Viclenia și mimarea bunătății

viclenia

Cei ce bolesc de mândrie şi de viclenie niciodată nu vor avea linişte.

 Satana meşteşugeşte urzeala înşelăciunii. Fără ca noi să ne dăm seama, vicleanul meşteşugeşte curse.

Ce am spus? N-am spus că diavolul este mult meşteşugăreţ? Meşteşugirile diavolului sunt viclene. Groază! De aceea trebuie să înţesăm şi noi binecinstitoare meşteşugiri de apărare, fără vicleşug, ca să nimicim puterea curselor lui. Nu spune aşa şi Apostolul Pavel către efeseni? Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri. Pentru aceasta, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare (Efes. 6, 12-13).

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  p. 249)

Deci depinde de noi sa acceptam sau nu, ceea ce ne imbie diavolul. In legatura cu aceasta, vrednice de mentionat sunt si cuvintele părintelui Ilie Cleopa care spunea ca “omul are atata putere împotriva pacatului, ca toti diavolii din iad, daca ar veni, n-au ce-i face, daca vrea sa nu faca pacatul; caci i-a dat Dumnezeu o putere mare, de la Botez, sa biruiasca ispitele diavolilor”, inca o cauza importanta a savarsirii pacatului de catre noi ar fi si “lipsa de Dumnezeu”, lipsa preocuparilor spirituale. Cand cineva a gustat din dulceata comuniunii cu Dumnezeu, nu se mai intoarce la dulceata amagitoare si ieftina a pacatelor. Focul dragostei de Dumnezeu va opri rugina pacatului pe care vrea diavolul sa o introduca in inima noastra. Prin pacat noi ne instrainam de Dumnezeu, iar prin pocainta, prin fapte bune, prin dobandirea virtutilor si prin primireaSfintelor Taine ne apropiem de Dumnezeu si ne unim cu El. Intreaga viață este o lupta continua impotriva despartirii de Dumnezeu prin gand, prin cuvant sau prin fapta si pentru unirea cu El.

Cand se refera la felurile pacatelor, Parintii ne sfatuiesc sa nu ne ferim doar de pacatele aratate, cum ar fi lacomia, curvia, uciderea, furtul, iubirea de arginti, barfirea, minciuna, zgarcenia, etc, ci mai ales sa ne ferim de cele ascunse, anume de slava desarta, de dorinta de a placea oamenilor, de ingamfare, de pofta, de ura, de fatarnicie, de invidie, de slava desarta, de dorinta de a placea oamenilor, de fatarnicie, de iubirea de stapanire, de viclenie, de relele obiceiuri, de necredinta, de pizma, de iubirea de sine, si de celelalte asemanatoare.

 

Gnosa Maniheană

10661829_818742171481310_3032302654934989315_o

Gnosa maniheană…
Gnosa răspândită de Mani susține că la începuturi cele două substanțe primordiale, lumina și întunericul, binele și răul, Dumnezeu și materia, coexistau, dar erau bine despărțite de o graniță. La nord domnea Părintele Măreției (asimilat cu Dumnezeu tatăl la creștini), iar la sud Prințul Întunericului (identificat cu Ahriman, la perși și Diavolul la creștini). Din cauza „mișcării dezordonate a materiei”, Prințul Întunericului este împins către granița nordică a regatului său. El zărește splendoarea luminii și dorește să o cucerească. Atunci Părintele Măreției hotărărște să-l respingă el însuși pe dușman. O zămislește pe Mama Vieții, care la rândul ei dă naștere Omului Primordial. Având o armură alcătuită din cinci straturi de lumină, acesta coboară la graniță, dar este învins în lupta cu întunericul și cu demonii (arhonții). În urma acestei înfrângeri, lumina se amestecă pentru prima dată cu întunericul, iar materia deține o parte din sufletul divin.

În a doua etapă a creației, Părintele Măreției evocă Spiritul Viu, care coborând în întuneric îl prinde de mână pe Omul primordial și îl înalță către Paradisul Luminilor. Totodată, Spiritul Viu îi doboară pe demoni și făurește din pieile lor bolțile cerurilor, din oasele lor munții, iar din carnea lor pământul. Apoi creează soarele și luna.

În a treia etapă a creației, Părintele Măreției decide să recupereze toate particulele luminoase răspândite de Omul Primordial în întuneric. De aceea el îl emană pe al “Treilea Trimis”. Acesta organizează cosmosul ca pe o fântână de captat particulele de lumină. În primele cincisprezece zile ale unei luni, aceste particule urcă până în lună, care ajunge lună plină; în următoarele cincisprezece, lumina se mută în soare și în cele din urmă în Paradisul Luminilor. Cu toate acestea mai rămân particule captive, deoarece au fost înghițite de demoni. Atunci Trimisul se arată demonilor masculi sub înfățișarea unei tinere fecioare, iar demonilor femele sub chipul unui tânăr bărbat. Înflăcărați de dorință, arhondiții masculi își răspândesc sămânța și o dată cu ea și lumina pe care o înghițiseră, iar femelele nasc înainte de vreme, avortonii lor fiind aruncați pe pământ. Prințul Întunericului își face griji pentru pierderea prețioaselor particule și de aceea recurge la un gest disperat trimițând doi demoni, unul mascul și celălalt femelă, pentru a devora toți avortonii, care aveau închisă în ei lumina. După ce săvârșesc acest macabru proces, cei doi demoni se împerechează, zămislind-i astfel pe Adam și Eva, primii oameni. Astfel o mare cantitate de lumină ajunge în trupul oamenilor, ei devenind acum obiectul principal al răscumpărării. Conform religiei maniheiste, principalul obiectiv al omului este de a se mântui pentru a putea readuce particulele luminoase din corpul lui la origini, în Paradisul Luminilor.

Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).

În aceeași ordine de idei, în viziunea maniheistă, omul este privit ca un nesfârșit câmp de luptă al acestor două principii. Astfel, partea binelui este reprezentată de suflet, format din lumină, și partea negativă este trupul, compus din pământ negru. Sufletul definește persoana, neputând fi corupt.

Conform unor istorici arabi de mai tarziu, Mani a scris multe carti in care a pretins ca dezvaluia taine mentionate de Isus in mod indirect si enigmatic. I-a considerat pe Zarathustra, Budha si Isus predecesorii sai si a declarat ca el, ca si ei, primise din aceeasi sursa, aceeasi iluminare.

Doctrina sa consta dintr-un dualism gnostic imbinat cu o conceptie cosmogonica impresionanta si elaborata. Conflictul universal dintre lumina si intuneric era omniprezent si cel mai important camp de batalie al acestor doua principii opuse era sufletul omenesc!

Asemenea catarilor, Mani a adoptat teoria reincarnarii. Si tot asememenea lor, a insistat asupra existentei unei categorii a initiatilor, a unor alesi iluminati.

S-a referit la Isus numindu-l “Fiul Vaduvei” – o expresie pe care mai tarziu, francmasoneria avea sa si-o insuseasca. In acelasi timp, a afirmat ca acesta era muritor – sau ca ar fi putut fi considerat divin doar in sens simbolic sau metaforic, in virtutea iluminarii.

Așadar, noi oamenii suntem locuitori ai pământului,nu ai cerului,cu ghilimelele de rigoare,care este separat voit ,de aceea nu suntem nici luminoși nici nestricăcioși ,contrar celor inșiruite fals de către new age …

adameva

 

Ziceri ….

chenuah-tau-ceti

Suflet luminos, te-a eclipsat destinul întunecat în anonimat.Iar acest anonimat te-a făcut să-l cunoşti mai bine pe Dumnezeu…

Adevărata savoare a vieţii se găseşte înlăuntrul vostru.

Lumânarea scânteiază puţină lumină în mijlocul întunericului.Oare există ceva care poate răspândi puţin întuneric în mijlocul luminii?

Scânteie jucăuşă, tu eşti speranţa nostră în regăsirea luminii.

Ne învârtim în jurul luminii.Ne hrănim fiinţa cu strălucirea ei şi nu observăm nicicând că acea strălucire e o rană ce sângerează în întunericul din jur.

Un curcubeu care ramane un sfert de ceas pe cer nu mai este privit de nimeni. – Johann Wolfgang Goethe

Cine imi dezvaluie greselile este stapanul meu, chiar de mi-ar fi slujitor. – Johann Wolfgang Goethe 

Dacă adevărul nu este al vostru, atunci nu este adevăr. Pentru a fi adevăr trebuie să vă aparţină, să provină din experienţa voastră; adevărul nu poate fi împrumutat.

Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace. Căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor.

Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din puţinul care se vede.

Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic, decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere, şi chipul ei este lumină. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

Mulţumeşte pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte pământul, mulţumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pământului tău, mulţumeşte lunii pentru liniştea somnului tău, mulţumeşte stelelor că veghează asupra somnului tău, mulţumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo, mulţumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arată, mulţumeşte omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.

Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa iar cea nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei.  Autor:  Solomon

Ce este viaţa unei femei? O nestăvilită nevoie de dragoste; mereu să aibă grijă de fericirea unei fiinţe adorate; există în ea un tezaur de sentimente pe care trebuie să le reverse în fiecare clipă asupra altei fiinţe.  Autor:  Honoré de Balzac

Rolul femeii este cel de a lega rănile şi a însufleţi curajul.  Autor:  Honoré de Balzac

Se pare că e necesar ca o femeie să fie mamă, pentru a putea fi venerabilă.  Autor:  Victor Hugo

O femeie frumoasă place ochilor, o femeie bună place inimii; una este o bijuterie, alta este o comoară.  Autor:  Napoleon Bonaparte

Femeia fără copii este ca o câmpie fără iarbă.  Autor:  Cilibi Moise

Femeia cinstită e nepreţuită.  Proverb Armenesc

Se cer patru calităţi unei femei: virtutea să-i îmbrace inima, modestia să-i lumineze fruntea, blândeţea să-i stea pe buze şi munca să-i ocupe mâinile.  Proverb Chinezesc

Femeia vede unde bărbatul abia zăreşte.  Proverb

Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc.  Autor:  Solomon