Dansurile românești -Tradiții și primordialitate-Simbolism -Lada cu zestre a românilor

Doina-Timisului

În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, dansul circular a fost extrem de răspândit: el era practicat pretutindeni de vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât – prin încingerea jocului în jurul hoitului / leşului prăzii – fie pentru a asigura înmulţirea vânatului; în ambele cazuri, continuitatea cu ideologia religioasă vânătorească a fost evidentă. În plus, ‘solidaritatea mistică’ între grupul vânătorilor şi vânat lasă să se presupună existenţa unui anumit număr de ‘secrete ale meseriei’ în posesiunea exclusivă a bărbaţilor; asemenea ‘secrete’ erau comunicate adolescenţilor prin intermediul iniţierilor. Dansul circular (reprezentat de artiştii Epocii Pietrei în peşteri) ilustrează admirabil persistenţa riturilor şi a credinţelor preistorice în culturile arhaice. Un anumit număr de mituri erau familiare populaţiilor paleolitice, în primul rând miturile cosmogonice şi miturile de origine (ale omului, vânatului, morţii, etc). Un mit cosmogonic punea în scenă apele primordiale şi creatorul – antropomorf sau sub formă de animal acvatic – plonjând în fundul apei pentru a aduce materia necesară creării lumii; enorma difuziune a acelei cosmogonii şi structura sa arhaică indică o tradiţie moştenită din cea mai veche preistorie. La fel, miturile, legendele şi riturile în legătură cu urcarea la cer sau ‘zborul magic’ au fost universal atestate; or, acele mituri erau solidare cu experienţele extatice specifice şamanismului şi arhaismul lor este indubitabil. Tot atât de răspândite au fost miturile şi simbolurile curcubeului şi ale replicii sale terestre – puntea – legături prin excelenţă cu lumea de dincolo. Putem, de asemenea, să presupunem existenţa unui ‘sistem’ cosmologic articulat, pornind de la experienţa fundamentală a unui ‘centru al lumii’, în jurul căruia s-a organizat spaţiul. Tot astfel, e greu să ne imaginăm o societate de vânători lipsită de mituri asupra originii focului – cu atât mai mult cu cât majoritatea acelor mituri puneau în evidenţă activitatea sexuală – şi în fine, trebuie ţinut seamă de experienţa sacralităţii cerului şi a fenomenelor atmosferice: era una din rarele experienţe ce revelau spontan ‘transcendenţa’ şi maiestatea, în plus, ascensiunile extatice ale şamanilor, simbolismul zborului, experienţa imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutăţii contribuind şi ele la consacrarea spaţiului celest ca sursă şi locuinţă prin excelenţă a fiinţelor supraumane: zei, spirite, eroi civilizatori; dar tot atât de importante şi semnificative erau şi ‘revelaţiile’ nopţii şi ale tenebrelor, omorârea vânatului şi moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate ale membrilor tribului. Un rol decisiv au avut valorizările magico-religioase ale limbajului; anumite gesturi puteau să indice epifania unei puteri sacre sau a unui ‘mister’ cosmic: gesturile figurilor antropomorfe erau încărcate nu numai de semnificaţie, ci şi de putere. Ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domina, importanţa acelui complex religios explicându-se prin amintirea erei glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de ‘rai al vânătorilor’: un timp de aur, într-un rai terestru în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau practic necunoscute; exact acea lume încercau oamenii s-o reactualizeze în timpul anumitor sărbători, când legile şi interdicţiile erau suspendate”. (Despre o aşa veche atitudine, dramaturgul Englez William Shakespeare a afirmat: “Nimic nu e în sine bun sau rău dar gândurile noastre îl pot face să devină astfel”). Dansul circular al vânătorilor din jurul vânatului capturat s-a transmis tuturor beneficiarilor din trib – celorlalţi bărbaţi care n-au participat la vânătoare, femeilor şi copiilor care aşteptau încheierea vânătorii – fiind universal recunoscut sub forma horei. În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a consemnat: “Prin cercul în care se executa dansul magic era sugerat simbolul soarelui dătător de viaţă (rotit în sens invers mişcării soarelui, îl desfăşurau participanţii la dansul focului); pentru cultul lunii – ocrotirea feminităţii – s-a adoptat simbolul spiralei: oamenii din neolitic au simţit dansul ca pe o forţă a naturii care izvora din propriul lor corp”. Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că are forţe magice: el reprezenta forma soarelui; ghirlandele, cununile, coroanele, colierele, brăţările, inelele, centurile, etc. nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere de forţele răului, ce nu pot trece peste graniţa imaginară – fără sfârşit şi fără început – reprezentând infinitul (tradiţia dansului în care oamenii se ţin de mâini sau pe după umeri alcătuind hora având aceeaşi semnificaţie). Conform dicţionarelor, “hora” este vechi dans popular – strămoşesc – cu ritm în general domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc; horele sunt răspândite în toată România, având şi semnificaţia de “coroană boreală”. În raport cu scurgerea anului, la solstiţiul de vară, maica Drăgaica este Sânziana – tânără / matură – transformările sale celebrate în Nedei / anagramă ca aliteraţia Indiei, fiind amintirea matriarhatului, când era Kirke / Ghirghe, cu dans încerc (numele popular al sărbătoririi vara a Drăgaicei – “a dragii mame” – Ana / Ioana era Sânziana); crucea încadrată în cerc era simbolul străvechi al Pământului / Gheiei, pe lângă pătrat, în Antichitate preotesele Gete care slujeau soarelui celebrând-o pe Marea Mamă de exemplu prin dansuri şi cântece în hora Ciuleandra, în secolul I î.C. istoricul Diodor Sicul indicând că horele erau tipice Hiperboreilor (ele reflectând cultul spiralei solare din Epoca Pietrei – simbol ascensional – în hora deschisă dansatorii fiind conduşi într-o spirală reprezentând urcarea la cer: un concept şamanic). Este de ştiut că motivul spiralei întâi a fost cunoscut Danubian şi mult ulterior – via insulele Mediterane – în Egiptul horelor pentru Hor / Horus iar după cum a arătat academicianul N.Iorga în 1936, un ritual horit în spaţiul Român era denumit Kolo (o stranie rezonanţă a numelui Zeiţei Kalî din India), când în timpul dansului oamenii se înfrăţeau magic: horele în spirală creau senzaţia unui enorm corp, pulsând de viaţă şi de energie radiantă. La origine un dans sacru, hora se juca mai ales la răsărit, în sensul mişcării aparente a soarelui pe cer; ridicarea mâinilor în dans, iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui – o formă de adulaţie – iar baterea pământului cu piciorul era un act prin care glia era fertilizată cu energie solară. Hora era un act magic, menit să alunge şi întunericul, să risipească tenebrele şi să invoce lumina izvorâtă din soare: “ochiul divin”. Conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, denumirea horeiCiulandra a preoteselor soarelui provenea de la jertfele făcute, precum ale cerbilor (Constantin Olariu în “Migraţia Nordică” a scris că “cerbul în română vine din limba vorbită prin mileniul V î.C. şi care se regăseşte în sumeriană astfel: cer = lumina zilei, bu = bou, având înţelesul de taur ceresc ce vine să aducă fertilitate şi prosperitate pe pământ”); mult timp, cerbul a fost cel mai vânat animal (ca reprezentant însemnat al fecundităţii, cerbul era totodată animal funerar şi călăuzitor al răposaţilor, omorârea sa fiind solidară simbolic cu moartea tragică a eroilor). Dr. Mircea Eliade în “Indo-arieni, fino-ugrieni, altaici” a scris că vânătoarea unui cerb miraculos / solar – ştiut drept “cerbul de aur” în N Indiei – făcea parte din miturile nomazilor Asiei Centrale “desigur solidare cuarta lor, în care motivul dominant este constituit de scene de vânătoare: cerbi zburând în galop, grifoni înaripaţi ucigând mufloni, păsări de pradă sărind asupra cerbilor şi muflonilor, etc. Vânătoarea unui cervideu ducea la descoperirea şi la cucerirea unui teritoriu, reactualizând un mit al originii: strămoşul mitic – carnasierul – urmărea un cervideu şi cucerea patria viitoare a descendenţilor săi. Popoarele stepelor eurasiatice, locuind în zone periferice în raport cu centrele de înaltă civilizaţie, au păstrat timp mai îndelungat tradiţii arhaice asemănătoare”.

 
Marile stepe din apusul coridorului Pamir – Altai

Taurolatria a fost atestată în India vedică, Sumer / Sumeria, vechiul Egipt, Creta minoică, ş.a.: taurul roşcat pentru Şiva, taurobolia – sacrificiul ritualic de tauri – în cinstea lui Mitra / la vechii Iranieni, tiara cu coarne de taur a regilor Sumeriei / Sumerului, taurul Apis / Hapi la Egiptenii vechi pentru Osiris, capul de bour / taur pe emblema Moldovei, etc. (bivolul – Ardelean zis şi “ghibol” – este o rudă a boului); de exemplu, în vechiul Egipt se ştia că taurul sacru Hapi / Apis s-a născut dintr-o vacă fecundată de raza solară a lui Ră. În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a dezvoltat tema: “Unul dintre elementele de unitate ale tuturor religiilor proto-istorice din aria asiatico-afro-europeană era ansamblul Cer pluvios – taur – Marea Zeiţă; fără îndoială, accentul cădea pe funcţia genezic-agrară a zeului taurin-uraganic. Ceea ce se venera nu era caracterul celest, ci virtuţile fertilizante. Sacralitatea deriva din hierogamia cu Marea Mamă agrară. Esenţa celestă era valorificată genezic: Cerul era regiunea unde ‘mugeau’ trăznetele, se adunau norii şi se asigura rodnicia holdelor, făcând posibilă continuitatea vieţii pe pământ. Divinităţile orientalo-mediterane erau înfăţişate sau omagiate cu atribute taurine. Singura divinitate a Cerului pluvios şi a fecundităţii care a izbutit să-şi păstreze autonomia, în pofida hierogamiei cu Marea Zeiţă, a fost acelaşi care a evoluat pe linia suveranităţii: cel care (după Epoca Pietrei), alături de fulger şi-a păstrat sceptrul, rămânând garantul ordinii universale, păzitor al normelor şi încarnare a legii: Zeus”. PorţileCerului erau norii, pe care horele îi adunau sau împrăştiau – în funcţie de anotimpuri – căci horele deschideau ori închideau Porţile Cerului, pentru a îngădui comunicarea sau chiar trecerea zeilor. Spirala de altfel e caracteristică galaxiilor, inclusiv Căii Lactee – în care este sistemul solar – având aceeaşi formă:

Hora – o denumire evident înrudită cu Gherga-nul Hor / Horus – destăinuia în simbolismul ei primar unirea jucătorilor ca pe cea cu divinitatea tutelară imaginată în centru, legănarea domoală a horitorilor denota drumul parcurs pe cer de soare şi lună, baterea pământului cu piciorul traducea contactul cu Zeiţa-Mamă, chiuiturile peste horă erau relicvele incantaţiilor către Cer, starea de magie fiind a părtaşilor aceluiaşi destin mitic, acceptat brav şi senin; e interesant că pentru “a sforăi” mult timp s-a utilizat “ahorăi”: răsuflarea zgomotoasă din somn era asimilată cu sunetele horei extenuante (în vremurile străvechi dansată bucuros fără instrumente muzicale). În Epoca Pietrei, hora era elementul de legătură între Cultul Zeiţei Mamă şi Cultul Solar, fiind expresia colectivă a spontaneităţii creatoare. Verbul “a hori” e derivat de la “horă”, semnificând “a cânta / din gură sau fluier” dar şi “a striga strigături” în timpul jocului (corul / “chorus” derivă din horă); în vechea Greacă, “horas” era zona / regiunea agricolă ce asigura hrana aşezării. Nedeile Epocii Pietrei – sau rugile – la care horele nu lipseau, mai există şi azi în Banat (acum la hramurile bisericilor): o dată pe an, rudele şi prietenii se adună nu numai pentru a petrece, ci mai ales pentru împărtăşirea faptelor fiecăruia, supuse neamului spre autentificare.
Despre împărtăşire (practicată nu doar acum – inclusiv pe la rugi – ci din marea vechime), profesorul Mircea Eliade s-a referit în articolul “Lucruri de taină…” astfel: “În societăţile aşa-numite ‘primitive’, orice secret era o primejdie. Lucrul tăinuit devenea – prin simpla lui tăinuire – primejdios omului şi colectivităţii. Un ‘păcat’ era un fapt grav, desigur; dar un ‘păcat’ nemărturisit – ţinut ascuns – devenea un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţau cu timpul întreaga comunitate; de aceea, când se întâmpla vreo nenorocire – când dispărea vânatul, nu ploua sau se pierdeau bătăliile – toţi membrii colectivităţii se grăbeau să-şi mărturisească ‘păcatele’. Confesiunea se făcea – de obicei – înaintea sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc). În timp ce bărbaţii vânau ori se luptau, femeile rămase acasă îşi mărturiseau păcatele – nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor. De aceea, societăţile arhaice şi ‘primitive’ nu cunoşteau secrete ‘particulare’; fiecare ştia despre vecin tot ce se referea la viaţa sa intimă (ştiau lucrurile acelea nu numai prin confesiunile ‘păcatelor’, ci prin însuşi felul de a trăi – de fiecare zi – al oamenilor din jur). În asemenea societăţi nu existau secrete personale; cu o formulă cam prea accentuată, s-ar putea spune că oamenii erau transparenţi unul faţă de altul. Tot ce făceau şi tot ce însemnau ei în cadrul comunităţii era mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi; iar atunci când un individ săvârşea ceva, se grăbea să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare. În asemenea societăţi arhaice şi ‘primitive’, secretul era exclusiv dogmatic, niciodată episodic; cu alte cuvinte, anumite lucruri erau păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi – dar acele lucruri nu se refereau la viaţa profană a individului (cine era, unde se ducea, ce ‘păcat’ a săvârşit, etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceia păstrau anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică şi care n-o comunicau decât tinerilor, printr-o ceremonie de iniţiere; tot ce cădea însă în sfera existenţelor individuale, tot ce depindea de om ca atare – era public sau era făcut public prin confesiunile orale: stare socială, vocaţie, origină, intenţii, etc. ‘Primitivii’ nu acceptau să confere întâmplărilor profane o stare de taină, ce nu era firească şi necesară decât realităţilor sacre; secretul era firesc şi obligatoriu numai atunci când se referea la lucruri sacre şi la teorii metafizice (pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia, ‘primitivii’ – ca şi popoarele de cultură arhaică – aveau concepţii metafizice foarte coerente, deşi erau formulate prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii, etc). De aceea, orice întâmplare profană ‘prea umană’ ce încerca să se ascundă, să devină tainică, se transforma într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivea lucrurilor din acea lume. Calitatea de taină nu putea fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acel ‘secret profan’ într-un izvor negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum era un sacrilegiu tratarea realităţilor într-un mod profan – tot aşa era un sacrilegiu acordarea lucrurilor profane valoare sacră; într-un caz şi în celălalt, era o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum era logica primitivă), o răsturnare de valori aducea după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică; universul era solidar cu omul. De aceea, secretul era o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbura ritmurile cosmice, provoca secetă, nenoroc la pescuit, etc”.

Până în secolul XIX, în zona Gherdap şi S Ardealului a rămas foarte populară “turca” (peste arhaica “gurga”), devenită “ţurca”: hora jucată iarna în centrul căreia era junele mascat în cerb / căprioară (înlocuirea fiind în timp cu capra). Turca – mascată – murea simbolic de Anul Nou. Denumirea de “ţurcă” era folosită pentru căciula mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană; sensul comun, acelaşi ca şi pentru ţurţur, era de la măscăriciul (tânărul cu masca, ştiut ca gogoriţă / sperietoare) având căciula ascuţită – corespunzând reprezentării Muntene pentru barză – şi părul lung: ca “zurzuri” erau ştiute ornamentele iar ca “zorzoane” erau ştiute podoabele. Cu denumirea de ţurcă s-a perpetuat şi un joc folosind 2 joarde / beţe – o joardă scurtă şi ojoardă lungă – ascuţite la capete, joarda scurtă pusă deasupra unei gropiţe fiind încercat de aruncat cât mai departe cu ajutorul joardei lungi (se practica la sărbătorile când se dansa gurga / turca, a celor având capetele acoperite cu căciulile ascuţite ţurcane). Hoina / oina este un joc în care joarda scurtă de la ţurcă a fost înlocuită cu un ghem şi disputat pe echipe; la început, se juca mai ales de vânători şi era legat de războinicii lunii martie – ale căror cete horeau la schimbarea de An – apoi consolidându-se în aprilie, prin deschiderea ciclului pastoral (la o lună după echinocţiul de primăvară, moment ulterior creştin ştiut ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe): hoina / oina – joc de An Nou – a păstrat astfel termeni specifici păcurarilor / păstorilor (ca de pildă căpitanul echipei e “baci”, băţul / bastonul e “bâtă”, intrarea în teren e la “strungă”, jucătorii de la prindere sunt “pascari” / de la păscut, etc). Similare cu oina – al cărei nume legat de oi, ca joc practicat mai ales de păcurari / ciobani, e evident – sunt “lapta” (cu atestare Medievală în Novgorod / Rusia) şi modernele “cricket”, “baseball”, etc.; ţurca şi oina se joacă oficial şi azi (sunt printre cele mai vechi jocuri din lume şi sunt specific Române).
În secolul XIX, academicianul Petriceicu Haşdeu a consemnat că – mai ales în Bănie – la 1 martie era sărbătoarea de Dragobete (mai recent mutată cu 5 zile, acum în 24 februarie); lingvistul Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), de origine Evreiască, a propus analogia denumirii cu “dragu-bete”, sufixul “bete” folosit în Oltenia semnificând “adunare, mulţime” – regăsit în prefixul unor aşezări din Israel ca Bet Gherga, Betleem, Betsaida, Betania, etc. – iar etnologul Basarabean Ovidiu Focşa a precizat despreDragobete / “Granguru” că era “un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Acea sărbătoare marca revigorarea naturii şi a omului care – cu acea ocazie – se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată a trecerii la anotimpul de primăvară când durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea ce descreştea, ca dovadă fiind şi zilele mai însorite. Se pare că – în această perioadă – păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura; era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea ei, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”. Dr. Nicolae Constantinescu în “Dicţionar onomastic românesc” din 1963 trata cuvântul Dragobete şi ca substantiv comun, însemnând “gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cunoscut sub numele de tărtăriţă” (“Cicindela Campestris”). În 2007, etnograful Basarabean Marcel Lutic a indicat că unii filologi au legat prefixul sărbătorii de Anticul “trago” ce însemna “ţap”, arătând că “unele legende româneşti îl prezintă pe Iovan Dragobete ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoare erau elemente referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la frig la cald, de la întuneric la lumină, reprezentate prin focurile aprinse în afara aşezării, horele flăcăilor şi fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristică sărbătorii, descântecele cu spor, îmbrăţişările şi sărutările de după goane rituale, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transformau adesea în logodne”. Rădăcina “drag” s-a regăsit în proto-Slavul “*dorgъ”, proto-Germanicul “*draganan”, etc. (toate cu înţelesul de “a atrage” / în proto-Indo-Europeană fiind “*dʰerāgʰ”, etimologic în legătură de Gherăgh / Ghergă): Draga provenea din Garga,Dragu provenea din Ghergu (pe lângă drag, în aceeaşi rezonanţă lingvistică Gherga fiind şi termeni agricoli ca grădină, gard, etc). În 2008, Aurelia Diaconescu de la Muzeul Mureş a scris: “Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice, fiind prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii pusă sub semnul unei zeiţe mitice, ca ziua constituirii perechilor atât pentru oameni, cât şi pentru păsări. Pe lângă valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte – alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie – din cultul marii zeiţe a fecundităţii. Dragobetele – zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre – este un zeu pastoral câmpenesc, codrean, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale al dragostei fireşti. Arhaicul Dragobete şi străvechii zei Greci se asemănau”. Femeile tinere / fetele strângeau apă din omătul netopit şi se spălau pe cap cu ea, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor (dacă în martie nu mai era nea, foloseau apa de izvor); cel mai adesea spuneau glume cu substrat erotic şi fugeau spre aşezare în goana numită “zburătorit”, băiatul urmărind fata care îi era dragă: dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă, având loc o îmbrăţişare şi sărut lung în văzul tuturor, ca începutul ce le semnifica logodna (sărbătoarea de Dragobete se ţinea şi la echinocţiul de primăvară, când apărea Drăgaica / protectoarea grânelor, atunci fiind Ziua Cucului, pasăre ce prin cânt vestea egalitatea zilei cu noaptea). Dr. Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea Bucureşti, a scris în 2008: “Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Acest obicei a fost specific locurilor locuite de traci iar acum se regăseşte la români”. Periniţa – dans al sărutului specific Românesc, jucat în horă – este o formă a supravieţuirii străvechilor practici orgiastice; inclusiv în islam, “hourele” sunt virginele din Rai. În Turcia actuală se pot vedea răspândirea celor mai populare dansuri (“horon” din regiunea Pont – cu numele Grec “horoi” – fiind “hora” din regiunea Europeană / fostă Tracă, respectiv hora Română):…Sursa articol :http://origineagherga.blogspot.ro/2012/11/horele.html

festivalul-national-de-folclor-stiri-turism

Sus la Cheia Raiului

bucegi_3016_13a

 

babele-muntii-bucegi-romania-la-pas

Sus la Cheia Raiului

Buna ceata mi-e adunata
Tot de sfinti de aceia sfinti
Si-mi citeau, prooroceau,
Si-mi citeau de Dumnezeu
Si pe Dumnezeu nu-l stiu.
– Iar Ion Sint-Ion
Din gura asa graia…
Voi cititi, proorociti,
Si-mi cititi de Dumnezeu
Si pe Dumnezeu nu-l Stiti,
Iar eu viu si bine-l stiu
Jos la Cheia Raiului
In Stilp de Cheatra mi-e-nCheiat.
– D-unde Sfintii c-auzea,
Ei saltara si zburara,
Sus mai sus se ridicara,
Cu norii s-amestecara,
Jos mai jos ca se lasa,
Pe stilp de cheatra cadea;
Cind acolo c-ajungea
Carti pe brate ca-si lua,
Si citea, proorocea,
De trei zile si trei nopti,
Stilp de Cheatra in Patru Creapa
Iata Dumnezeu ca Scapa.”
“O ceata de sfinti marunti

Lerului Doamne, Domn din ceriu,

Intreba de Dumnezeu
Intrebara, nu-l aflara,
Dar Ilie bine-l stie…
Si-mi graira si mi-l spuse…
Vedeti voi cea Stana de Peatra,
De departe sa-mi cadeti,
De-aproape sa va rugati,
Peatra in Patru s-o Faceti,
Dumnezeu de-acolo naste,
Dac-o naste-l veti cunoaste,
In aripioare sa-l luati,
Sus mai sus sa-l ridicati
Sus mai sus la lighion
Ca-acolo-i sfintu Ion…”
Ca Dumnezeu ca preainalt

Pe mine, Ion Sint-Ion m-o lasat
Sa Masur pamintu,
Pamintu cu umbletu
Si Ceru cu stinjenu…”
“Pe fetele muntilor

Sus in telia zorilor,
Nu e telia zorilor,
Ci-i de-o Dalba Manastire.
Mare-i mare pe picioare,
Pe Noua Stilpuri de ceara
Si pe-atitia de tamiie
Cu usciorii de faclie,
Da-i purcesa de demult,
Din afara-i muschiu prins,
Pe dinlontru-i zugravita,
Zugravita aurita…”
Sa faca Manastire mare

Cu Noua Usi, cu Noua Altare,
Cu Noua Raze de sub Soare.”

România, vatra Europei – Despre primordialitatea locuirii,limbii și alte elemente ..

 

olar

Dovezi istorice incontestabile ne demonstrează că aici, în spațiul carpato-danubiano-pontic este leagănul culturilor europene. Și când spunem aceasta vorbim despre un număr impresionant de descoperiri ce vorbesc despre o primordialitate a locurii, a scrisului, a artei prelucrării ceramicii și a metalelor.

Desigur, o istorie care ar transforma România dintr-o țară de mâna a treia în leagănul civilizațiilor europene și numai, deranjează multe interese străine, în virtutea cărora se duce o aprigă luptă de distrugere sau de îngropare a entității noastre și a istoriei acestor meleaguri.

Adevărul iese însă la lumină tot mai mult și datorită muncii de o viață pe care cercetători precum domnul Gabriel Gheorghe, invitatul acestei emisiuni, au făcut-o!

România, vatra Europei

Ideea Daciei la Români, în decursul secolelor

 

Țara Zeilor, prima cultură a neamului omenesc

TZ_2

Pentru a ne cunoaște istoria străveche avem la îndemînă date și fapte demne de încredere și pline de învățăminte despre strămoșii noștri care s-au perindat pe toriștea carpatină timp de peste 40 de milenii, lăsînd în urma vremurilor pentru cei ce vor veni, legende, mituri și ziceri ce ar lumina și cel mai întunecat ungher al pămîntului, însă nu și scăfîrliile istoricilor și lingviștilor mioritici actuali. Din traista veleaturilor de demult voi scoate dovezi epigrafice venite de la grecii din vechime cît și de la latini, scăpate de urgiile timpului și ura nemărginită a celor ce s-au străduit cu o furie de neînchipuit să ne scoată pe vecie din istoria Europei și a lumii. Spațiul carpatin, luat într-un sens geografic foarte larg, ca matcă de cultură și civilizație, de unde au roit timp de milenii mai multe grupuri de populații către alte tărîmuri, era cunoscut din cea mai înnegurată antichitate ca Țara Zeilor sau ,,locul unde s-au născut zeii” fiind un ținut sfînt sau o Țară Sfîntă.
     Poetul grec Pindar (518-438 î.e.n.) în Ode Olimpiane și Pythiane îl amintește pe confratele Pherenicos din Heracleea, ce a trăit însă în vremuri mult mai vechi lăsîndu-ne scrise versurile: ,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Tot în aceste ode ale lui Pindar mai găsim legenda potrivit căreia, Troia a fost înălțată de hiperboreenii conduși de Eac împreună cu zeul Apolo, iar după ce au isprăvit munca s-au întors toți în baștina din nordul Istrului. Ori aceste mituri arată că în secolele VIII-V î.e.n. în lumea grecilor era convingerea de neclintit că la nord de Istru unde locuia neamul hiperboreenilor, era și ținutul unde s-au născut zeii și însăși neamul omenesc, iar unele divinități încă mai sălășluiau în aceste tărîmuri pline de mister; deci Țara Zeilor era Țara Sfîntă, așa cum găsim scris de mai multe ori pe tăblițele de plumb. Pînă și această ,,ciudățenie” dovedește că felul meu de a citi tăblițele este cel corect și bun, chiar dacă despre el, unele lepre spun că este ne-bun.  
     Un alt autor de același neam, Pseudo-Apollodor (secolul II-I î.e.n.) în lucrarea Biblioteca (II,II.5,11 şi 119,120), scrie că ,,muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Neagră. Nu există nici un motiv pentru a face altă legătură şi a căuta muntele Atlas în “Atlantida”, textul dezvăluindu-ne că pe Acropole deja se lucra drăcește (adică elinește) la falsificarea istoriei și mitologiei lumii de atunci, astfel ca grecii cei pretinşi pricepuți și isteți să apară moțul lumii în tot și în toate, iar ceilalți (și în special geții) pe nicăieri.
     Aceste mituri au dăinuit în cultura antichității ca un adevăr ce nu putea fi pus la îndoială, fiindcă este reluat de către Diodor din Sicilia (80-20 î.e.n.) în scrierea Biblioteca istorică, Cartea III, LX, unde găsim o legendă ce ne spune cum a fost împărțit pămîntul după zidirea lui între cei doi titani, Atlas și Cronos astfel: ,,După moartea lui Hyperion – se povesteşte – fiii lui Uranos şi-au împărţit între ei domnia. Cei mai vestiţi au fost Atlas şi Cronos, Atlas a primit domnia de lîngă Ocean (Marea Neagră), iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanţi. Atlas şi-a dat numele său şi celui mai înalt munte din ţara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mişcărilor cereşti, împărtăşind oamenilor şi teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pămîntul… Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult – pare-se – pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara lor… Atlas avu şapte fiice, cărora – după numele lui – li s-a dat un nume comun, Atlantide… Au fost aşezate pe cer şi au primit numele dePleiade.” Iscusitul grec ne spune că neamul de lîngă Ocean sau Marea Neagră cum este dovedit din descrierea geografică a ținutului, se numește ,,atlanți”, după întemeietorul țării și a neamului (titanul Atlas), însă atît el cît și ceilalți antici au folosit numele de hiperborean. În altă parte a lucrării ne precizează ce se înțelegea atunci prin marea de lîngă lacul Meotic (Marea de Azov) – numită ,,Ocean” – scriind că:,,regiunile udate de Tanais (Don) şi Istru, pe care antichitatea le numea hiperboreene”, lăsîndu-ne a ghici singuri unde este adevărul pe care a vrut sau nu a vrut să-l spună.
     Un alt grec ce i-a fost o perioadă de timp chiar contemporan lui Diodor, capadocianul Strabon (63 î.e.n. – 21 e.n.), ne-a lăsat mărturie în lucrarea Geografia la 1,4,3 ca să băgăm la cap, următoarele adevăruri din vremea lui: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Şi cu asta dăm la o parte abureala sau ceața lui Diodor, care nu prea știa să scrie cu precizie cîteodată, unde este ținutul hiperboreenilor (fiind și ținutul de naștere al zeilor).
     Latinul Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) este un alt martor al timpurilor trecute, pe care l-am chemat să ne lumineze în calea adevărului despre istoria ocultată a geților. Pentru trebuința noastră găsim în lucrareaNaturalis Historie IV, 26 că: ,,axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”. Iar cu acest adevăr atît de limpede spus de un latin, ar trebui să vă frec mestecătoarea de trădători pînă veți amuți pe vecie, cu satanistele voastre făcături cu care ne-ați falsificat istoria și cultura identitară. Asta știa antichitatea chiar şi în secolul I al erei noastre: că neamul legendar al hiperboreenilor era în fapt neamul get, care a avut de strămoși această spiță scoborîtoare direct din zei sau titani.  
   Poetul latin Marţial (40-103 e.n.), ne-a lăsat și el mărturie în această direcție, despre strămoșii noștri istorici și adevărați, nu cei boiți de fel de fel de pricepuți cu mințile rătăcite. Într-o epigramă pentru prietenul său Marcellinus,  care era soldat în armata romană, scrie: ,,Soldat Marcellin tu pleci ca să iei pe umerii tăi cerul hiperboreean şi astrele polului getic”. Citatul care se referă la campania militară a romanilor din anul 89 e.n. împotriva geților, este încă o dovadă de cum ne-au falsificat tîrîturile, tîmpiții și trădătorii de Neam și Țară, adevărata istorie a strămoșilor noștri, fiind al doilea autor ce a lăsat mărturie peste timp că hiperboreenii erau strămoșii geților sau poate o poreclă dată chiar acestora de către pricepuții greci, cam tot așa cum i-au numit și pelasgi. Acelaşi autor numeşte biruința armatelor romane conduse de către împăratului Domiţian asupra mato Gezino, ,,hiperboreus triumphus” şi mai departe: ,,De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpezile geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decît renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. El face aceleași precizări uluitoare pentru mințile noastre de azi, otrăvite de atîta lat(r)initate, că nu-și mai poate găsi și adevărul un cît de mic loc: hiperboreenii sînt strămoșii falnicilor geți, împotriva cărora  împăratul roman Domiţian purtase mai multe războaie, sau un alt nume ce era folosit în antichitatea clasică pentru neamul get. Dar asta nu înseamnă că și ei își spunea așa, fiindcă pe tăblițe și-au scris identitatea ca falnici geți sau rumuni.
     Alt izvor, venit din scrierea Stromate a alexandrinului Clement (150-215 e.n.), spune că marele înțelept al dacilor, Zamolsis este de neam hiperboreean. Şi iarăși mă înădușă năduful, că nu pot socoti cu parul sau măcar cu bățul, pe cei ce ne-au falsificat cu bună știință istoria veche, îndobitocindu-ne cu otrăvurile pregătite de către ticăloșii greci, diverşi papistași, istoricii germani și monstruoșii cazari.  
     Latinul Dio Cassius (155-229), în lucrarea Romaika (Istoria Romei), scrie despre bătăliile purtate de împăratul roman Domițian împotriva geților, că la Tapae, basoleo Diogio (care conducea armia geților) a fost înfrînt de generalul roman Tettius Iulianus – personaj născocit de el, fiindcă Suetoniu care a scris cu 100 de ani înainte despre aceleași fapte istorice, prezintă alte căpetenii. Pentru fapta lui, ce se vrea să rămînă în amintirea neamului, romanul își ia numele de Hiperboreanul (victor Hiperboreo namen ab orbe tulit – învingător, a luat de pe lume numele de hiperborean).
     Un alt scriitor al antichității tîrzii, Macrobiu (sec. IV-V e.n.), în lucrarea despre Scipio, zice căhiperboreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei. Ori istoria ne spune că aici era hotarul de sud – Mesia – al Dio Getia, adică Țara Sfîntă a vechilor hiperboreeni, sau pelasgi cum i-a scris el cu acest nume venit de la vechii greci.   
     Cam pentru aceeași perioadă de timp avem mărturia venită și de la poetul latin Claudius Claudianus (370-406 e.n.), care în poemul neterminat De raptu Proserpinae (Răpirea Proserpinei), a scris despre pasărea fenix plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă Ocean (Marea Neagră), adică în Carpații noștri, unde a fost prima împărăție a neamului omenesc condusă de titanul Atlas. Şi iarăși trebuie să-i pun sub aspru județ pe toți cei ce ne-au falsificat istoria cu știință, din prostie ori slugărnicie.   
     Din dovezile antice scrise prezentate mai înainte, este adeverit faptul istoric odată pentru totdeauna, că ținutul de la nordul Istrului a fost locuit în vechimea timpului pe o perioadă de peste 1000 de ani de un popor pe care grecii l-au numit hiperborean sau pelasg, însă unii antici fac precizarea explicită că geții erau urmașii acestora! 

  
                                                                    Zidirea Neamului Omenesc

     Fiindcă zeilor le era urît de pustietatea pămîntului, s-au hotărît să-l umple cu ființe vii de tot felul dar și cu plante felurite, iar de folosul acestora trebuia să se bucure Omul, ultima ființă izvodită după chipul și asemănarea lor.
     Primul martor pe care îl aduc în fața timpului și a dreptei judecăți a adevărului este poetul latin Publius Vergilius Maro (70 î.e.n.-19 e.n.), ce ne-a lăsat nouă moștenire în Eneida VI, 580, un mit uluitor despre străbunii noștri carpatini sau neamul get, scriind că este ,,cel mai vechi popor de pe pămînt (genus anticum terrae) și fiii pămîntului (terrae filli)”!!!      
     După cîteva zeci de ani, un alt latin, Marţial în Epigrame IX, 46 – închinate prietenului său Marcellius (care era în armatele romane ale împăratului Domiţian venite la Istru că cotropească Dio Getia în anul 86), îi amintește că va sprijini pe ai săi umeri de viteaz ,,cerul de nord al hiperboreenilor şi astrele polului getic care de abia se mişcă. Iată şi stîncile lui Prometeu. Iată şi muntele acela faimos în legende. În curînd tu vei vedea toate acestea din apropiere cu ochii tăi proprii. Cînd tu vei contempla aceste stînci în care răsună durerile imense ale bătrînului, vei zice: da, el a fost încă mai tare decît aceste pietre tari, şi la aceste cuvinte tu vei putea să mai adaugi că: acela care a fost în stare să sufere astfel de chinuri, a putut într-adevăr să făurească şi neamul omenesc.” Să zăbovim o clipă în trecerea timpului și să înțelegem ce a spus latinul: în secolul I al erei noastre toată antichitatea știa că la nord de Istru, în Țara Zeilor, aceștia au izvodit Neamul Omenesc, iar titanul Prometeu i-a învățat toate cele trebuincioase, astfel ca oamenii să-și ducă viața pe pămînt cu bune și cu rele. Mitologia greacă a scris despre eroul civilizator că a fost fiul titanului Iapet și al Clymenei, fiică a Oceanului. El fură focul ceresc și-l dăruiește oamenilor, ca aceștia să-și facă viața mai ușoară și mai plăcută. Pentru aceasta, dar și alte fapte de neascultare față de tiranul cerurilor Zeus, este pedepsit de către acesta să fie înlănțuit în muntele Atlas, iar un vultur să vină zilnic să se hrănească ciugulind din ficatul lui care se regenera.
      Apollodor din Atena, ce a trăit în secolele II-I î.e.n., a scris că muntele Atlas unde a fost înlănţuit Prometeu era situat în ţara hiperboreilor, el stabilind aceste adevăruri pe baza unor scrieri mai vechi! Cînd grecii s-au decis să falsifice mitologia neamului carpatin ca să se pună ei moțul lumii, l-au mutat și pe Prometeu în Caucazul de la Marea Caspică, hotărînd că la nord de Istru era numai sălbăticie și mare pustietate. În unele legende eroul civilizator al neamului omenesc apare ca frate al titanului Atlas, iar chinurile înlănțuirii i-au fost curmate de viteazul elen Hercules, ce ar fi săgetat vulturul hămesit, eliberîndu-l și pe amărîtul pelasg.   
    În piesa Prometeu înlănţuit, grecul Eschil (525-456 î.e.n.), mutînd povestea mai în sud printre pelasgii care le erau vecini, scrie despre eroul carpatin că și-a civilizat neamul său, ce era contemporan cu Cronos. Astfel îi laudă grecul pe pelasgi: că erau atoate-ştiutori, stăpîni ai focului, că Prometeu i-a învățat arhitectura, cărămizile, calendarul, calculul, astronomia, tainele scrierii, creşterea animalelor – toate acestea fiind temelia civilizației antice. Trebuie să reținem afirmația lui Eschil, că pelasgii cunoșteau taina scrisului chiar de la zidirea neamului omenesc, primind-o de la titanul Prometeu.  
     Scrierea esenă Arborii este încă o mărturie peste timp, care ne spune că nașterea neamului omenesc a apărut în jurul Carpaților din urieși sau titani, după îndrăcita pană a grecilor. ,,În zilele de demult, cînd creația era tînără,/ Pămîntul era plin de arbori uriași/ Ale căror ramuri ajungeau deasupra norilor/ Și în care sălășluiau Vechii noștri Părinți/ Care au umblat cu îngerii,/ Și au trăit în Legea Sfîntă.” Manuscrisul care nu a suportat încă nimicirea “revelațiilor” mozaice, spune explicit că strămoșii geților au fost în vremurile de început ale creației ființe cerești care trăiau împreună cu îngerii în ceruri, de unde s-au pogorît pe pămînt, făcîndu-l pe om după chipul lor. Şi tot unul din acest neam al urieșilor sau titanilor, Prometeu, i-a învățat cele arătate mai înainte. Ideea zidirii neamului omenesc de către ființele cerești o găsim și în manuscrisul esen Îngeri, care ne spune: ,,Să lăudăm sfinţii îngeri… Noi lăudăm îngerii care, în primul rînd, ascultă gîndul şi învăţătura Tatălui Ceresc, ai cărui îngeri au format sămînţa neamurilor. Care au atins sprînceana părintelui nostru Eno şi au călăuzit Copiii Luminii pe şapte plus şapte căi care duc la Pomul Vieţii…” Descoperim în scrierile esene că mitul este identic cu ceea ce ne-a transmis și latinul Vergilius cam în aceeași perioadă de timp, iar adevărul ne obligă să tragem concluzia că aceasta era concepția generală a antichității despre apariția neamului omenesc. Însă pricepuții greci au reușit să falsifice în mare parte mitologia popoarelor antice, aratînd prin asta ura cu care au lucrat ei împotriva celorlalți, pentru a-și preamări cioara vopsită în alb, asfel ca să o considere lumea drept porumbel.  
     Chiar în secolul V al erei noastre, cînd procesul de falsificare a istoriei și culturii geților era în ,,plin avînt creator”, mai erau unii ce scăpau ceva fărîme din adevăr, așa cum găsim la filozoful grec Proclus (412-485 e.n.), care în Comentarii la Timaios ne-a lăsat mărturie peste timp că Tatăl Ceresc a creat totul după Lege: ,,Urmînd sfatul Nopții, aduce cu el un însoțitor și poruncește Legii să îi stea alături precum spune și Orfeu”. Trimiterea este făcută direct la religia geților, fiindcă Orfeu a fost unul dintre marii înțelepți ai neamului mioritic, chiar dacă îndrăciții greci l-au dus în Tracia, pe care au luminat-o ei cu pederastia și fățărnicia elenă. În lucrarea Cratylos același autor repetă ideea din scrierea precedentă: ,,Orfeu transmite tradiția că Tatăl Ceresc a zidit întregul creației cerești și a făurit soarele și luna și toți zeii înstelați, și a creat elementele de sub lună.” Dacă ne vom mai lăsa aburiți de vedeniile sau basmele ivriților și toate minciunile istorice ale vechilor greci (dar și ale atîtor nemernici din perioada modernă), nu avem cum să scăpăm de acest proces îngrozitor de spălare a creierelor românilor de azi și de maculare totală a istoriei și culturii identitare strămoșești.  
     Acest adevăr lăsat să ajungă pînă la noi de izvoarele scrise pomenite mai înainte, l-am descoperit și cînd am citit tăblițele de plumb găsite la Sinaia. După luptele de început din vara anului 89 cu armatele romanilor conduse de Fuscus (sau Fusco cum este scris pe tăblița 68), mato Gezino este nespus de amărît pentru neputinţa lui şi a armosei pe care o conducea, considerîndu-se vinovat în fața sfîntului Zabelo pentru nenorocirea venită ,,Neamului Ales de Dumnezeu”(On Sent Rodie). Conceputul de Neam Ales de Ziditor îl găsim repetat pe tăbliţa 57, care ne-a lăsat o meditație profundă asupra răstignirii lui Ili: ,,Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie şi să aducă laude prin Miel, să se închine şi să ţină Calea Dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici şi a călătorit cu toiagul la urmaşii minunatei mame a geţilor şi tracilor”. Desigur că aceste informații nu vor fi discutate vreodată în cărțile de istorie ale românilor, fiindcă cei care ne-au pervertit trecutul ar trebui să-și taie limba și mîna dreaptă cu care ne-au falsificat și maculat istoria străbună, încît să fim pe vecie gunoaie și viermi de care să se rușineze întreaga lume.       
     Dar aducerea de laude prin Miel (practică ce era în religia străbună) o găsim și într-o povestioară neaoș mioritică – basmele ivriților fiind numai vedenii, adică adevăruri sacre după drăceasca lor făcătură – care ne spune că în vremurile de demult în ținuturile dinspre estul Carpaților, au plecat undeva în sud, foarte departe, un popor care se numea rohmani, rahmani sau blajini. Ei au fost primii oameni de pe pămînt și plecînd de la noi s-au stabilit undeva tare departe, dar și ei sînt creștini ca noi, iar cei mai de seamă sihaștri mioritici merg la ei pentru a se adînci în meditații și învățături de taină, de unde nu se prea mai întorc. Spun legendele noastre că acești creștini neștiuți încă de istorie ,,sînt tot creștini ca noi, dar au luat credința prin Fiul Oii”. Adică românii din secolul XIX știau că neamul lor strămoșesc a fost primul izvodit de Ziditor pe Pămînt, fiind iubitor de religia crucii (numită de furi iudeo-creștinism) şi au îndrăgit acest cult care i-a binecuvîntat prin Fiul Oii sau Miel, după cum găsim şi în Mitologia românească de Marcel Olinescu. Să precizez că Iisus a fost prezentat printr-un miel în iconografia iudeo-creștină pînă către sfîrșitul secolului VII.  
                                                   Cetatea lui Anu, Gog, Senta, Sîntu sau Dumnezeu

     Și tot aici la nord de Istru, aceeași antichitate spune că era cetatea Ziditorului Neamului Omenesc sau a lui Dumnezeu cum sună astăzi povestea.
     Poetul latin Ovidiu pe la anii 10 ai erei noastre amintește în Fastele că ,,Ianus învîrteşte polul nordic al cerului – Geticus polus – ” și pune în gura chinuitului zeu vorbele: ,,Eu unul singur am dreptul să învîrtesc polul cerului. Eu veghez la porţile cerului… însuşi Jupiter nu poate să intre şi să iasă fără voia mea”. Adică să ne înțelegem ce a vrut să spună Ovidiu: aici la gurile Istrului era cetatea Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, Ianus fiind cel ce învîrte universul, dar și paznic de nădejde la intrarea în ceruri unde se afla și Raiul. Și era îndîrjitul tare înciudat asupra tuturor, de se ținea țanțoș chiar în fața lui Jupiter ce îi era mare șef în cele sfinte. Pentru latinul pomenit dar și pentru întreaga lume a imperiului roman, aici în munţii Carpaţi unde era Muntele Sfînt al geților, se afla și cetatea Ziditorului (An/Anu/Gog/Senta) – părintele neamului omenesc -, tot aici fiind şi axul lumii sau polul getic, adevăr despre care astăzi nimeni nu mai îndrăznește a vorbi, fiindcă pe loc este acuzat de naționalism și antisemitism.
     Și pîrliții ivriți și-au trecut în făcătura lor acest mit al cetății zeilor în nordul cel mai îndepărtat, adică ținutul cel friguros și plin de mistere și groază. În scrierea Isaiia, plăsmuitorul se pune pe proorocit împotriva Babilonului stăpînit de caldeeni și spune că va fi nimicit de perși, iar ei iudeii vor fi eliberați din robie și vor cînta cîntece de slavă, prin care vor preamări pe Domnul Cel Prea Înalt, nu pe Iahweh, Elohim sau Adonai. Mai spune guristul vedenist despre regele babilonian că nu-l va primi nici ,,locuința morților”, chiar dacă el se fălea la 14,13:  ,,Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul domniei mai sus de stelele Domnului; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei, mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.» Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adîncurile mormîntului.” Mai face proorocul o precizare asupra locului unde este acest munte al adunării dumnezeilor la 2,2 ,,Se va întîmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor, și toate neamurile se vor îngrămădi la el.”
     Pentru a aduce un firicel de lumină în această întunecime ivrită și ca să aflăm ce neamuri sălășluiau ,,la capătul miază-noaptei” unde era cetatea lui Dumnezeu, Raiul din care creștea falnic Pomul Vieții sau Arborele Cosmic, și unde era chiar osia lumii, vin tot cu un priceput din tagma lor mincinoasă, proorocul Ezechiel. Acesta, neavînd nici urmă de ascultare la neamul său îndărătnic, îl afurisește cu o năvălire cumplită a celui mai mare popor în frunte cu Dumnezeul ,,Cel Prea Înalt” Gog din țara Magog, cum găsim la 38,14-16: ,,De aceea proorocesc fiului omului și spune lui Gog: «Așa vorbește Elohim: Da, în ziua cînd poporul meu Israel va trăi în liniște, vei porni din țara ta, și vei porni din fundul miază-noaptei…”  Adică și ei știau că țara Magog era Gitia, cum s-a știut la începuturile iudeo-creștinismului și tot aici era și cetatea adunării dumnezeilor, iar informația apare și în scrierile lor sub numele de Gitia, limpede ca apa de izvor!
     Legendele noastre spun că pămîntul se sprijină pe patru stîlpi şi o osie. Osia se reazemă pe un balaur care se încolăcește în jurul ei. Dar asta spun și scrierile latinilor, care le-au lăsat peste timp că la nordul Istrului este axa lumii sau osia pămîntului din muntele sfînt, iar Strabon arată că acesta este undeva aproape de gurile fluviului Istru! Ne mai spun aceste mituri că în centrul pămîntului este un munte pe care stă Dumnezeu, acolo este cetatea lui Dumnezeu şi Mărul roşu. Mărul roşu este osia pămîntului. El se găseşte acolo unde este buricul Pămîntului. Putem fi oricît de suciți sau îndrăciți, aceste ,,povești” însă ne fac lumină în întunecata noastră istorie și mitologie, că nu veți mai avea loc unde să o învîrți sau cotiți, cum ați făcut-o pînă acum.
     Altă legendă spune despre Anu, Gog, Senta sau Dumnezeu că este întruchipat ca un bătrîn sfătos (căci numai bătrînii sînt plini de înţelepciune), cu faţa albă frumoasă, acoperită de o barbă tot aşa de albă ca omătul şi de un păr bogat şi căzut în plete pe spate, ca la bătrînii şi cucernicii preoţi. Deşi bătrîn, e totuşi plin de vigoare şi conduce treburile lumii, ca şi la începuturile ei. O asemenea imagine ne-a lăsat și scrierea lui Marţial despre Prometeu, ce apare în unele legende ca ziditor al Neamului Omenesc pe care l-a făcut din lut, însă ea se vede și pe unele tăblițe de plumb, unde găsim numai capul bătrînului ce are lîngă el un miel, sau un bătrîn ce se sprijină într-un băț.
     În județul Buzău există în comuna Bozioru, un loc cu o semnificație aparte, unde legendele și trecutul fabulos se îmbină cu o istorie uitată, ce stă de mărturie prin acele locuri și așteaptă să fie descoperită. Respectiva parte a Carpaților de Curbură, localnicii o numesc Țara Luanei, iar numele se găsește în mai multe legende locale transmise din generație în generație prin viu grai. Ele evocă locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii, unde se găsesc incizate și desenate semne din alfabetul get și simboluri străvechi.
     Ne spun legendele că în vremurile de demult ținutul era stăpînit de un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, ce domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra. Bătrînul se numea Luana (lu: om, bărbat, puternic, a locui + Ana/Anu: Tatăl Ceresc). Iar în acest ținut miraculos erau multe izvoare tămăduitoare folosite de el pentru a vindeca pe cei răniți în apărarea ținutului, la fel și pentru învierea celor morți căzuți la datorie. Cei mișei care se încumetau să tragă foloase pe ascuns din întrebuințarea apelor minunate, se îmbolnăveau, fiindcă nu știau și descîntecele sau rugăciunile ce trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele.
     Și la emeșii bejeniți în ținutul dintre Tigru și Eufrat, legendele vorbesc despre ținutul Dilmun, unde cerul este unit cu pămîntul prin muntele Dilmun, ,,unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele sau nu sînt omorîte de oameni”. Dilmunul este Raiul sau grădina Ziditorului, unde își află sălaș sufletele celor virtuoși. Din muntele sfînt Dilmun (scris în akkadiană Tilmun) curge apă vie și tot aici s-a născut neamul zeilor și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii, și iarăși povestea ne aduce la rădăcinile ei carpatine, despre care însă românii nu au urechi de auzit. Am arătat că noi am avut pe Dunăre cetatea Dimum, menţionată Tilmun în secolul VII în Cosmografia de la Ravena, ca să nu mai fie vorba spusă în vînt!
     O ,,poveste” de-a noastră spune că în a noua zi de trudă a zidirii de început, Dumnezeu a făcut  Pămîntul, așezîndu-l să plutească pe marea de început, iar în mijloc este cetatea lui care ajunge pînă la cer. În fața acestor dovezi de netăgăduit, eu vă cer vouă “istoricilor” să vă plecați supuși la tălpile adevărului pentru a vă primi pedepsele cuvenite pentru toate nelegiuirile făcute împotriva neamului get și a urmașilor acestuia, rumunii de azi!
     Pentru a duce munca la capăt, le mai pun în nas acestor nemernici un adevăr ce stă sub ochii noștri zi de zi, dar nu-i avem deschiși a-l vedea, fiindcă am fost învățați să fim proști, slugarnici, tîmpiți și alte asemenea drăgălășenii cu care ei ne-au otrăvit mințile de peste 150 de ani, pentru a ne falsifica și fura istoria și cultura identitară. Carpații Orientali îi mai numim Răsăriteni, iar celor Meridionali, le mai spunem Sudici sau de Miazăzi și împreună cu Munții Apuseni formează împreună o cetate naturală cu două porți de intrare: Porțile Meseșului pe Someș și Porțile Mureșului. Însă denumirea munților – răsăriteni, miazăzi și apuseni – se putea face în vechime numai de cei ce locuiau în Ardeal, care se raportau în acest fel la cele trei lanțuri muntoase, fiindcă cei din afara arcului carpatic le-au dat alte nume pentru fiecare munte în parte. Deci cetatea sau muntele lui Dumnezeu sînt amintite mereu de către românii de astăzi fără a ști ce spun, pentru că falsificarea istoriei și limbii noastre nu ne lasă să mergem pe calea adevărului.    
                                                                                    Limba Zeilor

     Și în astă direcție am adunat cele trebuincioase tot de la vechii greci și romani, date și fapte demne de luat aminte și care puse în cîntarul adevărului ne vor ajuta să ne mîntuim de otrava iudeo-satanistă, de latinism, de indo-germanism sau indo-europenism și alte făcături drăcești cu care ne-au otrăvit pricepuții de la noi și de aiurea, mințile și sufletele. Mai mulți greci au lăsat mărturie că numele zeilor și cele sfinte în ale înțelepciuni au venit la ei din ,,limba zeilor”, fără a preciza uitucii cine vorbea această limbă atît de dragă și lor cîteodată. Amintesc aici că primele învățături religioase, vechii greci le-au primit de la hiperboreeni prin cele trei fecioare – Opis, Hekaerge și Ahaia – care le-au dus niște table triunghiulare cu astfel de învățături, pentru oameni cuminți, nu pentru furi!
     Găsim unele indicii despre ,,limba zeilor” la filozoful Iamblichos (240-320 e.n.), ce ne lămurește în scrierea De Mysteriis vii, 4 astfel: ,,Căci zeii au fost cei care i-au învățat pe oamenii din națiunile sacre… întreaga lor limbă sfîntă. Cei care au învățat primele nume ale zeilor, le-au amestecat cu propriile lor limbi… și ni le-au transmis astfel.” Autorul recunoaște explicit că ei, grecii cei pricepuți în toate ale filozofiei, au primit înțelepciunea de la ,,națiunile sacre” prin ,,limba sfîntă”! Mai înainte am arătat că aici, în jurul Carpaților, a fost zidit Neamul Omenesc. Iar acest adevăr îl știa toată antichitatea, pînă după lovitura de stat dată de leprele iudeo-cre(ş)tine în imperiul roman în anul 380 – moment de la care a început marele proces de falsificare a istoriei și religiei geților (ce a fost și religie oficială a imperiului aproape 200 de ani). De pe aceste meleaguri au plecat în mai multe direcții migrații pe parcursul a cîtorva milenii, iar neamurile respective se considerau ,,sfinte”, ,,sacre” sau ,,scoborîtoare din zei”. Aceştia au fost cunoscuţi ca egipteni, filisteni, martu și emeși (sumerieni). La aceste popoare făcea trimitere filozoful grec în scrierea sa. Dar cum istoria a fost falsificată atît de amarnic de către greci și iudeo-creștini, din ,,națiunile sacre” s-a ales praful și pulberea, stăpînirea Neamurilor luînd-o ,,națiunile care trăiesc în sinagoga Satanei”, adică mozaicii și iudeo-creștinii Neamurilor! Așa cum la egipteni religia se slujea într-o limbă aparte folosindu-se și o scriere particulară, tot așa și pe tăblițele de plumb ale geților, apare pe lîngă scrierea obișnuită și una religioasă, adică a zeilor. 
     În lucrarea Getica scrisă de Iordanes, la paragraful XXV,133 avem mărturia peste timp a faptului că religia geţilor (numită de sataniştii iudeo-creştini arianism) era slujită numai în limba getă sau rumună, învăţățînd-o atît  goţii cei iubitori în ,,religia lui Zamolxe”, cît şi alte seminţii care au practicat acest cult al crucii. El scrie despre intrarea goților în imperiului roman pe timpul împăratului get Valens (pe la anul 375) și trecerea acestora la religia geților, ajutați de clerici imperiali astfel: ,,De astfel propovăduind evanghelia cu multă dăruire atît ostrogoţilor cît şi gepizilor, rude ale acestora, i-au învăţat pe aceştia nu numai limba acestui neam, dar şi dogmele acestei secte. Ei înşişi, precum s-a spus, trecînd peste Dunăre în Dacia Ripensis cu îngăduinţa împăratului, s-au aşezat în Moesia şi Tracia.” O altă mărturie că mitraismul sau arianismul, adică ,,religia lui Zamolxe” sau religia geților se slujea numai în limba getă sau rumună (considerată ca limbă a zeilor ce le-a adus neamurilor carpatine primele dogme în religia crucii în urmă cu multe mii de ani), o găsim la latinul Firmicus Maternus în lucrarea De errore profanarum religionum, scrisă pe la anii 346-350, unde spune supărat că limba de cult în mitraism nu era nici greaca (corect era koine, fiindcă ei nu mai vorbeau greaca lui Pericle, Socrate și Tucidide de peste 700 de ani), nici latina, ci limba lui originală, fără a ne lumina unde trebuie să-i căutăm originea respectivei limbi liturgice.
     Și acum am să vin cu cel mai puternic argument, ca să dovedesc că limba geților era considerată în antichitate ,,limba zeilor”, prin care s-a primit toată înțelepciunea. Limbă română veche are comun cu emegi în formă identică sau asemănătoare 3184 de cuvinte, iar 4405 cuvinte din româna veche sînt compuse din două sau mai multe cuvinte emegi. Știm despre eme-gi (sau sumeriană cum au botezat-o mincinoșii în partea a doua a secolului XIX) că a fost limbă liturgică, adică ,,limba zeilor” şi a fost folosită apoi și de către popoarele semite ce au cotropit Ki-en-gi / Sumer de mai multe ori de-a lungul istoriei, realitate pomenită și de cele două izvoare latine aminte mai înainte. Dar și în secolul XVIII în Țara Galilor se folosea limba getă sau rumună ca limbă liturgică, așa cum am găsit rugăciunea Tatăl Nostru folosită de către gali! Și prin aceste argumente existente la îndemîna oricui vrea să-și cunoască adevărata istorie străbună, este dovedit că limba rumună sau getă avea statut de ,,limba zeilor” în antichitate,iar religia geților a fost slujită numai în această limbă aproape 200 de ani în imperiul roman, unele rugăciuni fiind rostite în getă încă multe sute de ani.     
                                                                            Scrierea Zeilor

     Romanul Cato cel Bătrîn (234-149 î.e.n.) în lucrarea Origines, din care timpul ne-a lăsat mărturie numai cîteva rînduri, scrie despre neamul get că ,,aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cîntau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise și acompaniați la fluier; așa ceva s-a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”. În alte resturi de informații venite de la același autor, ni se spune despre geți că au primit semnele alfabetului de la urieși pe o stîncă mare, adevăr dovedit arheologic de stînca din peștera Gaura Chindiei, unde sînt scrise cu vopsea roșie cîteva zeci de semne din mileniile XV-XI î.e.n., din care cea mai mare parte se găsesc folosite și pe tăblițele de plumb ale geților descoperite la Sinaia. Dacă coroborăm aceste informații ale romanului Cato și punem alături legendele întemeierii Romei pe la anii 753 î.e.n., atunci trebuie să înțelegem că strămoșii noștri erau în timpurile străvechimii pricepuți în ale scrisului față de populațiile din peninsula italică, după adevărul scris chiar de ei. Mai înainte am arătat că poetul grec Eschil (ce a trăit în secolele VI-V î.e.n.) scrie în piesa Prometeu înlănţuit, cum titanul Prometeu, frate cu Atlas, a dat neamului pelasg (adică geților din nordul Istrului) taina scrisului, adevăr repetat și de Cato cel Bătrîn şi confirmat arheologic prin descoperirea din peștera Gaura Chindiei. Dar dovada este ținută “la secret”, fiindcă ar tulbura amarnic toate întunecimile sinagogii Satanei și alte cuibare la fel de cețoase, necurate și otrăvitoare pentru mintea și sufletul românului. Din aceste informații trebuie să reținem pentru veșnicie că strămoșii noștri scriau din negura timpului, de cînd zeii le-au dat aceste semne, cu care să-și facă răboj de înțelepciune și luare-aminte.
Simbolurile Tatălui Ceresc (triunghiul în diferite poziții și cercul cu punct în mijloc, simbolul crucii cu brațele egale înscrisă în cerc, precum și cea cu brațele libere), alfabetele de la Gaura Chindiei, precum și numeroasele artefacte descoperite în sute de locuri de pe teritoriul locuit în prezent de români, dovedesc continuitatea noastră ca neam pe aceste meleaguri și a cultului solar timp de peste 40 de milenii!

Constantin Olariu Arimin

 http://www.ariminia.ro/ro/

P.S. Am rugamintea ,pentru cei care preluati materialele scrise de D-nul Constantin Olariu ,sa ceara aprobarea domniei sale ,iar daca preluati fara aprobarea prealabila ,va faceti direct raspunzatori , e de bun simt sa atasati sursa de unde provin toate aceste informatii pentru a urma cursul lor in totalitate si in mod firesc,ele nefiind munca d-voastra ,prin urmare am rugamintea sa dati link obligatoriu catre Ariminia.ro ,sau chiar catre blogul meu sssefora.wordpress.com ,eu am aprobarea dumnealui si fac trimitere expresa la Autorul lor de drept ,va multumesc de intelegere  !

……………………………………………………………………………………………………………………………..

 

`10533833_682827671789280_7023221855749065671_n

`TATĂL NOSTRU“ in lb celtă, dialectul vb. in Tara Galilor / Wales din Regaul Unit ( Publicat de către istoricul englez Chamberlayn in anul 1715 / `Dacia Magazin` nr 5, iunie 2003 ).
.
.“ Poerinthele nostru, cela ce esti en cheri
. Svintzasca-se numele Teu
. Vie emperetzia Ta
. Facoesa voe Ta
. En tzer asa si pre poement
. Poene noastre datorii le noastre
. Cum si noi le loesoem datornicilor nostri
. Si nu dutze pre noi la ispitire
. Tze ne mentuieste pre noi de vi(c)leanii ! “
. ……… Amin ………
.
. Desi scris aproape in lb română*, acest text păstrează o multime de arhaisme gramaticale, TOATE găsite şi in textele `tablitelor` ! Interesant : NU se intrebuinteaza aproape deloc `comprimarea cuvintelor`- element specific lb dace / gete !.
.
.* La sfarsitul sec XIX, citind acet text, istoricul…ungur Samuil Kolescri, afirma : “Românii de la Dunăre si celţii din Wales vorbesc una si aceeasi limbă !“….
.
. VOM REVENI !!!!
.
.G. Sorge Timisoara….Limba si scrierea dacilor..

 

Cateva raspunsuri la intrebarea Cine au fost Daco-getii ?

tumblr_loviqec2w41qa6il5o1_500

[ Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată   …(Mihai Eminescu)

Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru limbă.
(Bonfini)

Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.

(Demostene, Discursuri)

Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini si credinte stramosesti .
(Alecu Russo)

(Dacii au) pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr.

(Galenus)

Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată !!!!!!!!!!
(Custius Rufus, Historia Alecsandri,X,1,43)

Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei!

(Horaţiu)

(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc.

(Iordanes, Getica, XI, 69-70)

Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie.

(posibil citat din Getica lui Traian)(Iulian, Cezarii,Traian,22)

(Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…(Lucanus, Pharsalia, II, 295-297)

“Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu.

(Martial, Epigr., IX, 46)

Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere.

(Origenes, Philosophumena, I, 2, 22)

 Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii…Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi.(Salvianus, De gubernitone, V, 8)

Geţia: este o lege a geţilor, să cânte din cythare când merg în solii.

(Theopompos, 40)

 

Românii despre care am mai spus că sunt daci.

(Bocignoli, 29.6.1524, la Răgusa)

Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample.

(Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17)

Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră.

(Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României)

Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric.

(Cezar Bolliac)

Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri.

(Tudor Arghezi, 7.4.1966)

Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam.

(Nicolae Iorga)

 

[La soldaţii români] Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini, dispreţuitori faţă de orice pericol, poftitori de moarte (apetitus morti) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat.

(Metianus Capella)

Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.

(Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

Sunt dac, nu sunt roman / Pe romani îi dispreţuiesc.

(B.P. Haşdeu)

 

Pe tăbliţele de la Tărtăria, scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer.

(R. Schiller, Reader`s Digest, 7, 1975)

 

Da! Acele cuvinte vii ale Tărtăriei, n-au răsunat încă.

(Boris Pertos)

Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.

(W. Schiller, arheolog american)

Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie.(posibil citat din Getica lui Traian)…(Iulian, Cezarii,Traian,22)

……………………………………………………………………………………………………………………..

  1.  Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Vesnic, din care vin toate si prin care fiinteaza toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mainile Sale, miscarea si nemiscarea sunt picioarele Sale, nicaieri si peste tot este mijlocul Sau, iar chipul Sau este lumina. Nimic nu este faptuit fara de lumina si tot ce vine din lumina este viata si ia faptura.
  2.  Precum fulgerul aduce lumina, si din lumina tunetul si focul ce se revarsa, asa este si gandul omului, el trece in vorba omului si apoi in fapta sa. Deci, ia aminte la asta, caci pana la focul ce arde trebuie sa fie o lumina si un tunet. Lumina omului este gandul sau si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvant, iar vointa omului aprinde focul prin care se faptuiesc toate cele ce sunt in jurul sau.
  3.  Fii ca muntele cel semet si ridica a ta lumina mai presus de cele ce te inconjoara. Nu uita ca aceiasi pasi ii faci in varful muntelui ca si in josul sau, acelasi aer este sus, ca si jos, la fel creste copacul in varf de munte, ca si in josul sau, la fel lumineaza soarele piscul cel semet, ca si pamantul cel neted.
  4.  Fii cumpatat ca pamantul si nu vei duce lipsa de nimic. Creanga prea plina de rod este mai repede franta de vant, samanta prea adanca nu razbate, iar prea multa apa ii stinge suflarea.
  5.  Ia aminte la copacul cel falnic, cu cat este mai inalt cu atat radacinile sale sunt mai adanci in pamant, caci din pamant isi trage taria, nu uita asta. Cu cat te ridici mai mult, cu atat trebuie sa cobori mai mult, caci masura ridicarii este aceeasi cu masura coborarii.
  6.  Puterea omului incepe cu vorba nerostita, ea este asemeni semintei care incolteste, nici nu se vede cand prinde suflare de viata. Lumina semintei este cea care o ridica, pamantul este cel ce-i da hrana, apa ii da vigoarea, iar rabdarea o imbraca cu tarie.
  7.  Priveste raul si ia aminte la invatatura sa. La inceput este doar un firicel de apa, dar creste tot mai mare, caci vine de la ce este mai mare si lucrurile asa trebuiesc implinite, prin firea lor. Asemenea este si gandul cel bun si drept randuit, el isi face loc printre pietre si stanci, nu tine seama de nimic, isi urmeaza drumul si nimic nu-i sta in cale. Apa cu apa se aduna, si impreuna puterea este si mai mare.
  8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita: acel firicel de apa stie unde va ajunge, caci una este cu pamantul si toate cele ce-i vin in cale nu il pot opri pana la sfarsit. Astfel sa iei seama la gandul tau unde trebuie sa ajunga si vei vedea ca nimic nu poate opri drumul sau. Sa-ti fie gandul limpede pana la sfarsit; multe se vor ivi in calea sa, caci firea lucrurilor din jur este miscatoare asemeni apelor. Apa cu apa se intalnesc, pamant cu pamant si munte cu munte.
  9.  Ia seama la gandul cel rau, fereste-te de el ca de fulger, lasa-l sa se duca precum a venit, caci te‑ndeamna la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevar, sunt ca pulberea campului ce‑ti acopera ochii, ca plasa paianjenului pentru mintea si sufletul tau. Ele te indeamna la trufie, inselaciune, hotie si varsare de sange, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, saracia, boala, amaraciunea si moartea.
  10.  Nu judeca oamenii dupa greutatea lor, dupa puterea lor, dupa averea lor, dupa frumusetea lor sau dupa ravna lor, caci si unul si altul a lasat din ceva pentru a creste in altceva. Cel bogat este sarac in liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are taria lui ascunsa. Cum firea lucrurilor este miscatoare, asemeni este si omul. Ce da valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea? Duce un om mai mult decat boul? E mai bogat vreunul ca pamantul? Doar cunoasterea si intelepciunea il ridica pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoasterea daca ea nu este lamurita de vreme.”…cartea Legile lui Zamolxe aparuta la Editura Deceneu.

3794444399_01bc19cd80_b

Dacii ,Puterea si Adevarul

Decebal2

 

Tablitele de la Sinaia ,Constantin Olariu

In luna august 2004 am gasit pe internet imaginile a 73 tablite plumb depozitate la Institutul de Arheologie Bucureşti. In cultura romana, despre aceste tablite cu scriere getica nu s-a scris un cuvant, fiind invaluite intre-un mister absolut. Unele informatii care nu pot fi dovedite cu probe, spun ca dupa terminarea manastirii Sinaia în anul 1695 o parte dintre sihastrii din munti s-au retras aici aducand cu ei si tablitele cu pricina. O alta varianta a aparitiei acestor obiecte este ca in anul 1875 cand se sapau temeliile palatului Peles, s-a descoperit o mare comoara formata din aproximativ 240 de tablite de aur şi plumb cu o scriere asemanatoare cu a grecilor antici dar folosind si litere latine precum şi alte semne specifice acestor tablite si figuri de geti, ostiri, cetati, simboluri divine şi alte elemente care duceau la ideea clara ca s-a descoperit o mare civilizatie. Numai ca seful guvernului României de atunci, Lascar Catargiu a daruit-o regelui Carol 1 care a ordonat ca tablitele de aur sa fie topite dupa ce s-au facut copii. Banuind ca valoarea lor este inestimabila şi a distrus dovezi ale istoriei noastre, a donat copiile însotite de o scrisoare unde-şi recunoaşte greşeala, manastirii Sinaia! În anul 1956 puterea comunista a confiscat de la manastire atît tablite de plumb cît şi toate documentele care faceau referire la ele si totul a disparut. În anul 1986 mai multi cercetatori din domeniul istoriei au afirmat în discutii particulare ca înainte de al doilea razboi mondial, în subsolul actualului Institut de Arheologie din Bucuresti existau mai multe sute de tablite cu o scriere necunoscuta pe care ,,nimeni” nu le-a cercetat! În anul 2003, istoricul Alexandru Deac a comunicat la Congresul de dacologie/tracologie tinut la Bucureşti, ca a descoperit în arhivele Comitetului Central al PCR scrisoarea lui Carol l catre manastirea Sinaia. În prezent la aceasta institutie ar mai exista 35 tablite dupa unii sau 70 dupa altii, dar fara documente de intrare şi fara a fi înregistrate în patrimoniul ei! 

     Din cele 73 tablitele de plumb eu am citit 65 iar informatiile de pe ele ne arata adevarata noastra istorie privind structura de organizare a statului getilor, sistemul juridic, religia lor, felul cum ştiau sa-si apere glia strabuna. Ei îşi spuneau rumuni sau geti pentru ca aşa este scris pe tablite nu daci cum i-au numit romanii. Îşi scria identitatea de neam cu cuvintele rumun, riomion, ruomuon, rumuno, romuno sau falnici geti şi nu daci, iar tara lor o numeau sfanta Getia sau Gitia. Stramosul lor ancestrtal era Moş Ariminos din care s-au tras ariminii/armanii şi rumanii. Conducerea neamului era asigurata de dage balo(adunarea neamului strabun) care alegea un mato(ocrotitor, conducator, parinte) care detinea funcaia cît timp era sanatos la trup şi la cap. Din cei 54 de mato eu am reuşit sa citesc numele a 43 de conducatori ai neamului stramoşesc. Pe alte tabliae aceasta conducere colectiva apare cu numele de soboru, gometi sau rada. Aveau un guvern numit agie, în fruntea caruia era mato. Conducatorul armatei se numea basileo care era ajutat de un consiliu de razboi numit soto balo(sotii, însotitorii steagului get) iar cetatile lor întarite se numeau dabe. tara era împartita în sindii(ispravnicii) fiind conduse de catre un sind. Organizarea administrativa era în catune, sate şi dabe iar centrul de putere se numea dabo geto(cetatea neamului get) care a fost la început la Sarmisetuzo, mutata pe la 380 î.e.n. la  Enisala(judetul Tulcea) iar pe la anul 330 î.e.n. a revenit din motive strategice la Sarmisetuzo. Sînt mentionate şi legaturile de sînge care formau satre în cadrul unor  comunitati. Armata era organizata în polcuri şi avea doua corpuri distincte: daco armosa (armata nobililor) care pornea prima în lupta şi gloto armosa(armata gloatei sau a poporului) care suplimenta fortele primului corp sau îl înlocuia complet. Echiparea armatei era asigurata de dage balo iar conducatorii corpurilor de armata erau numiti tot de adunarea neamului. Oamenii nu aveau voie sa se mute dintr-un loc în altul decît cu aprobarea dabei de care apartinea. 32 din semnele folosite în scrierea getilor pe tablitele de plumb sunt identice sau foarte apropiate cu semnele scrierii cretane liniar B din perioada 1500-1300 a.e.n. Alfabetul chirilic folosit de români pana pe la 1870 este în realitate o parte din alfabetele utilizate de stramosii noştri geti în urma cu 2500 de ani. Se spune ca este creatia slavilor Chiril şi Metodiu pe la mijlocul secolului lX dar dupa nume, ambii ,,creatori” sunt de origine româna. Secuii au folosit prin secolul Xlll un alfabet cu 33 de semne iar 28 dintre acestea sunt identice sau asemanatoare cu ale getilor de pe tablitele de plumb. În Transilvania si Ungaria s-a folosit în secolele XV şi XVl  un alfabet runic maghiar care a fost  ,,prelucrat” tot din alfabetele getilor. Gotul Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul secolului lV e.n. un alfabet runic inspirandu-se din semnele getilor. Scrierea getilor mai are semne comune cu alfabetul folosit în secolele Vlll – ll î.e.n. în estul Spaniei (Tartesio/Turdetano), cu alfabetele folosite de tuaregi şi libieni înainte cu multe secole de era crestina. Exista asemanari uluitoare ale alfabetelor getilor cu scrierea din Biblos, Mohenjo-Daro, brahmi şi alfabetele folosite de sabei în Arabia în seco-lele XV-lV a.e.n. cat şi cele din Siberia din secolele lV era noastra. Plutaşii de pe raul Bistrita foloseau pe la 1880 56 semne pentru crestatul lemnelor. Dintre acestea 13 sunt identice cu semnele din scrierea liniar B iar 38 sunt identice sau foarte apropiate cu semnele alfabetului getilor. Dupa mitologia greaca, hiperboreenii care locuiau la nordul Dunarii, erau legati de cultul lui Apollo. Herodot în Istorii spune ca acestia aduceau ofrande templului din Delos iar fecioarele ,,Arge şi Opis venisera chiar odata cu zeii”. Platon în Axiochos vorbeste prin gura lui Socrate, despre niste table triunghiulare de arama cu un continut religios aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge. Venirea zeilor la greci a avut loc odata cu formarea primelor structuri sociale din secolele Xll-X î.e.n. în numita ,,perioada obscura”. Arheologia a descoperit într-adevar placute de bronz cu o scriere arhaica pe care au atribuit-o vechilor greci şi care a aparut la sfarsitul secolului Vlll a.e.n.

Religia lor era monoteista avant în frunte pe Sent/Sintu cu sensul de Creatorul, Dumnezeu iar ca simbol al sacrului era crucea cu bratele egale libera sau înscrisa în cerc cum apare deasupra usii la primele biserici crestine din Siria şi Palestina si steaua cu sase colturi sau sase raze. Divinitatea activa al cultului crucii era Zabelo; Creatorul vietii din lumina vie a soarelui si Suien, Zoien, Zoe ca divinitate a renasterii vietii din asteptarea luminii mortii (linistea lunii) prin nemurire. Mai erau dio Dionise, dio Sopio, dio Donizeto, dio Oroelio, dio Tiaz. Fiind o religie a luptei continue dintre bine si rau, duhul raului se numea Sotea sau Satan. Pamantenii se nasteau  din lumina vie a vietii(lumina soarelui) dar toata existenta lor trebuiau sa se straduiasca sa faca numai fapte bune în folosul celor din jur ca o proba de curatenie pentru comuniunea cu adevarata viata vesnica(nemurirea) ce impunea conditia de OM. Nu aveau statui iar divinitatile lor se manifestau ca nişte duhuri,  entitati spiritual – energetice. La naştere fiecare persoana era luata în paza de un înger, neamul get fiind binecuvîntat de oastea de îngeri(falanga). Nu aveau temple ci mici troite şi bisericute/metocuri unde îşi oficiau cultul sau altare improvizate în vremuri de restreste. La nastere fiecare era botezat în religia neamului cu vin şi paine stramoşeasca. Crucea a fost simbol al sacrului la neamul nostru de la începutul mileniului V î.e.n. descoperire facuta la Gorban judetul Iasi apoi la Cucuteni iar mai multe tezaure ale getilor au ca obiect de podoaba crucea înscrisa în cerc sau crucea cu bratele egale. Divinitatile lor aveau în jurul capului o aura aşa cum arata placuta de plumb descoperita la Romula. Sarmis sau Armis era Mîntuitorul sau Salvatorul neamului getilor, apare pe tablite şi sub initialele IOI, III, II, sau Ili, Ilio toate avand aceeasi semnificatie. Tablita 1 este prima atestare materiala a legendei nasterii Mintuitorului care se va numi mai tarziu Sarmis. Sub un şopron cu o vita sezand, un copil mic ridica bratele catre cer simbolizant bucuria vietii ce s-a nascut. La dreapta jos, mama primeste un toiag si un miel de la divinitate/marelui preot get? care are pe cap costumatia religioasa facuta din blana unui lup al carui cap este pus pe capul lui. Deasupra sopronului este figura cunoscuta a lui Iisus cu plete şi cu barba scurta ca semn al tineretii, imagine preluata de hagiografia creştina. La stînga imaginii este un porumbel zburand reprezentand Sfantul Duh, doi magarusi(cum a intrat Iisus în Ierusalim) si un profil de om. În partea stanga jos a sopronului se vede o persoana sezînd pe un scaun iar în mîna tine un toiag. Scaunele sunt trei sugerand legenda celor trei magi. Sub imagine, an coltul stanga jos se vad stilizate imaginile pentru o soparla mare, un peste, o broasca testoasa, o pasare mare care alearga si un caine sau lup. La mijloc este un sarpe foarte lung iar langa coada acestuia este un patrat împartit în noua parti egale sugerand ca este protector al vanttorilor şi al învatatilor. Tablita ll povesteste despre vizita lui Zamolxe în insula Samos si trecerea cabirilor la religia sfintei cruci a Mintuitorului! Pe tablitele l şi ll apare semnul crucii ca simbol al sacrului şi al pamantului(tarii) care sta sub aceasta protectie. Getii se considerau poporul ales de Creator iar tara lor o numeau tara sfanta(dio Geta). Crestinismul ortodox este în mare parte religia stramoseasca. Multe din elementele de cult ale religiei getilor dar si simbolurile religioase(crucea cu bratele egale libere sau înscrise în cerc, steaua cu sase colturi şi steaua cu sase raze) sunt pastrate din religia neamului mioritic din mileniul Vl a.e.n. si care au fost duse de emesi în Sumer/Ki-en-gi de pe meleagurile noastre pe la mijlocul mileniului lV a.e.n.)

Zamolxe, Pitagora şi pitagoreismul Marele get a existat ca realitate istorica, a fost mare preot şi reformator, a vizitat Egiptul, i-a trecut pe cabirii din Samos la religia crucii Mintuitorului, s-a înfruntat cu Pitagora si le-a cerut getilor sa renunte la folosirea aurului ca aducatorul tuturor relelor de pe pamânt, fiind ispita diavolului. Toate aceste date sunt scrise pe doua tablite. Religia getilor a influentat şi zoroastrismul prin existenaa magilor persi la curtea din Sarmisetuzo în secolul Vl a.e.n. cum rezulta din tablita 5.

Iisus a fost get. La începutul secolului Vl a.e.n. s-au asezat printre neamurile getilor populatii ale galilor/galatilor care au îmbratisat religia crucii cu taina botezului cu paine stramoseasca si vin. În anul 279 a.e.n. aceste relatii s-au stricat rau iar conducatorul getilor, Biseto l a pus sabia pe gali si i-a alungat. Fiind opriti si la granita Macedoniei, au trecut Dardanelele si au întemeiat în podisul Anatoliei un stat – Galatia – care a existat pana în anul 25 a.e.n. cand a fost cucerit de romani. O parte din acesti gali au coborat mai spre sud si s-au stabilit în anul 275 a.e.n. într-o regiune pe care au numit-o Galileea. În secolul ll a.e.n. iudeii amintesc de secta esenienilor/esenilor avand centrul de cult în Galileea ai care practicau o religie diferita de a iudeilor dar identica cu a getilor. Începutul secolului l e.n. i-a gasit pe gali/eseni intr-o disputa religioasa cu clerul iudeu. Galii cheama în ajutor mentorii din Carpati. Este trimis Ili împreuna cu o ceata de geti – tablita 53 – pentru a înfrunta dogmatismul religios iudeu. Rastignirea lui Ili, înfasurarea trupului cu giulgiu si transportarea lui pana la ,,galii cei roscati” din Galileea apoi drumul prin Siria Efes, Grecia si Tracia pana au ajuns in Sarmisetuzo sunt povestite pe 7 tablite. Durerea a fost fara margini peste neamul getilor. 

     Tablitele sunt scrise între anii 560 a.e.n. si iulie anul 106 e.n. cand statul getilor a fost distrus de romani iar tara a cunoscut un jaf fara seaman. Limba folosita în aceste texte este limba româna veche care se gaseste identic sau  asemanator în dictionarele de arhaisme si regionalisme existente în România. 79 de cuvinte se gasesc numai în eme-gi(sumeriană) fiind disparute din româna veche. Tablita 1 consider ca a fost turnata/scrisa pe la 1600 – 1500 a.e.n. pentru ca de aici se trag semnele alfabetelor folosite de stramosii nostri.

     În anul 1982 am cumparat cartea Civilizatia sumeriana unde am gasit trei cuvinte care m-au pus pe gînduri: da, nu si inga. Stiam ca aceste cuvinte sunt specifice numai limbii române iar inga se foloseste numai în nordul Moldovei si Maramures. Am gasit pe internet în anul 2001 un dictionar sumeriam-englez elaborat de J.A. Halloran. L-am tradus în limba româna si banuiala mea s-a confirmat limba sumeriana/eme-gi are aceeasi radacina cu limba româna. Am scris cu acest subiect o carte ,,Civilizatia soarelui” publicata în august 2002. Aratam în aceasta carte ca avem 1000 cuvinte identice sau asemanatoare cu eme-gi şi 1400 de arhaisme si regionalisme compuse din doua sau mai multe cuvinte eme-gi. Mai aratam ca denumirile activitatilor agricole, pastoresti si de organizare sociala sunt în mare parte comune celor doua limbi iar crestinismul are multe elemente comune cu religia emesilor. Culturnicii de profesie au iesit la atac si m-au facut în toate felurile atît la TVR 1 cat si la postul de radio Iasi. S-a remarcat A. Vulpe director la Institutul de Arheologie din Bucuresti unde stau ascunse tablitele de plumb ale stramosilor nostri; I. Slusanschi director al Institutului de Lingvistica Iorgu Iordan Bucuresti si Neagu Djuvara, istoric care a trait pana în 1991 la Paris. Nu au avut retinere la limbaj spunand despre cei care vreau sa se uite pe tablite ca sunt nebuni, indivizi cu mintile ratacite, diletanti, oameni fara constiinta dar nu au acceptat sa-mi spun şi eu punctul de vedere. Iar într-un acces de nebunie geniala A. Vulpe spune peste tot ca tablitele de lut descoperite de N. Vlasa la Tartaria ar fi chiar plasmuirea acestuia!!! Despre tablitele de plumb ale getilor peste care el este stapan, spune ca sunt falsurile unui geniu dar el si-a dat seama numai în jumatate de ora! Noi trebuie sa bagam la cap ca aceasta lepadatura este un supergeniu si nu avem cum sa-l contrazicem.

     La sfarsitul lunii noiembrie 2002 am trimis lui J.A. Halloran un mesaj cu 145 cuvinte comune limbilor româna si eme-gi dar care nu sunt în latina. La 17 dec. 2002 îmi trimite urmatorul raspuns: ,,Most vocabulary of the Rumanian language can by derived fom Latim, modified by Slavic influences. This happened after the time of the Roman empire. So you need to reassurse me and your readers that you have avoided attaching a Sumerian etymology to any wordthat as a Latin etymology. Are you familiar with the Larin etymologies gived for most Rumanian words?”  În publicatia Formula As din 25 mai 2006, fiind întrebat despre legatura scrierii de la Tartaria cu cea din Sumer, acelasi J.A. Haloran spune: ,,Cum se poate explica faptul ca într-o regiune din vestul României înconjurata cu nume sumeriene… , s-au gasit trei tablite din lut local, cu pictograme sumeriene dar mai vechi cu 1000 de ani decît cele din Mesopotamia ? …Asumîndu-va o origine triviala, recenta, romana, sigur ca acestea nu va mai apartin”. Acest individ nu a cazut în cap ca sa-si schimbe fundamental ideile cu privire la ce mi-a raspuns în anul 2002. Explicatia consta în faptul ca textul din fisierul Adevar, ajustat putin, l-am tradus în limba engleza si l-am trimis în august 2003 catre Tv Discovery, Institutul de Studii Orientale din Chicago şi Institutul de Studii Orientale din Philadelphia. Englezii au raspuns ca au primit mesajul meu si atat dar americanii au tacut malc. Sigur acest studiu al meu a ajuns si în mainele lui dar smecherul a uitat sa spuna de unde vin aceste idei pentru ca hotia intelectuala se practica si la case foarte mari. Se pare ca i s-a zbarlit motul catre genialitate si acestui nemernic! Ghinionul lui este ca nu stie cum suna limba româna vorbita în graiurile noastre mioritice altfel ar pune si el de o smecherie asa cum au facut cei doi canadieni care si-au însusit descoperirea insulinei facuta de N. Paulescu în 1923 si cu aceasta hotie au luat premiul Nobel iar statul român nu a spus nici pas!. Suedezii au recunoscut nedreptatea în anul 1962 la protestele unui scotian !!! Situatia este asemanatoare cu Alexandru Odobleja si studiile lui în domeniul ciberneticii care au ajuns pe cai ocolite la Norbert Wiener iar priceputul  si-a pus un mot de ,,prima-ntai”!

     Consider ca a venit vremea ca românii sa-si cunoasca adevarata istorie chiar daca mentorii culturnici dar şi alte lichele urla ca tablitele sunt niste falsuri ale lui Haşdeu, N. Densuşian sau un geniu înca nedescoperit iar cei care vreau sa le vada de aproape sunt ,,nebuni, diletanti, nespecialisti, indivizi cu mintea ratacita” si alte asemenea sofisme si fineturi academice.    

De ce sunt autentice tablitele  
     Cum tablitele cu scrierea getilor au fost tinute la popreala mai bine de 130 de ani, aparitia lor pe internet în vara anului 2004 a produs o ,,efervescenta creatoare” si multa zburdalnicie în mintile unor indivizi dar si o înversunare fara margini din partea ,,specialistilor”. De existenta lor am aflat si eu în septembrie 2004 din aceeasi sursa! Argumentele autenticitatii tablitelor sunt infailibile în fata minciunii dar cum la noi plasmuirile au ajuns adevaruri sacre, orice canalie cu titluri si tifna poate sa faca istoria dupa propria nebunie si ticalosie! Dau mai jos cateva dovezi care nu pot fi contestate de nimeni în cazul cand nu sunt scoase în afara culturii române.

     Religia getilor are multe elemente de cult identice cu ale emesilor si foarte asemanatoare sau identice cu crestinismul timpuriu, adica lumea materiala este creata de o divinitate fara început si sfarsit numita la geti Sintu iar la neamul nostru din Ki-en-gi, An sau Anu. Acest Creator a zamislit si lumea spirituala a entitatilor divine definite ca duhuri fiind 7 atat la geti dar si la emesi cu atributii asemanatoare sau identice. Taina botezului, îngerul păzitor, oastea de îngeri, nemurirea, judecata cereasca, crucea ca simbol al sacrului, toate acestea dar si altele se gassesc în cele trei structuri de cult. În localitatea Poduri din judetul Neamt pe dealul Ghindaru s-au descoperit ruinele unei necropole arse de la începutul mileniului V î.e.n. În interiorul unei constructii care avea rolul unui lacas de cult s-au descoperit 7 vetre iar între ele era o cruce care avea în mijloc o mica vatra pentru ars ofrandele. Arheologia, pe care înca nu au apucat sa o înjure ca s-a stricat cu falsificatorii, confirma fara putinta de tagada autenticitatea tablitelor!              

     Dio Zabelo întalnit si sub forma Zabelio, Zabielio sau Sabelio este duhul care aduce lumina si viata pe pamânt, regenereaza natura,  agricultura, viata si stabileste dreptatea fiind consultat în hotaririle preotilor judecatori. În eme-gi avem cuvîntul zabalom care semnifica cele mai înalte culmi muntoase. În sens religios înseamna sanctuarul din virful muntelui, sau hotarul dintre pamant si cer aratind originea acestei religii care s-a nascut într-un loc cu munti înalti unde soarele rasarea de pe culmile acestora. De aceea emesii au construit ziguratele, sa poata venera duhurile energiilor primare pe înaltimi la fel ca în tara lor de bastina. Tracii aveau o divinitate solara, unica si mintuitoare cu numele de Sabazios sau Sabadius. La neamul nostru razletit între Tigru si Eufrat mai gasit o divinitate cu numele de Zabab ca duh al vanatorii si razboiului unde ghioaga si arcul erau la mare cautare. Grecii vechi ne-au spus în izvoarele lor ca tracii venerau şi pe Gebeleizis, divinitate a vegetatiei si renasterii naturii iar emesii ne-au lasat pe tablitele lor informatii despre Gibil ca duh al purificarii si al iertarii precum şi al apelor limpezi dar si al soarelui arzator sau al focului. Ca duh al vietii pline de energie, stramosii nostri l-au considerat pe Zabelo simbolul principiului masculin, numele lui fiind purtat de barbati. Trebuie remarcat faptul ca sfintul Zabelio ca structura spiritual-energetica nu se identifica niciodata cu soarele. În dialectul istroromân este cuvîntul zabelie cu sensul de a unge cu ulei, a pune ulei pentru ardere.

     Dio Zoe, Zoei, Zoin, Sien, Zien Duhul care tine roata vietii sau inelul vietii si rinduieste soarta mortilor si întoarcerea în universul energiilor primare din care s-a nascut totul. Simbolizeaza renasterea prin creatie divina si umana fiind asimilat de catre geti duhului feminin iar numele de Zoe era purtat de femei. Este un judecator al sortii tuturor oamenilor dar nu un tiran si are în subordine tinutul unde sufletul omului poate reveni la ce a fost înainte de viata paminteasca. La emesi avem pe Suen, Zuen, Zoen ca duh al lunii, al regenerarii sau al vietii în asteptare fiind considerat si stapanul întelepciunii simbolizand începutul vietii în forma de germeni. Pe tablitele de la Tartaria s-a descoperit o divinitate Şaue care primea ofrande ce erau arse pe altar împreuna cu mortul. În legendele noastre Iana este sora soarelui pe care acesta o cere în casatorie dar Dumnezeu se opune acestei sminteli. În emegi avem E-anna – casa cerului sau casa Creatorului/ Dumnezeu iar Inanna(stapana cerului întunecat si sora a pamantului) este duhul lunii care asista femeile la nastere si ajuta plantele sa germineze. Sa fie românii asa de neghiobi încat sa se adreseze soarelui si lunii cu apelativul Sfantul sau este reflexul firesc al vechii religii stramosesti a getilor?           

     Emesii au plecat din tinutul carpatic pe la mijlocul mileniului lV a.e.n. si s-au aciuat în Ki-en-gi unde au realizat o cultura si civilizatie uluitoare(civilizatia sumeriana cum au botezat-o specialistii!). Daca acest neam ar fi venit din alta parte în Ki-en-gi si ar fi elaborat acolo toate miturile religioase si întreaga structura sociala nu trebuiau sa existe legaturi atat de vii cu religia getilor si traditiile noastre populare. Sfintul Soare si Sfinta Luna vin din religia neamului nostru pe care o practicau stramosii pîna au venit romanii si au distrus statul get interzicandu-le cultul crucii iar legatura cu religia emesilor dovedeste ca traditiile noastre populare sunt un depozit extraordinar de cultura, veche de peste sase milenii.

      Mai arat ca în Joimarel(Joia Mare) prin ograzile gospodarilor se aprind focuri astfel ca mortii acelei satre sa vina din lumea lor rece si ss se încalzeasca. Tot la aceasta data, la cimitire se aprind focuri la morminte pentru a oferi mortilor caldura din lumina vie si puterea reanvierii. Mai avem în cultura populara pe Joimarita(Zoe + marita) sau Zoica, duh protector al casatoriei care vegheaza la trainicia si rodnicia familiei si întarirea neamului. În Ardeal, în multe colinde se gaseste refrenul ,,ziorel de ziua” dovada ce arata ca în subconstientul colectiv Zoirel(Zoi) nu a disparut nici dupa macelul roman. Într-un colind din Cluj se spune ca Sfintul Soare împreuna cu sora lui(Sfinta Lună) pastoresc pe cer turma Domnului! Tot aici se da colindatorilor un colac mare umplut care are deasupra o cruce împletita din doua suvite de aluat. În spatiile acestei cruci sunt aşezate opus doua cruci mici si literele O(om) şi T(tete: tata) din alfabetul getilor. Un colind din Oas ne spune parca în ciuda: ,,Doua mere jucatoare, rupte de la Sfintu Soare”. Traditia este o referire fara echivoc la vechea religie a getilor închinata lui Zoie, chiar daca peste ea s-a pus eticheta crestina.

     La ceremonialul de înmormintare se folosesc colaci de forme speciale tot ca o amintire nestearsa a religiei stramosesti. Sunt colacii în forma de opt care au pe extremitatile lungimii spirala vietii iar la capul mortului o luminare facuta în spirala arde pina se termina. Un alt colac are forma unui S mai desfacut iar ambele forme se gasesc identic în alfabetul get. Însa liftele, ca aprigi hulitori urla din totii bojogii ca tinutul stramosilor nostri era o cumplita salbaticie pina la venirea romanilor care s-au silit ei sa ne aduca pe calea cea buna chiar cu sabia dar nu au reusit pentru ca sîntem un popor nevolnic!

      Sînziene, sarbatoarea neamului getilor la 24 iunie, este o împlinire a vegetatiei ajunsa în pirg. Bobul de grîu se umple, fructele se formeaza, plantele de leac sunt bune de strans pentru tamaduire. La aceasta data, spune traditia getilor(rumunilor) ca prin poarta veşniciei, marile energii creatoare curg pe pamânt aducînd lumina si viata. Este marea revarsare a creatiei de început unde omul si natura sunt uniti prin credinta în sfinta cruce si a respectului pentru cei ce vor veni. Numele sarbatorii vine din cuvintele Sin ca duh al naşterii si regenerarii naturii precum si a neamului omenesc sau sfint dupa vorbirea veche si Zien, duhul protector al casniciei, fertilitatii, vegetatiei si al sanatatii mintale la geti dar si la emesi. În aceasta zi femeile maritate se prind într-o hora ca simbol al darului fertilitatii neamului getilor si a nemuririi spitei lor pe aceste meleaguri. Feciorii fac roti mari din paie carora le dau foc si le arunca în vale ca simbol al curgerii implacabile a destinului(roata vietii) în nemurire. Îngerii de pe tablitele getilor tin în mana roata vietii pe care soarta a harazit-o fiecarui individ. Cu aceasta data încep sarbatorile de vara şi care sunt legate direct de solstitiu pentru ca neamul nostru fiind sedentar avea toata existenta legata de energiile datatoare de viata ale soarelui. La partea opuss avem ziua de 24 decembrie legata de solstitiul de iarna cu care încep sarbatorile de iarna. Din iunie pana în decembrie lumina zilei scade, vegetatia se împutineaza si miracolul vietii ca dar al creatiei trece în asteptarea rece a nemortii. În noaptea de 24 decembrie în vechiul cult strabun al crucii, oamenii erau chemati sa vina sa i-a lumina care s-a nsscut ca dovada ca va începe un nou ciclu al vietii. Sarbatoarea dovedeşte ca suntem  aici înradacinati de peste 6000 de ani iar daca ne-am pastrat traditia religioasa si culturala cu atita îndirjire cu certitudine ca nici limba nu am uitat-o asa cum o dovedeste chiar numele ei! În religia getilor sfintul Zoe nu se identifica cu luna de pe cer pentru ca în scrierile de pe tablite ei folosesc termenul de loneo sau luno pentru corpul ceresc. Duhurile din mitologia emes avea mai multe apelative iar Zoen mai era invocat si cu numele de Sara, cu sensul de rassrit al lunii. În onomastica noastra avem prenumele Sinzien pentru baieti şi Sinziana pentru fete!

     Religia neamului nostru strabun dar si al emesilor era o religie solara dar nu idolatrica ci bazata pe entitati spiritual-energetice/duhuri justificand lipsa statuilor de cult în ambele culturi. Religiile au în ritual apa vietii ca forma materiala de nemurire, îngerul pazitor si oastea de îngeri iar ca simbol al sacrului este crucea cu bratele egale înscrisa în cerc sau libera şi steaua cu sase colturi sau sase raze asa cum apare în lacaşul religios de la Sinca Mare. Radacina comuna a religiei emesilor şi getilor este data şi de folosirea cuvintelor lam si a-ngi-a/angea în ambele limbi cu sensul de înger chiar daca între ele exista o distanta în timp de 2000 de ani si o distanta de 2000 km în spatiu! Cine spune ca steaua cu sase colturi apartine culturii iudaice nu cunoaste istorie sau minte ca o secatura pentru ca evrei pana dupa întoarcerea lor din Babilon(500 î.e.n.) foloseau steaua cu cinci colturi asa cum apare la comunisti! Crucea, ca simbol al sacrului apare în probele arheologice pe fostele teritorii locuite de stramosii nostri( România, Ucraina, Republica Moldova, Ungaria si Bulgaria) de la începutul mileniului lV a.e.n. dar nu a fost mentionata niciodata sa nu dea de banuit cuiva!

      Cum textele tablitelor cu scriere cuneiforma au început sa fie citite la începutul secolului XX iar primele lucrari despre civilizatia sumeriana au aparut dupa anul 1935, este imposibil ca nazdravanul mioritic sa fi cunoscut aceste informatii pentru ca specialiştii sustin ca plasmuirea s-ar fi facut pe la 1850-1880. 

      Pe la anul 560 î.e.n. marele întelept Zamolxe îsi pune traista în bat si împreuna cu o ceata de getisori de soi pleaca în lume sa se mai cultive si ajunge în insula Samos unde întalneste o alta ramura zburdalnica a semintiilor carpatine – cabirii. Cu mare osirdie îi trece la religia crucii sau reforma impusa de el cultului getilor si are prima confruntare într-ale întelepciunii cu ,,subtirele” Pitagora care statea numai cu nasul pe sus precum ritul porcului. Cu acest pezevenchi se mai întilneste si în  Egipt si iarasi grecul îi face necazuri iar Zamolsiu ne lasa aceste întimplari pe doua tablite din care una este scriss chiar de el. În caseta tabletei apare mentiunea abariso(aba: batrin + risu: şantulet, crestatura) Zam-xei adica scrisa de batrinul Zamolsiu.  

      Tablitele de plumb şi aur au fost realizate astfel; se sapa(rizuia) de la dreapta la stanga textul dorit si se gravau imaginile pe o placa de bronz care avea si rol de matrita. În ea se turna plumb si ieseau tablitele scrise de la stanga la dreapta, asa cum le cunoastem noi. Grecii nestiind prea multa carte în acele vremuri, au retinut ca pe ei i-a vizitat marele întelept Abaris pe la 568 î.e.n. În dialectul istroromân este cuvîntul zamoli cu sensul de a ruga, a implora, aşa ca sa fie povestea mai turbata!   

     Pe una din tablite apare o imagine care i-a smintit pe totii ,,specialiştii”. Un calaret get este în faaa îngerului pazitor care tine în mana roata/cercul vietii cum zice cantatorul de ode Martial dovedind ca si romanii stiau cate ceva despre religia stramosilor nostri. Imaginea îngerului mai apare pe sase tablite, singura sau în compozitie! Un plasmuitor sadea nu ar fi facut asemenea giumbuşlucuri chiar dacă era el genial, si-ar fi dat singur cu stangul în dreptul!

     Pe tablite numele apei care despartea Getia de Mesia a fost scris numai Istru dar niciodata Danubius. Nazdravanul mioritic nu ar fi facut asemenea timpenii pentru ca asa cum sustin ,,specialiştii” era genial sau erau o gasca de rauleni geniali!

     Si capitala statului get a fost scrisa Sarmisetuzo iar o singura data pe la anul 300 î.e.n. în varianta Sarmiegetozo dar niciodata Sarmizegetuza sau Sarmisegetuza aşa cum ar fi fost firesc pentru un fals. Capitala getilor – dabo geto – este mentionata pe toate tablitele care sunt turnate aici dar niciodata nu este amintita Ulpia Traiana Sarmisegetusa, noua capitala zidita de cuceritori în alt loc si pe care au mentionat-o scrierile romane. Cetatea getilor a fost descoperita în prima parte a secolului XX asa ca plasmuitorul nu avea de unde sti aceste realitati istorice! Mesterii în plasmuiri spun ca Sarmisegetuza a ajuns capitala getilor în timpul lui Burebista cand a unit triburile din campie si din munti! Si aceste afirmatii sunt niste nebunii ale unor indivizi cu minte putina dar mult venin în rinza fata de istoria neamului nostru. Cea mai vechie mentionare a capitalei getilor(dabo geto) este pe tablita 16 unde se povesteste moartea conducatorului Baicu care trebuie ,,ss-si doarma somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea getilor/dabo geto”. Aceasta tablita este turnata pe la 560 î.e.n. pentru ca apar pe ea imaginile lui Zamolxe si Pitagora asa cum sunt redate în T 2. Dupa venirea galilor pe toristea noastra avem T 11 de pe la mijlocul secolului V a.e.n. unde un preot get îl trece pe regele galilor la religia crucii si aduce cu aceasta ocazie un trofeu în Sarmisetuzo. Pe la începutul secolului lV î.e.n. capitala neamului get ajunge la Enisala asa cum ne spune T  12. În acele timpuri getii avea o sarbatoare a neamului unde erau chemati toti cei de o mama, adica traci, telagi, iliri, macedoneni. T 15 ne spune ca Filip, tatal lui Alexandru Macedon a fost rau batut pe la 342 – 340 a.e.n. iar capitala neamului get era la Sarmisetuzo si asa a ramas pana au distrus-o romanii.  Nu tine snoava cu mioriticul cel istet care vrea sa ne faca parul cret!  

     Pe tablita 25 apar informatii despre conducatorul satului Dabica ce-si însoara mîndretea de flacau tare ca osul(voinic) cu Marica fiica Sofiei. Ori urmele de locuire getica a acestei localitati au fost descoperite în secolul XX exluzind ideea pretinselor falsuri.

     Dromichete T 22, 23 avea centrul local de putere/daba la Sirmiu, Sierema (T 40) si nu Helis cum ne spune Diodor din Sicilia cand povesteste înflorit patania lui Lisimah! Pomponius Mela aminteste despre o localitate Sirmium undeva prin nordul Munteniei. Asemenea ,,greşeli” nu poate face un falsificator, mai ales genial!

     Pe tablite apare Mos Ariminos/Arumunos(T 19) ca stramoş al getilor si protector din înaltul cerului. În tinutul Apeninilor exista orasul Ariminum ca amintire perena a fondatorilor urbei iar Jupiter, divinitatea suprema a panteonului roman purta în vechea religiei a populatiei locale epitetul de armunos sau armunis. Dupa ce au ocupat Panonia, romanii si-au adus cu ei şi divinitatile. O inscriptie descoperita la Buda pomeneşte de Deus Arimanius ca epitet pentru Mithra, asa ca sa le dea în bot latinistilor. Tot ca Deus Arimanius apare Mithra si la Roma iar mentionarea este facuta de marele preot al cultului mitraic. În tablita 5 apare preotul persan Gomtaro care participa la cultul getilor! Chiar prea mult punem în carca unui om fie el si supergenial!

Tablita 15 ne da informatii pretioase despre razboiul pe care l-a pornit Filip al-ll-lea al Macedonie pe la anii 339 î.e.n. împotriva getlor pentru ca nu vreau sa-l recunoasca protector(bade). Cum falnicii geti nu aveau în obicei sa umble în patru labe în fata altora(asa cum o fac urmasii lor astazi) si-au strunit sirepii, au dat sabiile la tocila si l-au asteptat pe badia Filipoi Enia sa-l întrebe de ce pofteşte la toriştea lor. Pentru ca urgia era mare, s-a adunat neamul getilor din toate tinuturile si rau i-au hacuit pe macedoneni cu toata fala si falanga lor. Propaganda macedoneana spune ca getii, ca niste gaini plouate, în frunte cu riga lor Cothelas i-au asteptat pe machidoni cu daruri multe pe malul drept al Istrului sa nu mai oboseasca saracutii sa-l treaca. Şi atunci minciuna era la mare cinste cand se vintura în vint freza vreunui riga sau neam de flutura steag! Genialul plasmuitor nu putea sa faca o asemenea greşeala aducînd alte informatii despre badea Filipoi decat minciunile cunoscute deja de istorie! 

Tablita 51 spune ca Biseto ll conducatorul neamului get îl ajuta pe Dapisiu în confruntarea cu murdara Roma iar situatia devine tot mai grea. Mesia se afla sub influenaa militara a romanilor chiar daca getii din nordul Istrului nu accepta ruperea gliei strabune în bucati. Dio Cassius ne lasa informatii nu prea sigure despre campania lui Crassus împotriva getilor si bastarnilor din anul 29 e.n. El spune ca razboiul a început dupa ce getii si bastarnii au atacat pe protejatul lor Rolex ce se tinea tare undeva pe la gurile Dunarii. În realitate bastarnii si getii au atacat Mesia în centru iar acest Rolex apare pe tablita cu numele de Orolo care a refuzat sa mai plateasca birurile catre Sarmisetuzo. Revolta lui este reprimata de boero Biseto ll ca mato al getilor fara a se preciza rezultatele ulterioare. Dio Cassius spune ca acest Rolex simtind presiunea coalitiei geto-bastarne cheama în ajutor pe romani care nimicesc ostile lui Dapix şi Zyraxes cucerind si dabele lor situate undeva la gurile Dunarii. Tablita arata ca acestia erau doi conducatori locali din Muntenia fiind ajutati de boero Biseto ll au purtat lupte grele cu romanii iar în anul 30 ajung amandoi mato. De aici trebuie sa tragem concluzia ca la acea data Mesia nu era provincie romana. Si aceasta tablita contrazice informatiile venite din surse vechi infirmand ideea criminala a falsurilor. Din alta sursa am mai gasit o tablita care povesteste despre o solie trimisa de Dapiseu la scitii din cetatea Grono pentru a plati în grosi solda cuvenita armatei acestui neam angajata sa-i sprijine pe getii. Tot din aceasta tablita aflam ca Dapiseu era acum singur conducator al getilor, Zoirasieo ori a disparut de moarte buna ori i-a facut felul cel care a ramas mato. Numele monezii getilor s-a pastrat mult timp pe teritoriul locuit de neamul nostru  pentru ca în perioada feudala a circulat în Tarile Române, Ungaria şi Polonia o moneda care se numea grosi.

      Pe tablita 17, numele conducatorului getilor este Midai Glma. Grecii ne spun ca cel mai cunoscut rege al frigienilor – neam tracic, era Midas dar în textul frigian el este scris Midai asa cum l-a scris şi stramoşul nostru. Daca tablitele ar fi false numele folosit era Midas pentru ca textul frigian a fost descoperit la începutul secolului XX iar smecheria, sustin ,,specialistii” s-ar fi pus la cale în a doua parte a secolului XlX! 

     Ca sa le tai maul pentru vecie acestor înverşunati în facaturi dau citeva nume din onomastica actuala a crestinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio, Sabio si unele culese din tablitele necrestinilor geti: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio, Sobio. Tabelul ,,getii din Iberia si…scrierea buclucasa” arata si alta legatura nestiuta pina acum între cele doua culturi. Dupa eruptia de la Santorini la 1652 a.e.n. clima Europei a suferit un accentuat proces de racire asa cum o dovedesc probele de lemn si ghetarii din Groenlanda. Ca sa scape de nenorocire, neamul nostru a migrat catre sud iar o directie a fost si catre Iberia! Istoria fabuloasa a Spaniei medievale spune ca în negurile muntilor Caucaz, între Marea Caspica si Bosforul Cimerian/Crimeea, traia un neam de oameni care se numea iberi si care nu puteau fi straini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl(525-455), spune ca neamul scitilor se tinea tare în bastina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei linga Caucazul de linga Istru” adica plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste informatii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius(începutul secolului V) şi mai are avantajul cunoasterii directe a acestor meleaguri. Trebuie sa admitem ca informatia lui Eschil este corecta pentru ca aceasta precizare se gaseste si în alte surse antice grecesti si romane. Cronicarii medievali nu puteau spune limpede daca cei de aici trecusera acolo sau daca nu cumva semintia celor de aici se tragea din iberii Caucazului, veniti în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se laudau ca ar fi vechi de 6000 de ani! Ei au dus si scrierea descoperita la Tartesico şi Turdateno!

     Sarmis sau Sarmise este Mîntuitorul sau Salvatorul getilor, apare scris şi sub forma IOI, III, Ili, Ilio iar legenda lui este imortalizata pe tablitele 1 si 3. Figura lui este identica cu a lui Cristos din crestinismul iahvist dovada clara ca acestia au copiat/furat informatiile din religia getilor. Pe tablita 9 unde se face o judecata,  Sarmis apare cu simbolul lui caracteristic – calul tinar care se gaseste pe mai multe feluri de monede gasite pe la noi dar pe care ,,specialistii” le-au declarat cu mare furie ca false. Tot pe tablite dar si pe monede apare sarpele ca simbol al sacrului(dio Tiaz) si se gsseste identic în caduceul cu şerpi purtat de mitropolitul României. Trebuie declarat si acesta fals! Numele lui Sarmis a dat si denumirea capitalei getilor Sarmisetuzo adica, unica putere sau casa lui Sarmise dar îl pastram si în onomastica feminina prin Sarmisa sau Sarmizia care nu exista în calendarul creştin! Şi acestea sunt false?

     Tot tablitele ne mai dezvaluie ca galii/galatii au venit în toristea noastra pe la sfirsitul secolului Vl a.e.n. si au convietuit cu getii formand o confederatie T 9 pîna la anul 279(T 26) cînd boero Biseto 1 i-a alungat cu sabia pe o parte dintre ei pentru ca i-au scarmanat rau pe sarmati. Traiul împreuna i-a facut pe gali sa treaca la religia getilor asa cum arata T 11. Cei care au plecat au ajuns în Anatolia şi au format o noua patrie numita Galatia iar o parte au plecat mai în sud si au pus de o Galilee. Ca nu au plecat toti galii o dovedeşte tablita 46 care spune despre conflictul lui Orilieo(30 a.e.n. – 20 a.e.n.) cu monsiro Dimpo si chindia pe care au pus-o la cale getii dupa ce au calcat cetatea galului. La acesti gali din Galileea a fost trimis Ili sa-i apere de zoile aramaice varsate de clerul evreu care vroia sa-i treaca la iudaism aşa cum arata tablitele 52 – 58.

      În Evanghelia dupa Marcu 4,70 se spune: ,,Şi el s-a lepadat din nou. Dupa putina vreme, cei ce stateau acolo, au zis iarasi lui Petru: Nu mai încape îndoiala ca esti unul din oamenii aceia, caci esti Galilean si graiul tau seamana cu al lor”. Daca iudeii l-au ,,mirosit” pe Petru ca vorbea o limba straina ce seamana cu a lui Ili, a cetei lui şi a locuitorilor Galileei, atunci trebuie sa tragem concluzia ca apostolul ori era gal şi getii vorbeau curent limba galilor ori era si el get cu ceva treburi prin lumi straine si facea parte din grupul celor veniti sa se înfrunte cu preotii iudei. 

      Dar relatiile getilor cu galii din Galileea, în traditia populara este pastrata de mitul solomonarilor. Aceştia sunt preotii geti care s-au sihastrit prin munti dupa macelul roman. O mica parte au reuşit sa fuga în munti luînd cu ei si tablitele de aur şi plumb pe care era scrisa istoria, legile şi religia lor. Traditia populara spune despre solomonari ca stapaneau foarte bine astronomia, întocmeau calendare si prevesteau uimitor vremea. Aveau puteri supranaturale de influentare a unor fenomene naturale si preziceau viitorul fiind priceputi în magie(bioenergie), erau capabili sa încalece pe balauri, sa se urce deasupra norilor pentru a aduce sau a alunga grindina. Dupa înfatisare ei erau înalti, cu ochi bulbucati, cu par rosu, aspru si zbirlit, vesmintul era de obicei o tundra alba, zdrentaroasa. Fiecare solomonar purta o mica traista cu instrumentele magiei meteorologice: o toporisca cu care sparge gheata în ceruri pentru a face grindina; frau din coaja de mesteacan cu care este manat balaurul zburator calarit de el prin ceruri şi obligat sa arunce fulgere pe nari; Cartea Solomonariei atarnata de umar; iar pe piept o toaca de lemn cu care chema duhurile furtunilor. Solomonia era o initiere de lunga durata a învatacelului într-o adevarata arta a magiei si psihologiei umane pe care el trebuia sa o practice cu multa msaiestrie. Dupa Lazar Saineanu, initierea se facea într-un loc sub pamânt numit Solomanta sau Solomonarie, unde se învatau toate limbile fiintelor vii, toate tainele naturii, toate formulele magice, farmecele si vrajitoriile(solomoniile). La instruire nu se primeau decît zece ucenici, care dupa 7 ani de învatatura, se alegea unul dintre ei iar acela devenea solomonar. Dupa alte legende româneşti din ceata de zece învatacei, deveneau solomonari 7 sau 9 care puteau încaleca balaurul ce varsa foc pe nari şi sa zboare cu el prin ceruri. Traditia îi considera pe acesti oameni sfinti pentru faptele lor bune sau vinduti Dracului atunci cand aduc grindina peste semanaturi. ,,În timpul celor 7 ani de scoala ei învatau toata învatatura de pe lumea asta, apoi se duc într-o pestera departata din Orient unde stau la o masa de piatra, pina scriu toata învatatura din lume, într-o carte”, dupa cum arata T. Gherman în Meteorologie populara Blaj, 1928. La scoala Solomoniei pot veni numai copii cu chemare alesi de solomonarii batrini iar ucenicia nu poate depasi vîrsta de 20 de ani. Informatiile sugereaza ca aceasta scoala unde învataceii se faceau toba de carte era situata în cetatea Babarului, avind o structura didactica în frunte cu arhimandritul ,,Uniila”. Termenul de solomonie are sensul de scoala ascunsa sub pamânt sau pestera unde s-ar învata toate tainele naturii, farmecele si vrajile. În limba româna avem cuvintul solomon cu sensul de sort facut dintr-un anumit tip de piele si prin extensie solomonar înseamna cel care poarta un solomon. Cetatea Babarului unde studiaza acesti puiganei de om pentru a deveni bute de întelepciune este cetatea luminii sau locul unde se primeste lumina sens metaforic pentru întelepciune. În eme-gi avem cuvîntul babbar cu sensul de lumina, inteligenta, alb, rasaritul soarelui iar în mitologia emes gasim duhul Babar care aduce lumina zilei si stralucirea mintii dar şi o cetate cu acest nume. În localitatea Sinca Veche din judetul Brasov exista un fel de biserica de o conceptie nemaiantilnita, sapata într-un deal. Se compune dintr-o camera mai mare dreptunghiulara care comunica printr-o fereastra cu o camera mai mica circulara terminata printr-o cupola unde se oficiau slujbele şi se aduceau ofrande pe un mic altar. Cupola comunica cu cerul printr-un con vertical foarte larg sapat în spirala si care avea deasupra un acoperis special – poate un cristal pentru concentrarea luminii. Pe unul din pereti exista o firida unde este sculptat un simbol religios(identic cu ,,steaua lui David”) iar pe peretele din fata altarului într-o firida acest simbol se repeta dar are în interior un cerc cu doi pesti fiind simbolurile principiului masculin si feminin. În mitologia româneasca exista o legenda care spune ca pamantul se sprijina pe doi pesti! Consider ca lacasul a fost sapat în mileniul V a.e.n. înainte de plecarea emesilor de aici pentru ca simbolul religios se gaseste identic si pe tablitele lor. În eme-gi sim are sensul de rasina aromata, fumul acestei rasini iar ca înseamna comunitate, casa, sat. Aceasta constructie cu caracter religios dar şi pesterile adaptate pentru asemenea scopuri care se gasesc în numeroase localitati din tara, sunt adevaratele cetati Babbar. În lacasul de la Sinca Mare s-au gasit vase mari de ceramica pline cu cenusa si oase partial arse amintind de obiceiul getilor de a-şi incinera mortii iar cenusa o pastrau în vase de lut depuse în metocuri(mici bisericute). În localitatea Valcepol din Bulgariei(Mesia antica) s-a descoperit o constructie funerara? compusa dintr-o încapere mica lipita de o încapere mare dreptunghiulara care la rindul ei este lipita de o încapere circulara cu acoperis în forma de bolta. O constructie asemanatoare a fost descoperita în localitatea Strelcea, vechimea lor fiind pe la mijlocul secolului lV î.e.n. Sa remarcam asemanarea constructiilor de la Sinca Veche si cele din Bulgaria ca dovada de necontestat a unitatii religioase a populatiilor de la nordul si sudul Istrului. Iar acest model de constructie religioasa se regaseste identic în bisericile noastre ortodoxe dar care difera de bisericile celorlalti ortodocsi sau catolici. Trebuie retinuta si asemanarea dintre vetrele de cult de la Sighisoara si Plovdiv care au în centru ca simbol al sacrului crucea înscrisa în cerc! Tablitele stramosilor ne amintesc de galii cei roşcati care traiau în Galileea iar J. Flavius ne spune ca esenienii(galii cei roşcati la care s-au refugiat rumunii cu trupul lui Ili mort cum ne spun tablitele) cand intrau în comunitate primeau pentru uz personal un vesmant alb, o cingatoare din sfoara, o toporisca si cartile sfinte pe care trebuia sa le pazeasca cu mare grija. Ei locuiau în Orient(Galileea) unde se duceau solomonarii nostri, într-un loc pietros şi cu multe pesteri, vecin cu Marea Moarta si aveau naravul de a scrie si raspindi învataturile religioase pe care le-au luat de la geti. Amintirea acelor evenimente istorice, neamul nostru a pastrat-o în legendele solomonarilor iar legaturile românilor cu getii nu este o plasmuire!

      Boero Bisto este unul dintre putinii conducatori amintiti de izvoarele antice de la care ne-au ramas tablitele 36 – 44. Pe doua din ele se povesteşte despre tentativele de asasinat asupra marelui conducator. Cuvîntul boero nu vine de la slavi ci a fost un titlu folosit de getii din Ardeal sau Banat. Mai apare si pe alte tablite la boero Biseto l si boero Biseto ll si la un flacau get tot boero Biseto care îsi cauta soata în neamul bastarnilor. Tot pe aceste tablite sunt amintite moartea fiului lui Bisto si conflictul cu bastarnii T 20.

     Ultimul conducator al getilor a fost Diogio/Diegio care a încheiat pacea din Panonia la anul 89 si mentionat de romani cu numele de  Diegis. Decebal vine din confuzia cuvintelor dage balo(dage: adunare + bala: a conduce, fiara, steagul getilor) Datorita acestei confuzii a romanilor, specialiştii nostri l-au descoperit pe uzurpatorul Regalianus ca se trage din neamul lui Decebal! Ori la geti functia de mato era o functie electiva nu ereditara, situatie identica si la emesi cu lugal(conducatorul civil). Plasmuitorul nu putea sa inventeze atîtea adevaruri.

      Ede sau preotul judecator purta pe cap o bentita cu un obiect mic în dreptul fruntii iar în prezent acest semn este purtat de seful bisericii siriace pe unde erau esenienii sau galii cei roscati cum sunt mentionati pe tablite. Plasmuitorul nu avea de unde sa stie asemenea informatie. 

     ,,Tablourile de familie” T 2, 28 unde apar si alti mato decît cei de pe tablite iar unii de pe tablite nu apar în tablouri. Un falsificator nu şi-ar fi permis asemenea ,,scapari”!

     Ştefan Razvan, domnul Moldovei, bate moneda la anul 1595 pentru a consemna evenimentul. Pe fata are bustul domnitorului cu legenda în româna scrisa cu litere latine şi chirilice: STEPH BOIBO MO DOB. Acest adevar nu a fost tagaduit de nimeni. Cînd aud ,,specialistii” despre tablitele de plumb ca sunt scrise tot în româna cu alfabetul getilor(latin, chirilic si alte semne) turba si tuna în toate directiile ca blastamatiile sunt falsuri si nimic mai mult!

     Limba folosita este limba româna veche dar se gasesc si 79 de cuvinte folosite în emegi si care au disparut din arhaismele noastre. O alta dovada pe care nu o pot desfiinta ,,specialistii” nostri este inelul de la Ezerova, descoperit în anul 1912 si vechi de 2500 – 3000 de ani, scris in  aceeasi limba ca cea folosita pe tablite dar necitit pina în prezent.  ROLIS ŢENE ANERE(în eme-gi ,,aniri”: inel cu piatra pretioasa iar în româna veche ,,anulare” înseamna de forma unui inel) NER(minunat) TI-L TEANE-S KOR(cor: cerc, unire, legatura) RAZE ADO MEANTI LEZ(les: trup mort) VIITA MINE RAZE-L TA. Rolis, tine acest inel minunat ce-ti va lega(tine unite) lumina aducerilor aminte cînd trupul meu va fi parasit de raza vietii. Situatia este identica pentru colanul de la Pietroasa şi fibula de la Kerlich pe care nimeni nu le poate trimite în categoria falsurilor.

     Alfabetele folosite la realizarea tablitelor cuprind trei mari grupe de stiluri pe care le-am numit ,,rumun”, ,,get” şi ,,religios”. Literele folosite chiar în scrierea aceluiasi stil nu sunt identice pentru ca se folosea mana si dalta în realizarea unor santulete nu matrita sau panson pentru imprimarea literelor, fiecare diac aratindu-si priceperea în turnarea tablitelor. Un loc aparte are alfabetul religios folosit numai în ocazii speciale cu care se scrie întreaga tablita T 11,44, sau numai anumite texte T 25,47. Fiecare tablita are particularitatile ei alfabetice şi de semantica pentru ca au fost scrise de persoane cu culturi diferite, în epoci diferite si în zone unde existau specificitati dialectale ale limbii române. Sa amintesc si  scrierea galilor de pe marginea tablitei 9 care nu era descoperita cînd pretind specialistii noştri ca s-au facut falsurile. Iar semnele  plutaşilor de pe Bistrita se gssesc în cea mai mare parte în alfabetele getilor dar lipsesc din alfabetul latin sau grec! Dar cel mai izbitor argument este asemanarea pana la identificare a semnelor folosite de geti pe tablitele de plumb cu semnele folosite în Biblos, Mohenjo – Daro, Siberia, India, nordul Africii(berberii, tuaregii şi libienii), Saba, toate tinuturi care nu au nimic cu cultura si scrierea greaca si descoperite unele, la începutul secolului XX!

     Sa deslusim corect aceste ziceri, trebuie sa întelegem ca nazdravanul nostru a plasmuit o limba inspirata din limba româna veche dar împanata cu multe cuvinte din eme-gi(sumeriana) care nu era descoperita cînd se facea sotia, a mai plasmuit o religie care se regaseste în mare parte în mitologia emesilor dar si în cea româneasca si de unde se trage crestinismul iahvist, a falsificat istoria punîndu-i pe gali/galati acolo unde i-a mentionat unele izvoare vechi si a venit cu informatii necunoscute din alte surse pina în prezent. Pentru a umbri şi rusina fala altora, l-a scos pe Iisus ca fiu al neamului nostru agatind cu obraznicie alte subtirimi ale glagoriei care dau foarte rau la cultura greco-romano-iahvista! Si aceasta plasmuire unica în cultura lumii prin dimensiune si consecinte a fost facuta nu se stie unde, nu se stie cînd si nu se stie de cine dar miselul a aratat ca are la degetul mic toata cultura româneasca si de aiurea iar timpul pentru el nu a fost o piedica în facatura pusa la cale!  

     În loc de concluzie trebuie sa ne închipuim ca acest neastamparat mioritic avea acces la un fel de calculator al timpului si tot butonind în draci a pus la gramada informatii neverosimile din trecutul îndepartat al neamului nostru, a umblat cu soalda si prin viitor stiind ca se vor face ceva descoperiri cu privire la smecheria lui si aaa pus pe rele ne-a trimis în ceata sa umblam legati la ochi. Dar noi cum suntem neam de soi si în frunte ne-am înaltat numai genii si supergenii, l-am zapsit pe misel si l-am tras la sfinta judecata a adevarului! Dat dracului pezevenchiul! 

Aceste informatii dar şi altele la fel de naucitoare le-am pus în cartea Adevaruri ascunse aparuta în luna decembrie 2005. 

,,Argumentele” specialistilor ca tablitele sunt false

     V. Pîrvan spunea ca ,,sunt falsurile lui Hasdeu” si de aici a pornit ideea criminala ca un plasmuitor vrea sa ne batjocoreasca adevarata istorie. Dar pana în prezent nimeni nu a avut curajul sa faca publice falsurile si timpeniile lui Pirvan care au mutilat istoria noastra veche. 

     Alexandru Vulpe director la Institutul de Arheologie Bucureşti, în publicatia Formula As din martie 2006 spune: ,,falsurile sunt realizate de un geniu dar mie mi-a fost deajuns o jumatate de ora ca sa-mi dau seama”! Chiar asa este cultura româna tinuta la degetul mic de niste genii si supergenii! Cînd prostia si incompetenta au ajuns mot, înseamna ca este loc de mai rau.

     Alexandru Suceveanu, director adj. la aceeaşi institutie, în publicatia Ultima ora din 16 februarie 2005 spune: ,,copiile au fost ale lui Nicolae Densusianu care a scris si Dacia preistorica, ce este pocalul de aur al tracomanilor, noi am fost buricul lumii, de la noi s-au tras toate, etc…Astfel, tablitele ar fi copii a dementei lui Densuşianu, facute la Iasi unde s-au facut si alte falsuri”. Si acest individ bate campii în nebunia lui obraznica. Daca spune ,,specialistul” ca tablitele sunt copii înseamna o recunoastere indirecta a autenticitatii lor pentru ca orice copie este facuta dupa un original adica sa întelegem ca nu sunt falsuri. Si ne mai trimite el plin de sumetie sa cautam smecheria pe coclaurile Iasului pentru ca acolo s-a pus la cale tilharsagul. Dar la Sinaia unde s-au facut copii dupa tablitele de aur din porunca lui Carol l, mai exista persoane în viata care pot depune marturie ca au avut în mana copii dupa aceste tablite despre care stiau multe persoane din acest oras. Cat priveste dementa lui Densusianu si nebunia tracomanilor tov. culturnic da dovada de o mare neghiobie. În Dacia preistorica pe care cu siguranta ca nu a citit-o, Densusianu nu spune niciodata ca neamul nostru vine din cel al tracilor ci el aminteste pe hiperboreeni ca un popor mitic de unde vin pelasgii, ariminii cu toate ramurile lor si riminii sau rumunii cu razletirile lor în cele patru zari. Iar povestea privind originea dacilor din traci îi apartine secaturii de Pirvan  Daca Hasdeu sau Densusianu ar fi stiut de tsblite, cu siguranta ca hulitorii nu mai erau astazi directori la institutia amintita. Pentru a nimici smintelile lui Suceveanu am sa amintesc faptul ca pe internet exista site-ul proel.org realizat de mai multe universitati din Spania în colaborare cu lingvisti din U.S.A. avînd ca subiect originile limbilor şi a alfabetelor. Pentru teritoriul de unde au migrat indoeuropenii ei propun patru teorii: 1 din regiunea baltico – pontica pe la anul 7000 a.e.n.;

                               2 din regiunea centraleuropeana – balcanica pe anul 5000 a.e.n.

                               3 din regiunea pontico – caspica pe la anul 4000 a.e.n.

                               4 din regiunea anatoliana pe la anul 6000 a.e.n.

Trei din aceste teorii vizeaza tocmai teritoriul tarii noastre si regiunile unde au locuit în vechime neamurile getilor(Ungaria, fosta Iugoslavia, Bulgaria, sudul aîmpiei Ucrainei si sudul Poloniei). Tot acesti rai spun ca cel mai vechi alfabet este cel proto-sumerian din care se trag cel sumerian, proto-elamit si Tartaria! Iar arheologul american Marija Gimbutas spune în lucrarea Civilizatie si cultura, Bucureşti, 1989 ca pe toristea noastra, în mileniul Vll a.en. ,,in Carpati, era o civilizatie puternica, prima si singura în Europa…o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta”. Chiar si în fata acestor argumente de necontestat, gunoaiele culturii române raman neclintite în ticalosia si ura lor fara margini împotriva adevarului!  Prin tabelele privind raspindirea alfabetelor getilor eu confirm aceste ipoteze iar prin studiul lingvistic ,,Adevar”, dovedesc realitatea de necontestat ca pretinsii indoeuropeni este neamul nostru care a migrat în mai multe valuri în cele patru zari asa cum arata si alfabetele duse cu ei si perpetuate timp de sute sau mii de ani. Dar ,,specialistii” nostri sunt prea tari ca ss consulte si asemenea informatii, ei au ramas pe calea luminoasa deschisa de Pîrvan si Roller! Informatii asemanatoare se gasesc si în surse antice! Strabon spune în Geografia ca: ,,Cei dintîi care au descris diferite parti ale lumii spun ca hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului si a Adriei” iar Macrobiu în lucrarea despre Scipio zice ca: ,,regiunile udate de Tanais/Don si Istru pe care antichitatea le numea hiperboreene”. Apollonius din Rodos în Argonautice spune ca hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.

     Crucile libere prezentate de mine la sfîrşitul cartii, au în mijloc o mica gropita sau o cruce mai mica. În localitatea Poduri din judetul Neamt, pe dealul Ghindaru s-a descoperit o necropola veche de 6000 de ani. În interiorul acesteia era un lacas de cult format dintr-o cruce cu bratele egale care avea în mijloc o mica adîncitura unde se punea ofrandele pentru ars si 7 vetre situate în jurul ei. Podoabele getilor erau o imitare a acestei realitati religioase si cred ca aveau rolul de talisman asa cum se întimpla ai astazi. Cele 7 vetre sunt simbolurile a celor 7 duhuri din religia stramosilor nostri care au iesit din Sintu(crucea-vatra). Mai apare si crucea înscrisa în cerc care reprezinta universul existential al individului(roata vietii) si se subscrie renasterii în nemurire prin puterea crucii. La emesi legatura dintre Creator si celelalte 7 duhuri nascute din el sunt prezentate simbolic printr-un copac cu 7 ramuri cunoscut în Biblie ca ,,pomul cunoasterii” asa cum apare pe un sigiliu de pe la anul 2200 a.e.n. Sub ramurile copacului sunt doua fructe care aduc a mere sau pere iar colindul nostru de Craciun chiar asta spune! În partea stanga este o divinitate stand pe un corp dreptunghiular iar în spatele ei este un sarpe ridicat pina deasupra capului personajului. Imaginea a fost interpretata de evrei ca ,,ispitirea Evei” care nu are acest sens în religia emesilor, sarpele fiind un animal binecuvîntat de divinitate cum era si la geti. Pe tablitele 34, 42, 53 apare sarpele ridicîndu-se pe un suport cu doua picioare iar în tablita 73 apare chiar ca pe sigiliul emes! Poznasul nostru mioritic nu putea pune pe tablite aceste simboluri si sa le brodeasca atit de bine încat nu le poti gasi cusur, pentru ca despre civilizatia emes/sumeriana nu se stia nimic cînd pretind ,,specialistii” ca s-ar fi facut falsurile adica undeva pe la 1850 – 1880?

     Aurora Petan în publicatia Gardianul din 2 iunie 2005 spune: ,,placutele sunt scrise într-o limba preindo-europeana…Alfabetul secuilor nu are nici o legatura cu alfabetele de pe placi care sunt predominant grecesti…limba folosita pe placi nu seamana cu substratul limbii române. Nu exista cuvinte din substratul limbii române”. Alt specialist care minte cu nerusinare! În tabelul ,,Alfabetele getilor şi inspiratiile altora” arat ca 28 de semne din cele 33 ale alfabetului secuilor, se gasesc identic sau foarte apropiat cu semnele getilor. Iar acest alfabet al secuilor este luat de la românii din zona unde sau asezat, adica între izvoarele Bistritei si Muresului, ape pe care plutasii le foloseau sa transporte lemnele catre campie. Ei crestau  lemnele cu diferite semne care se gasesc în alfabetele getilor. Pe site spune specialista ca tablitele sunt scrise în limba daca? Daca tot veselosul spune fara oprelistea bunului simt ce-i bantuie freza, de ce n-am striga sa auda neamul ca tablitele sunt scrise în hitita, curvita, hurita, smintita, zb]rlita, luvita, fiecare pune de o limba si-i trage tare! Dar si prin Asia Centrala avem asemanari cu alfabetele siberiene sau brahmi din India, asa ca am putea presupune ca tablitele sunt scrise în kazara, tatara, chineza, amneza, ca tot avem fiecare dreptul la interpretare!

     Sorin Olteanu, tracolog, filolog şi lingvist într-un material pe internet îl face suvite pe Dan Romalo care sustine ca tablitele sunt scrise în greaca, latina si o limba necunoscuta, toata zicerea o pune într-o carte iar Aurora Petan a analizat fonetic, semantic si filologic scrierea tablitelor. Specialistul afirma ca nabadaiosul plasmuitor s-ar fi inspirat ,,din alte scrieri mediteraneene, amestecând laolalta hieroglife ale discului de la Phaistos, semne silabice cipriote si ale linearelor cretane A si B, care, cu toate, treceau drept “scrieri enigmatice” prin sec. 19, şi se puteau gasi în orice carte de popularizare a preistoriei Greciei,…fie anonimul nostru a trait într-o vreme în care cunostintele despre daci erau într-adevar sumare, adica cel mult pâna la jum. sec. 19″ folosind limba româna arhaica. I-am amintit specialistului ca discul de la Phaistos a fost descoperit în anul 1908 iar Evans a descoperit în anul 1900 placutele cu scriere cretana dar i-a trebuit 25 de ani numai sa le transcrie fara a reusi sa le citeasca. Specialistul ma pune la zid spunand ca nu cunosc istoria limbii române si afirma taios: ,,Limba noastra nu are nimic în comun cu cea a dacilor, în afara câtorva cuvinte transmise vorbitorilor de latina din Dacia, si apoi mostenite în româna”. Si continua: ,,Ce s-ar întâmpla daca v-as spune ca în realitate placutele sunt scrise în greaca”? Adica pe Dan Romalo îl trage de urechi pentru ca tablitele sunt scrise în limba româna ,,cel mult pana  la jum. sec. 19″ iar mie îmi taie pofta de munca spunind ca sunt scrise în greaca! Specialistii tot specialisti, o învart cum vreau ei si nu le mai dai de capat pentru ca sfanta minciuna poate oricand sa fie adevar! Nimeni nu a citi tablitele si nu cunoaste informatiile adevarate scrise pe ele, interpretarile fiind imaginarul celor care pretind ca le-au înteles dar care nu are nimic comun cu continutul lor.  

     Ca pute rau sminteala latrinistilor o spune geniul spiritualitatii noastre, M. Eminescu. În articolul ,,Balcescu si urmasii lui” din noiembrie 1877, scrie: ,,Nicolae Balcescu e de altminterea o dovada, ca limba româneasca pe vremea lui si ‘nainte de dinsul era pe deplin formata si în stare sa reproduca ganduri atit de înalte si simtiri atit de adanci, încat tot ce s’a facut de atunci încoace în directia latinizarii, frantuzirii si a civilizatiei ,,pomadate” a fost curat în dauna limbii române”.  

     Dupa ceva ani, lingvistul B. P. Haşdeu în studiul Perit-au dacii ? demasca falsurile facute de Petru Maior, Samuel Micu Klain, A.T. Laurian si Papiu Ilarian în traducerea unor texte latine cu privire la cucerirea Daciei de catre romani si disparitia poporului dac?!. Desfiinteaza si timpeniile pe care le-au tras iluştrii întelepti pe baza plasmuirilor facute si care sunt temelia dogmei latinitatii. Înteleg eu ca atunci cand vi se baga furca în gat o lasati mai moale!

     Toti specialistii aratati mai sus dar si puhoaiele de urlatori din umbra, au o trasatura comuna, neaga cu vehementa adevarului ce nu mai poate fi discutat, faptul ca stramosii nostri vorbeau o limba pe care noi cei de astazi o mostenim în cea mai mare parte asa cum dovedeste studiul ,,Adevar”…….SURSA : http://www.ariminia.ro/ro/

Povestea spectaculoasa a vietii lui Vlad Tepes – Ținutul de legendă al Hiperboreenilor

Celebru în afara României datorită invenției tâmpite a unui scriitor care l-a transformat într-un vampir, povestea reală a vieții lui este, după cum spunea un cineast de la Holywood, cu mult mai uimitoare decât fabulațiile comerciale despre legenda lui Dracula.
Alături de istoricul și scriitorul Vasile Lupașc, vă invit să urmăriți acest episod al emisiunii Adevăruri tulburătoare unde vom vorbi despre povestea spectaculoasă a vieții lui Vlad Țepeș. Cu siguranță unele dintre evenimentele relatate sunt necunoscute majorității românilor, ele neajungând vreodată în cărțile de istorie…..Daniel Roxin

Ținutul de legendă al Hiperboreenilor

Miturile și legendele ne-au colorat imaginația și ne-au purtat în tărâmuri fabuloase – în lumi cu eroi și înțelepți, cu fapte și taine inaccesibile nouă… Dar oare miturile și legendele sunt doar expresiea imaginației înaintașilor noștri?

Ei bine, din ce în ce mai multe dovezi și surse istorice ne permit să dăm mai mult contur și conținut miturilor, făcându-ne să înțelegem că ele ascund o realitate uitată.

Ținutul de legendă al hiperboreenilor nu este doar o poveste frumoasă! Grecii antici, dar și romanii îl localizează la nord de Dunăre, în ținutul geto-dacilor, priviți ca urmași și continuatori ai tradițiilor hiperboreene. Un număr impresionant de istorici, gânditori și poeți antici vorbesc despre asta, dând detalii geografice precise.

Strabon este categoric: “Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că Hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului (Dunărea)” (Goegrafia XI. 6,2)

Clement din Alexandria este de asemenea precis: el îl numește pe zeul dacilor, Zamolxis, “Hiperboreanul”. (Stromata, IV, 213)

Macrobiu vorbește despre “Regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea Hiperboreene.” (Comm. in Somnius Scipionis II. 7)

Marțial numește triumful lui Dioclețian asupra dacilor “Hiperboreus triumphus” (Ep. VIII. 78)

Și exemplele ar putea continua…

Dacă vreți să cunoașteți mai multe despre Ținutul de legendă al Hiperboreenilor, vă invit să urmăriți acest episod al emisiunii Adevăruri tulburătoare…Daniel Roxin