Fizica lui Dumnezeu,de Borbei Dan

FIZICA LUI DUMNEZEU  

 

Universul este definit ca fiind totalitatea a tot ceea ce există, a tuturor celor ştiute şi neştiute, iar scopul declarat al fizicii constă în înţelegerea naturii ultime a realităţii. Fizica ne spune că o teorie poate deveni ştiinţifică numai în măsura în care poate fi verificată experimental, definiţie neaplicabilă cosmologiei.  

Dacă Dumnezeu există, atunci este ori Universul însuşi, ori o parte a acestuia. Prin urmare fizica are obligaţia, prin poziţia pe care şi-a asumat-o, de a face lumină în bezna cunoaşterii, de a înţelege şi a se înţelege cu Dumnezeu şi de a dezvălui această cunoaştere lumii. Iar eu, făcând parte din această fizică, mă simt obligat în a contribui la această cunoaştere, o altfel de cunoaştere folosindu-mă de cercetări ştiinţifice pe care le interpretez după o analiză logico-intuitivă proprie.  

Am pornit în această aventură dintr-un “punct”, punctul de natură mai specială din ştiinţă care a produs marea explozie acum mai bine de 14 miliarde de ani, punctul “ăla în mişcare mult mai slab ca boaba spumii” din poezie, punctul “unul” din filosofiile orientale, Dumnezeu din religie, etc. Toate astea ne spun acelaşi lucru, că toţi am fost cândva UNUL, şi mişcarea dar şi drumul, uniţi în acelaşi “PUNCT”. Din unirea asta de atunci a rămas doar o amintire, a rămas ceva impregnat adânc în fiecare particulă care ne compune, forţa de atracţie care uneşte particulele din momentul creaţiei, dorul din noi de ceva nedesluşit, dorul de noi inşine.  

“La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns, când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.”  

“Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!… Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, e stăpânul fără margini peste marginile lumii… ” Scris. I, M. Eminescu  

O non-existenţă haotică şi lipsită de formă, se transformă devenind UNU, care conţine în sine întreaga energie necesară pentru a da naştere Universului. Acest principiu Unic, sau oul cosmic, este principiul “singularităţii”, un punct privilegiat în spaţiu, de mărimea unui bob de mazăre din a cărui explozie, cunoscută generic sub numele de Big Bang, s-a născut întregul univers. Acest paradis este o împletitură de perle dispuse în aşa fel încât dacă o priveşti pe una dintre ele le vezi pe toate celelalte reflectate în ea, când aşezi partea lângă întreg, vezi că partea umple întregul şi în acelaşi timp îl cuprinde în ea însăşi.  

“Să vezi lumea într-un grăunte de nisip şi cerul într-o floare de câmp, să ţii infinitul în palmă şi veşnicia într-o oră.” William Blake  

În primele trei minute ale creaţiei s-au format neutronii şi protonii. Un neutron care a reuşit împerecherea cu un proton şi-a câştigat practic nemurirea. Din nevoile comune ale neutronilor, protonilor şi electronilor sau născut atomii. Atomii încă incomplet formaţi rătăceau în căutare de consoarte şi se întâlneau cu alţii, la fel de neîmpliniţi, care le umpleau golurile cu electronii lor suplimentari. Întreaga matrice se supune la două forţe primordiale care acţionează la nivel cosmic: Gândirea şi Iubirea.  

Atracţia irezistibilă exercitată de diverse aspecte ale celor două forţe au generat ceea ce ar fi echivalentul în fizică al dorinţei neîmpărtăşite, moleculele erau făcute praf, praful era comprimat apoi în fragmente celeste care, adunate, au format asteroizi, stele, sisteme solare, galaxii şi chiar şi megacupole de matrici multigalactice, toate menţinute în aceeaşi geometrie a formei şi matriţei divine. Din această pornire de neînfrânt spre relaţionare care pătrunde şi între-pătrunde întreaga creaţie s-a născut o frumuseţe teribilă, viaţa cu toate misterele ei.  

Fizica clasică se bazează pe observaţie, experiment, repetarea experimentului, teorie. Ea decupează din natură o porţiune, pe care o izoleaza şi o supune observaţiei, rupe o parte din întreg, face poza, stabileşte coordonatele spaţio-temporare şi anticipează poziţia şi momentul din viitor. O poză la un moment dat, harta nu teritoriul, staticul nu dinamicul. În lumea cuantică, în schimb, nu avem ‘obiecte’ reale, nu există realitatea noastră cunoscută, ea doar prezintă tendinţa de-a exista, ele sunt posibilităţi, stări. Avem posibile particule elementare, care creează posibili atomi, care formează posibile molecule, ce produc posibili neuroni, ce formează un creier posibil, care ne oferă o conştiinţa posibilă.  

Exista legături uimitor de strânse, orice particula care a ocupat aceeaşi stare cuantică alături de altă particulă rămâne legată de aceasta într-un mod misterios, nonenergic, la nivel cuantic supoziţiile de bun simţ nu se mai susţin, adevărurile ‘simple’ de care ne lovim în lumea noastră, la nivel cuantic devin adevăruri ‘profunde’. Universul, în întregul său, manifestă legături fin reglate, legăturile reglează fin particulele şi elementele sistemelor, realizând o coerenţă a lor, care transcede timpul şi spaţiul.  

Totul este vibraţie, totul se mişcă, nimic nu stă, este un fapt pe care ştiinţa modernă îl acceptă şi pe care orice noua descoperire ştiintifică tinde să-l verifice. Pornind de la acel tot care este Sursa, sau Câmpul Cuantic, Dumnezeu, Energia Punctului Zero, sau cum vreţi să-i ziceţi, şi până la formele cele mai grosiere ale materiei, totul vibrează. Cu cât este mai intensă vibraţia, cu atât este mai aproape Sursa, unde vibraţia este atât de intensă şi atât de infinit de rapidă încât, practic, sursa este în repaos. La fel ca o roată care se învârte atât de repede încât pare că stă pe loc, ea constituind informaţia pură.  

O minte focalizată, bine pregătită şi purificată de gânduri vicioase şi parazite are puterea de a ajunge până la nivelul Universului Informaţional. Adevărata artă constă în selectarea corecta a frecvenţei de vibraţie particulară pe care o cauţi, la fel ca atunci când vrei să prinzi un post de radio şi mişti cursorul pe scala de frecvenţe a aparatului. Totul este rezonanţă, rezonanţă între tine, ca receptor de informaţie, şi aspectul de interes, ca emiţător al informaţiei.  

În toată Creaţia se poate observa matricea info-energiei universale, matrice care fixează ordinea în matca ei, iar pe de altă parte forţa de atracţie transmisă din primele secunde ale creaţiei prin unirea primelor particule elementare, care ţes pânza poeziei şi simfoniei universale.  

Sursa a creat, rezultatul Creaţiei este de aceeaşi natură, şi se reîntoarce etern la Sursă. Această vibraţie nu se opreşte niciodată definitiv, valsând pe-aceleaşi unde, orchestrată de aceeaşi orchestră divină, în simfonia măreţiei şi splendorii universului, într-un SĂRUT ETERN, dulce-amărui. În cealaltă extremitate a scării se află formele grosolane ale materiei, ale căror vibraţii sunt atât de lente, de încete, încăt parcă nici nu ar exista, dar care îşi transmite vibraţia înapoi la emiţătorul său, practic transmiţătorul fiind una cu receptorul.  

Această vibraţie este măsura mişcării, a timpului, este informaţia energetică care menţine Universul în structura sa. Extremele se întrepătrund, neexistând o separare reală între ele, particulele care au schimbat cândva informaţie îşi menţin acea legătură în spaţiu-timp şi dincolo. Ca la între-pătrunderea zilei cu nopţii, frigului cu căldurii, bucuriei cu tristeţii, iubirii cu urii, etc., fără a le putea separa clar pe una de cealaltă.  

Ceea ce noi numim Dumnezeu este o structură holografică şi tot ceea ce există în fiinţa noastră, există şi în celula microscopică şi în întreg Universul. Holograma nu are capăt, început şi sfârşit. Conştiinţa pură, energia cosmică a vieţii, omnipotenţă, omniscienţă şi omniprezenţă universală sunt termeni analogi pentru această stare nemanifestată de ordine perfectă.  

Până în prezent, ştiinţa occidentală a operat sub deviza, conform căreia, calea optimă de înţelegere a unui fenomen fizic este “disecarea” lui în părţile componente. Dar dacă încercăm să disecăm ceva structurat după principiul hologramei, nu vom obţine părţile componente ale acelui ceva ci doar versiuni ale “întregului”, ce e în mare e şi în mic, ce e sus e şi jos.  

Există o similitudine între formele obţinute prin cimatică, ştiinţa care se ocupă de studiul sunetelor, şi particulele cuantice. În ambele cazuri, ceea ce pare a fi o formă solidă, este de fapt o undă. Pentru a explica acest dualism particulă – undă sau formă solidă – undă, a apărut fizica cuantică, unde vibraţia este recunoscută ca o realitate ultimă, iar undele şi particulele sunt forme ale vibraţiei primordiale.  

Există suficiente dovezi că forma este o funcţie de vibraţie, materia fiind o consecinţă a energiei. Cu alte cuvinte, materia, tot ce există în natură şi în Univers, reprezintă forme ale unor conţinuturi create prin acţiunea câmpurilor energetice cosmice, de tip local şi universal.  

Raţionalitatea rece a ştiinţei şi tehnologiei a pătruns şi transformat lumea în aşa fel încât ar putea distruge viaţa. Inspiraţia artei poate doar răspunde neputincios, cu amărăciune. Nu mai este suficient să descoperi legi de bază şi să înţelegi cum funcţionează lumea “în principiu”. Devine din ce în ce mai importantă scoaterea în evidenţă a modelelor în care aceste principii se arată în realitate. Iar realitatea nu este percepţia asupra ei.  

Mai mult decât legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt. Sunt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, deoarece fiecare decizie are caracterul unei amplificaţii, fiecare problemă, aparent rezolvată, generează alte probleme, într-un vârtej ameţitor, fiind incapabili a rezolva problemele pe care noi le-am creat. Raţiunea, în orgoliul ei nemăsurat, nu recunoaşte alte forme de percepţie în afara celor cinci simţuri, nu recunoaşte vibraţile divine ale inimii, IUBIREA. Ne spune clar ştiinţa că spaţiul şi timpul sunt doar atribute pe care le-am asociat în încercarea de a explica realitatea, că noi suntem creatorii propriei realităţi din câmpul cuantic şi totuşi mintea noastră nu ne lasă să ne desprindem de iluzia materială, nu ne lasă să recunoaştem că suntem energii condensate la frecvenţa mai grosieră a materiei, că materia e doar o consecinţă a energiei prinsă într-un şablon info-energetic.  

Iubirea, sub orice formă şi la orice nivel, dacă este iubire autentică şi necondiţionată, presupune rezonanţă psihică sau spirituală, o formă de psihosinergie, conform principiului sincronicităţii. Între om şi Dumnezeu se realizează suprema şi sacra psihosinergie: comunicarea şi conlucrarea lor “împreună şi deodată şi unul prin altul”.  

Coordonata fundamentală este sinergia dintre speranţă, iubire şi credinţă. Iubirea nu poate fi împlinită decât prin relaţia sinergică dintre speranţă, iubire şi credinţă, toate aceste trăiri “împreună şi deodată şi unele prin altele” exprimă spiritualitatea omului. Prin aceasta triada sinergica spiritul uman poate urca din conştiinţă în transconştiinţă, conştiinţa transcederii şi cosmizării, conştiinţa demnă de omul transcedent şi de iubirea transpersonală.  

Energia pură din non-existenţă înlănţuie în manifestare întreaga creaţie, prin menţinerea controlului vibraţiei de la cea mai înaltă frecvenţă, infinitul mare, până la cea mai mică frecvenţă, infinitul mic, capetele generându-se şi regenerându-se reciproc. Este vidul din stiinţă, duhul sfânt din religie, sau tao din filosofiile orientale, punctul ăla în mişcare din poezie, sau dorul din noi, dor de ceva nedesluşit, sursa şi resursa noastră.  

Gândirea, ca informaţie supremă a întregii Creaţii, se manifestă în lumea materială ca magnetism, iar iubirea ca electricitate, cele două generându-se şi regenerându-se reciproc, într-o dorinţă amoroasă veşnică, fiecare conţinându-se una pe alta, fiind invariante în spaţiu şi timp. Prin simţuri rămânem în lumea materială exterioară, iar prin dezvoltarea extra-simţurilor ne vom percepe prezenţa concomitent şi în lumea energetică interioară. În absenţa dezvoltării lor, atenţia ne este captată exclusiv de simţuri, şi credem că e adevărat tot ce percepem cu ele.  

“Fizica este matematică nu pentru că ştim atât de multe despre lumea fizică, ci pentru că ştim atât de puţin.”  

Cândva a existat o disciplină numită filosofia naturii, disciplină preluată în întregime de ştiinţă, implicit de fizică. Dar să nu uităm că ştiinţa este în primul rând filosofie, se bazează în metoda de a dobândi cunoştinţe pe empirism, pe observare şi măsurare. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă susţin că multe dintre ideile şi teoriile ştiinţifice ca teoria relativităţii, Big-Bang, teoria cuantică, masa cu teoria gravitaţiei sunt complet eronate.  

Realitatea tangibilă din viaţa de zi cu zi este, de fapt, ca o imagine holografică. Dincolo de această iluzie, există o ordine mai ascunsă a existenţei, un nivel vast şi primordial al realităţii care creează toate obiectele şi aparenţele lumii noastre fizice. Mai mult, schimbul constant şi dinamic dintre cele două nivele de ordine, explică modul în care o particulă, poate să-şi schimbe forma de la o particulă la alta, sau, deasemenea, şi cum o particulă cuantică se poate manifesta în acelaşi timp ca particulă şi ca undă.  

„Ca să primiţi în viaţă, trebuie să daţi. Să daţi înseamnă să primiţi înapoi cu blândeţe. De fapt, ceea ce daţi fără egoism primiţi înapoi multiplicat, pentru că Universul evoluează în spirală. Energia de frică şi supărare exteriorizată vine înapoi la voi în cantităţi egale. Dar, energia de a da înţelegerea şi iubirea vin înapoi la voi multiplicate”.  

Dualitate complementară care se manifestă în om prin împărţirea şi despărţirea de sursa sa, de UNU, mintea de inimă, bărbatul de femeie, gândirea de iubire, acţionează în plan material la toate nivelurile, fiind atributul raţiunii, al divizării, în vederea încadrării într-o structură logică.  

Haosul din lume este haosul din noi, fiindcă cum suntem noi aşa e şi lumea, ca să facem lumea mai bună trebuie să începem cu noi. Când vom avea în noi Lumina Vieţii vom lumina, vom spori lumina, „venitul” ei va creşte şi ea va risipi beznă răului şi a morţii, şi vom face prin puterea ei vie, ca „leul” să se facă OM după voia lui Dumnezeu şi să fim iarăşi UNUL.  

Un învăţat gnostic, Monoimus, spune: “Renunţă în a-L mai căuta pe Dumenzeu şi creaţia, sau alte lucruri de felul acesta. Învaţă cine se află înlăuntrul tău de face totul să fie al său şi spune, ‘Dumnezeul meu, mintea mea, gândurile mele, sufletul meu, trupul meu.’ Află cauza tristeţii şi a bucuriei, a dragostei şi a urii. Dacă vei cerceta cu atenţie aceste lucruri, Îl vei găsi în tine însuţi.”  

„Te avertizez, oricine ai fi ! O, tu cel care vrei să pătrunzi tainele Naturii, dacă nu vei fi în stare să găseşti în tine însuţi răspunsul pe care îl cauţi, nu-l vei găsi nici în afară! In tine se găseşte ascunsă Comoara! Omule, cunoaşte-te pe tine însuţşi vei cunoaşte Universul!” Oracolul din Delfi  

Fizica cuantică ne spune acum, că la nivel cuantic, nu putem separa nimic, neutronii, protonii şi electronii care compun întregul Univers se comportă ca un string, ca o pânză, care leagă şi ne leagă pe toţi laolaltă şi care vibrează în tot universul fără barieră spaţio-temporară. Dacă rupi o floare plânge o stea, ne spun înţelepţii antichităţii.  

Starea fundamentală a Universului este abundenţa. Niciodată nu s-a înregistrat vreo lipsă în “câmpul cuantic”, Universul fiind izolat în ansamblul lui, unde funcţionează principiul termodinamic „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”. Un gând pe care îl accesăm dezechilibrează o stare cuantică, stare care vibrează până îşi reface echilibrul. Nu are importanţă ce gând ai accesat, şi spre cine l-ai expediat, acelaşi gând se materializează prin câmpul cuantic înapoi de unde a fost dezechilibrat, adică în tine.  

De aceea se spune că nu poţi să-ţi urăşti vecinul fără să nu te doară ficatul, fiindcă eşti ceea ce gândeşti. Gândul se transformă în vorbă, vorba în faptă sau viaţa pe care ne-o creiem, fiindcă noi suntem creatorii propriei noastre vieţi. Aşa că odată ce înţelegem că noi creăm propria realitate din câmpul cuantic, putem avea tot ce ne dorim. Singurele lucruri care se opun acestei înţelegeri sunt propriile noastre credinţe limitative despre nesiguranţe, lipsuri, neajutorare etc. Aşa că trebuie să avem grijă ce gândim, s-ar putea ca lucrul ăla să se întâmple!  

Credinţa e un gând întreţinut în permanenţă. Putem alege gândurile pe care le dorim, care întreţinute în permanenţă se vor transforma în credinţă iar credinţa în viaţa pe care dorim să o clădim. O credinţă poate fi liniştitoare, totuşi numai prin experienţa proprie devine eliberatoare.  

În Univers totul e vibraţie, gândurile pe care le alegem rezonează cu dorinţele noastre, rezonanţa care ne modifică structura trupului până la cele mai intime particule. Dar ce alegem din vastitatea de gânduri care ne înconjoară? Ne-a fost indicată ţinta unde trebuie să ajungem, Lumină din Lumină şi ne-a fost arătată Calea, să mergem pe calea Luminii, a iubirii, bucuriei şi compasiunii.  

Adevărata cunoaştere e cea dezvăluită de inimă, de sufletul nostru, e împăcarea gândirii cu iubirea, a minţii cu inima, să gândeşti cu inima şi cu dorinţele şi aspiraţiile moşilor şi strămoşilor noştri. Să echilibrezi ceea ce ştii cu ceea ce crezi, voinţa cu dorinţa, bărbatul cu femeia din tine, să te împaci cu tine însuţi. Evoluţia înseamnă elevaţie, ridicare spre frecvenţa Luminii divine, să-ţi controlezi gândurile pe care le accesezi şi prin ele vorbele şi faptele, să elimini toate elementele negative care ne trag spre întuneric.  

În trecut, oamenii ştiau fiecare unde le e locul în Universul ăsta, exact cum ştiu albinele într-un stup fiecare ce să facă, sau majoritatea animalelor. Fiecare acţiune pe care o făceau, o hotărau cu inima, cu sufletul, coborau fiecare gând în inimă şi echilibrau voinţa minţii cu dorinţa inimii.  

Când cineva începe să se observe pe sine însuşi, este un semn ca a început să gândească, nu CE să gândească ci CUM să gândească. Cât timp cineva nu admite realitatea propriei sale psihologii şi posibilitatea de a o schimba fundamental, fără îndoială, nu resimte necesitatea auto-observării psihologice.  

Gândul este un produs al nostru care proiectează, cauzează şi atrage puteri ce ne pot fi folositoare sau păgubitoare, corespunzătoare vibraţiilor gândurilor emise. Gândul construieşte mediul în care trăim, adică re-orientăm universul şi universul ne re-orientează pe noi, sau mai bine spus lumea se rearanjează spontan pentru a se adapta dorinţelor şi ataşamentelor noastre.  

Gândurile noastre nu sunt emanaţii abstracte ale unui substrat material, conţinut de creier, ci sunt câmpuri de energie, purtătoare de informaţie, care au capacitatea de a se propaga la fel ca orice câmp electromagnetic şi de a exercita un efect de organizare şi structurare asupra materiei.  

La nivelul cuantic al materiei noi nu suntem doar simpli spectatori, ci avem un rol activ de participant, suntem creatorii şi distrugătorii propriului univers. La nivel neurofiziologic orice informaţie noua îşi construieşte o reţea neuronală proprie, cu noi sinapse şi neuromediatori, utilizarea acestor reţele neuronale în timp suficient, prin repetiţie, va determina o memorare de lungă durată la nivel de hipocâmp, sediul memoriei noastre de lungă durată, inclusiv de achiziţie de noi neuroni, exercitând în acest mod un efect de natură morfogenetică.  

Numai atunci când nu mai credeţi deloc în ceea ce gândiţi, numai atunci faceţi un pas în afara gândirii şi veţi putea vedea clar, faptul că “GÂNDITORUL” nu este ceea ce sunteţi voi. Orice gând pe care-l formulăm este, de fapt, o descoperire a unui gând aparţinând gândirii întregului, care gând este o reprezentare a ceva ce există deja, orice am gândi noi, orice fantezie care pare efectiv absurdă, conţine un adevăr existenţial pe care-l putem găsi cândva, undeva în UNIVERS.  

O singură lege trebuie să respectăm în Universul ăsta, legea acţiunii şi reacţiunii. Este singura certitudine în fizică şi criteriul suprem la care ar trebui să ne raportăm. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Aceasta este regula în Univers, nu focul iadului sau florile raiului! Cu alte cuvinte, ceea ce eu emit faţă de ceva sau cineva, mi se va întoarce, ca urmare a acestei legi. Legea acţiunii şi a reacţiunii este universală. Gândul este acţiunea, iar reacţiunea este răspunsul automat al subconştientului la acel gând.  

Credinţa despre care vorbeşte Biblia reprezintă un mod de a gândi, o atitudine mentală, o certitudine interioară, faptul de a şti cu siguranţă că ideea pe care am acceptat-o pe deplin va fi preluată şi dusă la îndeplinire de către subconştient. Din acest punct de vedere credinţa înseamnă a accepta ca fiind adevărat chiar ceea ce este respins de către raţiune şi de către simţuri.  

Mintea conştientă, are posibilitatea de a alege ce doreşte, are liberul arbitru. Alegerea ta are aceeaşi valoare ca şi alegerea mea! Acestei puteri nu i se poate opune nimeni şi nimic. Fie alegi să vezi partea goală a paharului, fie pe cea plină, adevărul tău este doar în mintea ta, este ceea ce crezi tu despre ceea ce se întâmplă. Depinzând de interpretarea pe care o dai vieţii vei trai fie iadul fie raiul.  

Marile adevăruri eterne, marile legi ale vieţii, preced, în principiu, toate religiile, trasmiţându-se din generaţie în generaţie din timpuri imemoriale. Majoritatea oamenilor se risipesc în preocupări exterioare, doar cei cu adevărat înţelepţi se preocupă intens de descoperirea formidabilelor lumi subtile şi extraordinare din interiorul lor.  

Învăţăturile pe care Iisus a venit să ni le împărtăşească, şi pe care cei care l-au urmat le-au întors complet pe dos, nu le veţi afla decât prin cautare şi înţelegere proprie. Iisus ne spune să contemplăm florile şi să învăţăm cum să trăim de la ele. Privind frumuseţea unei flori, oamenii pot avea momente, oricât de efemere, de conştientizare a frumosului ca parte esenţiala a fiinţei lor celei mai lăuntrice, a adevăratei lor naturi. Nu deveniţi mai buni încercând să fiţi buni, ci găsind bunătatea care deja se află în voi şi permiţându-i să iasă la iveală.  

Omul se află la interesecţia a două lumi, micro şi macrocosmosul, infinitul mare şi infinitul mic, şi reprezintă uniunea celor două poluri, gândire şi iubire, între care poate să se deplaseze prin puterea lui de a alege. Soarele străluceşte şi ne învăluie în lumina lui pe toţi, pe tine, pe mine, pe iarba, şarpe, flori, etc.  

Albina culege din flori miere, în timp ce paianjenul culege venin, fiecare dintre ele are soarta sa, iar altceva decât i-a fost sortit nu va face nici albina, nici paianjenul, neputând ieşi din matricea sorţii. Doar omul e singurul care are posibilitatea de a alege. Omul poate fi şi albină, poate fi şi paianjen, poate fi înger sau demon, omul poate să se bucure de primele raze de soare, sau să se supere, să se bucure de frumuseţea unei flori, sau să îi fie indiferentă. Iisus ne-a transmis să iubim florile, ca prin acest sentiment faţă de o floare, să recunoaştem în noi şi să ne recunoaştem noi prin iubire în acea floare. Să ne recunoaştem divinul din noi, iubirea care ne uneşte din primele secunde ale creaţiei, iubire pe care am neglijat-o şi să o eliberăm, să-i dăm drumul să ne învăluie în misterul ei.  

“Oricine iubeşte o floare e-aproape de-un sacru mister. Oricine se-opreşte-n cărare s-asculte un glas de izvoare e-aproape, aproape de cer …” Oricine iubeşte o floare, C. Ioanid  

Gândul şi graiul, sunt cele mai importante instrumente pe care omul le poate folosi, iar aceste instrumente numai omului i-au fost date. Suntem în căutarea destinului sau a sorţii? Nimic în Univers nu dispare fără urmă, un gând pe care-l exprimăm duce şi aduce cu el o întreagă încărcătură a generaţiilor de bătrâni şi copii, a tuturor combinaţiilor posibile din câmpul cuantic.  

În fiecare om, chiar de la începuturi, chiar de la naştere, stă cuibărită absolut toată informaţia de care are nevoie. Toată învăţătura lumii, toată informaţia cosmică, ancestrală, toate descoperirile, pot fi absorbite din acest izvor. La nivel cuantic suntem suma tuturor posibilităţilor şi potenţialităţilor, suntem trecutul, prezentul şi viitorul, tot Universul prins într-o coajă de nucă.  

Toate calculatoarele de pe pământ de ieri, de azi şi mâine, cu toate bibliotecile lumii, toate luate la un loc, niciodată nu vor putea să conţină nici măcar o mică parte din informaţia conţinută într-un singur om. Trebuie doar să ştim să o folosim, să o accesăm. Pentru acest lucru trebuie să ne învingem frica, limitele impuse de alţii, prin care ne-au adus în stare de roboţi comandaţi şi telecomandaţi, să ne recunoaştem ca fiinţe universale, cosmice, ca cetăţeni liberi ai acestui Univers. Suntem toţi din centrul unei stele, praf stelar care culegem lumina stelelor, nu avem de ce să ne temem, fiindcă acolo suntem tot NOI.  

Cunoaşterea adevărului nu se află în grăirea lui ci în modul de viaţă, în recunoaşterea faptului că suntem toţi acelaşi lucru. Nu adevărul în sine e important cât căutarea lui, nu vârful muntelui e important cât drumul până acolo. Adevărul nu îl poţi demonstra nimănui, îl poţi doar trăi, te poţi bucura de el aşa cum te bucuri de un răsărit de soare, de trilul ciocârliei, sau de fluturaşii unei iubiri nevinovate. Cel care la aflat nu îl va spune nimănui, fiindcă nu poate să-l spună. Nu poţi demonstra nimănui cum sau cât iubeşti, tot aşa cum nu poate nimeni simţi cu simţurile tale.  

Noi suntem şi gândul pe care-l gândim şi mâncarea pe care o mâncăm, şi vulturul din vârful muntelui şi lumina stelelor. Dacă tăiem un copac de fapt tăiem o părticică din noi, din vibraţia primelor particule care ne compun, aplecându-ne mai tare spre materie. Pentru a cunoaşte adevărul se cere conştiinţă şi puritate în gândire, cuvânt şi fapte, inţelepciune, raţiune plus iubire. Raţiunea ne-a fost dată ca să o folosim în căutarea înţelepciunii. Dragostea răspândită în spaţiu pentru un singur om poate atinge sufletele multora, să le ridice vibraţia spre lumina, să-i atingă şi să reactiveze simţământul iubirii.  

Omul este singura creaţie care poate trăi pe toate nivelele existenţiale, fiind înzestrat cu puterea de a creea prezentul şi viitorul cu gândurile sale, să poarte în lume forme şi imagini care apoi să se materializeze în realitate. Fără conştiinţa omului, fără observator, stările posibile din câmpul cuantic, posibilităţile, nu pot colapsa în realităţi. De strălucirea, armonia, puritatea şi viteza gândurilor omului depinde viitorul lui, matricea info-energetică în care se aşează.  

Noi suntem creatorii propriei noastre vieţi, “voi toţi sunteţi dumnezei”, prin gândurile pe care le accesăm din câmpul cuantic, prin dorinţa şi voinţa noastră. Prin gândurile luminii şi ale iubirii. Prin ridicarea şi elevarea la vibraţii mai înalte, prin puritatea în gândire, ne înălţăm spre Lumina divină, spre Dumnezeu. Nu pe Dumnezeu trebuie să-l coborâm la frecvenţa noastră ci noi trebuie să ne înălţăm la frecvenţa Lui. Dumnezeu dacă ar trebui să-şi schimbe frecvenţa gândurilor sale n-ar mai fi Dumnezeu.  

Să nu îşi închipuie cineva că pentru două cruci şi trei mătănii va fi iertat! Dumnezeu nu e bun, el e DREPT! El judecă drept, exact cu judecata cu care judeci TU. Trebuie să ieşim din eroarea în care ne-am băgat şi în care persistăm, aceea că putem face orice fiindcă cineva ne iartă. Nu ne iartă nimeni de nimic, nimic în Universul ăsta nu e gratuit. Pentru greşeala pe care ai făcut-o nu poate plăti nimeni, numai tu, şi plăteşti exact cu aceeaşi monedă.  

Un singur gând pe care-l exprimi făţă de cineva îl exprimi faţă de tine, se materializează în tine şi în viaţa ta. Păcatul este abaterea de la CALEA care ţi-a fost indicată, de la Lumină, de la Iubire. Avem puterea de a alege, avem liberul arbitru, pe care trebuie să îl folosim dăruind iubirea necondiţionată, cu compasiune, milă şi înţelegere. Cu compasiunea şi înţelepciunea trebuie să hotărâm dacă suntem puşi în situaţia de a alege între două rele, ca să putem alege răul cel mai mic.  

Orice boală pe care o avem este o materializare a păcatului pe care l-am comis, a îndepărtării de la Lumină, acum ori în alte vieţi, boală pe care o putem vindeca schimbându-ne gândurile, alegerile spre frecvenţe divine, spre Lumină. Aşa cum ne-am îmbolnăvit tot aşa ne putem şi vindeca. De aceea spuneau dacii că toate bolile sunt în cap, fiindcă ei ştiau un Adevăr ancestral transcedental, că totul e vibraţie, totul e rezonanţă, inclusiv gândurile.  

Gândurile negative, păcătoase, au dezacordat ceva de la acordul cu Sursa noastră, care au dus la îmbolnăvire. Schimbându-ne gândurile ne schimbăm vibraţiile joase care duc la modificarea stării energetice a locului, sau organului bolnav. Gândurile sănătoase întreţinute în permanenţă se transformă în credinţă, credinţă care ne modelează viaţa. Nu medicamentele, ci TU eşti cel care te vindecă!  

Un ajutor bun pentru deconectarea de la gândurile negative şi întărirea credinţei este RUGĂCIUNEA. Să te ştii folosi de puterea rugăciunii, să te rogi să se întâmple ceva ca şi cum lucrul s-ar fi întâmplat. Creştinul, musulmanul, budistul, evreul sau câţi or mai fi, pot obţine rezultate asemănătoare în rugăciune şi aceasta nu datorită confesiunii, a ritualurilor, a liturgiei, a incantaţiilor, a sacrificiilor sau ofrandelor specifice fiecărui cult în parte, ci tocmai datorită credinţei lui, a receptivităţii faţă de lucru pentru care sa rugat. Nu ne afectează atât de mult ceea ce gândesc sau fac cei din jurul nostru cum ne afectează ce gândim sau facem noi inşine.  

Prin rugăciune se înţelege „rug aprins”, ce sugerează totdeauna foc, focul lăuntric, rugul aprins de Dumnezeu în sufletul nostru, un foc purificator şi creator şi nu unul care distruge. Iisus nu a venit pe pământ să aducă pacea, el a venit să aducă focul, focul care să ardă în noi, focul dorinţei de a ne ridica, de a ne eleva.  

“Nu am venit sa împac adevărul cu minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, bestialitatea şi omenia, inocenţa şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie, ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece.”  

Rugăciunea limbii, a gurii, a glasului, este prima treaptă a rugăciunii. Rugăciunea minţii, a doua treaptă, în care mintea se gândeşte la ce zice gura. Rugăciunea inimii, a treia treaptă, care uneşte mintea cu inima. Rugăciunea văzătoare, care face sufletul să vadă pe alt suflet ce merge la cer. Rugăciunea de sine mişcătoare, în care te simţi, de la sine mişcat spre rugăciune, din interiorul tău. Rugăciunea în extaz sau uimire, iar a şaptea treaptă a rugăciunii, rugăciunea contemplativă, sau rugăciunea duhovnicească, la care ajunge un om la o generaţie. Rugăciunea duhovnicească este o rugăciune a focului, a focului care arde în noi din dorinţa de cunoaştere, de înălţare şi elevare.  

Asta înseamnă evoluţia, să te purifici, să te elevezi, să arzi spre vibraţii tot mai intense. Este o rugăciune a tăcerii sacre, a revărsării luminii divine în inimă, a contopirii minţii cu inima, o rugăciune-gând, în care nu mai este nevoie de nici un cuvânt, dincolo de raţiune, de spaţiu-timp, de imaginaţie.  

A uni mintea cu inima, gândirea cu iubirea, dorinţa cu voinţa, este esenţa pierdută din trecutul îndepărtat, şi şansa noastră ca civilizaţie de a ne salva de la auto-distrugere. Iubirea trebuie să-şi facă loc în mintea fizicienilor, iar GÂNDITORUL trebuie să fie soluţia nu problema. Înţelepciunea nu are probleme, problemele sunt doar ale raţiunii, fiindcă înţelepciunea este însăşi Universul, este GÂNDITORUL.  

Dacă universul vede că eşti interesat de lumină şi de abundenţă el se va re-orienta pentru a-ţi oferi aceasta imagine a propriei tale realităţi. Cu ajutorul unui mental sănătos putem obţine sănătate fizică, tămăduiri miraculoase, cunoaştere şi impliniri. Depresiunile nervoase şi psihice apar ca urmare a unor acumulări de gânduri pesimiste sau stres accentuat.  

Gândul este un produs al nostru care proiectează, cauzează şi atrage puteri ce ne pot fi folositoare sau păgubitoare, corespunzătoare gândurilor emise. Gândul construieşte mediul în care trăim, adică re-orientăm universul şi universul ne re-orientează pe noi, sau mai bine spus lumea se rearanjează spontan pentru a se adapta dorinţelor şi ataşamentelor noastre.  

Cu alte cuvinte, problema oamenilor de ştiinţă din ziua de azi nu e că nu gândesc ci că ei nu se mai pot opri din gândit, nu îi lasă mintea cea logică şi raţională, fiind în totalitate sclavii materiei, ai particulelor care ne compun, sclavii propriei noastre minţi, cea mai modernă formă de sclavie. Pentru a putea merge mai departe trebuie să ne oprim din viteza asta nebună, să ne uităm la noi să vedem ce şi cine suntem, să recunoaştem că avem şi o inimă nu numai o minte, să egalăm ceea ce ştim cu ceea ce credem, înţelepciunea veche cu raţiunea, gândirea cu iubirea. Trebuie să recunoască şi ştiinţa că e depăşită de propriile orgolii, iar religia trebuie să recunoască şi ea că Dumnezeu nu e bun cum vor ei să fie, ci El e drept, plăteşti exact ceea ce faci, să nu se mai ascundă după deget fiindcă se termină timpul şi sună ceasul …  

Borbei Dan  

Referinţă Bibliografică: 
FIZICA IUBIRII / Dan Borbei : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1125, Anul IV, 29 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Borbei : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului….Sursa articol  : http://confluente.ro/Fizica_iubirii_dan_borbei_

Multumiri Dan Borbei !!!

Dacii si Energia Libera-Rosia Montana-Orase Subterane

energ_7

http://blog.catalindancarnaru.ro/dacii-si-energia-libera-partea-intai/

http://blog.catalindancarnaru.ro/dacii-si-energia-libera-partea-a-doua/

http://www.efemeride.ro/orasul-subteran-al-zeilor-din-rosia-montana

http://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/category/tunele-si-orase-sub-pamant/

Multumiri Codul lui Zamolxis pentru imagini !

61353_433668843432828_883591326_n 1511597_433668780099501_2065585074_n 1549233_433669913432721_1370043584_n 1618467_433668620099517_112309946_n 1620501_433668533432859_600297746_n 1779349_433668386766207_387268229_n 1896859_433667653432947_1081309756_n 1898259_433671056765940_501885138_n 1912472_433671103432602_235493701_n

Trecerea de la a patra, la a cincea rasa radacina -Rudolf Steiner

imagine-controversata-pestera-fantomelor-din-mexic_size6

Următoarele comunicări se referă la trecerea de la a patra rasă-rădăcină (atlanteană) la cea de a cincea (ariană), căreia îi aparţine omenirea civilizată de astăzi. Numai acela care se poate pătrunde de gândul evoluţiei în sensul său cel mai larg şi în întreaga sa însemnătate va putea înţelege această epocă în mod corect. Tot ceea ce omul conştientizează în jurul său este în plin proces de evoluţie. Însăşi facultatea de gândire care caracterizează pe omul actual, omul celei de a cincea rase-rădăcină, este rezultatul unei evoluţii. Se poate spune chiar că a cincea rasă-rădăcină este cea care, în mod progresiv, conduce la perfecţionare forţa de gândire. În prezent, omul ia o hotărâre (în gând) şi abia apoi o pune în practică, ca un efect al propriei sale gândiri. La atlanteeni, această facultate era încă într-o stare de pregătire. Voinţa încă nu pornea din gândurile proprii, ci era influenţată de influxul de gânduri venite de la entităţi superioare. În acest fel, voinţa lor era dirijată din afară. – Dacă reuşim să ne formăm o idee clară despre evoluţie aplicată la fiinţa umană şi să admitem că, în trecut, omul, ca fiinţă terestră, era o fiinţă alcătuită cu totul altfel decât în pezent, atunci vom fi în măsură să înţelegem că fiinţele, despre care va fi vorba în relatarea ce urmează au fost total diferite de ceea ce suntem noi astăzi. Evoluţia la care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi.

Ceea ce am spus în paginile precedente despre a patra rasă-rădăcină, a atlanteenilor, se referă la marea majoritate a umanităţii. Aceasta se afla încă sub comanda unor conducători mult mai evoluaţi decât omul obişnuit, prin capacităţile lor. Înţelepciunea şi puterea de care dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin nici un sistem terestru de educaţie. Ele erau conferite de entităţi superioare care nu făceau parte din lumea pământească. Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a oamenilor să vadă în aceşti conducători fiinţe superioare, mesageriai zeilor. Şi pe bună dreptate, căci nici prin organele de simţ şi nici prin inteligenţa omului nu ar fi putut fi atinse ştiinţa şi dibăcia acestor conducători. Ei erau veneraţi ca trimişi ai lui Dumnezeu şi oamenii primeau de la ei porunci, îndrumări şi învăţături. Fiinţe de asemenea natură au instruit omenirea să deprindă ştiinţa, artele şi fabricarea uneltelor. Aceşti „mesageri ai zeilor“ conduceau uneori ei înşişi comunităţile, iar alteori prin oameni mai evoluaţi, pe care îi instruiau în arta de a guverna. Se spune despre aceşti conducători că „erau în relaţie directă cu zeii“, care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte omenirea. Aceasta era realitatea. Această legătură cu zeii era, de fapt, o adevărată iniţiere şi se realiza în locuri ascunse cu străşnicie celorlalţi oameni. Erau adevărate centre de iniţiere şi se numeau „temple ale misteriilor“. De aici emana întreaga conducere a umanităţii.

Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin urmare, de neînţeles pentru popor, ca şi intenţiile marilor săi conducători. Poporul nu putea, cu ajutorul simţurilor, să înţeleagă decât ceea ce era legat nemijlocit de Pământ şi nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare pentru salvarea lui. Din aceasfă cauză învăţăturile pe care le dădeau conducătorii trebuiau să fie înfăţişate într-o formă care nu semăna cu nimic din cele ce se refereau la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau zeii în relaţia cu „mesagerii“ lor, în centrele de misterii, nu era unul pământesc, iar forma sub care aceşti zei se revelau era, cu atât mai puţin, una terestră… „În nori de foc“ apăreau aceste înalte spirite în faţa mesagerilor lor, pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar omul avea putinţa să îmbrace o formă umană; entităţile ale căror facultăţi depăşeau nivelul uman nu se puteau manifesta decât sub o formă care nu avea nimic asemănător ce ceea ce era pe pământ.

„Mesagerii zeilor“ puteau să primească revelaţiile transmise de entităţile superioare pentru că ei înşişi erau cei mai evoluaţi în cadrul comunităţilor în care trăiau. În cursul perioadelor anterioare de evoluţie, ei dobândiseră facultăţile pe care majoritatea celorlalţi oameni abia de acum înainte urmau să le obţină. Ei erau oameni propriu-zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o formă umană, dar facultăţile lor spirituale şi sufleteşti aveau dimensiuni supraumane. Cu alte cuvinte, erau înzestraţi cu o dublă natură, atât divină, cât şi umană. Trebuie să vedem aceşti mesageri ca pe nişte spirite superioare, care însă puteau să îmbrace o formă umană, spre a fi în mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în evoluţia lor terestră. Adevărata lor patrie nu se afla pe Pământ. – Aceste fiinţe îndrumau pe oameni, dar nu le puteau dezvălui principiile după care îi conduceau; până în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a protosemiţilor, oamenii erau cu totul incapabili să înţeleagă aceste principii. Era necesar ca, mai întâi, în timpul acestei subrase, să se dezvolte facultatea de judecată, forţa gândirii. Iar această forţă nu s-a dezvoltat decât foarte lent şi în mod progresiv. Chiar şi ultimele subrase atlanteene nu puteau înţelege decât foarte puţin principiile după care acţionau conducătorii lor dumnezeieşti. Ei începuseră să presimtă aceste principii. De aceea, ideile pe care le aveau, ca şi legile care guvernau instituţiile lor de stat, erau mai curând presimţite, decât gândite clar.

Principiul conducător al celei de a cincea subrase atlanteene a pregătit această rasă încetul cu încetul pentru ca, mai târziu, după distrugerea a ceea ce am putea numi modul de viaţă atlantean, să poată începe o viaţă nouă, reglată, de astă dată în totuI, de forţa gândirii.

Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri de entităţi de tip uman. 1. Primul grup era alcătuit din acele fiinţe pe care le-am numit „mesageri ai zeilor“; aceştia se aflau pe o treaptă de evoluţie ce depăşea cu mult pe aceea a celorlalţi oameni; ei propovăduiau înţelepciunea divină şi făceau fapte dumnezeieşti. 2. Al doilea grup, mai restrâns, era format din marea masă a populaţiei, la care forţa de gândire era încă într-un stadiu latent, dar care dispunea totuşi de unele facultăţi elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut. 3. Un al treilea grup dispunea de o putere de gândire mai evoluată, dar pierduse complet vechile facultăţi elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili să asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare transmise de „mesageri“. – Al doilea grup de fiinţe umane urma să dispară treptat. Dimpotrivă, al treilea grup a fost pregătit şi educat de fiinţele superioare din primul grup pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin.

Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, marele Conducător, pe care literatura ocultă îl numeşte Manu*, a ales pe cei mai apţi şi i-a pregătit să pună bazele unei noi umanităţi. Cei aleşi, fiinţele cele mai dotate, se aflau din a cincea subrasă. Gândirea oamenilor care făceau parte din subrasele a şasea şi a şaptea căpătase o anumită tentă negativă şi nu mai erau apte să evolueze. – Venise acum timpul să se dezvolte la maximum cele mai bune calităţi ale celor mai buni. Alegerea s-a făcut de către acel mare Conducător, care a izolat pe cei aleşi într-o zonă specială a Pământului – undeva în interiorul Asiei –, punându-i la adăpost de toate influenţele negative care ar fi putut veni de la cei rămaşi în urma evoluţiei sau care decăzuseră. – Sarcina pe care Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care mai înainte abia le presimţeau, fără a le putea înţelege. De acum înainte trebuia ca oamenii să cunoască forţele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. Până atunci, zeii conduseseră omenriea prin „mesagerii“ lor; acum trebuia ca oamenii să ştie entităţile divine. Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind organele de execuţie ale Providenţei.

* Manu, în sanscrită, „cel care gândeşte“; inteligenţă care conduce un ciclu de evoluţie. Tradiţia teosofică vorbeşte de un număr total de paisprezece Manu; până în prezent, omenirea a cunoscut şapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fără naştere“) (NT).

Acest grup izolat se afla în faţa unei hotărâri de mare importanţă. Conducătorul divin se afla în mijlocul lor sub o formă umană. De la aceşti „mesageri divini“, omenirea primea îndrumări şi porunci în legătură cu ceea ce trebuia sau nu trebuia să facă. Oamenii erau instruiţi în ştiinţele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu simţurile fizice. Ei presimţiseră această conducere divină a lumii, o simţiseră în propriile lor fapte; dar o conştienţă clară despre ea nu avuseseră. – Acum, Conducătorul le vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învăţa că tot ceea ce percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile şi că, de acum înainte, ei înşişi, sunt slujitorii acestor puteri invizibile şi, prin puterea propriei judecăţi, vor avea de tradus în practică legile acestora. Oamenii aud acum despre o lume divină, suprapământească. Aud că spiritul invizibil este creatorul şi susţinătorul a tot ceea ce este vizibil pentru om. Până atunci ei îşi ridicau privirile spre „mesagerii“ lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei iniţiaii de natură supraomenească, dintre care unul le vorbea şi le spunea ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar, de acum înainte, ei înşişi erau demni ca mesagerul divin să le vorbească chiar despre zei. Cuvântul pe care acesta îl rostea fără încetare acestui grup de oameni aleşi de el avea o puternică rezonanță: „Voi aţi văzut până acum pe cei care vă conduceau, dar există conducători mai mari pe care voi nu îi vedeţi. Acestor conducători să vă supuneţi. Trebuie să împliniţi poruncile Domnului, pe care nu îl vedeţi, şi să ascultaţi de acela despre care nici măcar nu vă puteţi face o imagine“. Aşa suna, din gura marelui Conducător, noua şi suprema poruncă prin care se instituia, de fapt, cultul unei Divinităti căreia nu-i semăna nici o imagine material-vizibilă şi despre care, din această cauză, nu era îngăduit să se facă nici un fel de chip cioplit. Un ecou al acestei puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea subrasă se regăseşte în cuvintele Decalogului: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele de sub pământ“*.

* Moise, Cartea a doua, Exodul, cap. XX, v. 4.

Alături de marele Conducător (Manu) se aflau şi alţi „mesageri“, pentru a-l asista în executarea dispoziţiilor sale în diferite domenii ale vieţii şi la dezvoltarea noii rase. Întreaga existenţă urma să se aşeze potrivit unei noi concepţii, care vorbea despre o organizare divină a lumii. Gândirea umană trebuia să se îndrepte, pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevăzut. Viaţa este determinată de puteri naturale. Cursul vieţii umane depinde de alternanţa zi-noapte, iarnă-vară, soare-ploaie. Oamenilor li se dezvăluie relaţia între aceste fenomene vizibile şi forţele invizibile (dumnezeieşti) şi felul cum ei urmează să se comporte pentru a reuşi să-şi conducă viaţa în deplin acord cu puterile invizibile. Cunoştinţele pe care le capătă şi întreaga lui activitate trebuie să se orienteze în acest sens. El trebuie să vadă, în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, expresia unei voinţe divine, expresia înţelepciunii lui Dumnezeu. Ceea ce numim astăzi astronomie şi meteorologie erau dezvăluite atunci oamenilor în acest spirit şi li se impunea să-şi organizeze munca şi viaţa morală în aşa fel, încât să le pună de acord cu înţelepciunea legilor divine. Viaţa se desfăşura după porunci divine şi oamenii se străduiau să pătrundă gândirea divină din mersul stelelor, din fenomenele şi manifestările atmosferice etc. Anumite acte de sacrificiuaveau menirea să ajute omului să-şi ducă activitatea în armonie cu voinţa divină. – Manu dorea ca întreaga viaţă umană să se orienteze după lumile superioare. Întreaga activitate omenească, toate instituţiile urmau să aibă un caracter religios. Manu voia, prin aceasta, să pună bazele unui proces care urma să devină o caracteristică a misiunii speciale ce îi era hărăzită celei de a cincea rase-rădăcină. În această nouă perioadă de evoluţie, urma ca omenirea să se deprindă să se conducă singură, cu ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea autodeterminare nu putea da roade decât dacă omul se punea pe el însuşi în slujba forţelor superioare. El trebuia să se folosească intens de forţa sa de gândire, dar, totodată, aceasta avea nevoie să fie sanctificată, cu alte cuvinte, să se intoarcă spre divinitate.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrecea în acele timpuri, este necesar să luăm în considerare faptul că dezvoltarea facultăţii de gândire, care începuse în a cincea subrasă atlanteană, a avut şi o altă consecinţă. Oamenii intraseră în posesia unor cunoştinţe şi a unor meşteşuguri care proveneau din anumite surse care nu erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind sarcina sa specifică. Aceste cunoştinţe şi meşteşuguri erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin modul în care oamenii le primiseră, aceştia credeau că vor putea să le pună în slujba egoismului şi a poftelor personale*. Una din aceste cunoştinţe, de exemplu, era referitoare la foc şi la utilizarea lui în lucrările oamenilor. În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forţa vitală pentru nevoile lor. Dar pe măsură ce timpul trecea ei aveau o putere din ce în ce mai mică asupra acestei forţe; de aceea, se simţea tot mai mult nevoia utilizării de unelte şi instrumente făcute din materiale nevii. Dar pentru prelucrarea lor era nevoie de foc. Situaţia era asemănătoare şi pentru alte forţe ale naturii. Drept urmare, oamenii sunt nevoiţi să se deprindă cu utilizarea acestor forţe, fără a fi însă conştienţi de originea lor divină. Şi, de fapt, aşa şi trebuia să fie! Căci omul nu trebuia să fie constrânsprin nimic să facă o legătură între lucrurile obţinute prin forţa sa de gândire şi ordinea divină a lumii. Dimpotrivă, prin gândire, el trebuia să facă aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intenţia marelui Conducător, Manu, era să conducă pe oameni astfel, încât în mod independent să facă asemenea legături, stabilind o relaţie între aceste lucruri şi ordinea superioară a lumii ca urmare a unei necesităţi lăuntrice. Oamenii puteau, ca să spunem aşa, să decidă singuri dacă voiau să folosească cunoştinţele dobândite în propriul lor interes sau, dimpotrivă, să le consacre cu religiozitate în slujba lumilor superioare. – Dacă, înainte vreme, omul era obligat să se considere părtaş al conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, fără a avea nevoie să folosească forţa gândirii, de acum înainte, el era în situaţia de a putea folosi forţele naturii fără a-şi îndrepta gândurile spre divinitate. – Nu toţi cei selecţionaţi de Manu erau corespunzătari pentru acest scop, ci numai un grup foarte restrâns. Numai din rândul acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase-rădăcină. El i-a adunat şi s-a retras cu ei, pentru a-i pregăti şi perfecţiona, în timp ce restul s-a amestecat cu ceilalţi oameni existenţi. – Din acel mic nucleu de oameni grupaţi în jurul lui Manu derivă tot ceea ce constituie încă, până in zilele noastre, adevăraţii germeni ai progresului existenţi în actuala a cincea rasă-rădăcină. Aceasta explică faptul că există două caracteristici care jalonează întreaga evoluţie a acesteia. Una este proprie celor care sunt însufleţiţi de idei superioare, considerându-se ca nişte copii ai unei puteri divine cosmice; alta reprezintă pe cei care pun totul în slujba intereselor personale şi a egoismului.

* Deocamdată nu este permis să fie revelată în mod public originea acestor meşteşuguri şi cunoştinţe. Din acest motiv, un anumit segment din Cronica Akasha nu poate fi divulgat. (Nota autorului).

Acest mic nucleu a rămas în jurul marelui Manu până când a acumulat suficientă forţă pentru a acţiona acum spiritul cel nou şi până când membrii săi au fost apţi să plece pentru a duce acest mesaj umanităţii constituite din restul raselor precedente. Acest nou spirit a fost primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, după gradul de evoluţie pe care l-au putut atinge în regiunile unde trăiau. Vechile trăsături de caracter încă prezente s-au amestecat cu ceea ce trimişii lui Manu aduceau în diversele pării ale lumii. Prin aceasta s-au format noi culturi si civilizatii.

Personalităţile cele mai dotate din grupul marelui Manu au fost alese să fie iniţiate, încetul cu încetul, direct în înţelepciunea sa divină şi să devină învăţători ai celorlalţi. În felul acesta, vechilor mesageri divini li se alătură acum o nouă categorie de iniţiaţi, care şi-au dezvoltat forţa lor de gândire exact aşa cum o dezvoltaseră contemporanii lor într-un mod terestru. Vechii mesageri divini – ca şi însuşi Manu – nu dispuneau aceasta. Evoluţia lor aparţinea lumii superioare. Ei au introdus în condiţiile terestre înţelepciunea lor superioară. Ceea ce aduseseră omenirii era un „dar de sus“. Până către mijlocul perioadei atlanteene, oamenii nu erau în măsură a înţelege prin propriile lor forţe ce sunt poruncile divine. Acum – în cursul perioadei descrise – ei trebuiau să devină apţi pentru acest lucru. Gândirea terestră se putea ridica până la conceptul de divinitate. În felul acesta, iniţiaţi umani se alătură celor supraumani. Aceasta înseamnă o mare cotitură în evoluţia omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltată facultatea de a sesiza dacă cei care îi conduceau erau mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau aceştia se impunea în faţa lor ca fiind intervenţia însăşi a lumilor superioare şi purta pecetea originii divine. Graţie puterii lor, mesagerii din perioada atlanteană erau consideraţi ca entiţăii sacre înconjurate de strălucirea pe care le-o conferea puterea lor. Oamenii iniţiaţi, care au apărut mai târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca şi ceilalţi. Dar ei au rămas, în orice caz, în legătură cu lumile superioare, iar revelaţiile şi apariţiile mesagerilor divini pătrund până la ei. În cazuri cu totul aparte, când apare o necesitate superioară, recurg la anumite forţe care le vin de sus. Ei săvârşesc atunci acte pe care oamenii nu pot să le explice prin legile cunoscute de ei, considerându-le din această cauză, pe bună dreptate, drept minuni. – În toate aceste cazuri, scopul urmărit de forţele superioare este acela de a aşeza omenirea pe picioare proprii şi de a dezvolta complet forţa ei de gândire. – Iniţiaţii-oameni sunt astăzi mediatori între popor şi puterile superioare şi, numai prin actul iniţierii, ei devin apţi să intre în relaţie cu mesagerii divini.

La începutul celei de a cincea rase-rădăcină, aceşti oameni iniţiaţi, sfinţii învăţători, devin conducători ai restului umanităţii. Marii preoţi-regi din trecut, pe care istoria nu-i consemnează, dar despre care avem mărturia legendelor, aparţin acestei categorii de iniţiați. Mesagerii divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestră, cedând conducerea iniţiaţilor, a oamenilor iniţiaţi, cărora, însă, le dau în continuare asistenţă cu sfatul şi cu fapta. Dacă lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul nu ar fi reuşit niciodată să-şi folosească în mod liber forţa de gândire. Lumea este condusă de o putere divină, dar omul nu trebuie să fie contrâns să o recunoască; el trebuie să se convingă şi să o înţeleagă singur, prin reflectare liberă. Dacă omul ajunge la acesi nivel, iniţiaţii îi dezvăluie treptat secretele lor. Totul se face, însă, cu încetul, în mod progresiv. Întreaga evoluţe a actualei rase-rădăcină, a cincea, constituie un lung şi lent proces spre acest scop final. La început, Manu conducea el însuşi grupul de oameni selecţionat, aşa cum se conduce un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se transmite oamenilor iniţiaţi. Încă şi astăzi, progresul constă într-un amestec de conştienţă şi inconştienţă din acţiunile şi gândirea oamenilor. Numai către sfârşitul perioadei celei de a cincea rase-rădăcină, adică în cursul subrasei a şasea şi a şaptea postatlanteene, se va forma un număr suficient de mare de oameni apţi să primească aceste cunoştinţe şi, abia atunci, li se va putea dezvălui în mod public iniţiatul cel mai mare. Acest iniţiat din rândul oamenilor va putea prelua conducerea supremă aşa cum o avea marele Manu la sfârşitui celei de a patra rase-rădăcină. Astfel, opera de educaţie a celei de a cincea rase-rădăcină constă în a aduce o mare parte a umanităţii contemporane în stare să urmeze în mod liber un Manu de esenţă umană, după cum o făcuse Manu de esentă divină, rasa-germene a acestei a cincea rase-rădăcină.

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA011/GA011_04.html

Schita sufletului -Bashar

1-cf50a537dc

O lucrare foarte interesanta, ca abordare, a principiului cosmic ,merita citita ,vorbeste si despre alegere,liberul arbitru si multe altele  …click pe link-ul de mai jos

http://www.scribd.com/doc/112290900/Bashar-%E2%80%93-SCHITA-SUFLETULUI

Alchimia divina -Vindecarea spirituala-Dumitru Ioan Branc

Tot ce se intampla acum ,sunt doar constrangeri, pentru a ne gasi divinul din noi si pentru repunerea in drepturi a identitatii poporului roman ,recunoasterea identitatii , Sacralitatea Dacica …Zamolxe asteapta sa vorbeasca tuturor romanilor…..Cum poti sa nu-ti iubesti tara ? cand esti facut din pamantul acesta ….Ioan Dumitru Branc