,
Trupu-ntreg îi tremura,
Minţile-i se tulbura,
Fruntea i se înnora,
Pe Lenuţa săruta
Şi i-a zis cu glas înfrânt:
Haid, Lenuţă, la mormânt,
Haid, Lenuţă, să grăbim
La morminte-n cintirim!

VII

La mormânt dacă sosiră,
Jos pe el se prăvăliră
Şi-ncepură-a lăcrima
Şi din gură-a cuvânta:
Constantine, ieşi afară;
Vină, Constantine, iară;
Mai ieşi, dragă Constantine,
Că ni-e dor, ni-e dor de tine!
Pământul însă râdea,
Groapa de râs hohotea;
Constantin amar gemea.
Ieşi din groapă şi vorbeşte,
Spune şi ne povesteşte
Cum trăieşti în groapă, cum?
Vină şi ne spune-acum!
Vină să ne vezi măcar,
Vină, Constantine, iar!
Pământul nebun râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul glumind răspundea:
Nu te mai ruga de mine,
Blăstemă, Lenă, mai bine,
Nu te tot ruga mereu:
Ce-i al nostru, nu-i al tău!
Pământul mereu râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul nencetat glumea.
Morminte, nu fi păgân,
Slobozi-mi pe Constantin;
Oh, nu fi, morminte, rău,
Slobozi-mi copilul meu,
Ori măcar dă-i glas, morminte,
Pentru câteva cuvinte!
Pământul atunci tăcea,
Groapa nimic nu vorbea,
Constantin din greu zicea:
Oh, mamă, tu eşti de vină,
Că n-am pace şi odihnă,
Că n-am loc nici în mormânt,
Că n-am stare sub pământ
Nici sunt mort, nici cu viaţă,
Nici sunt foc şi nice gheaţă,
Nici în groapă nu pot fi,
Nici afar nu pot ieşi,
Căci m-ai blăstămat, măicuţă,
Pentru scumpa ta Lenuţă,
Pământul nu mă primească,
Ţărna să nu mă iubească,
Lutu-afar să mă izbească;
Lutu-afară m-a izbit,
Ţărna m-a batjocorit,
Pământul m-a prigonit!…
Mamă, dacă-mi vrei tu bine,
Fă-l acuma pentru mine
Şi-mi dezleagă blăstămul
Că-mi apasă sufletul!
Lena din suflet ofta,
Gânduri grele o mustra
Şi ea, biata, cuvânta:
Dragul meu! Să fii iertat
Şi de blăstăm dezlegat.
Însa… fie blăstămat
Pământul, că nu m-ascultă,
Bată-l jalea mea cea multă,
Şi nu te mai lasă-afară,
Bată-l jalea mea amară!
Ţărna-atuncea tremura,
Lutul mânios urla;
Pământul se despica:
Nu-i destul c-ai blăstămat
Pe-un copil nevinovat,
Acum mă blăstămi pe mine,
Blăstâmu-te eu pe tine!
Căci n-ai inimă de mamă,
Nu ţi-e sufletul de seamă,
Nici eşti vrednică sub soare
Să mori cum tot omul moare,
Ci pământul prin urgie,
Să te înghiţă de vie!
Ţărna-n laturi se-mprăştia
Pământul se deschidea;
Lena din mormânt zicea:
Blăstămată să fiu eu,
Vai, pentru blăstămul meu!
ca mine pe vecie
Fie blăstămată, fie
Orice mamă s-ar afla
Pe copil a-şi blăstăma!
Fie dânsa blăstămată,
N-aibă pace niciodată,
N-aibă prapori la-ngropare,
Nici popă la comandare!
Vai de-aceea mamă, care
Blăstămă fără mustrare
Pe copilul ei, căci ea
Blastămă pe fiul său,
Dar pe dânsa Dumnezeu!..

 

 

1 thought on “Voica ,o balada veche populara ,cutremuratoare ,interpretata de maestrul Tudor Gheorghe

trimite un comentariu

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s