Acasa ..

Plaiul Mioritic

As sui pe dealul verde 
Unde nimeni nu ma vede 
La casutele de aur 
Unde canta mandru graur .
Sa m-ascund la umbra deasa
Acolo ma simt Acasa .
Acolo sunt Tata ,Mama
De-acolo-mi iau eu hrana
Si de mi-o fi sete tare
Am s-o stampar la izvoare.
Cu manutele amandoua
Sa-mi asez pe fata roua
Si in zorii diminetii
Ma predau cu totul ,vietii.
Vantul sa-mi fie pastor
Iar muntele,veghetor
Soarele ma lumineaza
Luna sa ma tie treaza.
Iarba-mi fie glasuioara
Cum mi-a fost odinioara
Iar coroanele de brad
Sa-mi tina de cald si pat .
Lupii sa imi dea tarcoale
Ca surorii lor, mai mare.
Sfinxul mi-este marturie
Ca natura ne imbie
Sa ne aducem aminte
Ce eram noi inainte.
Cand pazeam cer si pamant
Nu doar lut ,ci pamant sfant
Trup, de ne sacrificam
Mai nemuritori eram ,
Nu traiam doar pentru noi
Cum va traiti vremea voi
Vine ceasul ,vreau sa stiti
Nemurim ,sau rataciti ?
Graba e, sa va treziti.

Sa aratam ca suntem frati
Statornici ca muntii Carpati
La poalele lor,naluce scurma
Venit-a vremea de pe urma…

de C.J

Indiferent de migratii si amestecuri de popoare si sange ,Pamantul acesta bun si frumos va naste in continuare Daci ,pur si simplu ,pentru ca aceasta e voia Dumnezeului nostru .Cerul si Pamantul de aici sunt mai porniti ca niciodata sa creeze astfel si nimic nu-i poate opri ,dupa mai mult de 2000 de ani de navaliri suntem tot aici ,sa ne aducem aminte ,ca Vlad Tepes nu a avut nevoie de mai mult de 23 de mii de oameni ca sa potoleasca mai mult de 350 de mii de soldati ,nimicind 100 de mii intr-o singura noapte ,nu trebuie sa fim multi ,dar sa fim trezi si uniti ,nu trebuie sa fim bogati material dar sa ne imbogatim spiritual si vom fi de neurnit ca si Carpatii !

animale-salbatice-lupi-28

 

Mistere din Muntii Buzaului,Lentila de chihlimbar, Tara Luanei ,Bozioru,Agatonul Mare,Agatonul Mic

 

XXX_2d

Sursa articol : http://www.ariminia.ro/ro/si-pietrele-vorbesc-adevarul-sectiunea-2/

În rîndul de sus am pus două vase emeș/sumeriene de pe la anii 3000 î.e.n. cu semnul crucii înscris în romb ca simbol-concept al binecuvîntării întregului univers(forma de ou stilizat cum o găsim mai tîrziu în scrierile orfice și esene, ori ,,caldeene”) de către puterea ziditoare a lui An sau Anu, iar în partea dreaptă este un talisman cu crucea înscrisă în cerc și semne care reprezintă sfînta colibă(triunghiul cu cercul pus pe un vîrf) și cel al Tatălui Ceresc(cercul cu un punct în mijloc). În rîndul doi am pus același simbol al crucii în cultura egipteană; primul de la stînga folosit în scrierea sfîntă și înseamnă cetatea principală sau centrul puterii supreme, adică o cetate a divinității principale, al doilea este semnul vieții veșnice, al treilea are sensul de dreptate, al patrulea spre dreapta este o podoabă simbol purtată și azi de către kabilii din nordul Africii. În capătul rîndului am pus un sigiliu egiptean de pe la anii 2970 î.e.n. unde se vede atît pasărea cerească, cît și peștele și coliba sacră, dovedind prin aceasta rădăcinile spiritualității vechi de pe valea Nilului. Dar nu toți au plecat în timpul acelor roiri către cele patru zări fiindcă pietrele și cioburile de ceramică precum și desene din peșterile României ne arată că o mare parte a rămas în glia carpatină continuîndu-și existența cu bune și rele așa cum le-a fost sorocul și norocul. Iar cel mai bun exemplu pentru a dovedi cele spuse, sînt semnele și desenele lăsate pe pereții peșterilor din munții Buzăului ori pe stînci.
O parte din ținutul de munte al județului Buzău din Curbura Carpaților, este numită de către localnici Țara Luanei, iar această denumire se găsește în mai multe legende locale transmise din generație în generație prin glasul bătrînilor, din care am să dau în continuare ceva ziceri cu folos pentru osteneala la care m-am înhămat. Aceste povestiri evocă locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii, pe pereții căreia se află incizate misterioasele scrieri încă nedescifrate și simboluri străvechi, precum crucea malteză, peștele, un fel de pumnale sau vîrfuri de lance și altele.
Zic legendele că în vremurile fără de început, acest tărîm minunat era stăpînit de un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, care domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra de răi sau rele. Tot pe aceste tărîmuri binecuvîntate de Ziditorul cerurilor și pămîntului, erau mai multe izvoare cu ape tămăduitoare unde boala era alungată prin îmbăierea în ele sau spălarea ori descîntarea cu apa lor făcătoare de minuni. Însă totul era sub veșnica veghere a bătrînului Luana, iar cei care se încumetau să tragă ceva cîștiguri pe ascuns folosindu-se de puterea tămăduitoare a apelor, se îmbolnăveau fiindcă nu știau și descîntecele sau rugăciunile care trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele. De mare grijă se bucurau în ochii bătrînului înțelept și părinte ocrotitor, cei răniți în războaie cu mișeii pofticioși de avere sau putere, ei fiind vindecați cu mare grijă, iar atunci cînd mureau bătrînul înțelept îi stropea cu apă vie luată din Valea Izvoarelor pentru a-i aduce din nou la viață. Aceste locuri binecuvîntate la propriu de natură(la vechii egipteni cuvîntul ,,natura” însemna chiar divinitate) sau Ziditor, situate în zona Nucu, sînt și astăzi o adevărată vale a apelor tămăduitoare. Pentru a înțelege mai bine legenda venită din străvechime, dau mai jos cîteva fotografii care ne vor ajuta să punem istoria și tradiția orală în lumina adevărului.
În stînga sînt urmele unor construcții ciclopice sau poate un hazard al naturii pe care oamenii din vechime l-au considerat ca o acțiune a Ziditorului din ceruri. În mijloc se văd urme clare ale acțiunii omului de a face niște locașuri dreptunghiulare pentru a fixa în ele pari care să fie folosiți în poziție verticală. Iar în partea dreaptă este o bucată de piatră ce făcea parte dintr-un altar sub formă de disc, avînd două nivele săpate în interior, poate cu trimitere directă la cele trei trepte de inițiere din religia geților.
Dar bunăstarea și liniștea locuitorilor a fost nimicită de către vrăjmași înzăuați veniți în care de foc ca să doboare soarele Luanei. Mare prăpăd a fost atunci pe pământ care s-a cutremurat din toate încheieturile. Zidurile cetății şi împrejurimile au fost arse, iar ținutul a rămas pustiu multă vreme nefiind călcat de vreun animal sau pasăre venită din cer. Ca o amintire de neșters a vremurilor trecute în arealul muntos arătat, se găsește Peştera Înţeleptului, unde este tăinuită bine toată cunoașterea care ne-ar duce pe cale adevărului după zisa legendelor.
Să încercăm a aduce lumină și asupra acestui bătrîn îmțelept care le-a fost vrednic cîrmuitor poporului din curbura Carpaților multă vreme pînă ce cetatea lui și soarele care o lumina, au fost nimicite de către vrăjmașii înzăuați. Numele de Luana îl găsim în istoria mitică a emeșilor/sumerienilor fiind purtat de către un lugal ce a domnit în acele locuri înainte de Potopul cel Mare, iar legenda spune că au fost Alulim de Eridu(g) care a domnit 8 sars(28800 ani), Alalgar de Eridug a domnit10 sars(36000 ani), En-Men-Lu-Ana din Bar-Tabira a domnit 12 sars (43200 ani) și En-Men-Ana despre care nu se știe cît a domnit. Cum emeșii au plecat din ținuturile carpatine, iar studiul comparativ pe care l-am făcut între cele două limbi arată că cele mai multe cuvinte sînt comune cu graiul din Moldova, povestea bătrînului înțelept Luana din munții Buzăului are fire nevăzute cu En-Men-Lu-Ana din mitologia emeșilor. Să ne deslușim pe îndelete cu aceste legende care au în miezul lor ceva adevăr istoric ce se cheamă a fi scos la lumină. Cei plecați din Carpați în prima migrație în tărîmul dintre fluviile Eufrat și Tigru care a avut loc pe la mijlocul mileniului Vl î.e.n. nu ne-au lăsat răvășele ca să știm ce gîndeau și ce ziceau. Dar al doilea val de migratori a dus cu ei și năravul scrisului, astfel că timpul ne-a lăsat o scînteie din viața acestor pribegiți în lumea albastră, găsindu-se mii de tăblițe, iar unele precizează lista regilor din Larsa care începe așa: ,,Cînd împărăţia a coborît din ceruri, împărăţia se afla la Eridu. În Eridu era rege Alulim, a domnit 28800 ani. Alalcar a domnit 36000 ani, alţi doi au domnit 64000 ani. Eridu a fost nimicit, regatul lui a fost mutat în Badtabira. În Badtabira a domnit Enmenluana 48200 ani’’ pînă a ,,venit potopul lumii, iar după potop au preluat puterea regii popoarelor din munţi’’. Și astfel aflăm despre ei că se considerau Neam Scoborîtor din Zei, isteți și cu darul glagoriei acasă nu ca românii de azi. Își spunea sang-gi care are sensul de neam ales de Ziditorul cerurilor și pămîntului(sang: neam, clan + gi: nobil, ales) iar noua baștină au considerat-o ţară sfîntă, Ki-en-gi(ki: pământ, ţarină, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales).
Dar numele En-Men-Lu-Ana înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a condus neamul creat de Dumnezeu(en: demnitate, preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste + lu: om, soț, familie, neam, a locui, puternici, bărbat, a se naște, supărare, necaz, chin, a aprinde focul; + Ana: Creatorul, Ziditorul lumii), iar scaunul lui de domnie din Bad-Tabira însemna ,,cetatea Tatălui Ceresc”(bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci, căpetenia păstorilor) ca o amintire de neșters în mentalul colectiv al celor plecați din curbura Carpaților, a cetății Ziditorului lăsată în acești munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra. Sensul larg al cuvîntului En-Men-Lu-Ana așa cum l-au scris sumerologii, cuprinde tocmai conținutul legendei cunoscută de țăranii din munții Buzăului și nu cred că ne mai trebuie binecuvîntarea istoricilor români care numai rău ne-au făcut și ne-au împuiat capetele cu fel de fel de minciuni pentru a le fi bine lor și stăpînilor care îi strunesc. Țara Luanei din legendele noastre înseamnă Țara binecuvîntată de Tatăl Ceresc sau Țara Sfîntă așa cum apare pe tăblițele de plumb expresia Dio Geta sau Dio Gitii cu același sens religios. Și bătrînul înțelept din legenda noastră este cîrmuitorul unui loc iubit de Ziditor, iar faptul că cetatea lui se înalță pînă la cer, arată că chiar el era puterea divină supremă. Cred că legenda noastră ne transmite indirect și discret timpul cînd iudeo-satanismul creștin a fost impus neamului rumun de către o putere militară dușmănoasă înzăuată și venită cu care de foc – expresia este în Făcă-Tora Satanei – ce a distrus soarele cunoașterii divine așa cum scriau vechile manuscrise strămoșești, scăpate foarte puține de ura nemărginită a Militia Cristi și numite în fals ,,scrieri esene” sau ,,scrieri caldeene”.
În zona comunei Bozioru, unde se află aceste vechi așezări rupestre, cea mai importantă ca valoare a informațiilor ce le deține este Fundul Peșterii, pe a cărei pereți se văd incizate vîrfuri de lance, săbii scurte și o mulțime de litere puse în ordine care formează cuvinte, iar majoritatea sînt identice sau asemănătoare cu cele folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Aici găsim și imaginea explicită că zona se numea ,,cetatea lui Dumnezeu” cum ne-a fost transmis prin legendele locale care au răzbătut pînă la noi. Pe perete este zgîrîiat un cerc cu un punct în mijloc și care în simbolistica strămoșească însemna Tatăl Ceresc, iar în alfabetul get era litera T(a), sens identic pentru cuvîntul ,,tată” așa cum s-a folosit pînă mai ieri în Moldova. Sub acest semn(vezi fotografia de mai sus din rîndul doi sub cea de culoare gri) este un altul care seamănă cu litera E puțin modificată. Dar semnul mai seamănă cu un jug cu capetele ridicate din care lipsește partea de jos, divinitățile emeș erau reprezentate purtînd pe cap un fel de pălărie cu mai multe nivele, iar borurile erau ridicate în sus. Și altarul descoperit la Trușești – Botoșani are tot trei spații distincte în soclu, iar marginile acestuia sînt ridicate în sus ca niște coarne, trimitere fără echivoc la taurul ceresc. În emegi litera ,,e” avea și rolul unui cuvînt de sine stătător cu mai multe sensuri din care dau în continuare cîteva: casă, locuință, cetate, autoritate supremă, templu, a conduce, origine, naștere, a izvorî, adică taman ce spune legenda noastră că zidirea era cetatea Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, fiindcă în teozofia străbunilor mei, Creatorul era un bătrîn bun și plin de înțelepciune față de neamul omenesc. Însă numele lui în timpul cînd s-au făcut scrijelările pe pereții peșterii nu era nici Dumnezeu, nici Senta, Santa ori Sîntu, ci AN sau ANU și GOG. Dacă ne uităm cu atenție pe imaginea mare din stînga sus, vedem în centrul ei o cetate cu ziduri foarte înalte și care are sus pe marginea celor două ziduri de pe laterale, cîte o cruce cu bratele egale, nimită de hoții și sutașii lui Ucigă-l Toaca, ,,cruce greacă”. Acoperișul este sub forma unui triunghi – alt simbol al Tatălui Ceresc – care și el are în vîrf o cruce, însă cu un braț mai lung, botezată de pricepuții în făcături drept ,,cruce italică”! Deasupra acestei cruci, este scris de la dreapta la stînga cuvîntul GOG(primul desen din rîndul de jos). La stînga cetății este șarpele ceresc care se înalță de jos pînă sub acoperiș, iar lîngă el este Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, Osia Pămîntului, prezentat sub forma unui brad cum ne spun unele legende ale noastre avînd niște fructe aproape de vîrf. Lîngă acesta este scris cuvîntul ANU, însă deasupra cuvîntului GOG, apare incizat cuvîntul AN cu o buclă asemănătoare cu hieroglifa lui Pitah care are un semn cu 3 bucle. În religia vechilor egipteni aceasta simboliza înțelepciunea cerească venită din vorbirea Ziditorului Pitah și care arată atît taina cunoașterii cît și a necunoașterii, fiind un șarpe care urcă și coboară la nivelul cozii formînd prin răsucire 3 bucle și avea valoarea fonetică a consoanei H. Pomul Vieții cu 9 și 15 ramuri apare și la Gaura Chindiei.
Tot aici mai găsim semnul din fotografia a patra spre dreapta, care este folosit și astăzi de creștinii copți din Egipt, dar cu mici modificări, dovadă indubitabilă că ,,vizita” hicsoșilor în secolul XVll î.e.n. în țara lui Hapy, a lăsat urme în mentalul colectiv al băștinașilor sau poate se datorează subțirilor ,,terapeuți” pe care îi admira cu atîta respect rabinul ivrit și cam eretic Filon din Alexandria, dar nu s-a rușinat deloc să le ,,împrumute” tainele cele mari, și pe care iudaizîndu-le, le-a dăruit iudeo-cretinilor ca vedenii ivrite.
Dar cuvîntul An așa cum apare la noi incizat în situl de la Fundul Peșterii a fost scris de emeșii pe mii de tăblițe fiindcă era duhul principal al panteonului lor, dovedind vechimea acestor așezări religioase ale strămoșilor noștri care înaintează în timpul încă nescris pe răboj, undeva la trecerea dintre mileniile lV-lll î.e.n. fiindcă apar pentru Ziditorul lumii ambele cuvinte: An și Gog!
Mai avem din mitologia emeș o altă confirmare că legendele noastre privitoare la cetatea Ziditorului din munții Buzăului, au o parte de istorie adevărată a neamului carpatin ce a trăit în străvechime pe aceste meleaguri. Găsim în teologia lor că sufletele celor vrednici se duceau în ținutul Dilmun, iar Enlin(cerul sau Tatăl Ceresc de la noi) este unit cu Enki(ținutul pămînt sau Maica Pămîntească) prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele și nici nu sînt omorîte de oameni. Dilmun este raiul sau grădina lui Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut neamul duhurilor cerești și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii. O poveste de-a noastră – ale lor sînt toate numai revelații cum zic azi, dar vedenii cum erau cunoscute în trecut – ne spune că în a noua zi de trudă Dumnezeu a făcut Pămîntul și îl așează să plutească pe marea de început iar în mijloc este cetatea lui care ajunge pînă la cer. Și tot nouă siluete de om sînt pe altarul descoperit la Trușești, dovedind fără putință de tăgadă că primul calendar care era și cel religios, avea săptămîna de cîte nouă zile, iar emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi a doua oară, teologia lor era bine conceptualizată.
Un alt sprijin este legenda lui Ziusudra(Zin Suddu), considerat în mitologia lor ca un vrednic pămîntean care a salvat neamul omenesc de la dispariție din calea unui mare potop, iar după ispravă a fost chemat în ceruri pentru dreaptă judecată: ,,În ținutul de trecere/ în muntele Dilmun/ locul unde se înalță Sfintul Soare/ ei l-au pus să locuiască”. O altă variantă a textului spune că Ziusudra s-a prezentat înaintea lui An închinîndu-se de la care a primit veșmîntul de OM, fiind așezat în ,,muntele Dilmun, locul unde soarele răsare”. Pe altă tăbliță se precizează că în muntele Dilmun a ajuns Ziusudra ,,trăitor spre est, peste munţi” iar dacă raportăm conținutul textului la poziția geografică a cetății Dilmun, adică toriștea străbună cu Carpații de curbură unde se afla și cetatea lui Anu sau Dumnezeu, dar și Raiul, Ki-en-gi/Sumer era în est și atunci totul se limpezește.
Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoşii emeșilor sau sumerienilor au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si că în vechea lor baștină, au învăţat a scrie!!! Originea numelui Dilmun, precum și sensul lui, l-am lămurit în altă parte.
O altă legendă despre Țara Luanei spune că Luana era o fată foarte frumoasa care a coborît din cer venind cu un car de foc. Pe acest tărîm ea a prins drag de un localnic și nu a mai vrut sa plece de aici, învățîndu-i pe băștinași medicina, scrisul, cititul, vindecîndu-i de toate bolile. După ceva vreme fostul ei iubit a găsit-o și făcîndu-se chibrit de supărare a venit hotărît să distrugă ținutul. Din dragoste pentru neamul omenesc Luana i-a învățat pe localnici să se ascundă sub stînci acolo unde nu ajungea focul aruncat de ofuscatul iubăreț, ceea ce ar explica existenta asezărilor rupestre de la Bozioru. Se înțelege din conținutul legendei că atunci cînd unul dintre localnici era atins de foc, Luana il vindeca pe loc cu apa moartă și apa vie. Stîncile sau peșterile unde se ascundeau localnicii sînt cele din zona Cozanei, iar atacul s-a petrecut pe Platoul Martirei.
Cred că această formă a legendei conține în fapt vechiul mit al geților privind formarea neamului omenesc și implicit al geților scoborîtori din zei, fiindcă ei se considerau că vin din Maia, una din fiicele titanului Atlas cu Pleona, iar strămoșii mei spuneau că sînt scoborîtori din pleiade. La vechii romani, înainte de a-i aburi șmecherii greci cu limba lor koine(și nu greaca cum mîncă lături toți precepuții!) și toate cele venite din țîșnitoarea vînjosului Hercule, Maia era o divinitate străveche a renașterii naturii, adică a primăverii, anotimp după religia strămoșească cînd s-a zidit neamului omenesc. Fiul titanului Iapet, Atlas(ad : strămoș, tată, cer + laze: tăietură în pădure, poiană defrișată cu toporul sau prin foc) a fost primul dintre regii mitologici ai tărîmurilor de la nordul Istrului avînd împreună cu Pleione, fiica lui Oceanos și Thetis. șapte fete pe care antichitatea greacă le-a numit pleiade. Cea mai frumoasă și mai cunoscută dintre ele, pe care o găsim și în scrierile sanscrite din India, este Maia, iar aici în toriștea carpatină au fost găsite zeci de monede care purtau pe ele această inscripție Maia. În timp Maia a fost asimilată numelui de Luana, după țara pe care o zidise Anu în jurul Carpaților și astfel mentalul colectiv al românilor a păstrat atît substratul religios getic peste care s-a suprapus un eveniment istoric la fel de vechi ca și legenda.
Carul de foc cu care a venit Maia pe pămînt este în fapt acel vehicul de lumină ce ajuta sufletul să urce la Judecata Tatălui Ceresc fiind amintit în toate scrierile esene și gnostice, iar pe teritoriul țării noastre găsindu-se zeci de asemenea care unde se punea urna cu cenușă a mortului, dar și ca dispozitiv pentru incinerare. Chiar dacă adevărata noastră istorie a ajuns o otravă pentru făcătorii de istorii sacrosancte, inclusiv pentru istoricii români, de data aceasta îi vom ajuta pe toți să bea cupa Luminii și Dreptății pînă la fund să scăpăm odată pentru totdeauna de iadul iudeo-satanist și la fel de cel latrinist care ne-au distrus mințile și sufletele.
Pentru bunătatea arătată față de localnici, aceștia i-au dăruit Luanei o lentilă de chihlimbar dintr-un singur bulgăre de chihlimbar după cum ne spune altă legendă a locului, aceasta fiind de mărimea unei coroane regești, adică o semisferă foarte mare după înțelegerea de azi. Poate că legenda s-a născut datorită zăcămintelor de chihlimbar din zonă și a descoperirii unor pietre de mărimi impunătoare pe care le puteau merita numai persoanele foarte importante. Legenda legata de lentilă precizează faptul că Luana era o femeie venită din ceruri, nemăritată – la fel ca Maia – și care s-a comportat ca o mamă față de băștinașii carpatini. Pentru cîte i-a învățat pe localnici, aceștia, după ceva vreme, i-au dăruit obiectul șlefuit, fără a bănui puterea lui miraculoasă. Culoarea galben spre alb a lentilei, asemănătoare cu cea a părului Luanei, priceperea deosebită cu care era șlefuită și felul în care era ținută față de cel cercetat, toate acestea făceau ca aura celui privit să se vadă limpede prin lentilă, apărînd în frumusețea naturală dacă persoana era sănătoasă și cu neregularități dacă aceasta avea vreun beteșug la vedere sau nu. Cereasca ființă Luana folosea în chemarea puterii cerești, praf asemănător cu culoarea lentilei și tot cu acest praf își întreținea părul avîndu-l totdeauna acoperit cu bulbucei și inele. Mai spune legenda că miraculosul obiect avea mîner diferit ca culoare de cea a lentilei, dar tot din chihlimbar, străpuns de un tunel(imaginea de mai jos), iar partea dinspre mînă de unde se ținea mînerul, se termina cu un fel de semisferă. Un alt tunel intra în ghiventul semisferei și chiar mai adînd în aceasta, rostul lor fiind ca odată cu mișcarea lentilei să apară lumile chemate, unii le-au spus ape, iar alții flăcări în mînerul de chihlimbar. Dacă obiectul era mișcat continuu, atunci flăcările se mișcau mereu într-un fel de dans, cunoscut de localnici ca dansul focului în chihlimbar.
Aceste legende vorbesc de existenta altor douăsprezece lentile mici ce formau suita pentru lentila principala, așa cum dovedește și fotografia de mai sus, dar fiecare avea o alta nuanță și era folosită cu un scop diferit decît celelalte. Fiecare lentilă mică din cele douăsprezece avea un scop unic, iar lentila mare folosea la a fi văzută aura cuiva. Rama de prindere a lentilei se compune din douăsprezece bucăți de forma cilindrică așa de măiestrit șlefuite la capete că numai nuanțele diferite ale chihlimbarului făceau posibilă observarea locului de îmbinare. Prin inima ramei trecea un tunel tot de forma rotundă; rama era prinsă în vergele răsucite de chihlimbar care mergeau în spirală după forma semisferică a obiectului. Luana i-a învățat pe localnici arta vindecării, iar legenda spune că prescria leacul pentru fiecare bolnav în timp ce privea prin lentila mare, numai dacă era simțită nevoia mai erau cercetate și unele lentile din cele mici. Legenda mai spune că după Luana, mai toți conducătorii geților și marii lor preoți au ținut în mînă această lentilă, chiar și unii domnitori ai românilor. Ultimul, spune legenda, ar fi fost A. I. Cuza, care vizitînd în mare secret ținutul, călugărul păstrător al lentilei și al credinței străbune i-ar fi vorbit privind prin lentila și de cele trecute, dar și de cele prezente, precum și cele viitoare cu așa corectitudine încît domnitorul ar fi oftat adînc la sfîrșitul expunerii. Legenda se termină spunînd că lentila miraculoasă a Luanei se află undeva într-o ascunzătoare plină ochi cu bulgări de chihlimbar, iar valoarea ei este cît greutatea în aur a Carpaților de Curbură.
Tot în acești munți, în spațiul localităților Bozioru-Fisici-Nucu este locul cunoscut de specialiști ca ,,cer straniu”, datorită faptului că cerul capătă o strălucire mult peste normal. Și tot aici a fost culeasă balada sufletului neamului nostru Miorița, născută din durerea păstorilor din Muntenia, Moldova și Transilvania care se întîlneau aici. Spune ea că faptele s-au petrecut ,,Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, taman cum zic și vechile izvoare că aici era Cetatea lui Dumnezeu și Raiul unde se întorceau și sufletele emeșilor la baștina străbună. În vechile noastre basme și povești, există o confuzie vădită între Maica Pămîntească(sau Cybele cum o numeau frigienii) și Maica Domnului încît aceasta din urmă pornește în căutarea fiului ei pierdut sau ucis, motiv cosmogonic dezvoltat și în Miorița unde se regăsesc părți din mitul emeș al divinităților Dumuzi și Inana.
Dar aici în munții Buzăului, vechile locuri păstrează zeci de cruci, unele cu un braț mai lung și diferite litere puse la îmbinarea celor patru direcții, altele avînd forme aparte sau identice cu crucea malteză apărută însă după mai bine de 3000 de ani față de cele incizate aici. Gunoaiele pricepute vor striga în gura mare că simbolul nu are nici o legătură cu iudeo-cretinismul, dar nu este decît răgetul fiarelor ieșite din străfundurile iadului, care, după ce ne-au falsificat istoria și cultura identitară, acum își apără cu disperarea morții ce se apropie toată făcătura satanistă cu care ne-au împuiat mințile și inimile.
Să pornim a ne scrie un dram de istorie dar din cea adevărată și nu făcută de către cei năimiți a ne distruge ființa duhului ceresc din noi ca să robim pe vecie lui Ucigă-l Toaca și cioporului de sutași ai întunericului care ne învață de ceva vreme cine sîntem, de unde venim și încotro trebuie să ne îndreptăm. În primul rînd de sus, am pus mai multe forme de cruci incizate pe diferite pietre sau pereți de stîncă ori de peșteră din munții Buzăului, acolo unde în străvechimea lumilor era cetatea lui Anu sau Gog de care s-a ales praful și peste care s-a așezat cea mai cumplită uitare și nepăsare. În capătul rîndului din dreapta am pus o statuetă a Maicii Pămîntești descoperită la Gîrla Mare, județul Mehedinți, veche din secolul XV î.e.n. care are crucea pe cap simbolizînd sfințenia pămîntului de unde s-a născut neamul omenesc și în care se întoarce trupul fiecăruia dintre noi atunci cînd se termină caierul zilelor.

Lentila de chihlimbar 

XXX_2h

 

XXX_2e XXX_2f XXX_2g XXX_2i