Eminescu răsucindu-se în mormânt

Eminescu răsucindu-se în mormânt

A fost odata ca-n povesti,
A fost – de-ar mai fi iara –
Din neamuri tracice, regesti,
O prea frumoasa tara.

Si era una pe pamant
Si mandra-n toate cele
Cum e icoana unui sfant
Si Luna intre stele.

Ma doare-n suflet cand privesc
La tot ce se intampla
Si in mormant ma rasucesc
Si cuie-mi intra-n tampla.

Eu nu mai simt miros de tei
In viata mea postuma,
Nu vad nici vajnici pui de lei.
Doar mucegai si huma.

Luceferi nu mai stralucesc
Cand tara e o rana,
Copiii mamele-si bocesc
Ca n-au in blide hrana.

Cantat-am graiul romanesc,
Aceasta dulce limba.
Dar astazi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte tari o schimba.

Degeaba le-am lasat cu dor
O “Doina”, sa tresara!
Trecutul nu e viitor
Si viata li-i amara.

Nici harta nu-i ca-n alte dati
Din Nistru pana-n Tisa;
Moldova-i astazi jumatati.
Cat rau facutu-ni-s-a!

Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Si m-am rugat de-atatea ori
Mai bine sa va fie.

Avut-am piatra la hotar
Si-n tara noastra singuri
Cules-am holde din brazdar.
Acum n-aveti nici linguri…

O, biet popor roman sarac
Cu-o tara prea bogata!
Tu vino-i raului de hac
Sa nu ti-o vanda toata!

Si da-i afara pe straini
Cu toti imburghezitii,
Sa nu-ti mai fie-n alte maini
Guverne si politii!

Cu trupe de comedianti
Numindu-le partide
Sunteti romanii emigranti
Din rai in tari aride.

Pierdut-ati banii tarii-n vant
Si-i goala visteria.
Mai dati si ape si pamant
Si vindeti Romania.

Mihai Viteazul v-a lasat
O tara mai rotunda.
Voi azi ati scos-o la mezat,
Strainii va inunda.

Aveti intinsul Baragan
Si nu aveti o paine,
Aveti si turme si ciobani
Dar duceti vieti de caine.

Aveti bogatii munti Carpati
Si dulcea Miorita,
Paduri de brazi ce va sunt frati,
Si flori in poienita,

Aveti o delta ca-n povesti –
Vedeti sa nu v-o fure –
Atatea ape, atatia pesti
Si nu mancati nici mure…

Nici vii pe deal nu mai zaresti,
Livezile se-uscara
Cand mărul Tarii Romanesti
Se-aduce de afara.

Nu vine Mircea cel Batran,
Nici Stefan, de la Putna
Sa vi-l alunge pe pagan
Cand voi lasat-ati lupta!

Albastrul cerului senin
Se-ntuneca mai tare
De-atatia nouri de venin,
De-atata delasare.

Nu voi a va-nvata de rau
Ci-ncerc a va-telege:
De ani si ani cadeti in hau,
Nimic nu va mai merge.

Rusine sa va fie-n veac
Ca v-ati tradat strabunii
De parca n-ati fi pui de dac
Ci rude-ati fi cu hunii!

Lasati pe-ai vostri guvernanti
Sa va inece-n smoala,
Sa fiti doar simpli figuranti
Pe scena lor de boala?

Un singur lucru eu voi sti
In lumea care trece:
Urmasul meu roman va fi
Si muritor si rece.

Eu nu mai am ce sa mai sper.
Va vad de-atata vreme
Tarandu-va in trai mizer
De griji si de probleme.

Si nici nu pot a mai privi
A voastra neputinta.
Ma-ntorc la starea mea dintâi.
Ma-ntorc in nefiinta.”

Luceafarul vorbi profet
Spre neamul lui, spre tara.
Si, lacrimand, se stinse-ncet.

Muri a doua oara…

Marian Bamboi

Minunat, de ascultat !!!

Fata si Albul ,Carla Kia

473421_426816180748364_93428757_o

Fata si Albul

 

Fata si Albul  si-au dat intalnire,

Ei doi se intalnesc demult in nemurire.

Si Albul poate sta si sus ,deasupra Lunii

Si ce putere are El, aici asupra lumii,

Cand coborase pentru prima data,

Luase fata in brate ,si-acum El o mai poarta,

Si scutura pamantul si face lumea clara ,

Ca fata sa o vada ,ca alte dati,sa o razbata iara.

El strange ceata si lumii ii da forma,

Iar fata,in urma lui,in aur o transforma.

Fata si Albul ei, traiesc legati in nevazut,

Posibil ca ei, amandoi, exista de la inceput.

Albul, prezent mereu, a ajutat s-o creasca,

Pe fata Lui ,din umbra iar cerul s-o hraneasca,

Sa-i stea aproape Luna si Soarele sa o imbratiseze,

Si ea sa simta lumea si Albul s-o imbarbateze.

Si cand doar copil era, fatuca asta a noastra,

Albul ii aducea ,cerul atat de aproape-n glastra,

Fata se bucura ,plangand ,se inchina la cele

Stia ca nu-i apartin,dar ca, face parte din ele,

Si viata-i o furtuna ,dar Albul o alina,

Ii sta mereu aproape ,e inorog si om si uneori albina

In diferite trupuri ,el prinde armatura,

Si lucreaza cu fata ,mereu doar prin Natura .

Cand fata noastra-l cheama ,El e deja aproape,

Orice ar fi ,ii sta alaturi ,nimic nu ii desparte,

Nici timpul ,nici durerea ,nici de e zi sau noapte,

Caci Albul este zeu intreg sau de-ar fi doar pe jumatate,

El chiar iubeste fata ,mai mult decat socoate..

Si ploaia i-o alunga si norii neincetat,

Prin el fata da viata ,creste nelimitat.

Ce lina-i viata lor ,ce armonie,impreuna,

Si cum razbesc prin toate,tinandu-se de mana.

Si inima-i doar una si viata e in toate,

Ei cauta adevarul si cheile din noapte,

Cum Albul nostru este, un suflet divin,docil,

O tine pe fatuca noastra ,vesnic minune de copil

O lasa se se joace, sa simta dansul lumii,

Sa rada liber ii da voie ,apoi priveste fericit,

Cum fata lui invata , iubeste inzecit,

Intinde manutele spre cer si-l ia in brate usor,

Apoi pornesc spre eternitate,zambind din coltisor,

Buzele lor mai vor sa spuna,

Cate in stele si in Luna,

Dar isi lasa trupurile,acolo-n zare,

Caci nu mai au deloc rabdare.

Si sufletele se rotesc in dans,

Le stralucesc in ritm de vals.

Fata si Albul ei,si-au dat intalnire,

Ei doi petrec, de-acum in nemurire.

Ei impreuna sunt acum deasupra Lunii

Si impart puterile egal, asupra Lumii…..

By Carla Kia

484178_409664775796838_553819065_n