SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI

icoana-sf-gheorghe-002

Sursa imagine : https://harlauletnografie.files.wordpress.com/2013/04/icoana-sf-gheorghe-002.jpg

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI, de Olimpia Cotan-Prună

  În ţinuturile geto-dace, pe altarul de rugăciune unde se întreţinea permanent focul sfânt, slujeau sacrele Ore de pe orăştine, care în timp au preluat multiple răspunderi de înştiinţare a primejdiilor semnalate din deal în deal, din munte în munte. Numele acestora provine de la misiunea lor de adorare a Soarelui sacru: O, RA! Lumea ce o deservea pe Marea Preoteasă se numea ormeniş, iar localităţile oraşe, semnalate şi în Harta lui Ptolemeu la anul 114 în număr de 47 şi câte s-or mai fi descoperit de atunci.

Orele erau Preotesele Zânei Nika-Dokia numită şi Ornika. Ele purtau mesajele prin vestalele numite Orante, Ornike, Orânde etc. Zâna Artemiza era numită în scrierile anticeOrtia. Chiar Diodor Sicul atrage atenţia Horelor să susţină legităţile.

De la Hore la Orhe nu este decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriţei, Odorheiul Secuiesc şi neamurile orheenilor. Numai la noi, la geto-daci, exista Gura sacră a Dunării, Orhe, ce se transformă în patriarhatul creştin, înGheorghe, ca şi denumirile de plante cum sunt gherghinele sau gherghinarul, copacul multisecular, numit popular dracilă, adică Dea Ra, acea zână a Soarelui cu  puternice valenţe vindecătoare de păcate grele. Am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârşit un mare păcat, pe care nu-l poate mărturisi nici duhovnicului, se duce şi se spovedeşte la o tufă de gherghinar, care se usucă preluând acest păcat.

Numai ortodoxia creştină îl prăznuieşte pa Sfântul Gheorghe şi îl cinsteşte prin onomastică nelipsite fiind din familie numele de botez Gheorghe, George, Ghiţă, Georgeta, Gheorghiţa, Georgiana etc. – atât pentru fete, dar mai ales pentru băieţi.

În Evul Mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăţi dacice s-a înălţat cetatea de scaun Gherghiţa, la confluenţa râului Teleajen cu Prahova, atestată pe un document emis de Vladislav al II lea la 2 august 1435. Aceasta e printre cele mai vechi cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti şi se află la o întretăiere de drumuri ce lega Ardealul cu Moldova şi Ţara Românească.   

Numele Sfântului Gheorghe este hram pentru multe aşezăminte creştine româneşti. Sfântul Gheorghe s-a suprapus sincretic în vremea creştinismului patriarhal peste numele de Sângeorz, care înseamnă getul sacru din neamul orilor zâni. Deci acest zân din neamul sacru al orilor, oreenilor, hiperboreenilor, arienilor e din neamul Orheenilor, atât de prezenţi în romanele istorice ale lui M.Sadoveanu. Frecvente sunt numele de familie de Orza, Orzea, Borzea, Oarză, dar şi cele peste 500 de localităţi de pe teritoriul românesc ce au răzbit prin multimilenara noastră istorie având nume de acelaşi tip. În popor Sfântul Gheorghe este numit şi Păpălugară, Plugar, Goţoi, Bloj, Mujug, Mătăhulă, Mânecătoare, Bour fermecat etc.

În vechime exista Zâna ORHE, ai căror urmaşi, orheenii, sunt şi azi în Cetatea Orhei, în Odorheiul Bistriţei, în Odorheiul Secuiesc, Osorhei – jud. Cluj, Odrihei – jud. Mureş  etc. În Gramatica limbii traco-geto-dace, autorul I.O.Luca arată că orhei  în vechime însemna punte, loc de trecere peste ape, peste râpe, o curgere dintr-un loc în altul. Orheiul era călăuza, podarul locului.

Iată că Sângeorz are aceeaşi semnificaţie cu Gheorghe, heorhe care în zilele noastre este Gheorghe, care se sărbătoreţte numai la noi, românii, urmaşii geto-dacilor oreeni/orheeni. Minuni a săvârşit martirul creştin numai după moarte prin moaştele sale, că a refuzat să ucidă creştini, deoarece a ucide este cel mai mare păcat, în sensul că a conştientizat, soldat fiind, şi nu unul oarecare, ci un mare comandant de oşti, că pornirea de a-şi nimici semenii nu e omenească.

Este un sfânt creştin tânăr al patriarhatului ca şi Sânicoară, Sânmedru etc.

În credinţele, datinile şi obiceiurile geto-dacilor, Sângeorz ţine cheile la brâu-şerpar cu care încuie Iarna şi sloboade Vara la 23 Aprilie, de Sfântul Gheorghe, când se reiau ciclurile vegetale şi agricole al plantelor de leac, când se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor etc. În noaptea de Sfântul Gheorghe înfloreşte nucul, numit şipomul lui Gheorghe. La Sângeorz, 23 aprilie, începe anul Păstorilor, care se încheie la Sânmedru, în 26 octombrie. Sunt divinităţi tinere, care purifică spaţiul bio-energetic, purtaţi de caii geto-dacilor, vestiţi de când e lumea în Câmpia nord-dunăreană, numită de antici pustia geto-dacilor, cu sensul de câmpie.

Tot de Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se  rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii, păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună.

În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei, iar de pe la anul 1700 şi porumbul, orientându-ne după înflorirea arbustului numit porumbarul, cel ce are fructele de forma boabelor de porumb. Numele acestuia este românesc şi nu întâmplător aclimatizarea porumbului e aşa bine ancorată în timpul agricol. E ultima zi când vitele mai pasc libere, apoi se împrejmuiesc ţarinile şi păşunile. În obiceiurile şi practicile magice de Sângeorz se menţin învăţăturile străvechi ale  geto-dacilor, fiind vremea când se sorcoveşte cu urzici, dar şi cu boz, pelin, leuştean, odolean etc.

În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zis ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschide energiilor de Vară, inaugurate de Focul sacru, aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci. Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planra este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu  plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Se pune şi porumbar înflorit în coarnele boilor. Se aduce o brazdă de pământ cu iarbă şi se pune în pragul casei, să se calce pe ea.

Ajunul de Sângeorz  se numea Proor. A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi, o rugăciune străbună afarmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeauramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi. Prima persoană ce intra în casă  venea cu ramura de vrajă. Vitele se mulgeau prin colacul rotund ca un covrig mare, numit năprol, pe care se punea o coroniţă din plante de leac şi flori. La sfârşitul primului muls, membrii familiei puneau mâna pe colac şi rupeau odată toţi.  După mărimea bucăţii de colac din mână se aprecia norocul din acel an. Sacrificiile vegetalecontinuă de Armindeni când o creangă puternică, o prăjină, se leagă la stâlpul porţii, unde rămâne până se usucă. Din crengile de Armindeni se face jarul pe care se coace  prima turtă din pârga grâului, noua recoltă. Arminden înseamnă ardere sacră şi era Pomul de mai sau Prepeleacul. Sacrificiile animale erau meii, iezii, viţeii.

În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii merg în pădure şi îmbracă pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suie pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuie, dansează ca la nuntă. În sat se merge pe la casele oamenilor, se aruncă cu apă peCălăreţul Sângiorzan şi se bea vin.

Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii ce însoţesc bătăliile nu binecuvântează actele criminale, ci invocă actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, eroi, vânători nu au nicio legătură cu aşa zişii Cavaleri fiindcă după înfăţişare, după ţinută,  sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor, Amazoanele, dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură este calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi Filip al II-lea, şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. D. Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor coţi şi geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine.

Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul …Călăreţului dunărean.

Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în două părţi. Pe cei doi cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Tot pe o gemă dobrogeană Soarele iese din palatul lui Apollo tras de 4 cai de o rară frumuseţe. Sfântul Ilie este Solomonarul ce călătoreşte prin nori tras în căruţa cailor eterici. Sfântul Toader este legat de existenţa cailor care au şi ei  Paştele lor. Caii lui Sântoader poartă Rusaliile cosmice deasupra Pământului, care sunt energiile personificate ale Terrei.  Rusaliile au copite, identificându-se cu caii eterici ai energiilor şi nu pot atinge pământul. O săptămână călătoresc pe caii lui Sântoader, care are şi el la picioare copite de cal.

În Calendarul Ortodox Rusaliile sunt cunoscute sub numele de Cincizecimea luminată care-l luminează pe Iisus, arătându-l omenirii în toată strălucirea sa. Călăreţul trac este doar varianta patriarhală a lumii marilor călătoare antice, ce  a urcat pe umerii Sfântului Gheorghe mantia dacică, purtată de Amazoanele istriene.

Mantaua dacică, din in ori lână albă, bine bătută la piuă, era impregnată cu răşini de nu trecea nici ploaia ori vântul, iar săgeţile alunecau, protejând luptătorul. Mantie purta şi Sfântului Gheorghe. Mantia este o piesă nelipsită  până în zilele noastre din vestimentaţia luptătorilor pe toate fronturile lumii şi în orice paradă militară, ce rememorează istoria încrâncenărilor armate.         Generalul roman Claudius Goticus (268-270) îl felicita pe Regalian, primul împărat al Daciei, aşa cum a numit el teritoriul pe care l-a desprins mai întâi din Imperiul Roman, şi  îl ruga să-i trimită câteva mantale dacice cu agrafe. Garda imperială a lui Constantin cel Mare formată din daci, purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică – drapelul numit Balaurul Dacic în cele trei culori de bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Danubieni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voievozii şi domnitorii.

Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe fiindcă numele său  provine din Orhe, mare preoteasă a graiului ceresc. Această Mare Preoteasă se numea Ora şi adora soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri etc. Învăţăturile primordiale îşi poartă energiile esenţiale ca liant al timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri sunt temelie credinţelor celor noi.

Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul este trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către  Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. Este înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mânăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndrumă familia voievodală, curăţă pământul de energiile negative şi conduce mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman.

Voro.neţ înseamnă graiul Nikăi (vorobirea), Zeea noastră Prometee, dăltuită pe Pistornikul/ Pecetea sacră cu care se sacralizează pâinea încă din vremea Tărtăriei, păstrat pe stâlpii, apoi  pe crucile de la căpătâiul celor duşi în  lumea lui Zamolse.

Sfântul Gheorghe este replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Dintre ele, cel donat Mânăstirii Zografu de la Muntele Athos pe la 1500 s-a păstrat până în anul 1917. După debarcarea trupelor franceze, consulul României la Atena a reuşit, prin generalul francez, să îl obţină sub protecţia unui detaşament franco-rus, să-l ducă pe un vas de război francez la Paris, unde a fost predat cu o solemnitate deosebită lui A. E. Lahovari, şeful delegaţiei române, apoi adus în ţară, după încheierea păcii în decembrie 1919 şi predat Muzeului Militar Naţional. Important este acest steag fiindcă pe una dintre feţele sale este brodată imaginea Sfântului Gheorghe cu fir de argint şi mătase albă, verde şi roşie. Sfântul Gheorghe stă pe tron acoperit de mantie, trăgând sabia şi ţintind Balaurul cu trei capete, încolăcit sub tron. Deasupra  e flancat de doi îngeri cu sabie şi cu scut ţinând pe capul sfântului o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre preţioase. Iată că ai noştri domnitori erau şi mari iniţiaţi, apărători ai culturii şi civilizaţiei străbune, codată în simbolistica veche (Tricolorul României, pag.12, autori Adina Berciu Drăghicescu, Tiberiu Velter, Gh. D. Iscru, Aurel David).

Sfântul Gheorghe este prezent şi pe un alt steag păstrat din vremea marelui voievod, apărător al Creştinătăţii, dar şi al vechii credinţe, fiindcă în iconografia sfântului este prezentă sinteza Daciei vechi, preluată mereu de voievozii şi domnitorii pământeni, începând cu Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Cuza Vodă ce-au păstrat simbolistica Daciei Edenice şi în stema României de astăzi.

Theodor Burada a cules o istorioară din vremea lui Ştefan cel Mare în care se povesteşte că, învins de tătari la Tighina, voievodul a trecut Prutul în Moldova trist şi abătut. A văzut o lumină la o casă din Dobrovăţ şi a intrat. A întrebat dacă în sat este biserică şi s-a dus să se închine. Istovit, a adormit în biserică şi l-a visat pe Sfântul Gheorghe care-l sfătuia să pornească mâine în luptă spre Bahlui, cu icoana lui în fruntea oastei. La Frumoasa, spre Iaşi, i-a întâlnit pe tătari, pe care i-a alungat spre Nistru, dar fără luptă. Tătarii au trimis soli lui Ştefan să-l întrebe cine este tânărul care  i-a învins fiindcă acesta este vrednic de împărat şi peste tătari şi peste moldoveni. La porunca domnitorului a ieşit toată oastea din tabără s-o vadă solii. Tătarii au spus că nu este niciun oştean asemenea biruitorului. Ştefan cel Mare a deschis biserica şi i-a lăsat să intre. Văzând icoana Sfântului Gheorghe solii au strigat:  Acesta ne-a biruit pe noi!

Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de  protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat.Sfântul Gheorghe este Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune. (http://mitologiadacieiedenice.blogspot.ro/2011/04/sfantul-gheorghe-la-geto-daci.html)

Cântecele populare și dansul românesc -Leacuri pentru trup și suflet

 

Mare păcat ,că muzica populară românească nu mai este aproape sufletului românilor,ea având o importanță deosebită ,cântecele fiind culese,născute direct din natură ,pentru suflet și trup ,cântecul și dansul popular au puterea de a vindeca ,încărca cu energie și mângâia pe toată lumea…

…………………………………………………………………………..

Descoperirea unei reprezentări în ceramică a unei hore formate din 6 femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultură cu ceramică pictată din Europa, indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă pe pământul vechii Dacii.
(imagine primitivă a soarelui şi ciclicităţii timpului – exprimată prin ritmicitatea mişcării, muzicii şi respiraţiei).

Hora – cel mai complex şi mai răspândit joc (dans), popular românesc, având un caracter ceremonial şi un număr impresionant de variante. Însoţeşte toate riturile de trecere şi toate sărbătorile populare. Fenomenul horal face parte din kolabrismul tracic de unde au evoluat variantele naţionale la popoarele din sud-estul Europei. Nu există nici o îndoială că acest dans a avut cândva un caracter magic şi un substrat mitologic.
La aceste funcţii de celebrare a cultului solar şi de stimulare a forţelor roditoare ale gliei se mai adaugă şi: funcţia apotropaică (specifică cercului magic), pecetluirea unei comuniuni şi alianţe colective, marcarea veşnicei întoarceri din natură, etc.
Bătăile cu piciorul în pământ reprezintă un gest magic de fertilizare a solului, întărit prin ridicarea braţelor semnificând creşterea plantelor şi prin strigăturile ce au avut cândva un rol de incantaţie magică,exerciţii rituale,păstrate dealtfel până mult mai tărziu …..(Cucuteni -Iaşi, august 2006)

Hora-at-Frumusica

A fost descoperită în 1942 pe “Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, jud. Neamţ. Este, pe drept cuvânt, efigia Muzeului din Piatra-Neamţ şi una din capodoperele culturii Cucuteni. De fapt este un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într-o horă. Meşterul cucutenian nu a modelat decât şoldurile care exprimă clar, însă, feminitatea personajelor. Artistul din mileniul al IV-lea î.Hr. a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, dar decupări ovale, pe două registre, conferă ritm ansamblului, dând impresia de rotire. Modelatorul a demonstrat un pătrunzător spirit de observaţie, rezultatul fiind o sinteză genială. Femeile reprezentate par preocupate de dansul lor ce trebuie să aducă soare, apă, belşug şi grâne. Impresia de ceremonie sacră, legată de reînvierea naturii, este accentuată de decorul în elipse pictate cu alb, pe fondul roşu al grupului. O întrebare preocupă de câtva timp pe arheologi: există de-a lungul mileniilor o transmitere a unor străvechi datini? Oricum, Constantin Matasă, cel care a descoperit această piesă, a fost inspirat când a numit-o “Hora de la Frumuşica“…..http://www.neamt.ro/cmj/istorie/cucuteni/imagini/Cucuteni_005.htm

Dansurile și muzica populară românească ,transmit cu adevărat sacralitatea acestui popor ,fiind create ca o entitate ,în așa fel, încât să învie omul cu suflet cu tot ..Ne plângem că n-avem spitale ,doftori sau doftorii bune,dar înainte vreme câte spitale erau ? Numai că, exista armonie între trup,suflet și natură .. 🙂

Doina – în folclorul românesc ,exprima o gamă variată de sentimente, emoții ,stări ,dintre care este dominantă starea de seninătate si speranta conținând caracteristici apropiate de sfintenie ,cântarea sufletului ,prin linia melodică devenind astfel rugă către înaltul ceriului …

Leacurile,natura și sufletul omului ,predanie strămoșească ,străjer…

Să stăm cu luare aminte să nu fim învârtoșați și să rămânem la năstrapa bunilor noștrii ,că ei or fost ăi dintâi și tăt ei or ne-or țâne și pă ăi din urmă …

 

hora_06

 

Dansurile românești -Tradiții și primordialitate-Simbolism -Lada cu zestre a românilor

Doina-Timisului

În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, dansul circular a fost extrem de răspândit: el era practicat pretutindeni de vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât – prin încingerea jocului în jurul hoitului / leşului prăzii – fie pentru a asigura înmulţirea vânatului; în ambele cazuri, continuitatea cu ideologia religioasă vânătorească a fost evidentă. În plus, ‘solidaritatea mistică’ între grupul vânătorilor şi vânat lasă să se presupună existenţa unui anumit număr de ‘secrete ale meseriei’ în posesiunea exclusivă a bărbaţilor; asemenea ‘secrete’ erau comunicate adolescenţilor prin intermediul iniţierilor. Dansul circular (reprezentat de artiştii Epocii Pietrei în peşteri) ilustrează admirabil persistenţa riturilor şi a credinţelor preistorice în culturile arhaice. Un anumit număr de mituri erau familiare populaţiilor paleolitice, în primul rând miturile cosmogonice şi miturile de origine (ale omului, vânatului, morţii, etc). Un mit cosmogonic punea în scenă apele primordiale şi creatorul – antropomorf sau sub formă de animal acvatic – plonjând în fundul apei pentru a aduce materia necesară creării lumii; enorma difuziune a acelei cosmogonii şi structura sa arhaică indică o tradiţie moştenită din cea mai veche preistorie. La fel, miturile, legendele şi riturile în legătură cu urcarea la cer sau ‘zborul magic’ au fost universal atestate; or, acele mituri erau solidare cu experienţele extatice specifice şamanismului şi arhaismul lor este indubitabil. Tot atât de răspândite au fost miturile şi simbolurile curcubeului şi ale replicii sale terestre – puntea – legături prin excelenţă cu lumea de dincolo. Putem, de asemenea, să presupunem existenţa unui ‘sistem’ cosmologic articulat, pornind de la experienţa fundamentală a unui ‘centru al lumii’, în jurul căruia s-a organizat spaţiul. Tot astfel, e greu să ne imaginăm o societate de vânători lipsită de mituri asupra originii focului – cu atât mai mult cu cât majoritatea acelor mituri puneau în evidenţă activitatea sexuală – şi în fine, trebuie ţinut seamă de experienţa sacralităţii cerului şi a fenomenelor atmosferice: era una din rarele experienţe ce revelau spontan ‘transcendenţa’ şi maiestatea, în plus, ascensiunile extatice ale şamanilor, simbolismul zborului, experienţa imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutăţii contribuind şi ele la consacrarea spaţiului celest ca sursă şi locuinţă prin excelenţă a fiinţelor supraumane: zei, spirite, eroi civilizatori; dar tot atât de importante şi semnificative erau şi ‘revelaţiile’ nopţii şi ale tenebrelor, omorârea vânatului şi moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate ale membrilor tribului. Un rol decisiv au avut valorizările magico-religioase ale limbajului; anumite gesturi puteau să indice epifania unei puteri sacre sau a unui ‘mister’ cosmic: gesturile figurilor antropomorfe erau încărcate nu numai de semnificaţie, ci şi de putere. Ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domina, importanţa acelui complex religios explicându-se prin amintirea erei glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de ‘rai al vânătorilor’: un timp de aur, într-un rai terestru în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau practic necunoscute; exact acea lume încercau oamenii s-o reactualizeze în timpul anumitor sărbători, când legile şi interdicţiile erau suspendate”. (Despre o aşa veche atitudine, dramaturgul Englez William Shakespeare a afirmat: “Nimic nu e în sine bun sau rău dar gândurile noastre îl pot face să devină astfel”). Dansul circular al vânătorilor din jurul vânatului capturat s-a transmis tuturor beneficiarilor din trib – celorlalţi bărbaţi care n-au participat la vânătoare, femeilor şi copiilor care aşteptau încheierea vânătorii – fiind universal recunoscut sub forma horei. În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a consemnat: “Prin cercul în care se executa dansul magic era sugerat simbolul soarelui dătător de viaţă (rotit în sens invers mişcării soarelui, îl desfăşurau participanţii la dansul focului); pentru cultul lunii – ocrotirea feminităţii – s-a adoptat simbolul spiralei: oamenii din neolitic au simţit dansul ca pe o forţă a naturii care izvora din propriul lor corp”. Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că are forţe magice: el reprezenta forma soarelui; ghirlandele, cununile, coroanele, colierele, brăţările, inelele, centurile, etc. nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere de forţele răului, ce nu pot trece peste graniţa imaginară – fără sfârşit şi fără început – reprezentând infinitul (tradiţia dansului în care oamenii se ţin de mâini sau pe după umeri alcătuind hora având aceeaşi semnificaţie). Conform dicţionarelor, “hora” este vechi dans popular – strămoşesc – cu ritm în general domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc; horele sunt răspândite în toată România, având şi semnificaţia de “coroană boreală”. În raport cu scurgerea anului, la solstiţiul de vară, maica Drăgaica este Sânziana – tânără / matură – transformările sale celebrate în Nedei / anagramă ca aliteraţia Indiei, fiind amintirea matriarhatului, când era Kirke / Ghirghe, cu dans încerc (numele popular al sărbătoririi vara a Drăgaicei – “a dragii mame” – Ana / Ioana era Sânziana); crucea încadrată în cerc era simbolul străvechi al Pământului / Gheiei, pe lângă pătrat, în Antichitate preotesele Gete care slujeau soarelui celebrând-o pe Marea Mamă de exemplu prin dansuri şi cântece în hora Ciuleandra, în secolul I î.C. istoricul Diodor Sicul indicând că horele erau tipice Hiperboreilor (ele reflectând cultul spiralei solare din Epoca Pietrei – simbol ascensional – în hora deschisă dansatorii fiind conduşi într-o spirală reprezentând urcarea la cer: un concept şamanic). Este de ştiut că motivul spiralei întâi a fost cunoscut Danubian şi mult ulterior – via insulele Mediterane – în Egiptul horelor pentru Hor / Horus iar după cum a arătat academicianul N.Iorga în 1936, un ritual horit în spaţiul Român era denumit Kolo (o stranie rezonanţă a numelui Zeiţei Kalî din India), când în timpul dansului oamenii se înfrăţeau magic: horele în spirală creau senzaţia unui enorm corp, pulsând de viaţă şi de energie radiantă. La origine un dans sacru, hora se juca mai ales la răsărit, în sensul mişcării aparente a soarelui pe cer; ridicarea mâinilor în dans, iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui – o formă de adulaţie – iar baterea pământului cu piciorul era un act prin care glia era fertilizată cu energie solară. Hora era un act magic, menit să alunge şi întunericul, să risipească tenebrele şi să invoce lumina izvorâtă din soare: “ochiul divin”. Conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, denumirea horeiCiulandra a preoteselor soarelui provenea de la jertfele făcute, precum ale cerbilor (Constantin Olariu în “Migraţia Nordică” a scris că “cerbul în română vine din limba vorbită prin mileniul V î.C. şi care se regăseşte în sumeriană astfel: cer = lumina zilei, bu = bou, având înţelesul de taur ceresc ce vine să aducă fertilitate şi prosperitate pe pământ”); mult timp, cerbul a fost cel mai vânat animal (ca reprezentant însemnat al fecundităţii, cerbul era totodată animal funerar şi călăuzitor al răposaţilor, omorârea sa fiind solidară simbolic cu moartea tragică a eroilor). Dr. Mircea Eliade în “Indo-arieni, fino-ugrieni, altaici” a scris că vânătoarea unui cerb miraculos / solar – ştiut drept “cerbul de aur” în N Indiei – făcea parte din miturile nomazilor Asiei Centrale “desigur solidare cuarta lor, în care motivul dominant este constituit de scene de vânătoare: cerbi zburând în galop, grifoni înaripaţi ucigând mufloni, păsări de pradă sărind asupra cerbilor şi muflonilor, etc. Vânătoarea unui cervideu ducea la descoperirea şi la cucerirea unui teritoriu, reactualizând un mit al originii: strămoşul mitic – carnasierul – urmărea un cervideu şi cucerea patria viitoare a descendenţilor săi. Popoarele stepelor eurasiatice, locuind în zone periferice în raport cu centrele de înaltă civilizaţie, au păstrat timp mai îndelungat tradiţii arhaice asemănătoare”.

 
Marile stepe din apusul coridorului Pamir – Altai

Taurolatria a fost atestată în India vedică, Sumer / Sumeria, vechiul Egipt, Creta minoică, ş.a.: taurul roşcat pentru Şiva, taurobolia – sacrificiul ritualic de tauri – în cinstea lui Mitra / la vechii Iranieni, tiara cu coarne de taur a regilor Sumeriei / Sumerului, taurul Apis / Hapi la Egiptenii vechi pentru Osiris, capul de bour / taur pe emblema Moldovei, etc. (bivolul – Ardelean zis şi “ghibol” – este o rudă a boului); de exemplu, în vechiul Egipt se ştia că taurul sacru Hapi / Apis s-a născut dintr-o vacă fecundată de raza solară a lui Ră. În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a dezvoltat tema: “Unul dintre elementele de unitate ale tuturor religiilor proto-istorice din aria asiatico-afro-europeană era ansamblul Cer pluvios – taur – Marea Zeiţă; fără îndoială, accentul cădea pe funcţia genezic-agrară a zeului taurin-uraganic. Ceea ce se venera nu era caracterul celest, ci virtuţile fertilizante. Sacralitatea deriva din hierogamia cu Marea Mamă agrară. Esenţa celestă era valorificată genezic: Cerul era regiunea unde ‘mugeau’ trăznetele, se adunau norii şi se asigura rodnicia holdelor, făcând posibilă continuitatea vieţii pe pământ. Divinităţile orientalo-mediterane erau înfăţişate sau omagiate cu atribute taurine. Singura divinitate a Cerului pluvios şi a fecundităţii care a izbutit să-şi păstreze autonomia, în pofida hierogamiei cu Marea Zeiţă, a fost acelaşi care a evoluat pe linia suveranităţii: cel care (după Epoca Pietrei), alături de fulger şi-a păstrat sceptrul, rămânând garantul ordinii universale, păzitor al normelor şi încarnare a legii: Zeus”. PorţileCerului erau norii, pe care horele îi adunau sau împrăştiau – în funcţie de anotimpuri – căci horele deschideau ori închideau Porţile Cerului, pentru a îngădui comunicarea sau chiar trecerea zeilor. Spirala de altfel e caracteristică galaxiilor, inclusiv Căii Lactee – în care este sistemul solar – având aceeaşi formă:

Hora – o denumire evident înrudită cu Gherga-nul Hor / Horus – destăinuia în simbolismul ei primar unirea jucătorilor ca pe cea cu divinitatea tutelară imaginată în centru, legănarea domoală a horitorilor denota drumul parcurs pe cer de soare şi lună, baterea pământului cu piciorul traducea contactul cu Zeiţa-Mamă, chiuiturile peste horă erau relicvele incantaţiilor către Cer, starea de magie fiind a părtaşilor aceluiaşi destin mitic, acceptat brav şi senin; e interesant că pentru “a sforăi” mult timp s-a utilizat “ahorăi”: răsuflarea zgomotoasă din somn era asimilată cu sunetele horei extenuante (în vremurile străvechi dansată bucuros fără instrumente muzicale). În Epoca Pietrei, hora era elementul de legătură între Cultul Zeiţei Mamă şi Cultul Solar, fiind expresia colectivă a spontaneităţii creatoare. Verbul “a hori” e derivat de la “horă”, semnificând “a cânta / din gură sau fluier” dar şi “a striga strigături” în timpul jocului (corul / “chorus” derivă din horă); în vechea Greacă, “horas” era zona / regiunea agricolă ce asigura hrana aşezării. Nedeile Epocii Pietrei – sau rugile – la care horele nu lipseau, mai există şi azi în Banat (acum la hramurile bisericilor): o dată pe an, rudele şi prietenii se adună nu numai pentru a petrece, ci mai ales pentru împărtăşirea faptelor fiecăruia, supuse neamului spre autentificare.
Despre împărtăşire (practicată nu doar acum – inclusiv pe la rugi – ci din marea vechime), profesorul Mircea Eliade s-a referit în articolul “Lucruri de taină…” astfel: “În societăţile aşa-numite ‘primitive’, orice secret era o primejdie. Lucrul tăinuit devenea – prin simpla lui tăinuire – primejdios omului şi colectivităţii. Un ‘păcat’ era un fapt grav, desigur; dar un ‘păcat’ nemărturisit – ţinut ascuns – devenea un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţau cu timpul întreaga comunitate; de aceea, când se întâmpla vreo nenorocire – când dispărea vânatul, nu ploua sau se pierdeau bătăliile – toţi membrii colectivităţii se grăbeau să-şi mărturisească ‘păcatele’. Confesiunea se făcea – de obicei – înaintea sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc). În timp ce bărbaţii vânau ori se luptau, femeile rămase acasă îşi mărturiseau păcatele – nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor. De aceea, societăţile arhaice şi ‘primitive’ nu cunoşteau secrete ‘particulare’; fiecare ştia despre vecin tot ce se referea la viaţa sa intimă (ştiau lucrurile acelea nu numai prin confesiunile ‘păcatelor’, ci prin însuşi felul de a trăi – de fiecare zi – al oamenilor din jur). În asemenea societăţi nu existau secrete personale; cu o formulă cam prea accentuată, s-ar putea spune că oamenii erau transparenţi unul faţă de altul. Tot ce făceau şi tot ce însemnau ei în cadrul comunităţii era mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi; iar atunci când un individ săvârşea ceva, se grăbea să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare. În asemenea societăţi arhaice şi ‘primitive’, secretul era exclusiv dogmatic, niciodată episodic; cu alte cuvinte, anumite lucruri erau păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi – dar acele lucruri nu se refereau la viaţa profană a individului (cine era, unde se ducea, ce ‘păcat’ a săvârşit, etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceia păstrau anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică şi care n-o comunicau decât tinerilor, printr-o ceremonie de iniţiere; tot ce cădea însă în sfera existenţelor individuale, tot ce depindea de om ca atare – era public sau era făcut public prin confesiunile orale: stare socială, vocaţie, origină, intenţii, etc. ‘Primitivii’ nu acceptau să confere întâmplărilor profane o stare de taină, ce nu era firească şi necesară decât realităţilor sacre; secretul era firesc şi obligatoriu numai atunci când se referea la lucruri sacre şi la teorii metafizice (pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia, ‘primitivii’ – ca şi popoarele de cultură arhaică – aveau concepţii metafizice foarte coerente, deşi erau formulate prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii, etc). De aceea, orice întâmplare profană ‘prea umană’ ce încerca să se ascundă, să devină tainică, se transforma într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivea lucrurilor din acea lume. Calitatea de taină nu putea fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acel ‘secret profan’ într-un izvor negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum era un sacrilegiu tratarea realităţilor într-un mod profan – tot aşa era un sacrilegiu acordarea lucrurilor profane valoare sacră; într-un caz şi în celălalt, era o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum era logica primitivă), o răsturnare de valori aducea după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică; universul era solidar cu omul. De aceea, secretul era o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbura ritmurile cosmice, provoca secetă, nenoroc la pescuit, etc”.

Până în secolul XIX, în zona Gherdap şi S Ardealului a rămas foarte populară “turca” (peste arhaica “gurga”), devenită “ţurca”: hora jucată iarna în centrul căreia era junele mascat în cerb / căprioară (înlocuirea fiind în timp cu capra). Turca – mascată – murea simbolic de Anul Nou. Denumirea de “ţurcă” era folosită pentru căciula mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană; sensul comun, acelaşi ca şi pentru ţurţur, era de la măscăriciul (tânărul cu masca, ştiut ca gogoriţă / sperietoare) având căciula ascuţită – corespunzând reprezentării Muntene pentru barză – şi părul lung: ca “zurzuri” erau ştiute ornamentele iar ca “zorzoane” erau ştiute podoabele. Cu denumirea de ţurcă s-a perpetuat şi un joc folosind 2 joarde / beţe – o joardă scurtă şi ojoardă lungă – ascuţite la capete, joarda scurtă pusă deasupra unei gropiţe fiind încercat de aruncat cât mai departe cu ajutorul joardei lungi (se practica la sărbătorile când se dansa gurga / turca, a celor având capetele acoperite cu căciulile ascuţite ţurcane). Hoina / oina este un joc în care joarda scurtă de la ţurcă a fost înlocuită cu un ghem şi disputat pe echipe; la început, se juca mai ales de vânători şi era legat de războinicii lunii martie – ale căror cete horeau la schimbarea de An – apoi consolidându-se în aprilie, prin deschiderea ciclului pastoral (la o lună după echinocţiul de primăvară, moment ulterior creştin ştiut ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe): hoina / oina – joc de An Nou – a păstrat astfel termeni specifici păcurarilor / păstorilor (ca de pildă căpitanul echipei e “baci”, băţul / bastonul e “bâtă”, intrarea în teren e la “strungă”, jucătorii de la prindere sunt “pascari” / de la păscut, etc). Similare cu oina – al cărei nume legat de oi, ca joc practicat mai ales de păcurari / ciobani, e evident – sunt “lapta” (cu atestare Medievală în Novgorod / Rusia) şi modernele “cricket”, “baseball”, etc.; ţurca şi oina se joacă oficial şi azi (sunt printre cele mai vechi jocuri din lume şi sunt specific Române).
În secolul XIX, academicianul Petriceicu Haşdeu a consemnat că – mai ales în Bănie – la 1 martie era sărbătoarea de Dragobete (mai recent mutată cu 5 zile, acum în 24 februarie); lingvistul Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), de origine Evreiască, a propus analogia denumirii cu “dragu-bete”, sufixul “bete” folosit în Oltenia semnificând “adunare, mulţime” – regăsit în prefixul unor aşezări din Israel ca Bet Gherga, Betleem, Betsaida, Betania, etc. – iar etnologul Basarabean Ovidiu Focşa a precizat despreDragobete / “Granguru” că era “un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Acea sărbătoare marca revigorarea naturii şi a omului care – cu acea ocazie – se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată a trecerii la anotimpul de primăvară când durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea ce descreştea, ca dovadă fiind şi zilele mai însorite. Se pare că – în această perioadă – păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura; era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea ei, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”. Dr. Nicolae Constantinescu în “Dicţionar onomastic românesc” din 1963 trata cuvântul Dragobete şi ca substantiv comun, însemnând “gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cunoscut sub numele de tărtăriţă” (“Cicindela Campestris”). În 2007, etnograful Basarabean Marcel Lutic a indicat că unii filologi au legat prefixul sărbătorii de Anticul “trago” ce însemna “ţap”, arătând că “unele legende româneşti îl prezintă pe Iovan Dragobete ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoare erau elemente referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la frig la cald, de la întuneric la lumină, reprezentate prin focurile aprinse în afara aşezării, horele flăcăilor şi fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristică sărbătorii, descântecele cu spor, îmbrăţişările şi sărutările de după goane rituale, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transformau adesea în logodne”. Rădăcina “drag” s-a regăsit în proto-Slavul “*dorgъ”, proto-Germanicul “*draganan”, etc. (toate cu înţelesul de “a atrage” / în proto-Indo-Europeană fiind “*dʰerāgʰ”, etimologic în legătură de Gherăgh / Ghergă): Draga provenea din Garga,Dragu provenea din Ghergu (pe lângă drag, în aceeaşi rezonanţă lingvistică Gherga fiind şi termeni agricoli ca grădină, gard, etc). În 2008, Aurelia Diaconescu de la Muzeul Mureş a scris: “Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice, fiind prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii pusă sub semnul unei zeiţe mitice, ca ziua constituirii perechilor atât pentru oameni, cât şi pentru păsări. Pe lângă valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte – alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie – din cultul marii zeiţe a fecundităţii. Dragobetele – zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre – este un zeu pastoral câmpenesc, codrean, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale al dragostei fireşti. Arhaicul Dragobete şi străvechii zei Greci se asemănau”. Femeile tinere / fetele strângeau apă din omătul netopit şi se spălau pe cap cu ea, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor (dacă în martie nu mai era nea, foloseau apa de izvor); cel mai adesea spuneau glume cu substrat erotic şi fugeau spre aşezare în goana numită “zburătorit”, băiatul urmărind fata care îi era dragă: dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă, având loc o îmbrăţişare şi sărut lung în văzul tuturor, ca începutul ce le semnifica logodna (sărbătoarea de Dragobete se ţinea şi la echinocţiul de primăvară, când apărea Drăgaica / protectoarea grânelor, atunci fiind Ziua Cucului, pasăre ce prin cânt vestea egalitatea zilei cu noaptea). Dr. Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea Bucureşti, a scris în 2008: “Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Acest obicei a fost specific locurilor locuite de traci iar acum se regăseşte la români”. Periniţa – dans al sărutului specific Românesc, jucat în horă – este o formă a supravieţuirii străvechilor practici orgiastice; inclusiv în islam, “hourele” sunt virginele din Rai. În Turcia actuală se pot vedea răspândirea celor mai populare dansuri (“horon” din regiunea Pont – cu numele Grec “horoi” – fiind “hora” din regiunea Europeană / fostă Tracă, respectiv hora Română):…Sursa articol :http://origineagherga.blogspot.ro/2012/11/horele.html

festivalul-national-de-folclor-stiri-turism