Floarea vieții …

floarea-vietii-1 10

Imaginile de mai sus ,sunt geometrie sacră,lăsată ca zestre și limbaj de aur,de către strămoșii noștrii ,nouă ,poporului român ,suntem cei mai bogați de pe pământ .

Prima imagine de jos ,se zice că-i din mormântul lui Iisus din Cartierul Talpiot Est ,celelalte fotografii sunt de la Șinca Veche,Făgăraș,România …

fig3 (1)

DSC0035 sincaveche9 templul_sinca

 

 

 

 

30452_112427562136504_100001077833225_85228_4222361_n

Floarea vieții sau runa Hagal ,Hagel,Hagalaz = Simbol al fortelor invizibile care ordoneaza viata ,lumina de la capatul tunelului,așa zisa merkaba ,sau corpul de lumină …Și-atunci ,conform învățăturilor strămoșesti ,deci și ale lui Iisus ,Calea Adevărul și Viața ,corpul de lumină se dobândește doar prin moarte ,cu învierea ,nu există tehnică pe lumea aceasta pentru a dobândi corpul de lumină altfel ,prin urmare toate învățăturile care susțin acest lucru ca fiind posibil în trup de carne,sunt falsuri …De aceea ,moartea pentru strămoșii noștrii ,nu reprezenta decât o altă călătorie,faptele și credința din timpul vieții reprezentau nemurirea de mai târziu .

hagal Hagal_rune_white_on_black.svg hagal-hp philosophers5

Iote inscripțiile Mioritice ,de care zic ăi care or făcut istoria că sunt aramaice …Asta nu demonstrează că sunt osuarele lui Iisus și ale familiei lui ,ci că băștinașii sau cel puțin meseriașii acelor obiecte, erau de pe meleagurile noastre …Imaginile de sub osuare ,sunt porți maramureșene și simboluri tradiționale românești …

Sursa foto imagini osuare, Israel : http://sareinochi.com/2011/04/22/pretinsul-mormant-al-familiei-lui-iisus/

fig6 fig7 fig8 (1) fig12 fig13 (1) Fragmente-din-mormantul-lui-Isus-Hristos--expuse-la-New-York Detaliu Poarta Maramureseana Porimaramureene7413 porti-maramuresene porti-maramuresene-2 ETN_7300350_783-82

Nedeile – mister ancestral al unitatii poporului român

juni

Eden , nedeie (ne deie ) cum se zice în Banat (sau rugă ) , petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram.

…………………………..

În ortodoxismul românesc foarte multe sărbători, tradiţii și obiceiuri precreștine au fost incorporate cu firescul și încăpăţânarea unei memorii genetice venită din glasul sângelui, din moși strămoși, inexplicabilă dar atât de reală și de vie, încât s-a așezat cuminte și fără nicio frică, alături de sfinţi și evanghelii.

Unii ar putea-o numi înțelepciunea, alții rezistența sau încăpățânarea străvechiului nostru popor. Ce altceva ne-ar fi putut ajuta să rezistăm peste vremi cotropitorilor de tot felul?

Vorbind despre nedeie ca o minunată sărbătoare a românilor ce s-a înveșnicit peste timp, voi menționa mai întâî cuvintele lui Mircea Eliade în calitate de reputat istoric al religiilor ”nu e vorba despre o formă care supraviețuiește pur și simplu, ci de o idee sau de un ritual care rămâne deasupra istoriei. Nu supraviețuiește o generație sau două, ci stă deasupra timpului: ca o normă etern valabilă, ca un Principiu, ca un Simbol”.

Așa a stat și nedeia deasupra timpului de pe când se crăinicea răsăritul soarelui din vârf de munte cu tulnice și buciume. Dacii se urcau pe platouri de munte la solstiții și echinocții, pentru cultul Soarelui sau al temutului zeu Gebeleizis. Apollo asimilat cu Sfantul Soare s-a născut în Tracia. La fel și Dyonisos. Romulus Vulcănescu afirmă că nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul, precum si oficierea de rugăciuni”. Legătura dacilor cu muntele sfânt este substratul de factură precreștină preluat de crestinism prin simplu sincretism. Procesul de asimilare al credințelor s-a făcut de la sine prin obiceiul moștenit și înrădăcinat. De atunci avem noi sărbătoarea muntelui.

Legendele și mitologia românească menționează vârfuri si platouri din Munții Carpați socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfăsoară serbări populare. Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul, Parîngul s.a., fac parte din categoria munților sfinți ai Daciei, de unde putem deduce că existau mai multe altare de tip Kogaion.

In traditia populara romaneasca, Gura de Rai aflată între cer și pământ are un caracter sacru, fiind un loc benefic, un drum spre Rai. Ea este întotdeauna situată pe un picior de plai în munte, unde se deschide o pajiște înaltă. Romulus Vulcănescu arată cum caracterul sacru al acestor zone mirifice (gură de rai sau plai) este relevat și prin titulatura mitropoliților români denumiți ”exarhi ai plaiurilor”. În zona gurilor de rai s-au încuibat nedeile, sărbători complexe etnoculturale cu implicații mitologice.

La români Sântilie este o divinitate care s-a contopit perfect cu Gebeleizis, Zeul Focului la geto-daci (asemănător cu Zeul Helios al grecilor).

”Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conține un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puțin că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinizării Daciei, oricare al fi fost numele lui la acea epocă” (Mircea Eliade – de la Zamolxis la Genghis-han).

Zamolxis era zeul pământului , al morții și al nemuririi dar este posibil ca împreună cu Gebeleizis să reprezinte ipostaze ale uneia și aceleiași divinități.

Aducerea ortodoxiei la creștin în casă are loc prin pilde și povești prietenești. Astfel Dumnezeu nu îi spune Sfântului Ilie când este ziua lui pentru ca acesta să nu facă prăpăd cu furtuni, tunete și fulgere, iar dacă este întrebat îi răspunde că ziua lui a trecut demult.

Rămase de la daci, ca rituri și ceremonii arhaice, sărbători agrare de tradiție preceltică, nedeile erau inițial adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau la zi sfântă pe plai de munte. Ulterior ritualului magic precreștin i s-a adăugat și însușirea laică de petrecere pastorală, dar nedeile nu reprezentau petreceri câmpenești ale unei singure așezări, ci sărbători cu bâlciuri și târguri populare pentru toate satele dimprejur cu praznice, cântece și dansuri, ce se țineau întotdeauna la o zi sfântă. Este ca și cum un glas tainic poruncea din adâncuri și de dincolo de timp poporului să nu își uite rădăcinile. Și așa din vechiul rit au crescut mereu lăstare pentru păstrarea datinii din veac în veac.

De marile sărbători creștine sau de hramuri de biserică, nedeile se țin la marginea satului sau pe culmile munților însoțite de tărguri de fete, cel mai renumit fiind cel de pe muntele Găina. Pregătirile încep cu o săptămână înainte. Nedeia este un mijloc de comunicare între mai multe așezări. Satele ies din izolarea lor și se întrunesc în această zi de sărbătoare – ceea ce demonstrează caracterul unitar al poporului român păstrat din timpuri străvechi.

Cu acest prilej au loc discuții, se cântă cântece și se joacă dansuri din diferite zone. Nedeia nu este o sărbătoare de familie ci una de neam. Are și rolul de târg marital sau cum am spune astăzi ”rețea de socializare”. Tinerii din mai multe sate au prilejul să se cunoască și să se curteze. Dar nedeia este în primul rând un mijloc de conservare a legăturilor primordiale.

Continuare articol la http://www.frontpress.ro/2013/09/nedeile-mister-ancestral-al-unitatii-poporului-roman.html

Despre așa zisele spirite călăuzitoare și New Age ..

De când e lumea ,oamenii sunt  atrași de necunoscut ,iar prin neînțelegere și fuga după fenomene paranormale sau false haruri , au șansa reală de a ajunge pradă umbrelor ,rămânând agățați într-o lume care nu le aparține lor deși sunt lăsați să creadă că au puterea și îngerii  la cheremul lor ,adevărul este că omul nu poate controla nimic,cu atât mai puțin cu cât trăiește în ignoranță într-un sistem ce le promite cerul .prin vorbe nesfârșite dar fără semnificații  ,atent lansate subliminal prin ochii orbi și pe la urechile celor slabi ,iar când le plimbi tronul (fals) și sceptrul puterii pe sub nas unor neputincioși spiritual ,neștiind ce se ascunde acolo ,cad pe capete îngrășând zei putrezi ai pământului ,idoli ai întunericului ,care n-au avut vreodată legătură cu cerul și nici nu vor avea vreodată,promițându-le ascensiuni în înalt, când defapt se petrec căderi masive prin portaluri de carton și smoală ,asezonate cu arome de pucioasă …

De ce Banatul e fruntea ,câteva premiere ale orașului de pe Bega,Timișoara ,România

timisoara-01-2 (1)

Despre Timișoara noastră dragă ,ceea ce n-ați știut !
Timisoara a fost primul oras european, si al doilea dupa New York la nivel global, care a introdus iluminatul electric stradal, in 1884. Raul Bega a fost de asemenea primul canal navigabil din Romania, ducand la cresterea comertului in acele perioade….

1402364_836243339731193_409470906247635748_o

Timisoara was the first European city, second only to New York and globally, which introduced electric street lighting in 1884. Bega River was also the first fairway of Romania, resulting in increased trade in those periods.

TIMISOARA - Rasarit in P-ta Unirii

 

.De ce Bantul e Fruncea ,găsiți la link-ul de mai jos :

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/premierele-timisoarei-primul-oras-strazi-iluminate-electric-cea-mai-vec

Sanctuarul Neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara.Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii .Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri de Timișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele. În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul. Citiți și alte detalii despre descoperirile de la Parța aici http://www.prehistory.it/…/parta_archaeological_excavations…

SanctuarulParta

Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către oastea țăranilor răsculați condusă de Gheorghe Doja. Războiul țărănesc a pornit din Transilvania, după ce Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei anti-otomane, inițiate de Papa Leon al X-lea. Acesta promisese iobagilor participanți la cruciadă, eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc, nemulțumirea maselor oprimate a dus la transformarea revoltei într-o răscoală. Armatele răsculate, formate din iobagi români și unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ștefan Bathory și episcopul Nicolaie Csaki, dar au fost înfrânte lângă Timișoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai ușor de cetate, dar nu a reușit și a fost înfrânt. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind pus pe un scaun din fier înroșit și ars de viu, este marcat de statuia Sfintei Marii din Piața cu același nume a cartierului Iosefin. Totuși, ultimele ipoteze susțin că torturarea lui Doja a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci este mult mai probabil ca locul execuției să fie undeva în fața Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului.

Statuia Sfintei Marii din Piața cu același nume ,din Timișoara 

10460891_836233383065522_6769710822777586846_o 1398584_836233093065551_3944943400635337151_o

Castelul Huniade – Muzeul Banatului Timșoara 

646x528

Harta Cetății și planul său gravat pe o dală de piatră din Piața Unirii 

10365787_836252743063586_6877226960763099087_n 646x528 (2)

Stema veche a Timișoarei 

StemaTimisoara1

Piața Unirii Timișoara în ambele imagini….sursa imagine : http://www.timisoarastiri.ro/wp-content/uploads/2013/12/Unirii.jpg

Unirii

Simboluri autentice ale culturii stramoșești !!! Pietrele grăiesc istoria stramoșilor așa cum ne transmitea și Marele nostru Eminescu !!!

Simboluri dragi mie ,primul cu trei brațe ,(de unde și Sfânta Treime ? )reprezentând civilizația celui de-al treilea soare,adică Hiperborea ,ulterior preluat și nu inventat așa cum se spune ,de către misteriosul :)) Mikao Usui ,numindu-l Antakharana …

Căluții călușerilor ,cabirii vindecători ,cavalerii Zamolxieni ,Fiii luminii,Fiii Soarelui 

1618467_433668620099517_112309946_n Neonazismul antahkarana

În stela de mai jos putem vedea crucea-amuletă și semn al… ungerii, adică al regalității divine.
O poartă la gât regele asirian Șamși-Adad al V-lea sau Șamși-Addu (824-811 î. Hr.), – „Addu (zeul furtunii) este soarele meu” , înfățișat arătând spre emblemele celor cinci mari zei asirieni: Adad (zeul furtunii), Assur (zeul național al asirienilor), Iștar (zeița vieții, a iubirii și a fecundității), Sin (zeul lunii în creștere) și Șamaș (zeul Soare):..De remarcat X-ul din piept ,dar și panglica din pălărie și toiagul  … :))

Samas e…arhaicul Zalmos ( Zamolxis /Zalmoxis in greaca ) .. Zalmoxe [ zăul ăl ‘moş’ -‘batrân’ -eliberat de viaţa activă.. Zamolxe -zăul ”moale’, bun, tolerant… In ro: ” X e un om ‘moale’ – exact acelasi sens ! ( Gene Sorge )

Stela lui Samsi-Adad al V-lea Stela lui Samsi-Adad al V-lea detaliu

c

Șarpele creator sau toiag-ul și spirala ,vortexul 

list

Simboluri Vinca ,România,dacă vă uitați cu atenție veți găsi alfabetul RUNIC complet ,precum și așa zisele simboluri reiki  ,dar cine să-și dea interesul sâ le descopere ,istoricii noștrii au altceva mai bun de făcut oare? Aveți aici simboluri cât să vă specializați in toate științele :))

vinca symbols 4500

 

… imagine pe care au împrumutat-o și autorii Genezei:Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui (literalmente: în nările lui, be-apav,adicătelea Dumnezeu vorbea limba română ? Be apa vieții ? ) suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Gen. 2,7)…Crucea Ankh și ca simbol al vieții de după moarte… sub forma oglinzii, ea însăși simbol al lumii virtuale…din cealaltă realitate…

Nechbet daruieste viata faraonului

 

Car funerar (aflat la Muzeul Gradski) a fost descoperit într-un mormânt în Dupljaja (Banatul de Sud, Voivodina)  aparține culturii Zuto Brdo – Gârla Mare, aprox. 1500 î. Hr.
Sufletul celui plecat dintre cei vii poartă pe piept svastica și svastica despărțite de două spirale-vortex care le corespund, una care l-a absorbit din viață și-l trece în lumea de dincolo și cealaltă care-l va absorbi din lumea morții și-l va trece în cea a vieții.

car cu svastici Belgrad

 

Simboluri,Cucuteni,Vădastra,Vinca ,Carpați,Grădina Maicii Domnului ..

scaun cu spirale, Cucuteni (1)

Simbol primordial ,spirala dublă românească de Cucuteni  ,cultura de Cucuteni este datată ca fiind cu cel puțin 1000 de ani mai înaintea marilor culturi chineze …

Feminin-ul Creator ,Șarpele Creator S ,Spirala dublă sau S-ul dublu ,6 și 9 ,om și Om ,VI ,sau C

634 agartha C1

www ROMB www SPIRALA www SEGMENTE (1) Untitled-1 HARTA

 

 

 

Cucuteni IDOL CU SPIRALĂ Cupa Mirilor, Sultana, Gumelnita idol cu spirala Vinca Idol cu spirale Vorniceni idol funerar feminin, Cernavodă

idol dublu cu spirala

simbol-yin-yang-civilizatia-cucuteni-mai-batran-vechi-decat-china-ultima-comoara-nedescoperita-de-pe-glob-cultura-cucuteni-adevaratul-brand-de-tara-interviu-ovidiu-slc483tineanu-piatra

pintadera spirala 1

 

RUGĂ ALBĂ …

DSCN4077-001 (4)z

Sursă imagine http://www.baroquette.ro/?paged=2

Speranțele de viitor ne-au furat din prezent și ne-au schimbat inima ,ne-am pus viața în mâinile unor străini ,în mâinile unor sisteme antiumane fără măcar să cârtim ,ca niște neoameni ,ca niște rătăciți .pierduți pe o cale fără întoarcere …

Rugă Albă ,de Ion Druță 

Curăță-ne Doamne casa și masa, și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,

de toate păcătuirile, de toate nelegiuirile, așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă, un singur drum, o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.   Izbăvește-ne Doamne de străvechiul nostru blestem de a porni peste tot și nu a ajunge nicăieri, de a încărca mai mult decât putem duce, de a le începe pe toate și a nu duce nimic până la capăt.   Scoală-ne Doamne în zori și trimite-ne la muncă, la munca cea care nu atât pentru tine, cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup, cât pentru suflet. Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie, așa încât spre seară întorși acasă, împăcați cu sine și cu lumea din jur să cinăm cu ceea ce ni s-a dat – pâine și apă. Atât de la Domnul. Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă Pţinea ceea Pentru că muşcând încet, Cu evlavie, Adunând în palme fărămiturile, Vom porni În urma plugarului, Păşind domol pe brazde puhave Şi calde, După care tot cântând vom semăna, Apoi vom ieşi la plivit, La secerat. Vom aduna spic la spic, Snop lângă snop. După treierat, După vânturat, Vom merge la moară, Vom căra saci, Şi, fireşte, plămădind, Făcând focul la cuptor, Vom urmări să nu fugă Aluatul din covată. Astfel, tot cântând, Ne vom întoarce la străbuni, Asigurând mersul vremurilor, Ne vom creştiniza, Ne vom reboteza, Cu gândul la Mântuitorul, La cele spuse de către Domnul, La Cina cea de Taină. Pentru că acolo, Unde este pâinea, Acolo este şi Dumnezeu.   Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate, De întunicime, de răutate, Curăţă-ne auzul de înjurături, De scrânşete, de blesteme, Curăţă-ne vederile de urâţenii, De sălbăticii, de josnicii. Dăruieşte-ne, Doamne, Macar o oră de linişte curată, Neprihănită, O oră de tăcere, de resemnare, De contemplare, De aciuare, Aşa ca să putem Sta la sfat cu sufletul, Cu conştiinţa, Cu inima. Apoi, tot sfătuindu-ne, Tot rătăcind prin vremuri, Prin destine, De la una la alta, Vom simţi Cum se prelinge pe sus, Pe sus detot, pe sub ceruri, Veşnicia. Şi atunci vom tresări, Căci suntem miruiţi De acea mare minune. Şi atunci nu vom înfiora, Când se va atinge de noi umbra veşniciei. Ne vom auzi glasul, Acel glas tainic, Care încă nu a îmbrăcat Haina cuvântului, Nu şi-a găsit cu cine să comunice, Nu şi-a ales unda sonoră. Fiind mult prea firav Mult prea gingaş, Mai rămâne gângurind în faşe. Dar acel glas tainic, Intim, Pe care-l auzim numai noi, Ne este reazim şi sfetnic, Este sensul suprem Al existenţei noastre, El fiind suflare, din suflarea Domnului. Fără a-l căuta, Fără a-l cinsti, Fără-l a înţelege, Ne vom chinui toată viaţa Nedându-ne seama cine suntem, De unde venim şi Încotro ne ducenm, Rămânând în fond, O pănuşă gonită de vânt Şi îngropată de ploi la întâmplare Undeva la o margine.   Luminează-ne, Doamne, Cel puţin arareori, Cu gânduri bune, Înţlepte, Roditoare, Căci trecându-ne veacul Cu apucături De cele care Eu ţie, tu mie, Ori tu pe el, Ori el pe tine, Jos cu cela, Jos cu ista, Şi tot aşa din an în an, Din tată în fiu, Din generaţie, În generaţie, Am distrus totul ce ni s-a nimerit La îndemână. Pământurile, Satele, Vetrele, Limba, Şi însuşi felul nostru de a fi.   Am decăzut, Doamne, Tot numărându-ne zilele, De la o datorie, la o altă datorie, De la o supărare, La o altă supărare, de la o speranţă, la o altă speranţă, De la o alegere, La o altă alegere, De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire… Am sălbătăcit, Doamne, Tot înlocuind iubirea cu patul, Convingerile cu şiretenia, Demnitatea cu raţiuni politice, Faţa, Cu averea, Slujirea cu trădarea.   Luminează-ne, Doamne, Ci câte-un gând curat, Adânc, omenesc. Aşa încât Să ne putem aduna Sub acoperişul lui, De la părinţi, De la strămoşi, Până la urmaşii Ce vor să vină. Pornind prin streinătăţi, Prin vremuri străbătând Mizerie, Sărăcie, Nedreptate, Vom duce Crucea Destinului Cât ni s-a dat Până la locul hotărât De către Tine, Simţind La fiece las, La fiece cotitură, Ajutorul, Bunătatea Şi Binecuvântarea Ta.   Întoarce-ne, Doamne, Acea respiraţie Largă, senină, Care să cuprindă În sinea sa Toată frumuseţea, Toată adâncimea, Toată tristeţea, Verbului matern.   Dăruieşte-ne, Doamne, Acea Bunăvoinţă Fără de margini, Cu care vom privi, Cu care vom primi Lumea, Pentru ca atunci, Luminarea cerească Va prinde rădăcini, Va da roadă, Aşa ca să putem spune, În ceasul de pe urmă, C-am trăit şi noi Pe lumea asta. Şi Dumnezeu A fost cu noi. Amin. Ion Druţă Extras din Opere în 8 volume, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău 20096, p.473-478

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/ruga-alba/
Moldova Ortodoxă

Taran-roman-fara_niciun_ajutor-800x600 TARANI-ROMANI-1913

Adrian Păunescu – Repetabila povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.

Dansurile românești -Tradiții și primordialitate-Simbolism -Lada cu zestre a românilor

Doina-Timisului

În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, dansul circular a fost extrem de răspândit: el era practicat pretutindeni de vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât – prin încingerea jocului în jurul hoitului / leşului prăzii – fie pentru a asigura înmulţirea vânatului; în ambele cazuri, continuitatea cu ideologia religioasă vânătorească a fost evidentă. În plus, ‘solidaritatea mistică’ între grupul vânătorilor şi vânat lasă să se presupună existenţa unui anumit număr de ‘secrete ale meseriei’ în posesiunea exclusivă a bărbaţilor; asemenea ‘secrete’ erau comunicate adolescenţilor prin intermediul iniţierilor. Dansul circular (reprezentat de artiştii Epocii Pietrei în peşteri) ilustrează admirabil persistenţa riturilor şi a credinţelor preistorice în culturile arhaice. Un anumit număr de mituri erau familiare populaţiilor paleolitice, în primul rând miturile cosmogonice şi miturile de origine (ale omului, vânatului, morţii, etc). Un mit cosmogonic punea în scenă apele primordiale şi creatorul – antropomorf sau sub formă de animal acvatic – plonjând în fundul apei pentru a aduce materia necesară creării lumii; enorma difuziune a acelei cosmogonii şi structura sa arhaică indică o tradiţie moştenită din cea mai veche preistorie. La fel, miturile, legendele şi riturile în legătură cu urcarea la cer sau ‘zborul magic’ au fost universal atestate; or, acele mituri erau solidare cu experienţele extatice specifice şamanismului şi arhaismul lor este indubitabil. Tot atât de răspândite au fost miturile şi simbolurile curcubeului şi ale replicii sale terestre – puntea – legături prin excelenţă cu lumea de dincolo. Putem, de asemenea, să presupunem existenţa unui ‘sistem’ cosmologic articulat, pornind de la experienţa fundamentală a unui ‘centru al lumii’, în jurul căruia s-a organizat spaţiul. Tot astfel, e greu să ne imaginăm o societate de vânători lipsită de mituri asupra originii focului – cu atât mai mult cu cât majoritatea acelor mituri puneau în evidenţă activitatea sexuală – şi în fine, trebuie ţinut seamă de experienţa sacralităţii cerului şi a fenomenelor atmosferice: era una din rarele experienţe ce revelau spontan ‘transcendenţa’ şi maiestatea, în plus, ascensiunile extatice ale şamanilor, simbolismul zborului, experienţa imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutăţii contribuind şi ele la consacrarea spaţiului celest ca sursă şi locuinţă prin excelenţă a fiinţelor supraumane: zei, spirite, eroi civilizatori; dar tot atât de importante şi semnificative erau şi ‘revelaţiile’ nopţii şi ale tenebrelor, omorârea vânatului şi moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate ale membrilor tribului. Un rol decisiv au avut valorizările magico-religioase ale limbajului; anumite gesturi puteau să indice epifania unei puteri sacre sau a unui ‘mister’ cosmic: gesturile figurilor antropomorfe erau încărcate nu numai de semnificaţie, ci şi de putere. Ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domina, importanţa acelui complex religios explicându-se prin amintirea erei glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de ‘rai al vânătorilor’: un timp de aur, într-un rai terestru în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau practic necunoscute; exact acea lume încercau oamenii s-o reactualizeze în timpul anumitor sărbători, când legile şi interdicţiile erau suspendate”. (Despre o aşa veche atitudine, dramaturgul Englez William Shakespeare a afirmat: “Nimic nu e în sine bun sau rău dar gândurile noastre îl pot face să devină astfel”). Dansul circular al vânătorilor din jurul vânatului capturat s-a transmis tuturor beneficiarilor din trib – celorlalţi bărbaţi care n-au participat la vânătoare, femeilor şi copiilor care aşteptau încheierea vânătorii – fiind universal recunoscut sub forma horei. În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a consemnat: “Prin cercul în care se executa dansul magic era sugerat simbolul soarelui dătător de viaţă (rotit în sens invers mişcării soarelui, îl desfăşurau participanţii la dansul focului); pentru cultul lunii – ocrotirea feminităţii – s-a adoptat simbolul spiralei: oamenii din neolitic au simţit dansul ca pe o forţă a naturii care izvora din propriul lor corp”. Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că are forţe magice: el reprezenta forma soarelui; ghirlandele, cununile, coroanele, colierele, brăţările, inelele, centurile, etc. nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere de forţele răului, ce nu pot trece peste graniţa imaginară – fără sfârşit şi fără început – reprezentând infinitul (tradiţia dansului în care oamenii se ţin de mâini sau pe după umeri alcătuind hora având aceeaşi semnificaţie). Conform dicţionarelor, “hora” este vechi dans popular – strămoşesc – cu ritm în general domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc; horele sunt răspândite în toată România, având şi semnificaţia de “coroană boreală”. În raport cu scurgerea anului, la solstiţiul de vară, maica Drăgaica este Sânziana – tânără / matură – transformările sale celebrate în Nedei / anagramă ca aliteraţia Indiei, fiind amintirea matriarhatului, când era Kirke / Ghirghe, cu dans încerc (numele popular al sărbătoririi vara a Drăgaicei – “a dragii mame” – Ana / Ioana era Sânziana); crucea încadrată în cerc era simbolul străvechi al Pământului / Gheiei, pe lângă pătrat, în Antichitate preotesele Gete care slujeau soarelui celebrând-o pe Marea Mamă de exemplu prin dansuri şi cântece în hora Ciuleandra, în secolul I î.C. istoricul Diodor Sicul indicând că horele erau tipice Hiperboreilor (ele reflectând cultul spiralei solare din Epoca Pietrei – simbol ascensional – în hora deschisă dansatorii fiind conduşi într-o spirală reprezentând urcarea la cer: un concept şamanic). Este de ştiut că motivul spiralei întâi a fost cunoscut Danubian şi mult ulterior – via insulele Mediterane – în Egiptul horelor pentru Hor / Horus iar după cum a arătat academicianul N.Iorga în 1936, un ritual horit în spaţiul Român era denumit Kolo (o stranie rezonanţă a numelui Zeiţei Kalî din India), când în timpul dansului oamenii se înfrăţeau magic: horele în spirală creau senzaţia unui enorm corp, pulsând de viaţă şi de energie radiantă. La origine un dans sacru, hora se juca mai ales la răsărit, în sensul mişcării aparente a soarelui pe cer; ridicarea mâinilor în dans, iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui – o formă de adulaţie – iar baterea pământului cu piciorul era un act prin care glia era fertilizată cu energie solară. Hora era un act magic, menit să alunge şi întunericul, să risipească tenebrele şi să invoce lumina izvorâtă din soare: “ochiul divin”. Conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, denumirea horeiCiulandra a preoteselor soarelui provenea de la jertfele făcute, precum ale cerbilor (Constantin Olariu în “Migraţia Nordică” a scris că “cerbul în română vine din limba vorbită prin mileniul V î.C. şi care se regăseşte în sumeriană astfel: cer = lumina zilei, bu = bou, având înţelesul de taur ceresc ce vine să aducă fertilitate şi prosperitate pe pământ”); mult timp, cerbul a fost cel mai vânat animal (ca reprezentant însemnat al fecundităţii, cerbul era totodată animal funerar şi călăuzitor al răposaţilor, omorârea sa fiind solidară simbolic cu moartea tragică a eroilor). Dr. Mircea Eliade în “Indo-arieni, fino-ugrieni, altaici” a scris că vânătoarea unui cerb miraculos / solar – ştiut drept “cerbul de aur” în N Indiei – făcea parte din miturile nomazilor Asiei Centrale “desigur solidare cuarta lor, în care motivul dominant este constituit de scene de vânătoare: cerbi zburând în galop, grifoni înaripaţi ucigând mufloni, păsări de pradă sărind asupra cerbilor şi muflonilor, etc. Vânătoarea unui cervideu ducea la descoperirea şi la cucerirea unui teritoriu, reactualizând un mit al originii: strămoşul mitic – carnasierul – urmărea un cervideu şi cucerea patria viitoare a descendenţilor săi. Popoarele stepelor eurasiatice, locuind în zone periferice în raport cu centrele de înaltă civilizaţie, au păstrat timp mai îndelungat tradiţii arhaice asemănătoare”.

 
Marile stepe din apusul coridorului Pamir – Altai

Taurolatria a fost atestată în India vedică, Sumer / Sumeria, vechiul Egipt, Creta minoică, ş.a.: taurul roşcat pentru Şiva, taurobolia – sacrificiul ritualic de tauri – în cinstea lui Mitra / la vechii Iranieni, tiara cu coarne de taur a regilor Sumeriei / Sumerului, taurul Apis / Hapi la Egiptenii vechi pentru Osiris, capul de bour / taur pe emblema Moldovei, etc. (bivolul – Ardelean zis şi “ghibol” – este o rudă a boului); de exemplu, în vechiul Egipt se ştia că taurul sacru Hapi / Apis s-a născut dintr-o vacă fecundată de raza solară a lui Ră. În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a dezvoltat tema: “Unul dintre elementele de unitate ale tuturor religiilor proto-istorice din aria asiatico-afro-europeană era ansamblul Cer pluvios – taur – Marea Zeiţă; fără îndoială, accentul cădea pe funcţia genezic-agrară a zeului taurin-uraganic. Ceea ce se venera nu era caracterul celest, ci virtuţile fertilizante. Sacralitatea deriva din hierogamia cu Marea Mamă agrară. Esenţa celestă era valorificată genezic: Cerul era regiunea unde ‘mugeau’ trăznetele, se adunau norii şi se asigura rodnicia holdelor, făcând posibilă continuitatea vieţii pe pământ. Divinităţile orientalo-mediterane erau înfăţişate sau omagiate cu atribute taurine. Singura divinitate a Cerului pluvios şi a fecundităţii care a izbutit să-şi păstreze autonomia, în pofida hierogamiei cu Marea Zeiţă, a fost acelaşi care a evoluat pe linia suveranităţii: cel care (după Epoca Pietrei), alături de fulger şi-a păstrat sceptrul, rămânând garantul ordinii universale, păzitor al normelor şi încarnare a legii: Zeus”. PorţileCerului erau norii, pe care horele îi adunau sau împrăştiau – în funcţie de anotimpuri – căci horele deschideau ori închideau Porţile Cerului, pentru a îngădui comunicarea sau chiar trecerea zeilor. Spirala de altfel e caracteristică galaxiilor, inclusiv Căii Lactee – în care este sistemul solar – având aceeaşi formă:

Hora – o denumire evident înrudită cu Gherga-nul Hor / Horus – destăinuia în simbolismul ei primar unirea jucătorilor ca pe cea cu divinitatea tutelară imaginată în centru, legănarea domoală a horitorilor denota drumul parcurs pe cer de soare şi lună, baterea pământului cu piciorul traducea contactul cu Zeiţa-Mamă, chiuiturile peste horă erau relicvele incantaţiilor către Cer, starea de magie fiind a părtaşilor aceluiaşi destin mitic, acceptat brav şi senin; e interesant că pentru “a sforăi” mult timp s-a utilizat “ahorăi”: răsuflarea zgomotoasă din somn era asimilată cu sunetele horei extenuante (în vremurile străvechi dansată bucuros fără instrumente muzicale). În Epoca Pietrei, hora era elementul de legătură între Cultul Zeiţei Mamă şi Cultul Solar, fiind expresia colectivă a spontaneităţii creatoare. Verbul “a hori” e derivat de la “horă”, semnificând “a cânta / din gură sau fluier” dar şi “a striga strigături” în timpul jocului (corul / “chorus” derivă din horă); în vechea Greacă, “horas” era zona / regiunea agricolă ce asigura hrana aşezării. Nedeile Epocii Pietrei – sau rugile – la care horele nu lipseau, mai există şi azi în Banat (acum la hramurile bisericilor): o dată pe an, rudele şi prietenii se adună nu numai pentru a petrece, ci mai ales pentru împărtăşirea faptelor fiecăruia, supuse neamului spre autentificare.
Despre împărtăşire (practicată nu doar acum – inclusiv pe la rugi – ci din marea vechime), profesorul Mircea Eliade s-a referit în articolul “Lucruri de taină…” astfel: “În societăţile aşa-numite ‘primitive’, orice secret era o primejdie. Lucrul tăinuit devenea – prin simpla lui tăinuire – primejdios omului şi colectivităţii. Un ‘păcat’ era un fapt grav, desigur; dar un ‘păcat’ nemărturisit – ţinut ascuns – devenea un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţau cu timpul întreaga comunitate; de aceea, când se întâmpla vreo nenorocire – când dispărea vânatul, nu ploua sau se pierdeau bătăliile – toţi membrii colectivităţii se grăbeau să-şi mărturisească ‘păcatele’. Confesiunea se făcea – de obicei – înaintea sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc). În timp ce bărbaţii vânau ori se luptau, femeile rămase acasă îşi mărturiseau păcatele – nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor. De aceea, societăţile arhaice şi ‘primitive’ nu cunoşteau secrete ‘particulare’; fiecare ştia despre vecin tot ce se referea la viaţa sa intimă (ştiau lucrurile acelea nu numai prin confesiunile ‘păcatelor’, ci prin însuşi felul de a trăi – de fiecare zi – al oamenilor din jur). În asemenea societăţi nu existau secrete personale; cu o formulă cam prea accentuată, s-ar putea spune că oamenii erau transparenţi unul faţă de altul. Tot ce făceau şi tot ce însemnau ei în cadrul comunităţii era mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi; iar atunci când un individ săvârşea ceva, se grăbea să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare. În asemenea societăţi arhaice şi ‘primitive’, secretul era exclusiv dogmatic, niciodată episodic; cu alte cuvinte, anumite lucruri erau păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi – dar acele lucruri nu se refereau la viaţa profană a individului (cine era, unde se ducea, ce ‘păcat’ a săvârşit, etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceia păstrau anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică şi care n-o comunicau decât tinerilor, printr-o ceremonie de iniţiere; tot ce cădea însă în sfera existenţelor individuale, tot ce depindea de om ca atare – era public sau era făcut public prin confesiunile orale: stare socială, vocaţie, origină, intenţii, etc. ‘Primitivii’ nu acceptau să confere întâmplărilor profane o stare de taină, ce nu era firească şi necesară decât realităţilor sacre; secretul era firesc şi obligatoriu numai atunci când se referea la lucruri sacre şi la teorii metafizice (pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia, ‘primitivii’ – ca şi popoarele de cultură arhaică – aveau concepţii metafizice foarte coerente, deşi erau formulate prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii, etc). De aceea, orice întâmplare profană ‘prea umană’ ce încerca să se ascundă, să devină tainică, se transforma într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivea lucrurilor din acea lume. Calitatea de taină nu putea fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acel ‘secret profan’ într-un izvor negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum era un sacrilegiu tratarea realităţilor într-un mod profan – tot aşa era un sacrilegiu acordarea lucrurilor profane valoare sacră; într-un caz şi în celălalt, era o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum era logica primitivă), o răsturnare de valori aducea după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică; universul era solidar cu omul. De aceea, secretul era o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbura ritmurile cosmice, provoca secetă, nenoroc la pescuit, etc”.

Până în secolul XIX, în zona Gherdap şi S Ardealului a rămas foarte populară “turca” (peste arhaica “gurga”), devenită “ţurca”: hora jucată iarna în centrul căreia era junele mascat în cerb / căprioară (înlocuirea fiind în timp cu capra). Turca – mascată – murea simbolic de Anul Nou. Denumirea de “ţurcă” era folosită pentru căciula mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană; sensul comun, acelaşi ca şi pentru ţurţur, era de la măscăriciul (tânărul cu masca, ştiut ca gogoriţă / sperietoare) având căciula ascuţită – corespunzând reprezentării Muntene pentru barză – şi părul lung: ca “zurzuri” erau ştiute ornamentele iar ca “zorzoane” erau ştiute podoabele. Cu denumirea de ţurcă s-a perpetuat şi un joc folosind 2 joarde / beţe – o joardă scurtă şi ojoardă lungă – ascuţite la capete, joarda scurtă pusă deasupra unei gropiţe fiind încercat de aruncat cât mai departe cu ajutorul joardei lungi (se practica la sărbătorile când se dansa gurga / turca, a celor având capetele acoperite cu căciulile ascuţite ţurcane). Hoina / oina este un joc în care joarda scurtă de la ţurcă a fost înlocuită cu un ghem şi disputat pe echipe; la început, se juca mai ales de vânători şi era legat de războinicii lunii martie – ale căror cete horeau la schimbarea de An – apoi consolidându-se în aprilie, prin deschiderea ciclului pastoral (la o lună după echinocţiul de primăvară, moment ulterior creştin ştiut ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe): hoina / oina – joc de An Nou – a păstrat astfel termeni specifici păcurarilor / păstorilor (ca de pildă căpitanul echipei e “baci”, băţul / bastonul e “bâtă”, intrarea în teren e la “strungă”, jucătorii de la prindere sunt “pascari” / de la păscut, etc). Similare cu oina – al cărei nume legat de oi, ca joc practicat mai ales de păcurari / ciobani, e evident – sunt “lapta” (cu atestare Medievală în Novgorod / Rusia) şi modernele “cricket”, “baseball”, etc.; ţurca şi oina se joacă oficial şi azi (sunt printre cele mai vechi jocuri din lume şi sunt specific Române).
În secolul XIX, academicianul Petriceicu Haşdeu a consemnat că – mai ales în Bănie – la 1 martie era sărbătoarea de Dragobete (mai recent mutată cu 5 zile, acum în 24 februarie); lingvistul Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), de origine Evreiască, a propus analogia denumirii cu “dragu-bete”, sufixul “bete” folosit în Oltenia semnificând “adunare, mulţime” – regăsit în prefixul unor aşezări din Israel ca Bet Gherga, Betleem, Betsaida, Betania, etc. – iar etnologul Basarabean Ovidiu Focşa a precizat despreDragobete / “Granguru” că era “un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Acea sărbătoare marca revigorarea naturii şi a omului care – cu acea ocazie – se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată a trecerii la anotimpul de primăvară când durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea ce descreştea, ca dovadă fiind şi zilele mai însorite. Se pare că – în această perioadă – păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura; era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea ei, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”. Dr. Nicolae Constantinescu în “Dicţionar onomastic românesc” din 1963 trata cuvântul Dragobete şi ca substantiv comun, însemnând “gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cunoscut sub numele de tărtăriţă” (“Cicindela Campestris”). În 2007, etnograful Basarabean Marcel Lutic a indicat că unii filologi au legat prefixul sărbătorii de Anticul “trago” ce însemna “ţap”, arătând că “unele legende româneşti îl prezintă pe Iovan Dragobete ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoare erau elemente referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la frig la cald, de la întuneric la lumină, reprezentate prin focurile aprinse în afara aşezării, horele flăcăilor şi fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristică sărbătorii, descântecele cu spor, îmbrăţişările şi sărutările de după goane rituale, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transformau adesea în logodne”. Rădăcina “drag” s-a regăsit în proto-Slavul “*dorgъ”, proto-Germanicul “*draganan”, etc. (toate cu înţelesul de “a atrage” / în proto-Indo-Europeană fiind “*dʰerāgʰ”, etimologic în legătură de Gherăgh / Ghergă): Draga provenea din Garga,Dragu provenea din Ghergu (pe lângă drag, în aceeaşi rezonanţă lingvistică Gherga fiind şi termeni agricoli ca grădină, gard, etc). În 2008, Aurelia Diaconescu de la Muzeul Mureş a scris: “Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice, fiind prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii pusă sub semnul unei zeiţe mitice, ca ziua constituirii perechilor atât pentru oameni, cât şi pentru păsări. Pe lângă valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte – alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie – din cultul marii zeiţe a fecundităţii. Dragobetele – zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre – este un zeu pastoral câmpenesc, codrean, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale al dragostei fireşti. Arhaicul Dragobete şi străvechii zei Greci se asemănau”. Femeile tinere / fetele strângeau apă din omătul netopit şi se spălau pe cap cu ea, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor (dacă în martie nu mai era nea, foloseau apa de izvor); cel mai adesea spuneau glume cu substrat erotic şi fugeau spre aşezare în goana numită “zburătorit”, băiatul urmărind fata care îi era dragă: dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă, având loc o îmbrăţişare şi sărut lung în văzul tuturor, ca începutul ce le semnifica logodna (sărbătoarea de Dragobete se ţinea şi la echinocţiul de primăvară, când apărea Drăgaica / protectoarea grânelor, atunci fiind Ziua Cucului, pasăre ce prin cânt vestea egalitatea zilei cu noaptea). Dr. Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea Bucureşti, a scris în 2008: “Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Acest obicei a fost specific locurilor locuite de traci iar acum se regăseşte la români”. Periniţa – dans al sărutului specific Românesc, jucat în horă – este o formă a supravieţuirii străvechilor practici orgiastice; inclusiv în islam, “hourele” sunt virginele din Rai. În Turcia actuală se pot vedea răspândirea celor mai populare dansuri (“horon” din regiunea Pont – cu numele Grec “horoi” – fiind “hora” din regiunea Europeană / fostă Tracă, respectiv hora Română):…Sursa articol :http://origineagherga.blogspot.ro/2012/11/horele.html

festivalul-national-de-folclor-stiri-turism