Esti Cerul Mama si Pamantul ….

cropped-1491468_670291969659665_401544754_o.jpg

Givan in grai banatean …

Poezie Mama ,in grai banatean ,interpretata de Petrica Moise 

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/petrica-moise-poezie-in-grai-banatean

Batranica aceasta ,cara inca sapa pe spate si poveri ,cum nu-s io in stare sa-mi duc nici poseta in mana ,asta-i Om ,de aici avem de invatat cu totii …..Se zice ca un om poate iubi, exact atata cate poveri poate duce ….Maicutele de la sat,minunile acestea or fi ele cu picioarele batatorite si mainile pline de pamant, dar poarta tot  Cerul in suflet !!!!

DSC_0223

Priviti in exterior creatia lui Dumnezeu,natura si va fericiti de ea,dar pe Dumnezeu si umbra sa .le gasiti inlauntrul vostru,dati la o parte umbra si lasati sa rasara Soarele si va promit ca va veti bucura,asa cum se bucura o Mama cand isi tine pentru prima data pruncul in brate ,dupa ce i-a dat viata ,cine nu a dat viata si nu s-a sacrificat pentru aproapele sau si nu a simtit durerea schimonosindu-i chipul, trupul,framantandu-i oasele si inima ,nu va invata niciodata ce inseamna Iubirea ,dar niciodata ….

“Caut un om,care stea stea la spartura din zid -ul neamului,cu sabia sufletului sau si nu gasesc nici unul,nici macar unul !
Suntem aici,Zamolxes,marele nostru invatator (cel care ne conduce si ne invata) ascunsi in frunzisul codrilor,in unda apelor,in ceturile muntilor,in mijlocul turmelor noastre.Suntem aici,cheama-ne si trimite-ne,suntem aici”

Copile,mai deschide o usa ….

Taranii mei,n-or zis, de initieri,nici de pendule,
Da or fost buni si curajosi si or avut scrupule.
Taranul nost,sarman si betegit de vreme,
O stiut iubi ca nimeni altul ,n-o fost vierme.
Nu s-o tarat si n-o ingenuncheat ,nici gand,
El o luptat ,ori s-o inchinat la Cer si la Pamant.
Din vremuri vechi cata de biruinta
Si asta fiindca, o avut constiinta.

f_batrin (2)

baba1-330x220 3127_13110_57

Cand magii erau tarani-Noii cei Mari-Descantec de Leac,Vindecari

heilmittel_93547500

Articolul il gasiti pe link-ul de mai jos 

http://www.formula-as.ro/2005/676/enigme-16/cand-magii-erau-tarani-6190

Manifest pentru sanatatea Pamântului

batran

Adrian Paunescu – Manifest pentru sanatatea Pamântului

Aproape am ajuns sa ne mândrim
Ca mai rapid în acest veac se moare, 
Ca noi ne-mbolnavim si suferim
De boala bolilor fara scapare.

Stupizi actori ai tragicului rol, 
Mai si avem puterea inumana
De a vorbi despre acesta rana 
Ce va lasa pamântul sterp si gol.

Noi sântem fiii veacului bolnav, 
Noi sântem cancerosii de elita.
Nu ne mai vindecam cu niciun praf, 
Bieti iovi pe o planeta parasita.

Si mai avem si straniul obicei
De-a spune, si-n piept a ne si bate
Ca moartea ne-a facut averea ei
Vânzând înstrainata sanatate.

Si chiar acum, când eu acestea scriu, 
Când va vorbesc plângând la fiecare, 
Pentru un om sub cer e prea târziu…
Un om macar ireversibil moare.

Oameni politici înca sanatosi, 
Barbati puternici situati la cârma, 
Priviti acest pamânt de cancerosi!
Uitati-va voi însiva în urma!

De nu cumva sunteti si voi pânditi
Si de sfârsitul nu va e departe, 
De nu v-a pus în drum ca sa-i stârniti
Ogoare de cenusa muma moarte.

Si daca va convingeti ca-i real, 
Ca omul haituit de moarte este, 
Ca zeul lumii cade de pe cal
Strapuns ca de leucemii celeste, 

Daca nevasta unuia sta sub 
Puterea bolii mari ca într-o cusca, 
Daca e cancer într-al lumii trup
Si-n nervii ei miros de praf de pusca, 

De ce luptati cu armele de foc
Si-ati dus mortea la perfectiune?
De ce nu puneti banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câstig
Al vreunui doctor sa ne enerveze, 
Ci banii dati pe moarte si pe frig
Sa puna omenirea-n paranteze.

Nu-i numarati ilustrului chirurg
Banii luati pe grave operatii
Daca nu stiti si banii care curg
Ca sa distruga rase, neamuri, natii!

Matusa mea face economii 
La gaz, lumina si ades la carne
Fara a-ntelege si a sti
Ca-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sânt chemati marii sarmani
Cureaua sa o strânga cu credinta, 
Când voi zvârliti fara vreo trebuinta 
Sudoarea lor si-a sutelor de ani.

Ne mor parinti de cancer si ne mor
Copii si frati, si cunoscuti si rude
Nimic n-amâna ora mortii lor, 
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita si noi sa mai traim.
Dati banii nostri pentru sanatate, 
Ca astazi am ajuns sa ne mândrim
Cu boala nostra, prima între toate.

Vrem viata pentru cei ce i-am nascut.
Vrem viata pentru noi, aflati în viata, 
Ca moartea chiar în noi lucreaza mut
Acum, când noi vorbim despre viata.

Vrem sa traim! Putem sa dam si spert
Pentru macar un an de sanatate.
Opriti va imploram acest comert
De moarte si de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii nostri frati, 
Noi v-am cedat si ranguri si proportii.
Dar nu putem continua.
Stopati aceasta competitie a mortii...

http://observator.tv/eveniment/un-bulgare-de-foc-a-cazut-langa-oradea-111833.html?utm_source=observator&utm_medium=col_st_art&utm_campaign=observator

Coloane pentru infinit

Vedeti voi Sfinxul din Bucegi ?

Priveste atat de mandru si departe

Iar noi stam plecati si pribegi

Gandindu-ne mereu la moarte.

Strabunii ne-au dezvaluit

Cum numai prin iubire,

Gasim coloane pentru infinit

Si trepte inspre nemurire.

Priviti voi soarele si focul

Ca ele ne-or schimba sorocul.

De mult, uriesii ne-au lasat

Adevar daltuit in piatra.

Zeii  ne-au daruit si invatat

Cum sa facem si focul in vatra.

Stelele si Luna ne-au vegheat

In drumul nostru pe pamant.

Ne-am inmultit ,mintit si am uitat

De-al nostru sacru juramant.

Dar vine-o vreme sa ne strangem iar

Cu multa dragoste si intelepciune.

Prinzandu-ne de maini toti la altar.

Sa facem grabnic plecaciune.

Sa recunoastem ca-i un dar

Al nostru zeu venit in lume .

Zamolxe, Zeu al dacilor

Ar lacrima, izvor de bucurie

Am fi din nou tara vrednicilor

Ar cobora raiul la noi in glie.

Si soarele  luna-ar saruta

Si am trai pe veci in armonie.

Vedeti voi Sfinxul din Bucegi ?

Priveste atat de mandru si departe

El stie ca dacii lui sunt viteji

Si stie si ce scrie-n carte .

Unde sunt inteleptii ? sa ne-ajunga

Sa construim noi, vremea de pe urma

Si sa uitam tristetea si durerea

Sa umplem tara  de suflete marinimoase

Si sa pricepem dragii mei cum ne e vrerea

Ascultand ,doar de legile frumoase.

N-o sa mai stim nicicand ce e durerea

Lasand pe Dumnezeul nostru, sa ne intre-n case.

Si sa sporim intelepciunea ca albinele nectarul.

Si casa dar si Tara , ne fie binecuvantate

Si nime-n lumea asta, nu ne mai treaca hotarul

Si niciodat in lume, nu mai domneasca banul .

Ajuta-ne Zamolxe, sa renastem,sa gandim bine

Sa ne salvam tara draga,de hoardele straine,

Adu-i pe veghetori, sa ne ajute-n toate

Sa vina veghetorii sa facem cu ei dreptate .

Trezeste lupii iarasi si sa uitam de noapte.

Si sa ne strangem dacii sa-ntindem hora mare

Si sa se prinda-n hora  ,El insasi ,Santul Soare

Apoi sa-i dam un nume horii,Hora de Eliberare..

Trezeste Maica dacii si tu ii vezi cum pier

Iar lacrimile lor, ajuns-au ,deja pana la cer

De aceea iti dam ruga ,ca toti ne-am saturat

Si lacrimi multe scurse si sange am varsat

Doar tu poti Maicuta ,la fel cum ne-ai facut

Hai da-ne tu curajul sa o luam de la inceput .

By Carla Jaklyn ( 18 iulie 2013 )

maicadomnului2

 

 

 

 

 

Alchimia divina -Vindecarea spirituala-Dumitru Ioan Branc

Tot ce se intampla acum ,sunt doar constrangeri, pentru a ne gasi divinul din noi si pentru repunerea in drepturi a identitatii poporului roman ,recunoasterea identitatii , Sacralitatea Dacica …Zamolxe asteapta sa vorbeasca tuturor romanilor…..Cum poti sa nu-ti iubesti tara ? cand esti facut din pamantul acesta ….Ioan Dumitru Branc 

Despre smerenie si viata

Despre smerenie si viata …

 Ce este smerenia ? nu stiu daca vreodata as putea sa o definesc cu claritate ,insa stiu sigur ,ca te nasti cu ea .Smerenia este virtute….

In viata ,omul trece prin sita pamantului ca sa ajunga la cer .Ce pot sa spun ,habar nu am daca am ajuns ,insa sunt convinsa ca acesta este scopul vietii mele,nimic altceva nu conteaza…

Mi-aduc aminte ,vremurile care m-au calit si tot ce fac acum, este pentru a multumi cu toata inimioara mea  …..Fiecare greutate din calea mea,a fost defapt premiul ,pe care o data trecut,il capata sufletul meu ,se imbogatea cu fiecare treapta trecuta .

Mi-aduc aminte, desi au fost rare,dar au existat zile in care viata-mi punea ceva pe masa,ca un fel de rasplata,iar eu nu stiam ce sa fac mai intai,sa plang de fericire, sau sa mananc …

Niciodata nu m-am plans ,dintotdeauna am fost umarul puternic pe care lumea a plans la infinit.Asa sunt eu ,atrag oamenii greu incercati ,iar acum stau si ma gandesc ce poate fi mai minunat ,decat sa ai puterea, sa poti alina suflete ? Poate ca Dumnezeu de asta m-a incercat,sa pot intelege ,la randul meu mai departe…..

Spuneam odata ca „ eu cand muream,altii traiau” ,poate ca exagerasem ,poate ca nu ,dar privind la trecut ,cu ochiul de acum ,imi dau seama ca sunt privilegiata,emotiile intr-adevar cladesc oameni,durerile formeaza inimi mari,lacrimile deschid ochi si dau vederea clara,foamea creeaza scopuri divine,setea de cunoastere,de intelepciune.In final ,prin moartea dorintelor ,se dobandesc virtuti si poate ca-mi place sa mor cate putin intotdeauna …

Cu siguranta stiu,ca nu toti oamenii au suflet ,sufletul se cladeste pe fundatia virtutiilor,unde ele lipsesc,evident sufletul lipseste ….

Atat de mult privisem pamantul ,incat cred ca pamantul , dragul de el, se umpluse de dragostea mea si din ea imi faurise, aripi spre cer .Pamantul socotea ca venise timpul si imi era recunoscator ,de acum imi ridicase barbia ,ma facuse sa privesc cu curaj inspre cer ,urmand sa invat de la El ,zborul.

Am sarutat pamantul ,am sarutat maini ce le recunosteam ca fiind neputincioase ,pentru a le da viata si curaj,am atins arbori,am mangaiat iarba si le-am multumit si toate acestea le facusem  pentru a-mi pastra legatura cu sursa,asa-mi dicta sursa ,caci totul pleaca din smerenie…..

Daca viata ,mi-ar fi oferit doar flori ,cu siguranta acum nu le-as fi pretuit atat de mult ,daca nu as fi trecut prin intuneric ,poate ca nu as fi alergat atat de mult dupa lumina,daca nu as fi cazut ,nu as fi cunoscut lacrimile ,iar daca nu priveam si iubeam pamantul,acum nu mi-ar fi dat sa am, aripi si ochi pentru cer…. ……Multumesc !!!

 ….Carla Jaklyn

 

Mahnire – Unde ne sunt visatorii ???

o.m. aivanhov

…cu siguranta lumea va trebui sa invete sa iubeasca ,astazi ,intamplarea a facut sa fiu printre oameni,printre oameni care aveau nevoie de ajutor si cred, ca in trupul unui om in varsta tare am vazut raza lui Dumnezeu si nu la figurat ci cu adevarat .Am plans mult astazi ,batranelul acela ajunsese la spital ,la urgente,dar nimeni nu se grabea cu el ,el avea nevoie de fiecare clipa,poate avea dureri sau cine poate stii ce era in sufletul acelui om atunci.Am fost martora fara sa vreau la un fapt care m-a durut tare si inca mai doare si nu voi uita niciodata.Batranelul acela cu manutele, fata si parul albe ca zapada,de o curatenie si puritate fantastica ,atat de fine si luminoase incat am avut impresia pentru o clipa ca ,coborase cerul in el .Acest trup de lumina ,fusese dat jos din ambulanta la fel ca un sac de cartofi ,nimanui nu-i pasa,la un moment dat daduse cu el de pamant cu tot cu targa de parca aveau ceva cu el :(((( .Doamne cat doare ,batranelul nu a spus nimic absolut,doar intindea manutele ,cred ca ,cauta caldura sufleteasca,dar nimeni nu i-o oferea ,de ce ? nu stiu ,varsta oamenilor nu este o bariera in iubire ,eu priveam si imi venea sa urlu ca se intampla asa ceva ,am vrut sa-l prind de manuta,sa-i ofer o clipa si o bucatica din sufletul meu,nu as fi saracit si mi-o doream atat de mult ,dar eram departe ,dar ar fi trebuit sa fug si sa o fac ,poate ca erau ultimele lui clipe sau poate ca avea nevoie de caldura sufleteasca mai mult decat de viata,nu voi stii niciodata ,era un strain ,prin intermediul caruia ,am descoperit din nou ,ca lumea este rece si palida si moarta ,oare se va schimba vreodata ??? :((((((( ….ar fi trebuit sa-i cuprind manutele,doamne cat doare ca nu am facut-o ,stiu ca as fi atins cerul ,chiar stiu  ….

Unde ni sunt visătorii? …de Alexandru Vlahuta

Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?…

Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
Când își scaldă toți în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi așa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ș-atâtea frumuseți necunoscute,
Te mai simți atras s-aluneci pe aceleași căi bătute,
Să-ți adormi și tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta țară să te-arăți străin, exotic?…
Cum, când ești așa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit și sila de viață te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te miște nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic și te-ai săturat de toate?

Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de priveliști, ce te-nșală,
Sub imensa și eterna armonie generală?…

Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.
Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l!
Câte frumuseți ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiți poeți: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, și colori, și forme tu le lași să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ți scapă!
Știu. Am fost și eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deșartă;
Și cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aș mai aduce-aminte
Am bocit și eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…

Dar când m-am uitat în juru-mi ș-am văzut că e o boală,
Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală,
Ofiliți în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Își zădărnicesc puterea, focul tinereții lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală și dureri închipuite,
Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci,
Și din florile vieții să aleagă și s-adune
În nepieritorul fagur adevăr și-nțelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare

Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieții! Câți eroi, lipsiți de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârșită și grozavă!
Și, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câți martiri pe cari vremea și uitarea îi înghite!

Și când lumea asta toată e o veșnică mișcare,
Unde cea mai mică forță împlinește o chemare,
Și când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă și
    luptă
În campania aceasta mare și neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-așteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea și descurajarea cântecului tău amar,
Și să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, și mai sceptici, și mai
    triști?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeți și de artiști?…
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Chip de piatra

Chip de piatra

De ce pe chip mi-au zugravit durere

Cand nu facut-am nimic rau

Din tot ce am mai bun, am oferit

Iar martor mi-este Dumnezeu.

 

In lumea stramba,sloi de gheata

De esti un las,esti acceptat

Dar eu,prefer sa pierd din viata

Decat sa-mi tin capul plecat.

 

Cautam cu ochii,o lume frumoasa

Si-am incercat sa vad doar partea pozitiva

Gasit-am o lume hidoasa

Hranind in tihna partea negativa.

 

Si tac si-ascult cum cresc ei egregorii

Simtind cum alta lume zamislesc

Semnat-au ei pactul ororii

Sfarsind lumea asa cum isi doresc.

 

Si ce sa facem? Tu si eu

Cu oamenii cei prefacuti

Cand raul ajunge la apogeu

Iar ei raman si orbi si muti.

 

De ce pe chip ne-au zugravit durere

Cand noi lumii nu i-am gresit

Platit-am cu viata-n tacere

Dar sufletul nu ne-a murit.

 

Stii, nimic nu se pierde,cat iese din lumina

Adanc fixati in adevar,prin cumpene-am razbit

Cum sabia nefolosita,se umple de rugina

Asa pe noi ,in focuri ne-au calit.

 

Din chinuri si lacrimi,noi creeat-am zale

Iar din dor si intelepciune,scut

Si cine-o sa mai poata,sa ne stea in cale

Cand noi avem puterea ,sa o luam de la-nceput.

 

De ce pe chip mi-au zugravit durere

Rapunsul vi-i l-am dat in vers

Daca in lume n-am gasit placere

Primit-am viata, de la univers.

 

Cand chipul ti-i se stramba tare

Iar simtul ti-este dureros

Castigi doar har si putere

Iar sufletu-ti ramane glorios.

 

Si sa nu-mi ceara nime in asta lume

Chiar de ma taraiti pe jos

Nu vreau sa chem alti zei pe nume,

Am sa raman tot la Hristos.

 

Cand altii se numesc profeti si ingeri

Eu singura ma recunosc doar om

Si n-am sa fac un zid din plangeri

Ci am sa ma transform, din rod in pom.

de Carla (Kia) Jaklyn