Mahnire – Unde ne sunt visatorii ???

o.m. aivanhov

…cu siguranta lumea va trebui sa invete sa iubeasca ,astazi ,intamplarea a facut sa fiu printre oameni,printre oameni care aveau nevoie de ajutor si cred, ca in trupul unui om in varsta tare am vazut raza lui Dumnezeu si nu la figurat ci cu adevarat .Am plans mult astazi ,batranelul acela ajunsese la spital ,la urgente,dar nimeni nu se grabea cu el ,el avea nevoie de fiecare clipa,poate avea dureri sau cine poate stii ce era in sufletul acelui om atunci.Am fost martora fara sa vreau la un fapt care m-a durut tare si inca mai doare si nu voi uita niciodata.Batranelul acela cu manutele, fata si parul albe ca zapada,de o curatenie si puritate fantastica ,atat de fine si luminoase incat am avut impresia pentru o clipa ca ,coborase cerul in el .Acest trup de lumina ,fusese dat jos din ambulanta la fel ca un sac de cartofi ,nimanui nu-i pasa,la un moment dat daduse cu el de pamant cu tot cu targa de parca aveau ceva cu el :(((( .Doamne cat doare ,batranelul nu a spus nimic absolut,doar intindea manutele ,cred ca ,cauta caldura sufleteasca,dar nimeni nu i-o oferea ,de ce ? nu stiu ,varsta oamenilor nu este o bariera in iubire ,eu priveam si imi venea sa urlu ca se intampla asa ceva ,am vrut sa-l prind de manuta,sa-i ofer o clipa si o bucatica din sufletul meu,nu as fi saracit si mi-o doream atat de mult ,dar eram departe ,dar ar fi trebuit sa fug si sa o fac ,poate ca erau ultimele lui clipe sau poate ca avea nevoie de caldura sufleteasca mai mult decat de viata,nu voi stii niciodata ,era un strain ,prin intermediul caruia ,am descoperit din nou ,ca lumea este rece si palida si moarta ,oare se va schimba vreodata ??? :((((((( ….ar fi trebuit sa-i cuprind manutele,doamne cat doare ca nu am facut-o ,stiu ca as fi atins cerul ,chiar stiu  ….

Unde ni sunt visătorii? …de Alexandru Vlahuta

Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?…

Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
Când își scaldă toți în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi așa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ș-atâtea frumuseți necunoscute,
Te mai simți atras s-aluneci pe aceleași căi bătute,
Să-ți adormi și tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta țară să te-arăți străin, exotic?…
Cum, când ești așa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit și sila de viață te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te miște nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic și te-ai săturat de toate?

Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de priveliști, ce te-nșală,
Sub imensa și eterna armonie generală?…

Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.
Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l!
Câte frumuseți ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiți poeți: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, și colori, și forme tu le lași să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ți scapă!
Știu. Am fost și eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deșartă;
Și cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aș mai aduce-aminte
Am bocit și eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…

Dar când m-am uitat în juru-mi ș-am văzut că e o boală,
Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală,
Ofiliți în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Își zădărnicesc puterea, focul tinereții lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală și dureri închipuite,
Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci,
Și din florile vieții să aleagă și s-adune
În nepieritorul fagur adevăr și-nțelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare

Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieții! Câți eroi, lipsiți de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârșită și grozavă!
Și, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câți martiri pe cari vremea și uitarea îi înghite!

Și când lumea asta toată e o veșnică mișcare,
Unde cea mai mică forță împlinește o chemare,
Și când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă și
    luptă
În campania aceasta mare și neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-așteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea și descurajarea cântecului tău amar,
Și să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, și mai sceptici, și mai
    triști?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeți și de artiști?…
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Sufletul pereche

400336_481552438555495_246584501_n

…..ce suflet imaculat trebuie sa fie acela ce-si va intalni sufletul pereche….


……Vom fi uniţi prin sfinţenia iubirii în şi prin Dumnezeul nostru etern. Şi atunci, oricât de mult am realiza deşertăciunea acestei lumi, şi am şti că vom fi mereu acea stea care va arde continuu pentru a apărea ca imagine pe o boltă a unei lumi după ce va fi murit demult, vom înţelege că toate acestea şi încă multe altele nu au nici o importanţă fiindcă între noi, în noi şi peste noi e Dumnezeul acela tăcut care nu are nevoie nici de imagini sau alte cuvinte ci doar de iubirea noastră nesfârşită.
Şi vom fi etern împliniţi şi hrăniţi de Dumnezeul iubirii noastre ştiind că ne mistuim pentru acest Dumnezeu care va rămâne etern peste timpi sau spaţii, peste orice deşertăciune, ştiind că doar El, acest Dumnezeu suntem: Noi! Acesta este sensul iubirii noastre al sufletelor pereche.
Oriunde am fi, oricât de departe unul de altul acest Dumnezeu al iubirii noastre va fi etern cu noi, fiind Parisul viselor noastre, alături de care ne vom plimba împreună pe bulevardele pline de roua sentimentelor noastre prelinsă pe iarba clipelor care se va usca şi ea la rândul ei fiindcă orice ai face iarna nu poate fi oprită.
Şi ne vom trezi într-o lume unde vom fi iar o stea, pe urmă vom arde doar fiindcă va urma să ne stingem iarăşi pentru a ne putea gasi ca două suflete pereche care să viseze la un Paris prin care să se plimbe, să se iubească, să se dorească, să fie bolnavi unul de altul, să sufere dar să şi tremure de fericire, de fiorul divin pe care ţi-l dă dragostea acea arzătoare prinsă de vâlvătaia mistuitoare a pasiunii.
Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri. De ce? Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia? De ce? Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume? Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire.
Şi ce a mai rămas din strălucirea noastră de atunci? Din destinul nostru intergalactic de stea? O amintire pe bolta unei lumi, iar aici două suflete care se caută etern pentru a se mistui, pentru a arde în neputinţa acestei deşertăciuni, la fel ca şi atunci când eram o stea.
Oare aş putea vreodată, iubire, să nu cred în lumina privirii tale, acolo departe de tine, de amândoi unde ne întâlnim atât de adesea? Abia acolo simţim că în această lume e mai greu să fii fericit fiindcă fiecare clipă de fericire este o mare deşertăciune, poate mai mare decât acea de tristeţe. Acolo ştim câtă nevoie avem unul de celălalt pentru a înfrunta această lume deşartă unde am ajuns aduşi pe aripile Luminii Divine din cine ştie ce ungher al inimii acestui Univers unde am strălucit odată şi odată ca fiind o singură stea, unde am fost împliniţi neştiind că întreaga noastră strălucire şi împlinire de atunci este la fel de trecătoare precum e acum această lume.
Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.
Totul este o mare amintire, fiindcă doar Dumnezeu este Unicul real, iar atunci când iubim ne amintim mai mult ca oricând de Dumnezeu fiind mai aproape de acesta.
Atunci când privesc în străfundurile fiinţei tale, iubindu-te atât de mult, îl privesc şi îl simt pe Dumnezeu, amintindu-mi de una dintre imaginile sale atât de dragi mie: chipul tău!
Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.


Poate fi ceva mai important decât iubirea? Doar aceasta poate înfrunta praful deşertăciunii.
Prin Dumnezeu şi numai prin Dumnezeu noi cunoaştem amintindu-ne propria noastră imagine despre noi şi lume, imagine care a fost şi va rămâne etern dincolo de deşertăciunea acestei ţărâne care respiră prin noi, cei pierduţi în negura infinităţii lumilor cu nume de vis. De aceea adevăratul Dumnezeu apare doar atunci când iubeşti profund, când simţi că nu poţi muri dar nici trăi fără clipele sufletului tău drag, pe care le vrei, dar cu toate că eşti atât de însetat vei refuza apa vieţii în schimbul lor, fiindcă trezirea către marea amintire care e Dumnezeu se face doar prin moarte.
Dar tu, îngerul meu drag, tu unde eşti? În mine, în tine, sau în noi? Oare eu unde sunt? Suntem simţire şi destin, suntem repere fundamentale unul faţă de altul, de aceea vom fi mereu despărţiţi de blestemul simetriei acestui vis cu nume de lume. Ştiu că atunci când te strig în vâltoarea clipelor ai să-mi dai întâlnire doar la cascada deznădejdii, fiindcă doar acolo am putea fi alături, doar în zbuciumul ei ar mai putea înţelege calitatea aceasta a noastră de a fi repere fundamentale unul faţă de celălalt, de a fi astfel suflete pereche.
De ce atunci când mă gândesc la sufletul meu pereche îl simt pe Dumnezeu altfel, mai bun dar şi mai exigent, mai cald dar şi mai răzbunător, mai trist dar gata oricând de cel mai debordant optimism dar şi exuberanţă izvorâtă din adâncul etern al privirilor noastre pierdute în negura necuvintelor acestui vis cu nume de lume?
Nu pot să înţeleg de ce Dumnezeu trebuie scris doar cu literă mare. Oare nu ar fi mult mai mare Dumnezeu dacă şi-ar dori să fie scris şi cu literă mică? Dacă nu l-ar interesa cu ce literă e scris? Dumnezeu nu poate fi modest? Modestia e o virtute doar pentru om? La fel şi în iubire, oare nu ar fi aceasta mult mai intensă dacă nu ar fi doar strigată, ci şi şoptită sau simţită în tăcerea necuvântului?
Totul este deşertăciune în afară de iubire. Războaiele, structuralizările sociale bolnave, mizeriile acestei lumi se datorează înstrăinării oamenilor de sinele lor care este Iubire şi atât.
Noi nu suntem nimic altceva decât iubire şi în urma noastră nu rămâne nimic altceva decât tot iubirea pe care am lăsat-o acestei lumi şi atât. Restul se şterge cu buretele deşertăciunii pe tabla uitării. Asta suntem noi! Iar cei care nu au trăit o Mare Iubire înseamnă că nici nu s-au născut vreodată pe acest tărâm.
Nu poţi să strigi în iubire fiindcă este unicul loc unde nu au ce căuta cuvintele decât sensurile lor care şi aşa devin absurde. Nu poţi să minţi în iubire fiindcă nicio simţire a ta nu poate fi minţită, altfel nu ai exista tu, ci minciuna vieţii tale. Nu poţi trişa în iubire fiindcă nu sunt niciodată două căi pe care să le poţi alege, ci doar una singură care este şi va rămâne calea vieţii tale. De aceea în iubire nu poţi fi decât tu şi singurătatea din tine în afara sufletului tău pereche.
În iubire nu trebuie niciodată să te îndoieşti fiindcă nu poţi iubi cu jumătăţi de măsură. Nu! Niciodată, Marea Mea Dragoste, niciodată în iubire nu poate fi şi o zonă gri decât acele pătrate de alb şi negru aflate pe tabla de şah a acestei Iluzii a Vieţii, pe care o împărţim împreună, prin Destin, până când moartea ne va uni prin eternitatea sa.
Te iubesc atât de mult, dragul meu suflet pereche, încât nu pot exprima în cuvinte. Într-o mare iubire cuvintele nu-şi au rostul, precum îşi pierde consistenţa orice atingere sau privire, fiindcă toate acestea sunt şi vor rămâne numai în străfundurile sufletelor noastre.
Să ştii că şi sfinţenia face parte din iubire, iar tu eşti o sfântă a Destinului meu, o religie a vieţii mele. Un crez al fiinţei uitate din mine, străinul care mă îndrept spre nicăieri, ştiind că acolo unde va fi mă voi împlini prin moarte, aşteptându-te…
Nu credeam să vii acum, la vârsta şi ceasul acestei Iluzii a Vieţii, dar îţi spun printre gratiile acesteea cât de mult Te Iubesc şi să nu te îndoieşti niciodată de mine.
Să fie disperarea şi deznădejdea o fărâmă dintr-o realitate transcendentală la care noi nu avem acces, fericire şi împlinire, iar fericirea şi bucuria noastră să fie tristeţe şi deznădejde? Să fie bogăţia în acea realitate transcendentală cea mai nenorocită sărăcie, iar sărăcia cea mai mare bogăţie? Odată ce noi trăim doar Iluzia Vieţii, nu vom cunoaşte niciodată adevărata realitate…….fragment din …Sorin Cerin