Nedeile – mister ancestral al unitatii poporului român

juni

Eden , nedeie (ne deie ) cum se zice în Banat (sau rugă ) , petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram.

…………………………..

În ortodoxismul românesc foarte multe sărbători, tradiţii și obiceiuri precreștine au fost incorporate cu firescul și încăpăţânarea unei memorii genetice venită din glasul sângelui, din moși strămoși, inexplicabilă dar atât de reală și de vie, încât s-a așezat cuminte și fără nicio frică, alături de sfinţi și evanghelii.

Unii ar putea-o numi înțelepciunea, alții rezistența sau încăpățânarea străvechiului nostru popor. Ce altceva ne-ar fi putut ajuta să rezistăm peste vremi cotropitorilor de tot felul?

Vorbind despre nedeie ca o minunată sărbătoare a românilor ce s-a înveșnicit peste timp, voi menționa mai întâî cuvintele lui Mircea Eliade în calitate de reputat istoric al religiilor ”nu e vorba despre o formă care supraviețuiește pur și simplu, ci de o idee sau de un ritual care rămâne deasupra istoriei. Nu supraviețuiește o generație sau două, ci stă deasupra timpului: ca o normă etern valabilă, ca un Principiu, ca un Simbol”.

Așa a stat și nedeia deasupra timpului de pe când se crăinicea răsăritul soarelui din vârf de munte cu tulnice și buciume. Dacii se urcau pe platouri de munte la solstiții și echinocții, pentru cultul Soarelui sau al temutului zeu Gebeleizis. Apollo asimilat cu Sfantul Soare s-a născut în Tracia. La fel și Dyonisos. Romulus Vulcănescu afirmă că nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul, precum si oficierea de rugăciuni”. Legătura dacilor cu muntele sfânt este substratul de factură precreștină preluat de crestinism prin simplu sincretism. Procesul de asimilare al credințelor s-a făcut de la sine prin obiceiul moștenit și înrădăcinat. De atunci avem noi sărbătoarea muntelui.

Legendele și mitologia românească menționează vârfuri si platouri din Munții Carpați socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfăsoară serbări populare. Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul, Parîngul s.a., fac parte din categoria munților sfinți ai Daciei, de unde putem deduce că existau mai multe altare de tip Kogaion.

In traditia populara romaneasca, Gura de Rai aflată între cer și pământ are un caracter sacru, fiind un loc benefic, un drum spre Rai. Ea este întotdeauna situată pe un picior de plai în munte, unde se deschide o pajiște înaltă. Romulus Vulcănescu arată cum caracterul sacru al acestor zone mirifice (gură de rai sau plai) este relevat și prin titulatura mitropoliților români denumiți ”exarhi ai plaiurilor”. În zona gurilor de rai s-au încuibat nedeile, sărbători complexe etnoculturale cu implicații mitologice.

La români Sântilie este o divinitate care s-a contopit perfect cu Gebeleizis, Zeul Focului la geto-daci (asemănător cu Zeul Helios al grecilor).

”Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conține un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puțin că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinizării Daciei, oricare al fi fost numele lui la acea epocă” (Mircea Eliade – de la Zamolxis la Genghis-han).

Zamolxis era zeul pământului , al morții și al nemuririi dar este posibil ca împreună cu Gebeleizis să reprezinte ipostaze ale uneia și aceleiași divinități.

Aducerea ortodoxiei la creștin în casă are loc prin pilde și povești prietenești. Astfel Dumnezeu nu îi spune Sfântului Ilie când este ziua lui pentru ca acesta să nu facă prăpăd cu furtuni, tunete și fulgere, iar dacă este întrebat îi răspunde că ziua lui a trecut demult.

Rămase de la daci, ca rituri și ceremonii arhaice, sărbători agrare de tradiție preceltică, nedeile erau inițial adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau la zi sfântă pe plai de munte. Ulterior ritualului magic precreștin i s-a adăugat și însușirea laică de petrecere pastorală, dar nedeile nu reprezentau petreceri câmpenești ale unei singure așezări, ci sărbători cu bâlciuri și târguri populare pentru toate satele dimprejur cu praznice, cântece și dansuri, ce se țineau întotdeauna la o zi sfântă. Este ca și cum un glas tainic poruncea din adâncuri și de dincolo de timp poporului să nu își uite rădăcinile. Și așa din vechiul rit au crescut mereu lăstare pentru păstrarea datinii din veac în veac.

De marile sărbători creștine sau de hramuri de biserică, nedeile se țin la marginea satului sau pe culmile munților însoțite de tărguri de fete, cel mai renumit fiind cel de pe muntele Găina. Pregătirile încep cu o săptămână înainte. Nedeia este un mijloc de comunicare între mai multe așezări. Satele ies din izolarea lor și se întrunesc în această zi de sărbătoare – ceea ce demonstrează caracterul unitar al poporului român păstrat din timpuri străvechi.

Cu acest prilej au loc discuții, se cântă cântece și se joacă dansuri din diferite zone. Nedeia nu este o sărbătoare de familie ci una de neam. Are și rolul de târg marital sau cum am spune astăzi ”rețea de socializare”. Tinerii din mai multe sate au prilejul să se cunoască și să se curteze. Dar nedeia este în primul rând un mijloc de conservare a legăturilor primordiale.

Continuare articol la http://www.frontpress.ro/2013/09/nedeile-mister-ancestral-al-unitatii-poporului-roman.html

Mahnire – Unde ne sunt visatorii ???

o.m. aivanhov

…cu siguranta lumea va trebui sa invete sa iubeasca ,astazi ,intamplarea a facut sa fiu printre oameni,printre oameni care aveau nevoie de ajutor si cred, ca in trupul unui om in varsta tare am vazut raza lui Dumnezeu si nu la figurat ci cu adevarat .Am plans mult astazi ,batranelul acela ajunsese la spital ,la urgente,dar nimeni nu se grabea cu el ,el avea nevoie de fiecare clipa,poate avea dureri sau cine poate stii ce era in sufletul acelui om atunci.Am fost martora fara sa vreau la un fapt care m-a durut tare si inca mai doare si nu voi uita niciodata.Batranelul acela cu manutele, fata si parul albe ca zapada,de o curatenie si puritate fantastica ,atat de fine si luminoase incat am avut impresia pentru o clipa ca ,coborase cerul in el .Acest trup de lumina ,fusese dat jos din ambulanta la fel ca un sac de cartofi ,nimanui nu-i pasa,la un moment dat daduse cu el de pamant cu tot cu targa de parca aveau ceva cu el :(((( .Doamne cat doare ,batranelul nu a spus nimic absolut,doar intindea manutele ,cred ca ,cauta caldura sufleteasca,dar nimeni nu i-o oferea ,de ce ? nu stiu ,varsta oamenilor nu este o bariera in iubire ,eu priveam si imi venea sa urlu ca se intampla asa ceva ,am vrut sa-l prind de manuta,sa-i ofer o clipa si o bucatica din sufletul meu,nu as fi saracit si mi-o doream atat de mult ,dar eram departe ,dar ar fi trebuit sa fug si sa o fac ,poate ca erau ultimele lui clipe sau poate ca avea nevoie de caldura sufleteasca mai mult decat de viata,nu voi stii niciodata ,era un strain ,prin intermediul caruia ,am descoperit din nou ,ca lumea este rece si palida si moarta ,oare se va schimba vreodata ??? :((((((( ….ar fi trebuit sa-i cuprind manutele,doamne cat doare ca nu am facut-o ,stiu ca as fi atins cerul ,chiar stiu  ….

Unde ni sunt visătorii? …de Alexandru Vlahuta

Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?…

Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
Când își scaldă toți în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi așa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ș-atâtea frumuseți necunoscute,
Te mai simți atras s-aluneci pe aceleași căi bătute,
Să-ți adormi și tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta țară să te-arăți străin, exotic?…
Cum, când ești așa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit și sila de viață te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te miște nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic și te-ai săturat de toate?

Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de priveliști, ce te-nșală,
Sub imensa și eterna armonie generală?…

Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.
Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l!
Câte frumuseți ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiți poeți: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, și colori, și forme tu le lași să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ți scapă!
Știu. Am fost și eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deșartă;
Și cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aș mai aduce-aminte
Am bocit și eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…

Dar când m-am uitat în juru-mi ș-am văzut că e o boală,
Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală,
Ofiliți în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Își zădărnicesc puterea, focul tinereții lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală și dureri închipuite,
Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci,
Și din florile vieții să aleagă și s-adune
În nepieritorul fagur adevăr și-nțelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare

Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieții! Câți eroi, lipsiți de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârșită și grozavă!
Și, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câți martiri pe cari vremea și uitarea îi înghite!

Și când lumea asta toată e o veșnică mișcare,
Unde cea mai mică forță împlinește o chemare,
Și când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă și
    luptă
În campania aceasta mare și neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-așteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea și descurajarea cântecului tău amar,
Și să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, și mai sceptici, și mai
    triști?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeți și de artiști?…
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!