SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI

icoana-sf-gheorghe-002

Sursa imagine : https://harlauletnografie.files.wordpress.com/2013/04/icoana-sf-gheorghe-002.jpg

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI, de Olimpia Cotan-Prună

  În ţinuturile geto-dace, pe altarul de rugăciune unde se întreţinea permanent focul sfânt, slujeau sacrele Ore de pe orăştine, care în timp au preluat multiple răspunderi de înştiinţare a primejdiilor semnalate din deal în deal, din munte în munte. Numele acestora provine de la misiunea lor de adorare a Soarelui sacru: O, RA! Lumea ce o deservea pe Marea Preoteasă se numea ormeniş, iar localităţile oraşe, semnalate şi în Harta lui Ptolemeu la anul 114 în număr de 47 şi câte s-or mai fi descoperit de atunci.

Orele erau Preotesele Zânei Nika-Dokia numită şi Ornika. Ele purtau mesajele prin vestalele numite Orante, Ornike, Orânde etc. Zâna Artemiza era numită în scrierile anticeOrtia. Chiar Diodor Sicul atrage atenţia Horelor să susţină legităţile.

De la Hore la Orhe nu este decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriţei, Odorheiul Secuiesc şi neamurile orheenilor. Numai la noi, la geto-daci, exista Gura sacră a Dunării, Orhe, ce se transformă în patriarhatul creştin, înGheorghe, ca şi denumirile de plante cum sunt gherghinele sau gherghinarul, copacul multisecular, numit popular dracilă, adică Dea Ra, acea zână a Soarelui cu  puternice valenţe vindecătoare de păcate grele. Am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârşit un mare păcat, pe care nu-l poate mărturisi nici duhovnicului, se duce şi se spovedeşte la o tufă de gherghinar, care se usucă preluând acest păcat.

Numai ortodoxia creştină îl prăznuieşte pa Sfântul Gheorghe şi îl cinsteşte prin onomastică nelipsite fiind din familie numele de botez Gheorghe, George, Ghiţă, Georgeta, Gheorghiţa, Georgiana etc. – atât pentru fete, dar mai ales pentru băieţi.

În Evul Mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăţi dacice s-a înălţat cetatea de scaun Gherghiţa, la confluenţa râului Teleajen cu Prahova, atestată pe un document emis de Vladislav al II lea la 2 august 1435. Aceasta e printre cele mai vechi cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti şi se află la o întretăiere de drumuri ce lega Ardealul cu Moldova şi Ţara Românească.   

Numele Sfântului Gheorghe este hram pentru multe aşezăminte creştine româneşti. Sfântul Gheorghe s-a suprapus sincretic în vremea creştinismului patriarhal peste numele de Sângeorz, care înseamnă getul sacru din neamul orilor zâni. Deci acest zân din neamul sacru al orilor, oreenilor, hiperboreenilor, arienilor e din neamul Orheenilor, atât de prezenţi în romanele istorice ale lui M.Sadoveanu. Frecvente sunt numele de familie de Orza, Orzea, Borzea, Oarză, dar şi cele peste 500 de localităţi de pe teritoriul românesc ce au răzbit prin multimilenara noastră istorie având nume de acelaşi tip. În popor Sfântul Gheorghe este numit şi Păpălugară, Plugar, Goţoi, Bloj, Mujug, Mătăhulă, Mânecătoare, Bour fermecat etc.

În vechime exista Zâna ORHE, ai căror urmaşi, orheenii, sunt şi azi în Cetatea Orhei, în Odorheiul Bistriţei, în Odorheiul Secuiesc, Osorhei – jud. Cluj, Odrihei – jud. Mureş  etc. În Gramatica limbii traco-geto-dace, autorul I.O.Luca arată că orhei  în vechime însemna punte, loc de trecere peste ape, peste râpe, o curgere dintr-un loc în altul. Orheiul era călăuza, podarul locului.

Iată că Sângeorz are aceeaşi semnificaţie cu Gheorghe, heorhe care în zilele noastre este Gheorghe, care se sărbătoreţte numai la noi, românii, urmaşii geto-dacilor oreeni/orheeni. Minuni a săvârşit martirul creştin numai după moarte prin moaştele sale, că a refuzat să ucidă creştini, deoarece a ucide este cel mai mare păcat, în sensul că a conştientizat, soldat fiind, şi nu unul oarecare, ci un mare comandant de oşti, că pornirea de a-şi nimici semenii nu e omenească.

Este un sfânt creştin tânăr al patriarhatului ca şi Sânicoară, Sânmedru etc.

În credinţele, datinile şi obiceiurile geto-dacilor, Sângeorz ţine cheile la brâu-şerpar cu care încuie Iarna şi sloboade Vara la 23 Aprilie, de Sfântul Gheorghe, când se reiau ciclurile vegetale şi agricole al plantelor de leac, când se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor etc. În noaptea de Sfântul Gheorghe înfloreşte nucul, numit şipomul lui Gheorghe. La Sângeorz, 23 aprilie, începe anul Păstorilor, care se încheie la Sânmedru, în 26 octombrie. Sunt divinităţi tinere, care purifică spaţiul bio-energetic, purtaţi de caii geto-dacilor, vestiţi de când e lumea în Câmpia nord-dunăreană, numită de antici pustia geto-dacilor, cu sensul de câmpie.

Tot de Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se  rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii, păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună.

În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei, iar de pe la anul 1700 şi porumbul, orientându-ne după înflorirea arbustului numit porumbarul, cel ce are fructele de forma boabelor de porumb. Numele acestuia este românesc şi nu întâmplător aclimatizarea porumbului e aşa bine ancorată în timpul agricol. E ultima zi când vitele mai pasc libere, apoi se împrejmuiesc ţarinile şi păşunile. În obiceiurile şi practicile magice de Sângeorz se menţin învăţăturile străvechi ale  geto-dacilor, fiind vremea când se sorcoveşte cu urzici, dar şi cu boz, pelin, leuştean, odolean etc.

În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zis ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschide energiilor de Vară, inaugurate de Focul sacru, aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci. Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planra este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu  plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Se pune şi porumbar înflorit în coarnele boilor. Se aduce o brazdă de pământ cu iarbă şi se pune în pragul casei, să se calce pe ea.

Ajunul de Sângeorz  se numea Proor. A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi, o rugăciune străbună afarmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeauramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi. Prima persoană ce intra în casă  venea cu ramura de vrajă. Vitele se mulgeau prin colacul rotund ca un covrig mare, numit năprol, pe care se punea o coroniţă din plante de leac şi flori. La sfârşitul primului muls, membrii familiei puneau mâna pe colac şi rupeau odată toţi.  După mărimea bucăţii de colac din mână se aprecia norocul din acel an. Sacrificiile vegetalecontinuă de Armindeni când o creangă puternică, o prăjină, se leagă la stâlpul porţii, unde rămâne până se usucă. Din crengile de Armindeni se face jarul pe care se coace  prima turtă din pârga grâului, noua recoltă. Arminden înseamnă ardere sacră şi era Pomul de mai sau Prepeleacul. Sacrificiile animale erau meii, iezii, viţeii.

În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii merg în pădure şi îmbracă pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suie pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuie, dansează ca la nuntă. În sat se merge pe la casele oamenilor, se aruncă cu apă peCălăreţul Sângiorzan şi se bea vin.

Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii ce însoţesc bătăliile nu binecuvântează actele criminale, ci invocă actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, eroi, vânători nu au nicio legătură cu aşa zişii Cavaleri fiindcă după înfăţişare, după ţinută,  sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor, Amazoanele, dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură este calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi Filip al II-lea, şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. D. Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor coţi şi geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine.

Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul …Călăreţului dunărean.

Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în două părţi. Pe cei doi cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Tot pe o gemă dobrogeană Soarele iese din palatul lui Apollo tras de 4 cai de o rară frumuseţe. Sfântul Ilie este Solomonarul ce călătoreşte prin nori tras în căruţa cailor eterici. Sfântul Toader este legat de existenţa cailor care au şi ei  Paştele lor. Caii lui Sântoader poartă Rusaliile cosmice deasupra Pământului, care sunt energiile personificate ale Terrei.  Rusaliile au copite, identificându-se cu caii eterici ai energiilor şi nu pot atinge pământul. O săptămână călătoresc pe caii lui Sântoader, care are şi el la picioare copite de cal.

În Calendarul Ortodox Rusaliile sunt cunoscute sub numele de Cincizecimea luminată care-l luminează pe Iisus, arătându-l omenirii în toată strălucirea sa. Călăreţul trac este doar varianta patriarhală a lumii marilor călătoare antice, ce  a urcat pe umerii Sfântului Gheorghe mantia dacică, purtată de Amazoanele istriene.

Mantaua dacică, din in ori lână albă, bine bătută la piuă, era impregnată cu răşini de nu trecea nici ploaia ori vântul, iar săgeţile alunecau, protejând luptătorul. Mantie purta şi Sfântului Gheorghe. Mantia este o piesă nelipsită  până în zilele noastre din vestimentaţia luptătorilor pe toate fronturile lumii şi în orice paradă militară, ce rememorează istoria încrâncenărilor armate.         Generalul roman Claudius Goticus (268-270) îl felicita pe Regalian, primul împărat al Daciei, aşa cum a numit el teritoriul pe care l-a desprins mai întâi din Imperiul Roman, şi  îl ruga să-i trimită câteva mantale dacice cu agrafe. Garda imperială a lui Constantin cel Mare formată din daci, purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică – drapelul numit Balaurul Dacic în cele trei culori de bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Danubieni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voievozii şi domnitorii.

Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe fiindcă numele său  provine din Orhe, mare preoteasă a graiului ceresc. Această Mare Preoteasă se numea Ora şi adora soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri etc. Învăţăturile primordiale îşi poartă energiile esenţiale ca liant al timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri sunt temelie credinţelor celor noi.

Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul este trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către  Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. Este înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mânăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndrumă familia voievodală, curăţă pământul de energiile negative şi conduce mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman.

Voro.neţ înseamnă graiul Nikăi (vorobirea), Zeea noastră Prometee, dăltuită pe Pistornikul/ Pecetea sacră cu care se sacralizează pâinea încă din vremea Tărtăriei, păstrat pe stâlpii, apoi  pe crucile de la căpătâiul celor duşi în  lumea lui Zamolse.

Sfântul Gheorghe este replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Dintre ele, cel donat Mânăstirii Zografu de la Muntele Athos pe la 1500 s-a păstrat până în anul 1917. După debarcarea trupelor franceze, consulul României la Atena a reuşit, prin generalul francez, să îl obţină sub protecţia unui detaşament franco-rus, să-l ducă pe un vas de război francez la Paris, unde a fost predat cu o solemnitate deosebită lui A. E. Lahovari, şeful delegaţiei române, apoi adus în ţară, după încheierea păcii în decembrie 1919 şi predat Muzeului Militar Naţional. Important este acest steag fiindcă pe una dintre feţele sale este brodată imaginea Sfântului Gheorghe cu fir de argint şi mătase albă, verde şi roşie. Sfântul Gheorghe stă pe tron acoperit de mantie, trăgând sabia şi ţintind Balaurul cu trei capete, încolăcit sub tron. Deasupra  e flancat de doi îngeri cu sabie şi cu scut ţinând pe capul sfântului o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre preţioase. Iată că ai noştri domnitori erau şi mari iniţiaţi, apărători ai culturii şi civilizaţiei străbune, codată în simbolistica veche (Tricolorul României, pag.12, autori Adina Berciu Drăghicescu, Tiberiu Velter, Gh. D. Iscru, Aurel David).

Sfântul Gheorghe este prezent şi pe un alt steag păstrat din vremea marelui voievod, apărător al Creştinătăţii, dar şi al vechii credinţe, fiindcă în iconografia sfântului este prezentă sinteza Daciei vechi, preluată mereu de voievozii şi domnitorii pământeni, începând cu Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Cuza Vodă ce-au păstrat simbolistica Daciei Edenice şi în stema României de astăzi.

Theodor Burada a cules o istorioară din vremea lui Ştefan cel Mare în care se povesteşte că, învins de tătari la Tighina, voievodul a trecut Prutul în Moldova trist şi abătut. A văzut o lumină la o casă din Dobrovăţ şi a intrat. A întrebat dacă în sat este biserică şi s-a dus să se închine. Istovit, a adormit în biserică şi l-a visat pe Sfântul Gheorghe care-l sfătuia să pornească mâine în luptă spre Bahlui, cu icoana lui în fruntea oastei. La Frumoasa, spre Iaşi, i-a întâlnit pe tătari, pe care i-a alungat spre Nistru, dar fără luptă. Tătarii au trimis soli lui Ştefan să-l întrebe cine este tânărul care  i-a învins fiindcă acesta este vrednic de împărat şi peste tătari şi peste moldoveni. La porunca domnitorului a ieşit toată oastea din tabără s-o vadă solii. Tătarii au spus că nu este niciun oştean asemenea biruitorului. Ştefan cel Mare a deschis biserica şi i-a lăsat să intre. Văzând icoana Sfântului Gheorghe solii au strigat:  Acesta ne-a biruit pe noi!

Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de  protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat.Sfântul Gheorghe este Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune. (http://mitologiadacieiedenice.blogspot.ro/2011/04/sfantul-gheorghe-la-geto-daci.html)

ZEII ANUNNAKI -Titani,Giganti

anunnaki3

Aflati din textul de mai jos cine sunt ANUNNANKI 

Despre mitologia greacă învățăm de cînd deschidem ochii, că este temelia civilizației antichității și dacă nu ar fi fost ei, omenirea ar fi rămas tot la ghioagă și praștie, adică într-o sălbăticie sau barbarie îngrozitoare, cum au spurcat cu mare năduf tot ceea ce nu era grec, secole de-a rîndul în trecutul îndepărtat. Dar dacă o iei la socotit din aproape, atunci ai ,,norocul” să le aduci mare supărare ziditorilor de lumi, civilizații, religii și culturi, fiindcă trebuie să le pui în nas oglinda adevărului care îi arată tare hîzi și hoți de ,,se sparie gîndul”.

Pentru a-i pune pe ceilalți cu botul pe labe și mintea în cui, subțirii greci de prin secolele Vll î.e.n. s-au pus pe mare agoniseală, ticluindu-și un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând cele mai degradante apucături umane ca repere de morală divină (viclenia, adulterul, incestul, paricidul și fratricidul și în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, mișelia, fățărnicia, nedreptatea) și transformînd pederastia și scîrbavnica unealtă, într-o parte importantă a religiei oficiale prin cultul falusului.      Poetul tragic Euripides (480-406 î.e.n.), spirit lucid al epocii în care a trăit pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmație năucitoare privitoare la divinitățile lor din ceruri: “Zeii ar trebui să fie mai înțelepți decât muritorii”.      Oratorul Isokrates (436 – 338 î.e.n.) scrie că poeții: ,,au istorisit asemenea povești despre zei, cum nu ar cuteza nimeni să rostească nici despre dușmani; căci ei le-au reproșat zeilor nu numai răpiri, adultere și acceptare de plocoane de la oameni, ci și că s-ar fi înfruptat din carnea propriilor copii, că și-ar fi emasculat tații, că și-ar fi pus în lanțuri mamele precum și multe alte fărădelegi născocite pe seama lor”. (Asupra schimbului de bunuri, XI, 38) Aici nu se vede nici urmă de cultură, civilizație, sau ,,revelație” ci numai monstruozități care ar îngheța de groază orice minte sănătoasă nedată după făcătură, fie ea și elenistică!      Să vedem cine erau acești zei plini de răutate, lăcomie, ură și venim și ce făceau în lumea lor și a pămîntenilor pe care îi conduceau cu bici de fier și vorbe de foc.      Titanii în mitologia vechilor greci sînt cei șase fii ai lui Uranus și ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hiperion, Iapetus, Oceanos și cele șase fiice: Mnemosyne, Phoebe, Rhea, Theia, Themis și Thetys. Ei alcătuiau prima generație divină, de la zidirea lumii după zicerile lor, dar mult înainte cîrdului ce s-a aciuat în Olimp unde au stabilit ei cuibarul fiorosului Zeus. Uranos era o divinitate foarte veche a grecilor care stăpînea Raiul dar și zeul suprem timpuriu, fiind fiul și totodată soțul Gaiei sau Geea, poveste asemănătoare cu Cybele și Atis din mitologia frigienilor de neam arimin sau nord carpatin. Geea este considerată ca Ma, din care s-au născut toți zeii, ea apărînd din haosul primordial ca prima entitate cu trup și suflet, izvodind atît ființele de lumină cît și cele trupești de pe pămînt, trăsături foarte asemănătoare cu cele ale Tiamat din mitologie emeș/sumeriană pe care pricepuții greci, deși au cunoscut-o din scrierile lui Berossos și alții, nu au menționat-o niciodată. Să rămînă numai ei cu cultura furată de pe la alții și apucătura monstruoasă – pederastia – moțul lumii?      În mitologia grecilor titanii erau un grup de ființe cerești venit dintr-o altă cultură care trebuia nimicit de făcătura lor și astfel i-au făcut potrivnicii zeilor olimpieni și ciuca bătăilor acestora. Povestea va fi reluată de ivriți după vreo șapte secole dar drumul pe care au mers aceștia este cam același cu al grecilor. În tradiția greacă titanii erau considerați adesea iraționali și reprezentau forța oarbă a violenței primitive, poveste născocită de priceputul Hesiod (secolele Vlll-Vll î.e.n.) care a fost primul ticluitor și făcător de ,,adevăruri grecești” cu care și-a luminat neamul prin scrierea Teogonia iar pe ceilalți i-a băgat într-o beznă că nu știu pe unde să-și caute curul.      Ca să le dovedesc subțirilor greci că sînt mari hoți și cei mai mari mincinoși ai antichității, am să le dau spre înveninare nemărginită, un mit din cultura emeș pe care europenii nu știu pe unde să o pună ca să nu-i supere pînă la înălbăstrire, ce ne zice că Ki (poate fi citit și Gi sau Ge) a fost o zeiță a pământului din care s-au născut toate cîte cele. Acest duh al Maicii Pămîntești (ki în eme-gi înseamnă pămînt iar ge are sensul de nobil, civilizator, ales) împreună cu Anu sau Tatăl Ceresc, au zămislit șapte veghetori cerești -Annunanki – cărora le-a dat spre dreaptă rînduială atît cele din ceruri cît și de pe pămînt. La greci, fiii familiei divine erau numai șase, poate că fiind prinși asupra hoției și luînd-o la fugă să scape de păruială, au pierdut în alergare un duh/zeu. În unele legende Ki și Anu au fost frate și soră, fiind copii lui Anșar (care simboliza totalitatea lumilor cerești) și Kașir (care simboliza totalitatea lucrurilor pământești), personificări anterioare ale cerului și pământului. Fiind făptura izvoditoare a lumilor nevăzute și văzute, cel mai iscusit fiu al lor a fost Enlil, zeul aerului. Și iarăși îi îndemn pe hoțomani să belească bine ochii în aceste scrieri să ia aminte pentru cei fără de minte și rușine, fiindcă datele din aceste ziceri le demască furtișagul. Conform legendelor, cerul și pământul au fost inseparabile până când s-a născut Enlil; acesta fiind cel care a despărțit cerul și pământul în două. Anu a luat cerul, iar Ki împreună cu Enlil, au luat pământul. Și noi avem o povestioară mușată/frumoasă care spune că la începuturi cerul era așa de aproape de pămînt încît soarele umbla ziua deasupra capetelor oamenilor iar căldura lui, rău îi dogorea la tărtăcuțe. Atunci sfîntul Petru l-a rugat pe Dumnezeu să ridice cerul cît mai sus, astfel să nu mai sufere muritorii de atîta pîrjol și de atunci așa au rămas înfăptuirile cele vechi. Iar miturile emeș/sumeriene aminte mai sus, sînt scrise cu 2000 de ani înaintea celor grecești, dar vechimea lor este mult mai mare, fiindcă emeșii cînd au plecat din toriștea carpatină, ele erau deja conceptualizate. Să revin la poveștile iscusiților greci care ne spun că la îndemnul mamei lor, Cronos, și-a mutilat tatăl lăsîndu-l fără bărbăție și astfel oprind ,,izvorul renașterilor” i-a luat locul, devenind stăpânul universului dar mereu avea tremurici de groază fiindcă într-o proorocire aflase jupînul că și el va fi detronat de propria odraslă. Cronos avut cu Rheea copiii Demetra, Hestia, Hera, Hades, Poseidon și Zeus.      Ajungînd soția lui Zeus, Hera îi reproșează acestuia că este prima născută și ar trebui să-i arate mai mult respect lăsînd destrăbălările pe seama muritorilor, deci îi era și soră mai mare, și tare mă doare acest incest ajuns morală divină, cam tot așa cum va apărea mai tîrziu la ivriți și alți pîrliți numai de revelații!      Când Zeus i-a luat tronul lui Cronos prin mișelie, frații mazilitului, titanii, i-au venit în ajutor și le-au declarat război cetei de parveniți și uzurpatori cerești. Lupta – cunoscută la ei sub numele de titanomahia – a durat zece ani și s-a sfârșit cu victoria tineretului destrăbălat care le va fi exemplu demn de urmat vechilor greci aproape o mie de ani. Drept pedeapsă pentru că au înfruntat noua gașcă de tîlhari pofticioși de puteri cerești, la porunca lui Zeus titanii au fost aruncați în Tartarus după care s-au tras toate zăvoarele minciunii și nemerniciei, crăcănîndu-se numai el cîtu-i universul.      Denumirea mai este purtată de câțiva zei și semizei, care erau descendenții titanilor, și trebuie să-i amintim în primul rînd pe fiii lui Iapetus și ai Clymenei.      Dar cuvîntul titan în greacă definește numai aceste duhuri cerești întrupate bătute măr de Zeus apoi aruncate din înaltul cerului pe pămînt și înghesuite în Tartaros (adică o Tărtărie după urechea scornitorilor) tot așa cum a făcut și plăsmuitorul Ioan în Apocalipsa lui plină ochi de minciuni și născociri drăcești, cînd l-a urcat pe Iahwe în înaltul cerului și înhățîndu-l de coadă pe SARPELE cel vechi, l-a aruncat împreună cu Dumnezeul lui în iazul de foc de sub pămînt. Numai limba română veche păstrează sensul profund al cuvîntului titani ca ființe fără trup, adică numai făpturi nebuloase sau năluci cum am mai zice. Pentru că ti are sensul de neam, clan, rubedenii, cei care trăiesc împreună și tană: ceață, nebuloasă, pîclă. Și iarăși i-am prins cu mîța în sac pe fudulii greci! Ca să le fie supărarea și mai mare, le zic de la obraz că în mitologia vedică ce nu are nici o legătură cu vînjoșenia lui Hercule, Hermes sau Zeus, zieța Danu care este fiica lui Daksha, adică Ziditorului, fiind considerată ca zeița primordială a apelor, mai era scrisă și sub forma tanai sau tana, adică cețurile cele mari ale apelor pînă în înalturile cerurilor de la începutul zidirii văzutelor și nevăzutelor. Să nu ne mai aburească ei cu tana/ceața grecească fiindcă ne-a ajuns pînă acuma de nu am fost în stare să scoatem nasul dincolo de plăsmuirile lor îndrăcite și cu mare îndîrjire meșteșugite. Mitul zidirii cerești sau extraterestru cum s-ar zice azi de unii pricepuți, este specific numai culturii strămoșești, iar el spune că neamul omenesc a venit din ceruri, de la duhul Maia din stelele numite Peleiade/Pleiade sau Atlantide, fiind fiicele titanului Atlas, și din ea s-a născut Primul Neam Omenesc pe pămînt aici la porțile Istrului unde era Cetatea Ziditorului Ceresc și Mărul Roșu, sau Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Pentru buna rînduială a Neamului Scoborîtor din Duhurile cerurilor sau Zei cum a scris latinul Ovidiu, Ziditorul i-a dat prin proorocul Eno, Legea/Calea Adevărului și Dreptății, să-i fie pravilă de dreaptă cumpănire în lumea văzutelor și nevăzutelor spre izbăvire și mîntuire întru învierea și înălțarea la ceruri a sufletelor celor ce și-au terminat caierul pe pămînt, în vecii vecilor. Senta/Sîntu a dat ființei lui iubite cele două daruri care să-l ajute pentru a deveni OM; mintea pentru trup și scînteia din lumina cerească care să îi fie de suflet. Prin cunoaștere, mintea devine mai isteață, ajutîndu-ne să săvîrșim fapte bune și să spunem vorbe bune care, la rîndul lor vor zidi în noi mereu și mereu un suflet bun pe drumul devenirii noastre ca OM.(Constantin Olariu)

awr_mesotree In imaginea de mai sus Zei Anunnaki si Arborele Vietii  getia-2-11 Mitul facerii universului din ou așa cum îl știau oamenii ce au locuit la Gobekli Tepe (mileniul Xll î.e.n.), șarpele ceresc descoperit la Brad, Lepenski Vir (mileniul Vll î.e.n.), Ki-en-gi/Sumer (pe la 3000 î.e.n.), o imagine simbol contemporană făcută după aceste concepte teologice și oul din piatră descoperit în comuna Corbi, județul Argeș.      Dar la pricepuții greci din antichitate lipsește mitul creației neamului omenesc, iar potopul amintit de ei, este dat de fiorosul Zeus împotriva neamului pelasg pentru că nu stătea la mîrlit/împerecheat, obicei atît de drag lor. Și totuși din prăpădul îndrăcitului zeu scapă Deucalion cu soața sa Pyra sau Pyrrha, ajutați de pelasgul Prometeu care era și tatăl celui salvat cu corabia de la potop. Mama lui Deucalion era Pronoia iar pelasgul pămîntean ajunsese atît de uriaș încît cu o mînă atingea luna și cu cealaltă pămîntul. Despre nașterea eroului avem cîteva informații în Argonautica scrisă de către Apollonius Rhodius în secolul lll î.e.n. care ne spune următoarele: ,,Acolo în Achaia, în nordul Greciei este o țară înconjurată de munți înalți, bogată în oi şi în păşuni, loc unde Prometeu, fiul lui Iapetus, prin soția sa Pronoia l-a adus pe lume pe frumosul Deucalion, care a fondat primele oraşe şi temple zidite pentru cinstirea zeilor nemuritori şi, în primul rînd pentru binele oamenilor Acest tărîm se vecina cu Haemonia vechea denumire a Tesalia”. Numele regiunii vine de la pelasgul Haemon care a fost fiul lui Pelasgul și tatăl lui Tessalos care a dat și noul nume ținutului.      Cea mai veche scriere despre Deucalion aparține lui Hecateu din Milet (540-470 î.e.n.), dar cartea nu a supraviețuit vremurilor scăpînd mici fragmente care însă nu menționează potopul, dovadă sigură că povestea a fost ticluită mai tîrziu să dea bine în vadul făcăturilor enenist-elitiste.      Pe de altă parte, Dionisie din Halicarnas (sec. l î.e.n.) scrie că Deucalion a fost fiul soților Prometeu şi Clymene, fiica lui Oceanos, adică a Mării Negre, dar nici el nu menţionează nimic despre un potop, numindu-l pe erou cu titlul de comandant al celor de la Parnassus care a condus ,,a sasea generatie” de pelasgi din Tesalia. detaliu1  Despre Potop Mai găsim mărturii despre Deucalion și la Ovidiu în Metamorfozele şi în Biblioteca lui Pseudo-Apollodor, autorii scriind că eroul a domnit asupra regiunii Phthia (numită de Herodot în Istorii 1,56,,țara Vatra” ca să știe și proștii cît de șmecheri sînt grecii), fiind anunțat de către tatăl său asupra nenorocirii pe care Zeus s-a pus să o dea pelasgilor. El construiește o corabie cu care plutește pe întinderile nesfîrșite de ape, astfel că, atunci când apele s-au retras după nouă zile, el şi soţia sa Pyrrha, au fost singura pereche de supravieţuitori. Corabia s-a oprit după unele ziceri pe muntele Parnassus, sau muntele Etna din Sicilia, ori muntele Athos, în Chalkidiki, sau muntele Othrys în Tesalia. Ei au fost salvați datorită pietății arătată față de divinități.      Cu potopul pe care Zeus l-a dezlănțuit împotriva locuitorilor Peloponesului, el a vrut să pună capăt epocii bronzului în lumea cunoscută din acele vremuri și să nimicească pentru totdeauna neamul pelasgilor pe care grecii îi urau de moarte. Și leprele ivrite tot așa au pornit un potop de minciuni și făcături împotriva aceluiași neam vechi Scoborîtor din Zei, numit pelasgi de hoții greci, iar de către sataniștii iudei Magog sau Gitia, dar ei se știau scoborîtori din puternicul strămoș Arimin.      Deucalion și soția sa Pyra au primit încuviințarea de a rezidi neamul omenesc, și ajutați de zeița Themis au renăscut această spiță din pietre și pămînt. Ne spune mitul că din mîinile Pyrei ieșeau fete frumoase, iar din mîinile lui Deucalion ieșeau băieți puternici. Ei au avut împreună pe băieții Hellen și Protogenea, iar în unele variante apare Amphyction, iar printre numeroșii nepoți pe Dorus, Graecus, Makedonos, Magnes.      Mitul ne arată să ne limpezească pentru totdeauna mintea de elenism și elitism indo-european, că nu a existat o năvălire a aheilor în Pelopones vreodată, poporul acesta fiind născocit în Alexandria în secolul lll î.e.n. cînd ei au falsificat și grecizat cele două poeme ionice adică pelasgice, Iliada și Odissea. Istoria lor reală s-ar opri doar la dorieni, care erau mai sălbatici ca fiarele codrilor și cînd au pătruns în Pelopones, au culcat la pămînt tot ce au găsit în cale inclusiv cetatea ciclopică Micene.      Să le mai arăt de la obraz hoția pe care au făcut-o în dauna culturii arimine, chiar prin numele celor două personaje salvate de la potopul lui Zeus. Dumnealui Deucalion, era fiul lui Prometeu părintele neamului omenesc, fiind de neam pelasg cum zic chiar ei sumețindu-se cu tîlhăria făcută, fiindcă la vechii greci orice furtișag, dacă aducea cîștig, era considerat treabă cinstită. Din acest neam, se trage după scrierile lor tot neamul cel cu freza crestoasă: ahei, eleni, greci și eleniști elitiști, răcnind și dînd din picioare că nu-și mai pot vedea curul la cîtă cultură au dat altora! Chiar numele lui Deucalion are sens religios numai în limba veche pe care o vorbeau neamurile arimine la pragul mileniilor ll și l î.e.n. (deu: deo de pe tăblițele de plumb care are sensul de sacru, sfînt, veghetor ceresc + kali: frumos, întocmai cum este el numit și în plăsmuirile hoțomanilor greci, a conduce, persoană dragă, iar celor îndîrjiți le amintesc faptul că acest cuvînt încă exista în limba noastră pe la anii 1200, fiindcă în textele latine, conducătorii românilor sud-dunăreni care s-a răsculat împotriva grecilor bizantini în anul 1185, au fost scriși Kalopetrus și Kaloianus +on: neam, clan, popor, a se aduna), deci într-o interpretare s-ar traduce cu sensul de omul binecuvîntat de divinitate/ceruri pentru a conduce neamul drag/ales. Iar soața lui înseamnă flacără, așa cum folosesc și azi rumînii din Albania acest cuvînt!  Praful și pulberea să se aleagă de toate tîrîturile care ne-au făcut atîta rău!  CONSTANTIN OLARIU ARIMIN getia-2-10 (1) În scrierea Axiochos filozoful Platon pune în gura lui Socrate (470-398 î.e.n.), că fecioarele hiperboreene de la nordul Istrului Opis şi Hekaerge, aduceau la templul din Delos nişte table triunghiulare cu un conținut religios unde se povestea despre nemurirea sufletului și viața veșnică din rai. Aceste tăblițe triunghiulare scrise cu un conținutu escatologic arată nivelul de civilizație ce era la nordul Istrului cînd ,,veniseră zeii” la sălbaticii greci adică prin secolele X-Vlll î.e.n. de pe ele luîndu-și strîngătorii culturii europene și alfabetul cu care se maimuțăresc atît de vîrtos azi. Tăblițele erau triunghiulare fiindcă duceau înțelepciunea Tatălui Ceresc simbolizat printr-un triunghi isoscel sau echilateral dar apropiat de cel isoscel, cu vîrful în sus și cel al Maicii Pămîntești, reprezentat în aceeași formă dar vîrful triunghiului este în jos fiind suprapuse unul peste altul cum avem mărturie în străvechiul lăcaș religios de la Șinca Veche. În interiorul lor s-a format o figură geometrică apropiată de cerc, ce are în partea stîngă semn care aduce cu cifra șase, iar în partea dreaptă este o spirală dublă. Semnul care seamănă cu cifra șase, se găsește în scrierea pictografică emeș/sumeriană, dar așezat în poziție orizontală și are sensul de om mort, dispariție, moarte, neființă, străvechi, iar semnul spiralei din dreapta este semnul Creației cerești care se desfășoară armonios pornind de la lumina Tatălui Ziditor lumină către lumea materială a Mamei Pămîntești. Cea din lăcașul de cult strămoșesc înfățișată sub forma dublă a literei S cu vîrfurile îndoite și răsucite spre interior, simbolizează începutul și sfîrșitul care se găsește tot în început, fiind simbolizată prin cei doi pești, iar chinezii au preluat-o de la strămoșii noștri prin împăratul Mu, ce ne-a vizitat plaiurile pe la anul 1000 î.e.n. spunîndu-i drăgălășeniei arimine după limba lor Ynn și Yang. Simbolul reprezintă unirea luminii Tatălui cu a Maicii Pămîntești pentru izvodirea izvorului de viață veșnică. Ritmul Zidirii Veșnice este pătruns de două energii contrare: evoluția sau expansiunea, ce pornește din centru către exterior ducînd cu ea lumina din lumina Luminătorului Veșnic, și involuția sau contracția, care reprezinta întoarcerea în centru care este moartea sau eliberarea din material. După zicerea noastră strămoșească, spirala dubla însemna mișcarea ce duce de la moartea trupului la naștere în lumina cerească, alături de strămoșii aseni și alte suflețele de soi Ales.      Ea a rămas în cultura noastră religioasă strămoșească arimină și nu cea iudeo-cretină, simbolul călătoriei spre lumea de dincolo, materializată la români prin lumînarea pusă la capul mortului sub formă de spirală simplă și care va arde pînă la capăt. Ea se numește toiag, toieguț, statu, privighetoarea saulumina, toate denumirile arată sprijinul, vegherea și înluminarea drumului mortului spre ,,cetatea de lumină” a sufletelor strămoșilor. Cum semnul omului mort, sau ,,cifra șase” apare în scrierea pictografică a emeșilor, ei folosind începînd cu anii 3200-3000 î.e.n. scrierea cuneiformă, înseamnă că în cultura carpatină de pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. se folosea acest semn iar concluzia trebuie folosită ca dovadă a vechimii lăcașului, fiindcă altfel nu se poate justifica existența lui în Carpați. Emeșii au plecat de pe toriștea carpatină în Ki-en-gi/Sumer, în al doilea val pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. Tot în interiorul lăcașului de cult străvechi mai este o dovadă care le-ar rupe gura tuturor plăsmuitorilor, mai puțin istoricilor și arheologilor români. Construcția este formată dintr-o cameră mai mare dreptunghiulară care comunică printr-o fereastră cu o cameră mai mică circulară terminată printr-o cupolă unde se oficiau slujbele şi se aduceau ofrande pe un mic altar. Însă această fereastră are forma unui ochi, simbol care apare pe coifurile geților descoperite la Coțofenești și Agighiol, dar și în mitologia egipteană fiind numit Ochiul Uzat care era simbolul uleiul sfințit de Creator, iar cel uns primea puteri miraculoase împotriva forțelor întunericului. Mai vin cu un argument năucitor pentru orice om cu scaun la cap; pe un sigiliu emeș de la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. apare ,,steaua lui David” foarte asemănătoare cu cea de la Șinca Veche, dar ivriții au folosit numai după secolul V î.e.n. steaua cu cinci colțuri luată de la egipteni, și nici urmă de stea cu șase colțuri! Însă ticăloșii arheologi brașoveni, ca buni vînzători de brașoave ne spun că lăcașul a fost făcut de către ortodocșii din Ardeal care nu acceptau unirea cu Roma și deci nu poate fi mai vechi de sfîrșitul secolului XVlll al erei noastre sau chiar mai tîrziu! Așa ne-au scris leprele toată istoria din vechimea cea fără de socoată și pînă azi. Ca să le arăt cît sînt de mincinoși și cît de mult urăsc acest popor, le pun drept dovadă a trădării lor, steaua cu șase colțuri folosită în scrierea de la Vinča în mileniile Vll-V î.e.n. cînd lumea răsufla liber și nu era otrăvită cu revelațiile Talpei Iadului și a Satanei aduse de iudeo-cretini și pe capul neamului mioritic după secolul X! Cele două simboluri au stat în lăcașul de cult de la Șinca Veche pînă în vara anului 2011 cînd au fost distruse cu dalta de mîna criminală a unuia dintre cei care aveau arsuri pe creier știind că în acel lor sfînt al neamului get, există dovada făcăturilor lor drăcești, scornite împotriva Neamului Ales de Sîntu.Aflati mai multe pe link-ul urmator  http://www.ariminia.ro/ro/getia-sectiunea-2/

Ia sa vedem ce zice D-nul Olariu de unde s-au clocit  facaturile reptiloide, astfel incat au reusit sa ne faca sa tremure izmenele pe noi ca umanitate :
Fragmente din Cartea D-lui Constantin Olariu :….. Eliezer Shein – care ne șuiera în urechi în anul 1900 că ei vitejii cazari erau băștinași în ținuturile carpatine, iar veneticii români i-au alungat din ura lor antisemită în secolele lX-Xl cînd au năvălit din sud cu bîte, opinci, brînză, lapte și alte produse bogate în proteine, din care unele prea contondente!
Despre Anunnaki si facaturile intunecatilor ….….”Zecharia Sitchin (1920-2010) este un cazar născut la Baku în Azerbaidjan dar a migrat în Palestina unde a fost crescut după modelul tradițional mozaic. Ajunge editor și jurnalist în Israel și săturîndu-se de binele din Țara Făgăduinței, în anul 1952 pleacă în Marele Israel stabilindu-se la New-York. Pretinde că a fost un autodidact desăvîrșit învățînd scrierea cuneiformă și limba emegi pe care o numește în fals sumeriană, vizitează mai multe șantiere arheologice ale acestei civilizații. Dar el l-a avut ca deschizător de drumuri în ale revelațiilor moderne pe cel menționat mai înainte, Immanuel Velikovsky, tot cazar și tot născut în imperiul rus, apoi plecat de tînăr în Palestina, iar de aici se duce în New-York fiindcă tot printre Neamuri este mai bine pentru ei sutașii întunericului. 
Sitchin pretinde că a tradus o parte din tăblițele emeș/sumeriene dînd o explicație personală scrierii și originii omului care implică venirea unor călători din spațiu numiți annunanki, ce au colonizat pământul și au creat omul, găsind dumnealui tocmai ceea ce știința numea ,,veriga lipsă”. El atribuie rasei Annunnaki crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare, fiind în fapt prima specie de hominizi care aveau minte și judecau cu ea nu o lăsau să plece razna după revelații. Acest neam de extraterești, spune zburdalnicul cazar la minte în cartea lui 12th Planeta apărută în anul 1976, că ar fi venit de pe o planetă ipotetică numită Nibiru (deși planeta Jupiter a fost asociată cu zeul Marduk în cosmologia babiloniană) și situată dincolo de planeta Neptun, corp ceresc ce ar avea o orbită alungită, fiind observată de el tot prin revelația (jegurile se feresc să mai folosească cuvîntul vedenie fiindcă lumea i-ar trimite repejor la balamuc), ajungând în interiorul sistemului nostru solar cam la 3600 ani pămîntești. El afirmă că mitologia emeș/sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie. Speculațiile lui Sitchin sînt ridiculizate de mulți oamenii de știință, istorici și arheologi, care au remarcat foarte multe probleme în pretinsele traduceri ale textelor antice, clasificând activitatea sa ca pseudo-știință, dar n-ar fi nici o greșeală dacă ar numi-o șarlatanie curată, fiindcă toată truda nemernicului a avut ca scop să dovedească tuturor că ei ,,evreii” adică practicanții religiei mozaice sînt prima viță omenească! 
După acest autor, planeta Nibiru s-ar fi ciocnit catastrofal cu Tiamat (o zeița în mitul creației babiloniene Enuma Eliș), pe care el o consideră a fi o alta planetă situată între Marte și Jupiter. Sitchin susține că planeta Tiamat s-ar fi rupt în două din care s-ar fi format centura de asteroizi iar a doua jumătate s-ar fi lovit de un satelit al lui Nibiru fiind împinsă pe o orbită nouă unde s-a format planeta Pămînt. El spune că pe planeta Nibiru era o civilizație foarte avansată unde trăiau annunanki, care apoi apare în mitologia emeș/sumeriană, fiind găsiți și în Tora (Facerea) sub numele de uriași. El afirmă că acești annunanki ar fi ajuns pe pămînt în urmă cu 45000 de ani, în căutarea unor minerale, în special aur pe care l-au găsit din belșug în Africa. Aici s-au apucat ei să scoată aurul trebuincios dar cum munca era prea grea pentru asemenea fețe civilizate, căpetenia lor Enki, a propus ca sălbaticii de pe pămînt (homo sapiens) să fie supuși unui proces elaborat de mutații genetice cu gene venite de la acești civilizatori – golănia o cunoaștem cam de pe la toți prădătorii care s-au ținut fiecare de mari civilizatori – și astfel a apărut un alt popor (homo erectus, fiindcă nu se putea altfel după atîta erecție extraterestră) nou, isteț, ce trebuia folosit ca sclavi în locul lui annunanki în aceste mine. Și acest neam deosebit de oameni din care se vor trage toți cei cu minte subțire, peste timp s-a numit ,,popor ales” pe care toți muritorii îl știm bine cine este astăzi. Carele va să zică am înțeles noi unde vrea să bată toba ca să priceapă goimul cap de lut!
Și a citit dumnealui pe tăblițele cu scriere cuneiformă că civilizația umană s-a născut în Sumer sub îndrumarea acestor înfierbîntați de viță (adică gene și sprîncene) aleasă și astfel au pus ei pe unii să fie regi pentru a intermedia între pălmașii de pe cîmp și acești stăpîni divini, astfel apărînd în istoria lumii și ,,dreptul divin al regilor”! Mai spune că această civilizație creată de annunanki ar fi ajuns așa de departe că aveau și arme nucleare și după o beție sau furie, și-au dat în cap unii altora cu acele jucărele nenorocite și ucigașe pînă a dispărut întreg orașul Ur pe la anul 2000 î.e.n. Cred că nevolnicul s-a lăsat luminat cu această otravă, a uni neam venit din ceruri și foarte înalt, după scorneală uriașilor din Tora, mit preluat de hoțomanii ivriți din scrierile sacre ale esenilor din Palestina.
Sitchin spune că cercetările sale coincid cu multe texte din Tora și Talmud, și că acestea provin inițial din scrierile sumeriene. Istețul născocitor de vedenii și tîmpenii mozaice a scris 7 cărți, vîndute bine fiindcă lumea nu mai are noțiunea gîndirii și a judecății proprii, înghițind orice gogoașă, că tot trăim în vremea consumismului capitalist.
Mai mulți sumerologi analizînd tălmăcirile lui Sitchin au găsit în ele traduceri aberante, în fapt toată povestea fiind un nou mit prin care ,,poporul ales” trebuia să fie pupat sub coadă de gloatele de goimi cap de lut, fiindcă ei și numai ei au adus civilizație și cultură pe pămînt din cele mai întunecate vremuri pînă în zilele noastre, asta văzînd și dumirindu-ne și noi cum vine cu ,,extratereștii” lor descoperiți în situl de la Kuntillet Ajrud, peninsula Sinai, în sezonul de săpături 1975-1976, adică taman pe acolo pe unde a primit și Moșe al lor tablele cu (fărăde)legi ale întunecatului Iahwe. și care în loc de costume speciale aveau blană și niște legăminte de vai, vai! 
Unii dintre cei care cunosc bine eme-gi l-au pus la zid pe mișel cum a făcut profesorul universitar Ronald H. Fritze, autorul cărții Invented knowledge: False History, Fake Science and Pseudo-Religions apărută în anul 2009, care menționează elucubrația lui Sitchin privind cuvîntul ,,Din-Gir” din emegi/sumeriană, l-a tradus ca ,,cei puri cu rachete aprinse”, adăugând că el atribuie cuvintelor vechi sensuri pe care nu le-au avut niciodată în aceste scrieri. Fritze, de asemenea, a comentat metodologia lui Sitchin, scriind că în momentul cînd criticii au verificat referințele lui Sitchin, au descoperit cu uimire că acestea erau trunchiate frecvent și scoase din context pentru a le da o nouă semantică, astfel ca aceste citate să devină probe în susținerile făcute de îndrăznețul plăsmuitor. Aceste pretinse dovezi sînt prezentate selectiv, iar altele care i-ar contrazice vedeniile, au fost ocolite cu mare grijă. Dar o asemenea șmecherie se numește fals și nu are nici o legătură cu știința, ci numai cu pseudo-știința adică cu revelația sau făcătura mozaică.
Spencer Wells (născut în 1969, USA), medic genetician a scris cartea Journey of Main: A Genetic Odyssey, apărută în anul 2002 în care explică modul cum datele genetice au fost utilizate pentru a urmări migrațiile grupurilor de humanoizi în ultimii 50.000 de ani, când oamenii moderni au migrat din Africa prin nord în afara ei. Potrivit gîndirii lui S. Wells, un grup dintre aceștia a luat calea sudului ajungînd în India și Asia de sud-est, apoi Australia. El susține că populațiile non-africane au avut un traseu nordic apoi s-au împrăștiat odată intrați în Orientul Apropiat, unii au plecat către Eurasia și de aici în America iar alții au rămas în nordul Africii. Povestioara lui a fost prezentată cu mare tămbălău și de canalul TV National Geographic ca un documentar care face lumină în întunecata teorie a originii neamului omenesc. Zice geneticianul plin de revelații că toți oamenii din ziua de azi sînt descendenți dintr-un singur bărbat care a trăit în Africa în perioada 90.000 – 60.000 î.e.n. numindu-l Y-cromozomial Adam. Dacă l-ar fi numit Iahwiță sau Satan, ar fi înțeles fiecare dintre muritori din ce direcție vine revelația și toată jegoșenia cu pretenție științifică. Povestea lui sprijină cu mare ,,probitate științifică” ideile lui Z. Sitchin care zice că extratereștrii annunanki ar fi venit cam prin anii 45000 î.e.n. undeva în Africa – uite ce coincidență – căutînd ei metale și obosind de atîta muncă prin mine, au făcut o încrucișare genetică cu sălbătăciunile humanoide găsite pe acolo, de unde a ieșit actuala specie umană isteață și cu obîrșia descoperită de ei din acea spiță de semizei. Și tot amîndoi gînditorii inițiați în tainele revelațiilor susțin că întreg neamul omenesc ar fi ieșit din acea pușcoace minune marca Y-cromozomial Adam! Să ne lase dumnealor cu asemenea golănii, fiindcă aici în Carpați avem oase de om din mileniul 42 î.e.n. și în acest caz nu se leagă deloc povestea cu logica bunului simț, numai dacă au uitat să scrie amîndoi că din acel loc neștiut al Africii, pușcoacea a tras foc repetat taman în crestele Carpaților și atunci poate ne vom mai da la brazdă, altfel vom pune mîna pe băț să le cerem socoteală nemernicilor pentru blasfemia care ne-o aruncă în obraz.
Și ca o completare la această conspirație, pun aici zicerea de pe Wikipedia, că populația Europei vine din Mesopotamia, unde în mileniul Vll î.e.n. a avut o adevărată explozie demografică și fel de fel de așchii au fost aruncate – dar numai către nord, vest și est, fiindcă în sud se duceau în mare – iar cei din nord, tot prăsindu-se s-au aburcat an după an și secol după secol pînă au devenit stăpîni peste toate olaturile ce formează azi Europa. Eu vă zic să vă opriți aici și să vă băgați capul între picioare ca să vă descoperiți originile inteligenței voastre sataniste fiindcă nimeni nu dă doi bani pe asemenea trăsnăi, iar Făcă-Tora pe care vreți să o puneți ca moț al istețimii neamului omenesc este cea mai îngrozitoare făcătură din istoria lumii și a venit vremea să o aruncăm la coșul de gunoi al istoriei.
Și tot pe tărîmurile Marelui Israel, revista care face apologia prostiei deșănțate Science Express, scrie într-un amplu articol din septembrie 2009 că primii agricultori care s-au pus pe treabă în urmă cu peste 7500 de ani, în Europa Centrală, erau veniţi din Orientul Apropiat, nu vânătorii băștinași din regiune care s-au lăsat de alergat pe coclauri și s-au pus pe săpat, plivit și prășit. Pretind ei că au studiat prin teste genetice niște fragmente de oase din regiune – acum genetica a ajuns ceea ce era la vechii ivriți teoria profeție, adică a minciunii golănoase – și pe loc ia pălit morbul revelațiilor științifice stabilind că primii agricultori care au apărut în Europa Centrală migraseră din alte zone. Deșuchiata născocire aparține specialiștilor de la Universitatea Mainz din Germania şi de la Centrul pentru cercetări internaționale din Laxenburg (Austria). În opinia acestor antropologi de coada oii și a sapei, agricultura şi creşterea animalelor s-au impus în urmă cu circa 11.000 de ani în Orientul Apropiat, însă în Europa Centrală sînt practicate abia de aproximativ 7.500 de ani. Înainte de această dată, oamenii preistorici din Europa trăiau din vânătoare şi din culesul fructelor. Descoperirea picturilor rupestre de la Coliboaia le dă o labă peste bot acestor lepre gata oricînd că pupe în cur pe oricine le dă parale și hîrdaie cu lături, fiindcă așa a fost scrisă istoria umanității din cea mai veche antichitate și pînă astăzi, minciuni și iarăși minciuni.
Pentru a le dovedi cît de mult mint în revelațiile lor sataniste, arăt că există zeci de izvoare istorice care probează că Tora a fost scrisă în forma în care o cunoaștem noi astăzi între secolele l-lV ale erei noastre, preluînd cu nemiluita din scrierile sacre ale esenilor (geții și celelalte neamuri care practicau religia lui Zamolxe în Palestina dar și în alte ținuturi, plecată din Carpați) și folosindu-se de o scriere mai veche de-a lor din secolul ll î.e.n. cînd i-a pălit pe ivriți boala vedeniilor și tîmpeniilor iahviste de care nu s-au mai lecuit pînă în prezent. 
Origene (185-254) preot și unul dintre părinții creștinismului catolic, şi-a propus să revizuiască toate traducerile din perioada sa (făcute din ivrită în greacă numai de iudei!), fiindcă se ajunsese ca fiecare manuscris să fie o scriere independentă care se contrazicea cu celelalte, iar planul a devenit realizabil prin generozitatea lui Ambrosios. El explica diferenţele majore dintre textul Hexaplei care conținea 5 traduceri mai vechi și propria interpretare şi cel ivrit de la care s-a pornit dogma iudeo-creștinismului, presupunînd că acestea au fost falsificate intenţionat de către ivriţi, ca să le ia mințile Neamurilor cu vedeniile lor și că au adăugat unele scrieri care nu sînt în Tora și Talmud. Asta se știa limpede pe la mijlocul secolului lll al erei noastre cînd iudeo-creștinismul nu-și scosese nasul dintre zidurile cetăților, fiind un cult particular cu foarte puțini aderenți, fiindcă mitraismul sau religia lui Zamolxe era religia oficială în imperiul roman!
Dacă nu sînt de crezare că situația este cea arătată mai sus, ca să le fie supărarea întunecaților deplină aduc de martor pe pastorul american Ronald K. Brown care în lucrarea The Book of Enoh apărută în 1998 în San Antonio, Texas, spune că ,,Vechiul şi Noul Testament conţin exact 309 pasaje direct împrumutate din Cartea lui Enoh.” Dar aceste influențe atît de evidente sînt numai din Cartea lui Enoh în scrierile ivriților și niciodată invers, prin aceasta dovedindu-se și perioada cînd a fost scrisă Tora, pentru că după anul 96 al erei noastre scrierea esenă care făcea parte și din scrierile sacre ale mozaicilor, a fost interzisă în acest cult, iar după trei sute de ani și în cel iudeo-creștin. Spre cinstea lui prelatul a spus ce a constatat la sfîrşitul secolului XX cînd clevetitorii şi cîrtitorii de lucruri sfinte şi revelaţii ivrite nu mai sînt făcuţi frigărui ,,plăcut mirositoare” şi trimişi jertfă curată întunecatului Iahwe! Multă ticăloșie și ură le-a trebuit furilor şi falsificatorilor mozaici, dar mai ales celor iudeo-creștini să ticluiască atîtea născociri pentru a distruge originea religiei crucii.
Scrierile lui Z. Sitchin arată fără putință de tăgadă că unele grupări mozaice încearcă cu disperare să se impună iarăși peste capul goimilor așa cum a fost băgat cu foc și sabie iudeo-creștinismul în anul 380, dar vremurile s-au schimbat fără întoarcere și tot mai mulți din Neamurile iudeo-creștine și-au dat seama că în această religiei totul este putred și urît mirositor, ,,daruri” cu care ne-au otrăvit ei sufletele și mințile 1600 de ani.
Văzînd că au apărut dovezi antropologice venite de la neanderthalieni care le pun la coșul de gunoi al istoriei făcăturile drăcești cu pretenții de adevăruri divine, acum jegurile vreau să se țină că strămoșii lor ar fi în fapt acest popor clamat de mulți ca dispărut în urmă cu peste 10000 de ani în Europa și toți cei de azi ar trebui să le dăm un pup undeva drept recunoștință fiindcă numai datorită vivacității evreilor – adică a jidanilor/cazarilor – civilizația europeană există și acum bățoasă și scorțoasă! 
Michael Bradley, apărut din cinul lor ca un alt chinuit de damblaua revelațiilor, adică sărmanul în loc să-și liniștească zbuciumul la balamuc, a lăsat mîna să mîzgălească hîrtia într-un sinistru delir, servindu-ne drept adevăr de necontestat povestea că ei jidanii/cazarii s-ar trage direct din neanderthalieni, că ar fi singurii urmași ai acestor năpăstuiți și din acele vremuri preistorice fierbe ura în ei împotriva celorlalți pentru că au fost păruiți fără milă și alungați de pe meleagurile natale în stîncosul Caucaz. Dar îndrăcita ciripeală noi o cunoaștem de la o altă lepră cazară – Eliezer Shein – care ne șuiera în urechi în anul 1900 că ei vitejii cazari erau băștinași în ținuturile carpatine, iar veneticii români i-au alungat din ura lor antisemită în secolele lX-Xl cînd au năvălit din sud cu bîte, opinci, brînză, lapte și alte produce bogate în proteine, din care unele prea contondente!
Zice dumnealui că pe la anii 5600 î.e.n. îndrăciții Cro-Magnon adunîndu-se toți cioată, i-au rupt în bătaie pe pașnicii neanderthalieni care trăiau pe undeva prin vestul Europei, învinșii fiind obligați să-și ia lumea în cap și să fugă spre est pentru a se salva, găsind meleaguri mai liniștite la poalele, în văile și în subteranele Caucazului. În două cărți pretins istorice și pline ochi de revelații, Moștenirea omului de gheață (1978), și Poporul Ales din Caucaz (1992), el avertizează că antisemitismul îi face pe ei cazarii (îi numește Așkenazi, mințind cu nerușinare fiindcă lumea nu știe nimic din adevărata lor istorie) să poarte o ură veșnică venită din situația catastrofală pe care au îndurat-o din partea grupului de răi numiți de unii antropologi Cro-Magnon, strămoșul celorlalte popoare europene, iar aceasta îi obligă să aibă o furie oarbă împotriva celorlalți venită din subconștient. Și o trage el cu moștenirea ADN a neanderthalienilor care nu îi lasă să uite ce au pățit în vremurile de demult și că vor întoarce totul cu vîrf și îndesat, bașca ceva pe deasupra!
Iar ultima născocire în materie de vechime a neamului ivrit din Orientul Apropiat și implicit a Torei, ne-au servit ei în luna decembrie anului 2012 așa ca de sfîrșitul lumii un ,,documentar științific” intitulat Essau și poporul roșu realizat de National Geographic Canada. Găsind un craniu pe teritoriul Israelului și adulmecîndu-l peste tot, au mirosit întunecații că este al lui Essau din Tora, fratele lui Iacov și de aici ține-te neamule izvor de revelații și vedenii că nici tartorul lor nu a mai reușit să-i oprească. Punîndu-se specialiștii să-i reconstituie mutra străbunului semit, l-au făcut cu pielea roșie și părul negru de parcă era dracu ieșit din vreun horn, pretinzînd mincinoșii că au respectat indicațiile scriiturii lor Tora, cu punct și virgulă. Însă în Facerea la 25,25-30 se scrie cum Isaac s-a căsătorit cu aramaica Rebera și a avut pe fiii Essau și Iacov: ,,Cel dintîi a ieșit roșu de tot ca o manta de păr și de aceea i-au pus numele Essau(adică părosul)… Și Essau a zis lui Iacov: «Dă-mi te rog să mănînc din ciorba aceasta roșiatică, fiindcă sînt rupt de oboseală». Pentru aceasta s-a dat lui Essau numele de Edom(roșu)”. Făcătura lor ne arată limpede că Essau sau Edom, au primit aceste nume fiindcă aveau foarte mult păr pe corp de culoarea roșie. Desigur ,,semiții cazari” de azi care au ticluit ,,documentarul științific” l-au bărbierit pe sărmanul necunoscut să-i pună în evidență pielea roșie de sub părul roșu care îi acoperea corpul, și așa au găsit ei că semitul Essau este strămoșul poporului cu pielea roșie, dar singurii din lume care se numesc astăzi ,,pieile roșii” sînt nativii indieni din America de Nord! Adică le-au pus și acestora botul la țăruș că sînt nerecunoscători și răi fiindcă nu îi pupă în cur pe cazari care le sînt strămoși de la zidirea lumii de către Talpa Iadului. Cu asemenea golănii monstruoase rescriu aceste cete de sataniști istoria popoarelor creștine și tîmpite, dar cu complicitatea căpeteniilor goilor. La realizarea mincinosului ,,documentar” au participat numai specialiști din Israel ca să fie limpede pe cine trebuie să tragem la aspru județ. Dar unii aramei erau cu adevărat cu părul roșu așa cum a fost și Essau născut de către aramaica Rebeca. Cît privește cel de-al doilea nume Edom, le spun că și aici i-am prins cu minciuna fiindcă vechiul Canaan era locuit de neamurile arimine venite din Europa, iar unul din triburile geților din Tracia a fost edon care pe la anii 500 î.e.n. aveau monedă proprie. Ei locuiau partea de sud a Traciei, pe litoralul Mării Marmara și aveau părul roșcat sau șaten. Tracii spuneau despre neamul lor că vine din zei, iar divinitățile lor aveau părul roșu și ochii verzi sau albaștri. Aceasta este numai o mică parte din istoria adevărată a neamurilor arimine, dar nerevelată ci numai căutată cu acribie și scoasă la lumină din întunericul sataniștilor falsificatori de istorii și culturi.
Adică să ne fie clar odată pentru totdeauna, chiar dacă nu le mai înghițim Făcă-Tora, acum ei au la îndemînă știința și oricît vom încerca să o luăm hăisa ori ceala, ne vor dovedi cu adevărul ,,științific” că numai ei au fost primii – semiții veniți din centrul Africii ca urmași ai lui annunanki sau a neanderthalienilor pioși ascunși în văile Caucazului, avînd totuși de ales între cele două scorneli – iar ceilalți musai după ei, dar nici prea aproape fiindcă numai jidanii ,,semiți” sau ivriții annunanki sînt aleși de Talpa Iadului cu blestematul lui legămînt, care le este de dreaptă cale de urmat și unică înțelepciune.
Pentru a ne limpezi din ce direcție vine făcătura, pun următoarea întrebare: de ce pe internet sînt împrăștiate minciunile lui Z. Sitchin și M. Bradley cu o generozitate uimitoare, dar nu găsești nici o referință despre cei care au scris și combătut cu argumente infailibile făcătura precum Origene, Richard H. Charles, Ronald K. Brown, Ronald H. Fritze și alții care, prin descoperirile făcute în perioada modernă le nimicește toată cloceala satanistă? 
Ca să le oprim obrăznicia deșănțată de a minți și crima monstruoasă de a falsifica istoria și cultura celorlalți, ar trebuie să-i luăm de perciuni pe acești sutași ai întunericului, dar numai să îndrăznim a face necugetatul gest că odată se vor porni cele mai înfiorătoare răgete amenințîndu-ne cu un nou holocaust fiindcă sîntem antisemiți și ne-am dat la podoaba lor capilară, deși ea este roșcovană și nu neagră cum o au adevărații semiți și nu cei născociți la sfîrșitul secolului XlX. Dacă ne vom osteni să-i punem cu curu în țeapă pentru că ne-au falsificat istoria și cultura identitară, vor urla că sîntem naționaliști, fasciști și antipupincuriști fiindcă le demascăm făcăturile. Așa că, vom purcede cu puterea adevărului peste ei, să-i batem măr, astfel că, frăgeziți și înmuiați le vor ieși toate relele. Iar pentru noi, adevărurile de netăgăduit sînt dovezile arheologice venite din urmă cu zeci de mii de ani, despre care nimeni nu are curajul să scrie sau să vorbească. Dar îndîrjindu-mă, am s-o fac eu să spăl vrednicul obraz al strămoșilor carpatini batjocorit de fel de fel de tîrîturi și trădători de Neam și Țară”….Continuarea pe link-ul de mai jos …..http://www.ariminia.ro/ro/…..

De retinut : Moneda, vine de la Monada …. Cititi

si http://quadratus.wordpress.com/2010/05/13/666-–-sub-pecetea-tainei/