Misterele Şcolii Zamolxiene-Perioada marilor preotese (partea 2)

vestala

Perioada marilor preotese (2)

A doua treaptă începea, de regula, după cel puţin un an de practică efectivă, alături de o preoteasă a unei comunităţi. În general, fiecare preoteasă avea în subordine câteva asistente, absolvente a primei trepte de pregătire. Aspirantele pentru ce-a de-a doua treaptă erau testate suplimentar (după ce treceau testele de la sfârşitul primei trepte), timp de un an, sau chiar mai mult, de către preoteasa comunităţii. De regulă, era vorba de verificarea cunoştinţelor legate de simbolistica plantelor, arborilor şi pietrelor tămăduitoare dar şi a modalităţilor prin care aceste învăţături erau valorificate, precum şi verificarea aptitudinilor de-a descifra complicata structură a straturilor şi substraturilor horoscopului. Având în vedere caracterul special al treptei următoare, preoteasa le pregătea pas cu pas pe aspirante pentru „materiile” acesteia. Preoteasa unei comunităţi era în mod obligatoriu absolventă a treptei a doua, deci ştia foarte bine cu ce anume se vor confrunta aspirantele.
Treapta a doua era cu totul diferită faţă de prima şi era împărţită în două părţi. Dacă în prima treaptă se punea accentul pe aspectele ce ţin de disciplină, cunoştinţele dobândite, logică, psihologie, administraţie (desigur, la nivelul unei societăţi mult mai simple), în treapta a doua de iniţiere se intra în domeniul autocunoaşterii profunde. Dacă, de regulă, din 10 de fete, doar 3-4 reuşeau să treacă de prima treaptă, în treapta a două doar una din zece reuşea. Din cauza tehnicilor extrem de dure, cele mai multe abandonau treapta încă din primul an.
În primul an, al celei de-a doua trepte, trebuia să se realizeze autocontrolul corpului senzitiv iar în al doilea şi al treilea an, autocontrolul corpului emoţional şi mental. Antrenamentele erau extrem de dure, şi se poate spune că ar fi aproape de netrecut în ziua de azi.
Tehnicile de autocontrol vizau ducerea la extrem a tuturor simţurilor fizice şi emoţionale. Toate acestea se realizau numai prin penitenţe şi tehnici dure.
Existau mai multe etape de realizare a autocontrolului. Prima etapă cuprindea:
– postul alimentar; se exersa de regulă din primele zile şi se ajungea până la 15-30 zile în care se consuma doar apă. Acest post curăţa corpul fizic, regla corpul energetic şi se elibera o parte din balastul emoţional din inconştient. Se realiza şi un bun control asupra senzualităţii. Senzualitatea (cu precădere la persoanele tinere) este în strânsă legătură cu apetitul culinar, de aceea postul era (şi este) un instrument extrem de eficace de autocontrol. Postul prelungit eliberează fiinţa de multe temeri ancestrale.
Referitor la post, în mod special pentru postul lung, trebuie spus că aspirantele erau foarte bine pregătite. Preoteasa ştia despre etapele prin care trecea aspiranta şi îi dădea indicaţii despre cum trebuia să abordeze postul din punct de vedere mental. În general, cel mai greu era în perioada cuprinsă între a treia şi a şaptea zi, după care aspiranta reuşea să-şi controleze relativ uşor starea, apoi urma perioada de după cea de-a 15-a zi, când se intra într-o altă etapă grea.
– înfrânarea limbii; era o formă de autoizolare şi se exersa în două etape. Prima etapă presupunea abţinerea de a vorbi, fără a părăsi grupul, iar a doua etapă presupunea izolarea la o oarecare distanţă de grup, pentru câteva zeci de zile. Deşi pare a fi un post uşor, de foarte multe ori aspirantele nu puteau face faţă fără ajutorul preotesei. Era o etapă în care se iniţia autocunoaşterea, astfel că aspiranta era îndrumată să-şi observe reacţiile sufletului şi ale minţii, atunci când limba tace. Sunt prea puţine de spus aici. Se lucrează de regulă cu senzaţii şi stări care cu greu pot fi transpuse în cuvinte. Înfrânarea limbii şi izolarea amplifică tendinţele de dezordine mentală, şi dacă nu se realizează autocontrolul pot apărea grave tulburări la nivelul sistemului nervos. Era etapa în care egoul aspirantei era lovit foarte puternic, dar totodată aveau loc anumite deschideri la nivelul intuiţiei.
– înlănţuirea trupului; presupunea activitatea doar pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi. Practic, nu aveau voie să se deplaseze mai mult decât le permitea lungimea corpului. De regulă, „priponeala” avea loc într-o mică peşteră, scorbură de munte sau cavernă, şi se considera a fi una dintre cele mai dure teste, deoarece se realiza concomitent cu postul alimentar. La acest stadiu intervin foarte puternic impulsurile instinctului de supravieţuire şi de adaptare. Corpul fizic simte că este suspus unor presiuni foarte mari, şi astfel intervine energic. Foarte puţine aspirante reuşeau din prima încercare. Cine reuşea să fie deasupra acestor impulsuri, prin ridicarea gradului de conştienţă, dobândea un bun autocontrol asupra corpului şi scăpa de foarte multe caracteristici ce ţin de regnul animal. O serie de temeri erau depăşite prin această tehnică iar aspiranta căpăta din ce în ce mai multă încredere în propriile puteri interioare.
– postul somnului; presupunea privarea de somn pentru mai multe zile. Se asocia cu postul alimentar şi cu postul limbii. Aspiranta era îndrumată să-şi observe schimbările din planul senzitiv, emoţional şi mental, pentru a realiza echilibrul în condiţii de presiune.
În cadrul primului an, de cel puţin o dată, aspiranta alterna perioada de zi cu cea de noapte. Schimbarea bioritmului natural, alături de alte penitenţe, determină o serie de reacţii la nivel biologic şi emoţional. În perioada cât aspiranta era trează (noaptea), se activa „corpul lunar”, acesta fiind un fel de interfaţă o organismului cu subconştientul. Se puteau accesa astfel imagini din vieţile anterioare, se exersau comunicările telepatice sau chiar se puteau primi informaţii şi imagini de la spiritele superioare. Prin intermediul corpului lunar se accesează câmpului energetic al Lunii, acesta având un rol foarte mare in dinamica fluidelor din organism, şi asupra corpului senzitiv.
– penitenţa ochilor; era un exerciţiu extrem de dur, nu neapărat datorită privării de simţul vederii cât mai ales datorită condiţiilor în care se realiza. Existau doua forme de penitenţă a ochilor care trebuiau parcurse.
Prima se desfăşura în cadrul comunităţii, când aspiranta era legată la ochi şi timp de mai multe zile trebuia să-şi desfăşoare activităţile curente în acest mod. În rest, era ghidată doar de celelalte simţuri. Ulterior, se adaugau mai multe zile, într-un final trebuia să suporte 20-30 de zile privându-se de vedere. Acest exerciţiu avea în vedere o mărire a potenţialului celorlalte simţuri fizice dar şi un mai avansat autocontrol mental.
A doua formă de penitenţă a vederii se desfăşura la sfârşitul primului an şi presupunea închiderea într-un spaţiu tip cuşcă, în totală izolare faţă de comunitate. Cuşca era plasată într-o mică peşteră sau era acoperită astfel încât aspiranta să nu poată vedea şi nici auzi. Simţurile vederii şi ale auzului, precum şi conexiunile lor cu corpul mental superior (judecata, inteligenţa, capacitatea de procesare a datelor), diferenţiază omul de animale, prin urmare privarea de acestea putea arunca orice aspirantă într-o prăpastie din care cu mare greutate mai putea ieşi. Totuşi, după antrenamentele dure de dinaninte, deci după ce se realizează câteva forme de autocontrol, se putea trece şi de această etapă extrem de grea. Practic, aspiranta era pusă faţă în faţă cu cele mai negre temeri ale sale. Demonii interiori îşi făceau loc cu siguranţă în spaţiul spaţiul delimitat de negură, frig şi liniştea de mormânt. Confruntarea cu aceştia era inevitabilă. Doar marea preoteasă decidea când aspiranta era pregătită să-şi înfrunte „demonii” corpului senzitiv. Depăşirea acestui prag aducea după sine o stare de eliberare de sub dominaţia cărnii şi a senzaţiilor sale.
– botezul gheţii şi al focului; presupunea nu doar călirea organismului în condiţii de frig şi căldură ci şi modificarea stării de conştienţă. Acestea erau testele prin care aspirantele conştientizau efectiv că sunt mai mult decât corpul fizic.
În timpul supunerii corpului fizic la temperaturi coborâte, inconştientul facilita legătura cu vibraţii ancestrale, scoţând la suprafaţă (şi eliberând totodată) vibraţii negative puternice, formate în vremuri imemoriale şi păstrate în subconştient (din primele întrupări în corp fizic). Eliberarea de aceste vibraţii joase determină eliberarea de înlănţuiri psiho-emoţionale şi temeri legate de forţele naturii. La fel se întâmpla atunci când corpul era supus mai multă vreme unor temperaturi mari. În acest sens, se făcea un cerc gros de foc în jurul aspirantei iar prin temperaturile ridicate, pe care aspiranta era nevoită să le suporte, se scoteau la suprafaţă alte vibraţii ancestrale, care erau în legătură cu temeri legate de forţele naturii.
De asemenea, botezul focului era extrem de atent supravegheat de către marea preoteasă, deoarece era extraordinar de periculos. Aspiranta era nevoită să suporte, timp de mai multe ore, temperaturi foarte mari. Ca să poată rezista unui asemenea calvar, aspiranta trebuia să realizeze o anumită formă de detaşare faţă de corpul fizic, dar, în acelaşi timp, trebuia să reziste şi tentaţiei de-a cădea în transă. Fără a realiza în prealabil ridicarea conştienţei deasupra corpului fizic, era imposibil de reuşit. În acele momente, aspiranta nu mai avea conştienţa că are un corp fizic ci numai energetic. Doar astfel reuşea să depăşească şocul termic extrem de dur.
După acest prim an de teste dure, câmpul energetic creştea de câteva ori, dispăreau temerile legate de trupul fizic, se dobândea un bun autocontrol mental iar voinţa, curajul şi răbdarea erau asemenea unor săbii de foc. De asemenea, se dobândea un magnetism special prin care se puteau accesa fluxuri energetice naturale.

va urma…
Publicat de remer ra la miercuri, august 31, 2011…sursa : http://remerra.blogspot.ro/2011/08/misterele-scolii-zamolxiene-fragmente-3.html

Mi-e dor

Mi-e dor ….

 

Frumoasa-i vara si cat as vrea  sa vina

Sa fie cald,cu flori si cu lumina.

Cel ce iubeste florile ,le vede

El se imbie cu culoare si-n ele crede.

Si eu le cred si iubesc musetelul

Cand il zaresc ,imi bucur sufletelul

Ador sa stau pe campul verde,des

La fel ca-n fiecare vara,emotii am cules

Am strans in inimioara mea multa caldura

Si-acum mai vreau,dar mai astept vreo o luna.

Si vreau sa stau pe deal privind departe

Iar vantul sa-mi intoarca filele din carte

Si muntii sa-mi dicteze,iar eu sa scriu poezioare

Si sa ma alint plimbandu-ma langa izvoare

Pe fondul apei clipocind curgand in jos la vale

Eu sa-i percep blandetea privind in sus spre soare

Si raze ma mangaie si ochii nu-mi clipeasca

Prin gene lungi si-ntoarse,  Luna ma priveasca

Sa pot sa tip sa chicotesc de fericire

Sa imbratisez natura,sa uit din nou de mine

Si apoi sa adorm usor, in ceasul serii

Si sa visez,sa ma trezesc in cantecul privighetorii

S-aud izvorul iarasi,cum curge langa mine

Cu ochii inchisi as sta mai multe zile

Cat eu voiesc sa simt acestea toate

Ochii mei sa nu stie,daca e zi sau noapte

Sa-i am mereu aproape,stejarii mei fosnind

Sa  simt eu iarba verde ,sub pasii-mi frematand

Din spate porumbeii sa se inalte-n zbor

Vreau sa-mi agate parul ,vreau sa simt un fior

Mi-e dor de toate acestea,mi-e tare dor de munte

Sa ma invart la soare si pasari sa imi cante

Din flori sa-mi fac cununa,sa mi-o asez in par

Si sa ma joc in voie ,ca un copil minor

Ce dor imi e de greieri si de graul meu lucios

Sa ma petrec pe campuri ,zambind din colt,frumos

Si floarea soarelui ,privind oaches la soare

Cu genele ei dese,far de asemanare

Si cucul sa imi cante si vantul sa imi bata

Si ploaia daca vine, las, sa ma ude toata

Iar eu sa rad in hohote, cand ploaia se revarsa

Sa chicotesc tot drumul,pana-am s-ajung acasa

Ce bine este vara si ce mult o iubesc

Si parca doar gandind-o si buzele-mi zambesc

Am s-o astept cat timp va fi sa fie

Ea pentru mine e o dulce melodie

O simt aproape si o astept cuminte

Dar pana vine,am s-o cant in cuvinte .

Chiar daca vara, nu o gasesc acum, afara

Ea mi-a ajuns in suflet si nu e prima oara

Eu stiu, ca doar vorbind de vara mea

Ea ma cuprinde-n brate si nu ma va lasa…..

 By Carla Kia