Vrute și nevrute

ren

Vrute și nevrute,
Nu vrem epoci de balauri,
Cu nebuni ce mâncă grauri,
Tot ce mișcă ,le e hrană,
Pântece de buruiană.

Vrem războaie de țesut,
Nu războaie ce ucid,
Vrem iubire de aproape,
Nu tancuri,ce merg pe ape.

Vrem cerul, să ne fie cer,
Nu străini, ca grănicer,
Vrem izvorul limpede,
Nu otrăvuri râncede.

Vrem poienile de meri,
Raiuri pentru trecători,
Nu sălaș gunoiului,
Și nici lemne, focului.

Ne vrem munții sănătoși,
Nu să ascundă păcătoși,
Vrem legea,să ne fie lege,
Nu vrăjmașii să ne lege.

Veșnic vrem trăi în pace,
Nu în război cu dobitoace.
Prunci să-i creștem ,pui de lei
Nu armate, feudalei.

Soarele , ne fie soare,
Nu simboluri posesoare,
Dimineața ,dimineață,
Să ne bucurăm, în viață.

Vrem chicote de copilași,
Nu bătălii-ntre pătimași,
Și mai vrem iubind,iubire
Nu focoase ,nu înrobire.

Vrem iubire de aproape,
Împlinind sorți și agape,
Nu vrem suflete pierdute,
Nu lume ajunsă,la senectute.

Iarba să ne fie iarbă,
Pomii sănătoși ne șadă,
Și florile pe câmpie,
Vii ne fie,vii ne fie.

De de C.J.L 
03.03.2015

garden_of_eden_by_encubed-d5w5rd4

sursă imagine http://fc01.deviantart.net/fs70/f/2013/056/2/2/garden_of_eden_by_encubed-d5w5rd4.jpg

Constelații Românești Tradiționale- Simbolistică stelară

maxresdefault (2)

CONFERINȚA NAȚIONALĂ CERUL ROMÂNESC ȘI COMPARAȚIA CU ALTE MITOLOGII STELARE – DIMITRIE OLENICI , Expertiza domniei sale în simbolistica stelară prezentă în pictura bisericească, în decorațiunile porților, casei și altor elemente arhitecturale, comparația simbolurilor – este una foarte valoroasă. Dimitrie Olenici este și realizatorul primului planetariu privat din România. De asemena a implementat în multiple locații celebrul pendul al lui Focault, un pendul gravitațional pe verticală.

 

maxresdefault (3)

 

Brățările radionice ale dacilor – Uriașii din Daia

Bratara_Dacica_3aa

Sursa articol : http://www.nymagazin.com/bratarile-radionice-ale-dacilor/

Brățările dacice descoperite de „braconierii arheologici” pe Culmea Căprăreața, la est de incinta sacră a Sarmisegetusei, aveau proprietăți radionice.

Conform unor specialiști militari în psihotronică și război radioelectronic, ele alcătuiau un dispozitiv radionic, folosit de sacerdoți atât pentru influențarea stării de sănătate, cât și pentru manipularea psihică a maselor.

 „7”, numărul magic

 Folosind un aparat de detecție a metalelor marca „Spectrum Wait”, „braconierii” din Deva au reușit ceea ce arheologii n-au reușit niciodată, descoperirea unor gropi sacre care demonstrează încă o dată cunoștințele extraordinare ale castei preoților daci. Cercetătorul Florin Medeleț a fost primul care, cercetând 25 de brățări spiralate de argint, descoperite în împrejurimile Sarmisegetusei, a remarcat că acestea depășeau sensul strict de podoabe, încadrându-le în „domeniul ritualico-magic”. Brățările studiate erau terminate la ambele extremități cu capete de șarpe, urmate de 7 palmete înfățișând „pomul vieții”. La fel cum sunt și brățările de aur recent descoperite. „7” este și modulul numeric folosit la construirea sanctuarului mare, care are 30 de formațiuni a câte 7 stâlpi.

Comoara de sub lespezi

Conform declarației dată la poliție de către săpători, în zona culmii  „ Căprăreața”  – punct arheologic al sitului „Sarmizegetusa Regia” –  „la distanță de 5 metri de o stâncă aflată pe pantă muntelui, s-a descoperit o lespede de piatră sub care se afla o groapă triunghiulară, cu dimensiunile de 50x50x60 cm, având pereții placați cu lespezi de piatră. În interiorul acesteia, după evacuarea pământului, s-au descoperit zece brățări spiralice  din aur masiv așezate perechi, câte două, respectiv câte o brățară mai mică introdusă într-una mai mare; trei perechi de câte două brățări erau așezate vertical, iar alte două perechi de câte două brățări erau așezate orizontal, la nivel inferior, separate de primele printr-un strat de pământ”.

Calea20Lactee

Misterele cultului solar

Ulterior, în zona bazinelor de apă de pe pârâul Godeanu, la poalele culmii Căprăreața, alți săpători neautorizați au mai localizat o groapă sacră, amenajată cu lespezi de piatră, deteriorată, în care au descoperit două brățări de tipul celor descrise mai sus. În ziua următoare, tot pe o pantă a culmii Căprăreața, aceștia au descoperit o a treia groapă triunghiulară de cult, în care au declarat că au găsit alte trei brățări din aur, toate cântărind peste un kilogram. Cele trei gropi de cult erau amplasate într-un triunghi imaginar cu vârful în jos, două pe panta culmii, iar a treia la poale, la est de incinta sacră unde se oficiau misterele cultului solar. Conform cercetătorului  Gheorghe Serbana, denumirea culmii burdușită cu brățările masive nu vine de la capră, ci de la Cap (de) Ra, zeul soarelui, al cărui cult era celebrat la Sarmisegetusa și care nu este exclusiv zeu egiptean. În afară de casta preoților, în misterele cultelor Soarelui erau inițiați și războinicii și capii familiilor aristocratice, șarpele fiind emblema religioasă, lupul – al castelor de luptători, iar ursul –  al familiilor aristocratice. De sărbătorile solstițiale, la aceste mistere participa și poporul.

Sistem energetic de mare putere

Observând schița „inginerească” a gropii de cult, un triunghi isoscel format din lespezi de piatră ce conțineau cinci „bobine” din aur despărțite printr-un strat de pământ, câțiva specialiști în război radioelectronic de la Academia Militară au recunoscut imediat o „cutie de rezonanță”. Dar când au aflat că este vorba despre mult controversatele brățări dacice, au cerut mai mult timp și detalii tehnice: număr de spire, grosime, înălțime etc. În urma recuperării câtorva brățări, generalul Emil Străinu, doctor în științe militare și specialist în psihotronică și război radioelectronic, și-a făcut o părere preliminară: pe Căprăreața  se afla un sistem de dispozitive radionice de mare putere.

Dirijarea energiei radionice

Conform generalului Emil Străinu, „cele trei dispozitive puteau focaliza, concentra și dirija energiile subtile”, unele brățări acționând ca bobine Tesla, captatoare de energie radionică. „Brățările, amplasate într-o cutie de rezonanță, jucau rolul de circuite oscilante și transformatoare de frecvență, putând induce maselor stări benefice sau negative, în funcție de ceea ce doreau sacerdoții care acționau dispozitivele, prin fluxuri radionice emise de la distanță”, subliniază gen.Străinu. De exemplu, se putea induce luptătorilor stări de mânie și curaj nebunesc. Așa și vorbesc anticii despre războinicii daci, acționând pe câmpul de luptă fără teamă, asemenea lupilor. Mircea Eliade, care a studiat îndelung mitologia populară românească, vorbește și despre puterea miraculoasă a războinicilor de a se transforma ritual în lupi. Eliade era de părere că războinicii se constituiseră într-o confrerie de luptători, la întrunirile cărora se oficiau ritualuri sacre, luptătorii fiind posedați de spiritele lupilor, ceea ce avea să fie denumit ulterior „furor heroicus”. Nenumărate triburi cu nume de lupi sunt atestate și în regiuni mai îndepărtate, în Spania (Loukentioi și Lucenses), în Galicia celtiberică, în Irlanda și Anglia. Cam pe unde au ajuns luptătorii-lupi, având ca steag de luptă șarpele cu cap de lup.

  Spirala, șarpele totemic

Printre totemurile dacilor, trebuie menționat și șarpele, în forma lui naturală sau în cea fantastică, de balaur. șarpele în formă naturală, ca animal consacrat Soarelui și care reprezentă energia înmagazinată, spiralată, a fost folosit ca simbol din cele mai vechi timpuri, pe ceramică sacră, apoi de către casta războinică, pe scuturi și coifuri. șarpele fantastic, încoronat, cum avea să fie folosit și de faraonii egipteni, a fost considerat de arheologi un animal simbolic al localnicilor din Carpați încă din perioada culturii Hallstatt. Figurarea iconografică a Cavalerului trac moștenește în reprezentarea arborelui sacru încolăcit de un șarpe caracteristica totemică antică din epoca predacică.

3

Tratamentele radionice

Energia radionică manevrată de preoții daci prin aceste sisteme spiralate putea fi folosită și în scopuri terapeutice. Preoții daci erau recunoscuți ca cei mai buni lecuitori ai lumii antice. Pentru specialiștii în terapii radionice din ziua de azi, „podoabele” dacice, brățări spiralate sau sub formă de spirală strânsă ca o rozetă sunt tot atâtea instrumente radionice cu efect curativ. În practică, obiectivul radionicii este de a întări sistemul imunitar al omului și de a crește capacitățile organismului de autovindecare, ajutând la înlăturarea influențelor factorilor toxici, influențelor la nivel emoțional și psihologic. Totodată, crește potențialul energetic al pacientului, în sensul dobândirii unei stări de bine, nu numai la nivel fizic, ci și emoțional, mintal și spiritual. Adică, exact cum se spunea despre vindecătorii daci, aceștia lecuiau și trupul și sufletul, altminteri vindecarea nu ar fi fost completă. Radionica susține că fiecare persoană dispune de o forță vitală sau câmp energetic, care, atunci când este tulburat, produce manifestări și simptome de boală în corpul fizic. Tratamentele radionice încearcă să alinieze, să regleze câmpul energetic personal, acțiune cunoscută ca „normalizare”. Radionica a fost promovată în timpurile noastre de dr.Albert Abrams (1863-1924) și s-a dezvoltat  datorită unor practicieni renumiți precum dr.Ruth Drown (Ușă), șir George de la Warr, David Tansley și Malcom Rae (Anglia).

  „Rațiile” brățărilor dacice

Una dintre afirmațiile fundamentale ale lui Abrams este că tot ceea ce există într-o formă sau alta are o „semnatura vibrațională unică”. Aceste semnături sunt reprezentate în radionică printr-o serie de coduri numerice, așa numitele „rate” radionice. Dr. Albert Abrams consideră că dispozitivele metalice în formă de spirale dublu- concentrice influențează  sistemul nervos central. Purtate  ca brățări, pot avea un efect calmant, echilibrând sistemul nervos, inducând o stare de armonie. Cele de aur lucrează cu cea mai pură și nobilă energie, cea a Soarelui, căruia îi și este consacrat aurul. Încă de pe vremea masageților (mileniul ÎI i.C.) se purtau bijuterii spiralate din aur, la mâini și la picioare, acestea având efect benefic asupra organismului. Masageții, închinători exclusiv la Soare, purtau bentițe de aur, cu motive serpentiforme și spiralate, când plecau la război. Că preoții geto-daci cunoșteau efectele „bobinelor” ca generatoare de energie vitală o demonstrează sofisticatul sistem de pe culmea Căprăreața, din incintă sacră de la Sarmizegetusa. Nu se știe cu ce „rație” radionică lucrau, dar se presupune că întregul sistem concentra în interior energie radionică din mediul înconjurător, ca apoi să o emane pentru a insufla războinicilor „furor heroicus”  sau să o reverse asupra mulțimii pentru a o face să simtă energia cosmică. Citiți mai multe la http://www.nymagazin.com/bratarile-radionice-ale-dacilor/

Mai citiți și articolele de mai jos :

 http://www.enational.ro/dezvaluiri/romania-mea/uriasii-din-daia-parte-150412.html/

https://sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI

icoana-sf-gheorghe-002

Sursa imagine : https://harlauletnografie.files.wordpress.com/2013/04/icoana-sf-gheorghe-002.jpg

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI, de Olimpia Cotan-Prună

  În ţinuturile geto-dace, pe altarul de rugăciune unde se întreţinea permanent focul sfânt, slujeau sacrele Ore de pe orăştine, care în timp au preluat multiple răspunderi de înştiinţare a primejdiilor semnalate din deal în deal, din munte în munte. Numele acestora provine de la misiunea lor de adorare a Soarelui sacru: O, RA! Lumea ce o deservea pe Marea Preoteasă se numea ormeniş, iar localităţile oraşe, semnalate şi în Harta lui Ptolemeu la anul 114 în număr de 47 şi câte s-or mai fi descoperit de atunci.

Orele erau Preotesele Zânei Nika-Dokia numită şi Ornika. Ele purtau mesajele prin vestalele numite Orante, Ornike, Orânde etc. Zâna Artemiza era numită în scrierile anticeOrtia. Chiar Diodor Sicul atrage atenţia Horelor să susţină legităţile.

De la Hore la Orhe nu este decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriţei, Odorheiul Secuiesc şi neamurile orheenilor. Numai la noi, la geto-daci, exista Gura sacră a Dunării, Orhe, ce se transformă în patriarhatul creştin, înGheorghe, ca şi denumirile de plante cum sunt gherghinele sau gherghinarul, copacul multisecular, numit popular dracilă, adică Dea Ra, acea zână a Soarelui cu  puternice valenţe vindecătoare de păcate grele. Am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârşit un mare păcat, pe care nu-l poate mărturisi nici duhovnicului, se duce şi se spovedeşte la o tufă de gherghinar, care se usucă preluând acest păcat.

Numai ortodoxia creştină îl prăznuieşte pa Sfântul Gheorghe şi îl cinsteşte prin onomastică nelipsite fiind din familie numele de botez Gheorghe, George, Ghiţă, Georgeta, Gheorghiţa, Georgiana etc. – atât pentru fete, dar mai ales pentru băieţi.

În Evul Mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăţi dacice s-a înălţat cetatea de scaun Gherghiţa, la confluenţa râului Teleajen cu Prahova, atestată pe un document emis de Vladislav al II lea la 2 august 1435. Aceasta e printre cele mai vechi cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti şi se află la o întretăiere de drumuri ce lega Ardealul cu Moldova şi Ţara Românească.   

Numele Sfântului Gheorghe este hram pentru multe aşezăminte creştine româneşti. Sfântul Gheorghe s-a suprapus sincretic în vremea creştinismului patriarhal peste numele de Sângeorz, care înseamnă getul sacru din neamul orilor zâni. Deci acest zân din neamul sacru al orilor, oreenilor, hiperboreenilor, arienilor e din neamul Orheenilor, atât de prezenţi în romanele istorice ale lui M.Sadoveanu. Frecvente sunt numele de familie de Orza, Orzea, Borzea, Oarză, dar şi cele peste 500 de localităţi de pe teritoriul românesc ce au răzbit prin multimilenara noastră istorie având nume de acelaşi tip. În popor Sfântul Gheorghe este numit şi Păpălugară, Plugar, Goţoi, Bloj, Mujug, Mătăhulă, Mânecătoare, Bour fermecat etc.

În vechime exista Zâna ORHE, ai căror urmaşi, orheenii, sunt şi azi în Cetatea Orhei, în Odorheiul Bistriţei, în Odorheiul Secuiesc, Osorhei – jud. Cluj, Odrihei – jud. Mureş  etc. În Gramatica limbii traco-geto-dace, autorul I.O.Luca arată că orhei  în vechime însemna punte, loc de trecere peste ape, peste râpe, o curgere dintr-un loc în altul. Orheiul era călăuza, podarul locului.

Iată că Sângeorz are aceeaşi semnificaţie cu Gheorghe, heorhe care în zilele noastre este Gheorghe, care se sărbătoreţte numai la noi, românii, urmaşii geto-dacilor oreeni/orheeni. Minuni a săvârşit martirul creştin numai după moarte prin moaştele sale, că a refuzat să ucidă creştini, deoarece a ucide este cel mai mare păcat, în sensul că a conştientizat, soldat fiind, şi nu unul oarecare, ci un mare comandant de oşti, că pornirea de a-şi nimici semenii nu e omenească.

Este un sfânt creştin tânăr al patriarhatului ca şi Sânicoară, Sânmedru etc.

În credinţele, datinile şi obiceiurile geto-dacilor, Sângeorz ţine cheile la brâu-şerpar cu care încuie Iarna şi sloboade Vara la 23 Aprilie, de Sfântul Gheorghe, când se reiau ciclurile vegetale şi agricole al plantelor de leac, când se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor etc. În noaptea de Sfântul Gheorghe înfloreşte nucul, numit şipomul lui Gheorghe. La Sângeorz, 23 aprilie, începe anul Păstorilor, care se încheie la Sânmedru, în 26 octombrie. Sunt divinităţi tinere, care purifică spaţiul bio-energetic, purtaţi de caii geto-dacilor, vestiţi de când e lumea în Câmpia nord-dunăreană, numită de antici pustia geto-dacilor, cu sensul de câmpie.

Tot de Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se  rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii, păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună.

În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei, iar de pe la anul 1700 şi porumbul, orientându-ne după înflorirea arbustului numit porumbarul, cel ce are fructele de forma boabelor de porumb. Numele acestuia este românesc şi nu întâmplător aclimatizarea porumbului e aşa bine ancorată în timpul agricol. E ultima zi când vitele mai pasc libere, apoi se împrejmuiesc ţarinile şi păşunile. În obiceiurile şi practicile magice de Sângeorz se menţin învăţăturile străvechi ale  geto-dacilor, fiind vremea când se sorcoveşte cu urzici, dar şi cu boz, pelin, leuştean, odolean etc.

În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zis ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschide energiilor de Vară, inaugurate de Focul sacru, aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci. Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planra este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu  plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Se pune şi porumbar înflorit în coarnele boilor. Se aduce o brazdă de pământ cu iarbă şi se pune în pragul casei, să se calce pe ea.

Ajunul de Sângeorz  se numea Proor. A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi, o rugăciune străbună afarmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeauramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi. Prima persoană ce intra în casă  venea cu ramura de vrajă. Vitele se mulgeau prin colacul rotund ca un covrig mare, numit năprol, pe care se punea o coroniţă din plante de leac şi flori. La sfârşitul primului muls, membrii familiei puneau mâna pe colac şi rupeau odată toţi.  După mărimea bucăţii de colac din mână se aprecia norocul din acel an. Sacrificiile vegetalecontinuă de Armindeni când o creangă puternică, o prăjină, se leagă la stâlpul porţii, unde rămâne până se usucă. Din crengile de Armindeni se face jarul pe care se coace  prima turtă din pârga grâului, noua recoltă. Arminden înseamnă ardere sacră şi era Pomul de mai sau Prepeleacul. Sacrificiile animale erau meii, iezii, viţeii.

În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii merg în pădure şi îmbracă pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suie pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuie, dansează ca la nuntă. În sat se merge pe la casele oamenilor, se aruncă cu apă peCălăreţul Sângiorzan şi se bea vin.

Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii ce însoţesc bătăliile nu binecuvântează actele criminale, ci invocă actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, eroi, vânători nu au nicio legătură cu aşa zişii Cavaleri fiindcă după înfăţişare, după ţinută,  sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor, Amazoanele, dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură este calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi Filip al II-lea, şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. D. Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor coţi şi geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine.

Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul …Călăreţului dunărean.

Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în două părţi. Pe cei doi cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Tot pe o gemă dobrogeană Soarele iese din palatul lui Apollo tras de 4 cai de o rară frumuseţe. Sfântul Ilie este Solomonarul ce călătoreşte prin nori tras în căruţa cailor eterici. Sfântul Toader este legat de existenţa cailor care au şi ei  Paştele lor. Caii lui Sântoader poartă Rusaliile cosmice deasupra Pământului, care sunt energiile personificate ale Terrei.  Rusaliile au copite, identificându-se cu caii eterici ai energiilor şi nu pot atinge pământul. O săptămână călătoresc pe caii lui Sântoader, care are şi el la picioare copite de cal.

În Calendarul Ortodox Rusaliile sunt cunoscute sub numele de Cincizecimea luminată care-l luminează pe Iisus, arătându-l omenirii în toată strălucirea sa. Călăreţul trac este doar varianta patriarhală a lumii marilor călătoare antice, ce  a urcat pe umerii Sfântului Gheorghe mantia dacică, purtată de Amazoanele istriene.

Mantaua dacică, din in ori lână albă, bine bătută la piuă, era impregnată cu răşini de nu trecea nici ploaia ori vântul, iar săgeţile alunecau, protejând luptătorul. Mantie purta şi Sfântului Gheorghe. Mantia este o piesă nelipsită  până în zilele noastre din vestimentaţia luptătorilor pe toate fronturile lumii şi în orice paradă militară, ce rememorează istoria încrâncenărilor armate.         Generalul roman Claudius Goticus (268-270) îl felicita pe Regalian, primul împărat al Daciei, aşa cum a numit el teritoriul pe care l-a desprins mai întâi din Imperiul Roman, şi  îl ruga să-i trimită câteva mantale dacice cu agrafe. Garda imperială a lui Constantin cel Mare formată din daci, purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică – drapelul numit Balaurul Dacic în cele trei culori de bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Danubieni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voievozii şi domnitorii.

Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe fiindcă numele său  provine din Orhe, mare preoteasă a graiului ceresc. Această Mare Preoteasă se numea Ora şi adora soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri etc. Învăţăturile primordiale îşi poartă energiile esenţiale ca liant al timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri sunt temelie credinţelor celor noi.

Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul este trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către  Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. Este înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mânăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndrumă familia voievodală, curăţă pământul de energiile negative şi conduce mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman.

Voro.neţ înseamnă graiul Nikăi (vorobirea), Zeea noastră Prometee, dăltuită pe Pistornikul/ Pecetea sacră cu care se sacralizează pâinea încă din vremea Tărtăriei, păstrat pe stâlpii, apoi  pe crucile de la căpătâiul celor duşi în  lumea lui Zamolse.

Sfântul Gheorghe este replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Dintre ele, cel donat Mânăstirii Zografu de la Muntele Athos pe la 1500 s-a păstrat până în anul 1917. După debarcarea trupelor franceze, consulul României la Atena a reuşit, prin generalul francez, să îl obţină sub protecţia unui detaşament franco-rus, să-l ducă pe un vas de război francez la Paris, unde a fost predat cu o solemnitate deosebită lui A. E. Lahovari, şeful delegaţiei române, apoi adus în ţară, după încheierea păcii în decembrie 1919 şi predat Muzeului Militar Naţional. Important este acest steag fiindcă pe una dintre feţele sale este brodată imaginea Sfântului Gheorghe cu fir de argint şi mătase albă, verde şi roşie. Sfântul Gheorghe stă pe tron acoperit de mantie, trăgând sabia şi ţintind Balaurul cu trei capete, încolăcit sub tron. Deasupra  e flancat de doi îngeri cu sabie şi cu scut ţinând pe capul sfântului o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre preţioase. Iată că ai noştri domnitori erau şi mari iniţiaţi, apărători ai culturii şi civilizaţiei străbune, codată în simbolistica veche (Tricolorul României, pag.12, autori Adina Berciu Drăghicescu, Tiberiu Velter, Gh. D. Iscru, Aurel David).

Sfântul Gheorghe este prezent şi pe un alt steag păstrat din vremea marelui voievod, apărător al Creştinătăţii, dar şi al vechii credinţe, fiindcă în iconografia sfântului este prezentă sinteza Daciei vechi, preluată mereu de voievozii şi domnitorii pământeni, începând cu Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Cuza Vodă ce-au păstrat simbolistica Daciei Edenice şi în stema României de astăzi.

Theodor Burada a cules o istorioară din vremea lui Ştefan cel Mare în care se povesteşte că, învins de tătari la Tighina, voievodul a trecut Prutul în Moldova trist şi abătut. A văzut o lumină la o casă din Dobrovăţ şi a intrat. A întrebat dacă în sat este biserică şi s-a dus să se închine. Istovit, a adormit în biserică şi l-a visat pe Sfântul Gheorghe care-l sfătuia să pornească mâine în luptă spre Bahlui, cu icoana lui în fruntea oastei. La Frumoasa, spre Iaşi, i-a întâlnit pe tătari, pe care i-a alungat spre Nistru, dar fără luptă. Tătarii au trimis soli lui Ştefan să-l întrebe cine este tânărul care  i-a învins fiindcă acesta este vrednic de împărat şi peste tătari şi peste moldoveni. La porunca domnitorului a ieşit toată oastea din tabără s-o vadă solii. Tătarii au spus că nu este niciun oştean asemenea biruitorului. Ştefan cel Mare a deschis biserica şi i-a lăsat să intre. Văzând icoana Sfântului Gheorghe solii au strigat:  Acesta ne-a biruit pe noi!

Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de  protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat.Sfântul Gheorghe este Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune. (http://mitologiadacieiedenice.blogspot.ro/2011/04/sfantul-gheorghe-la-geto-daci.html)