În culisele Vaticanului. Despre Vlad Țepes, Geți și Zalmoxis

10178043_1407814122828165_3340375103426486436_n

După demersuri care au durat aproape 3 ani, istoricul și scriitorul Vasile Lupașc a primit acceptul VATICANULUI pentru a intra în subsolurile cu arhivele antice și medievale. Acolo a putut să fotocopieze un document de peste 200 de pagini, în limba latină, Nicollo de Modrussa , un trimis special al Papei, însărcinat cu anchetarea lui Vlad Țepeș, după arestarea acestuia de către Matei Corvin.

Trimisul Papei l-a întâlnit pe Vlad Țepeș, la Buda, unde a purtat lungi discuții cu el, apoi a călătorit în Valahia, pentru documentare și investigație. Ceea ce uimește din start la această lucrare scrisă în secolul XV este aceea că numele ei este… RĂZBOAIELE GOȚILOR și nu ale VALAHILOR, deși vorbește despre români. Apoi, numele lui Zalmoxis apare în primele pagini ale documentului.

Invitat la emisiunea mea, Vasile Lupașc își povestește aventura de la Vatican și prezintă alte detalii extraordinare din documentul fotocopiat și adus în țară, anunțînd finalizarea traducerii în luna februarie și prezentarea publică a întregului conținut al lucrării.

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin

Proiect initiat,scris si produs de Vasile Lupasc,dupa nuvela “Prin iadul tatarilor” … sprijinit de Fundatia Dignitas,Primaria Municipiului Targoviste si.Asociatia Culturala Ler…in distributie Aureliu Surulescu, Vasile Lupasc,Flaviu Crisan,Ion Haiduc,Mircea Silaghi,Oltin Hurezeanu,Vasile Calofir,Andrei Runcanu..cu participrea extraordinara a lui Mircea Albulescu
Imaginea: Alexandru Ranta si Adrian Paduretu
Sunetul: Cristian Deliu,Sorin Neagu
Montajul: Mircea Zanian
Costume:Diana Sav
Regia: Andrei Chiriac

Nedeile – mister ancestral al unitatii poporului român

juni

Eden , nedeie (ne deie ) cum se zice în Banat (sau rugă ) , petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram.

…………………………..

În ortodoxismul românesc foarte multe sărbători, tradiţii și obiceiuri precreștine au fost incorporate cu firescul și încăpăţânarea unei memorii genetice venită din glasul sângelui, din moși strămoși, inexplicabilă dar atât de reală și de vie, încât s-a așezat cuminte și fără nicio frică, alături de sfinţi și evanghelii.

Unii ar putea-o numi înțelepciunea, alții rezistența sau încăpățânarea străvechiului nostru popor. Ce altceva ne-ar fi putut ajuta să rezistăm peste vremi cotropitorilor de tot felul?

Vorbind despre nedeie ca o minunată sărbătoare a românilor ce s-a înveșnicit peste timp, voi menționa mai întâî cuvintele lui Mircea Eliade în calitate de reputat istoric al religiilor ”nu e vorba despre o formă care supraviețuiește pur și simplu, ci de o idee sau de un ritual care rămâne deasupra istoriei. Nu supraviețuiește o generație sau două, ci stă deasupra timpului: ca o normă etern valabilă, ca un Principiu, ca un Simbol”.

Așa a stat și nedeia deasupra timpului de pe când se crăinicea răsăritul soarelui din vârf de munte cu tulnice și buciume. Dacii se urcau pe platouri de munte la solstiții și echinocții, pentru cultul Soarelui sau al temutului zeu Gebeleizis. Apollo asimilat cu Sfantul Soare s-a născut în Tracia. La fel și Dyonisos. Romulus Vulcănescu afirmă că nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul, precum si oficierea de rugăciuni”. Legătura dacilor cu muntele sfânt este substratul de factură precreștină preluat de crestinism prin simplu sincretism. Procesul de asimilare al credințelor s-a făcut de la sine prin obiceiul moștenit și înrădăcinat. De atunci avem noi sărbătoarea muntelui.

Legendele și mitologia românească menționează vârfuri si platouri din Munții Carpați socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfăsoară serbări populare. Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul, Parîngul s.a., fac parte din categoria munților sfinți ai Daciei, de unde putem deduce că existau mai multe altare de tip Kogaion.

In traditia populara romaneasca, Gura de Rai aflată între cer și pământ are un caracter sacru, fiind un loc benefic, un drum spre Rai. Ea este întotdeauna situată pe un picior de plai în munte, unde se deschide o pajiște înaltă. Romulus Vulcănescu arată cum caracterul sacru al acestor zone mirifice (gură de rai sau plai) este relevat și prin titulatura mitropoliților români denumiți ”exarhi ai plaiurilor”. În zona gurilor de rai s-au încuibat nedeile, sărbători complexe etnoculturale cu implicații mitologice.

La români Sântilie este o divinitate care s-a contopit perfect cu Gebeleizis, Zeul Focului la geto-daci (asemănător cu Zeul Helios al grecilor).

”Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conține un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puțin că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinizării Daciei, oricare al fi fost numele lui la acea epocă” (Mircea Eliade – de la Zamolxis la Genghis-han).

Zamolxis era zeul pământului , al morții și al nemuririi dar este posibil ca împreună cu Gebeleizis să reprezinte ipostaze ale uneia și aceleiași divinități.

Aducerea ortodoxiei la creștin în casă are loc prin pilde și povești prietenești. Astfel Dumnezeu nu îi spune Sfântului Ilie când este ziua lui pentru ca acesta să nu facă prăpăd cu furtuni, tunete și fulgere, iar dacă este întrebat îi răspunde că ziua lui a trecut demult.

Rămase de la daci, ca rituri și ceremonii arhaice, sărbători agrare de tradiție preceltică, nedeile erau inițial adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau la zi sfântă pe plai de munte. Ulterior ritualului magic precreștin i s-a adăugat și însușirea laică de petrecere pastorală, dar nedeile nu reprezentau petreceri câmpenești ale unei singure așezări, ci sărbători cu bâlciuri și târguri populare pentru toate satele dimprejur cu praznice, cântece și dansuri, ce se țineau întotdeauna la o zi sfântă. Este ca și cum un glas tainic poruncea din adâncuri și de dincolo de timp poporului să nu își uite rădăcinile. Și așa din vechiul rit au crescut mereu lăstare pentru păstrarea datinii din veac în veac.

De marile sărbători creștine sau de hramuri de biserică, nedeile se țin la marginea satului sau pe culmile munților însoțite de tărguri de fete, cel mai renumit fiind cel de pe muntele Găina. Pregătirile încep cu o săptămână înainte. Nedeia este un mijloc de comunicare între mai multe așezări. Satele ies din izolarea lor și se întrunesc în această zi de sărbătoare – ceea ce demonstrează caracterul unitar al poporului român păstrat din timpuri străvechi.

Cu acest prilej au loc discuții, se cântă cântece și se joacă dansuri din diferite zone. Nedeia nu este o sărbătoare de familie ci una de neam. Are și rolul de târg marital sau cum am spune astăzi ”rețea de socializare”. Tinerii din mai multe sate au prilejul să se cunoască și să se curteze. Dar nedeia este în primul rând un mijloc de conservare a legăturilor primordiale.

Continuare articol la http://www.frontpress.ro/2013/09/nedeile-mister-ancestral-al-unitatii-poporului-roman.html

Dansurile românești -Tradiții și primordialitate-Simbolism -Lada cu zestre a românilor

Doina-Timisului

În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, dansul circular a fost extrem de răspândit: el era practicat pretutindeni de vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât – prin încingerea jocului în jurul hoitului / leşului prăzii – fie pentru a asigura înmulţirea vânatului; în ambele cazuri, continuitatea cu ideologia religioasă vânătorească a fost evidentă. În plus, ‘solidaritatea mistică’ între grupul vânătorilor şi vânat lasă să se presupună existenţa unui anumit număr de ‘secrete ale meseriei’ în posesiunea exclusivă a bărbaţilor; asemenea ‘secrete’ erau comunicate adolescenţilor prin intermediul iniţierilor. Dansul circular (reprezentat de artiştii Epocii Pietrei în peşteri) ilustrează admirabil persistenţa riturilor şi a credinţelor preistorice în culturile arhaice. Un anumit număr de mituri erau familiare populaţiilor paleolitice, în primul rând miturile cosmogonice şi miturile de origine (ale omului, vânatului, morţii, etc). Un mit cosmogonic punea în scenă apele primordiale şi creatorul – antropomorf sau sub formă de animal acvatic – plonjând în fundul apei pentru a aduce materia necesară creării lumii; enorma difuziune a acelei cosmogonii şi structura sa arhaică indică o tradiţie moştenită din cea mai veche preistorie. La fel, miturile, legendele şi riturile în legătură cu urcarea la cer sau ‘zborul magic’ au fost universal atestate; or, acele mituri erau solidare cu experienţele extatice specifice şamanismului şi arhaismul lor este indubitabil. Tot atât de răspândite au fost miturile şi simbolurile curcubeului şi ale replicii sale terestre – puntea – legături prin excelenţă cu lumea de dincolo. Putem, de asemenea, să presupunem existenţa unui ‘sistem’ cosmologic articulat, pornind de la experienţa fundamentală a unui ‘centru al lumii’, în jurul căruia s-a organizat spaţiul. Tot astfel, e greu să ne imaginăm o societate de vânători lipsită de mituri asupra originii focului – cu atât mai mult cu cât majoritatea acelor mituri puneau în evidenţă activitatea sexuală – şi în fine, trebuie ţinut seamă de experienţa sacralităţii cerului şi a fenomenelor atmosferice: era una din rarele experienţe ce revelau spontan ‘transcendenţa’ şi maiestatea, în plus, ascensiunile extatice ale şamanilor, simbolismul zborului, experienţa imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutăţii contribuind şi ele la consacrarea spaţiului celest ca sursă şi locuinţă prin excelenţă a fiinţelor supraumane: zei, spirite, eroi civilizatori; dar tot atât de importante şi semnificative erau şi ‘revelaţiile’ nopţii şi ale tenebrelor, omorârea vânatului şi moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate ale membrilor tribului. Un rol decisiv au avut valorizările magico-religioase ale limbajului; anumite gesturi puteau să indice epifania unei puteri sacre sau a unui ‘mister’ cosmic: gesturile figurilor antropomorfe erau încărcate nu numai de semnificaţie, ci şi de putere. Ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domina, importanţa acelui complex religios explicându-se prin amintirea erei glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de ‘rai al vânătorilor’: un timp de aur, într-un rai terestru în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau practic necunoscute; exact acea lume încercau oamenii s-o reactualizeze în timpul anumitor sărbători, când legile şi interdicţiile erau suspendate”. (Despre o aşa veche atitudine, dramaturgul Englez William Shakespeare a afirmat: “Nimic nu e în sine bun sau rău dar gândurile noastre îl pot face să devină astfel”). Dansul circular al vânătorilor din jurul vânatului capturat s-a transmis tuturor beneficiarilor din trib – celorlalţi bărbaţi care n-au participat la vânătoare, femeilor şi copiilor care aşteptau încheierea vânătorii – fiind universal recunoscut sub forma horei. În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a consemnat: “Prin cercul în care se executa dansul magic era sugerat simbolul soarelui dătător de viaţă (rotit în sens invers mişcării soarelui, îl desfăşurau participanţii la dansul focului); pentru cultul lunii – ocrotirea feminităţii – s-a adoptat simbolul spiralei: oamenii din neolitic au simţit dansul ca pe o forţă a naturii care izvora din propriul lor corp”. Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că are forţe magice: el reprezenta forma soarelui; ghirlandele, cununile, coroanele, colierele, brăţările, inelele, centurile, etc. nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere de forţele răului, ce nu pot trece peste graniţa imaginară – fără sfârşit şi fără început – reprezentând infinitul (tradiţia dansului în care oamenii se ţin de mâini sau pe după umeri alcătuind hora având aceeaşi semnificaţie). Conform dicţionarelor, “hora” este vechi dans popular – strămoşesc – cu ritm în general domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc; horele sunt răspândite în toată România, având şi semnificaţia de “coroană boreală”. În raport cu scurgerea anului, la solstiţiul de vară, maica Drăgaica este Sânziana – tânără / matură – transformările sale celebrate în Nedei / anagramă ca aliteraţia Indiei, fiind amintirea matriarhatului, când era Kirke / Ghirghe, cu dans încerc (numele popular al sărbătoririi vara a Drăgaicei – “a dragii mame” – Ana / Ioana era Sânziana); crucea încadrată în cerc era simbolul străvechi al Pământului / Gheiei, pe lângă pătrat, în Antichitate preotesele Gete care slujeau soarelui celebrând-o pe Marea Mamă de exemplu prin dansuri şi cântece în hora Ciuleandra, în secolul I î.C. istoricul Diodor Sicul indicând că horele erau tipice Hiperboreilor (ele reflectând cultul spiralei solare din Epoca Pietrei – simbol ascensional – în hora deschisă dansatorii fiind conduşi într-o spirală reprezentând urcarea la cer: un concept şamanic). Este de ştiut că motivul spiralei întâi a fost cunoscut Danubian şi mult ulterior – via insulele Mediterane – în Egiptul horelor pentru Hor / Horus iar după cum a arătat academicianul N.Iorga în 1936, un ritual horit în spaţiul Român era denumit Kolo (o stranie rezonanţă a numelui Zeiţei Kalî din India), când în timpul dansului oamenii se înfrăţeau magic: horele în spirală creau senzaţia unui enorm corp, pulsând de viaţă şi de energie radiantă. La origine un dans sacru, hora se juca mai ales la răsărit, în sensul mişcării aparente a soarelui pe cer; ridicarea mâinilor în dans, iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui – o formă de adulaţie – iar baterea pământului cu piciorul era un act prin care glia era fertilizată cu energie solară. Hora era un act magic, menit să alunge şi întunericul, să risipească tenebrele şi să invoce lumina izvorâtă din soare: “ochiul divin”. Conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, denumirea horeiCiulandra a preoteselor soarelui provenea de la jertfele făcute, precum ale cerbilor (Constantin Olariu în “Migraţia Nordică” a scris că “cerbul în română vine din limba vorbită prin mileniul V î.C. şi care se regăseşte în sumeriană astfel: cer = lumina zilei, bu = bou, având înţelesul de taur ceresc ce vine să aducă fertilitate şi prosperitate pe pământ”); mult timp, cerbul a fost cel mai vânat animal (ca reprezentant însemnat al fecundităţii, cerbul era totodată animal funerar şi călăuzitor al răposaţilor, omorârea sa fiind solidară simbolic cu moartea tragică a eroilor). Dr. Mircea Eliade în “Indo-arieni, fino-ugrieni, altaici” a scris că vânătoarea unui cerb miraculos / solar – ştiut drept “cerbul de aur” în N Indiei – făcea parte din miturile nomazilor Asiei Centrale “desigur solidare cuarta lor, în care motivul dominant este constituit de scene de vânătoare: cerbi zburând în galop, grifoni înaripaţi ucigând mufloni, păsări de pradă sărind asupra cerbilor şi muflonilor, etc. Vânătoarea unui cervideu ducea la descoperirea şi la cucerirea unui teritoriu, reactualizând un mit al originii: strămoşul mitic – carnasierul – urmărea un cervideu şi cucerea patria viitoare a descendenţilor săi. Popoarele stepelor eurasiatice, locuind în zone periferice în raport cu centrele de înaltă civilizaţie, au păstrat timp mai îndelungat tradiţii arhaice asemănătoare”.

 
Marile stepe din apusul coridorului Pamir – Altai

Taurolatria a fost atestată în India vedică, Sumer / Sumeria, vechiul Egipt, Creta minoică, ş.a.: taurul roşcat pentru Şiva, taurobolia – sacrificiul ritualic de tauri – în cinstea lui Mitra / la vechii Iranieni, tiara cu coarne de taur a regilor Sumeriei / Sumerului, taurul Apis / Hapi la Egiptenii vechi pentru Osiris, capul de bour / taur pe emblema Moldovei, etc. (bivolul – Ardelean zis şi “ghibol” – este o rudă a boului); de exemplu, în vechiul Egipt se ştia că taurul sacru Hapi / Apis s-a născut dintr-o vacă fecundată de raza solară a lui Ră. În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a dezvoltat tema: “Unul dintre elementele de unitate ale tuturor religiilor proto-istorice din aria asiatico-afro-europeană era ansamblul Cer pluvios – taur – Marea Zeiţă; fără îndoială, accentul cădea pe funcţia genezic-agrară a zeului taurin-uraganic. Ceea ce se venera nu era caracterul celest, ci virtuţile fertilizante. Sacralitatea deriva din hierogamia cu Marea Mamă agrară. Esenţa celestă era valorificată genezic: Cerul era regiunea unde ‘mugeau’ trăznetele, se adunau norii şi se asigura rodnicia holdelor, făcând posibilă continuitatea vieţii pe pământ. Divinităţile orientalo-mediterane erau înfăţişate sau omagiate cu atribute taurine. Singura divinitate a Cerului pluvios şi a fecundităţii care a izbutit să-şi păstreze autonomia, în pofida hierogamiei cu Marea Zeiţă, a fost acelaşi care a evoluat pe linia suveranităţii: cel care (după Epoca Pietrei), alături de fulger şi-a păstrat sceptrul, rămânând garantul ordinii universale, păzitor al normelor şi încarnare a legii: Zeus”. PorţileCerului erau norii, pe care horele îi adunau sau împrăştiau – în funcţie de anotimpuri – căci horele deschideau ori închideau Porţile Cerului, pentru a îngădui comunicarea sau chiar trecerea zeilor. Spirala de altfel e caracteristică galaxiilor, inclusiv Căii Lactee – în care este sistemul solar – având aceeaşi formă:

Hora – o denumire evident înrudită cu Gherga-nul Hor / Horus – destăinuia în simbolismul ei primar unirea jucătorilor ca pe cea cu divinitatea tutelară imaginată în centru, legănarea domoală a horitorilor denota drumul parcurs pe cer de soare şi lună, baterea pământului cu piciorul traducea contactul cu Zeiţa-Mamă, chiuiturile peste horă erau relicvele incantaţiilor către Cer, starea de magie fiind a părtaşilor aceluiaşi destin mitic, acceptat brav şi senin; e interesant că pentru “a sforăi” mult timp s-a utilizat “ahorăi”: răsuflarea zgomotoasă din somn era asimilată cu sunetele horei extenuante (în vremurile străvechi dansată bucuros fără instrumente muzicale). În Epoca Pietrei, hora era elementul de legătură între Cultul Zeiţei Mamă şi Cultul Solar, fiind expresia colectivă a spontaneităţii creatoare. Verbul “a hori” e derivat de la “horă”, semnificând “a cânta / din gură sau fluier” dar şi “a striga strigături” în timpul jocului (corul / “chorus” derivă din horă); în vechea Greacă, “horas” era zona / regiunea agricolă ce asigura hrana aşezării. Nedeile Epocii Pietrei – sau rugile – la care horele nu lipseau, mai există şi azi în Banat (acum la hramurile bisericilor): o dată pe an, rudele şi prietenii se adună nu numai pentru a petrece, ci mai ales pentru împărtăşirea faptelor fiecăruia, supuse neamului spre autentificare.
Despre împărtăşire (practicată nu doar acum – inclusiv pe la rugi – ci din marea vechime), profesorul Mircea Eliade s-a referit în articolul “Lucruri de taină…” astfel: “În societăţile aşa-numite ‘primitive’, orice secret era o primejdie. Lucrul tăinuit devenea – prin simpla lui tăinuire – primejdios omului şi colectivităţii. Un ‘păcat’ era un fapt grav, desigur; dar un ‘păcat’ nemărturisit – ţinut ascuns – devenea un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţau cu timpul întreaga comunitate; de aceea, când se întâmpla vreo nenorocire – când dispărea vânatul, nu ploua sau se pierdeau bătăliile – toţi membrii colectivităţii se grăbeau să-şi mărturisească ‘păcatele’. Confesiunea se făcea – de obicei – înaintea sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc). În timp ce bărbaţii vânau ori se luptau, femeile rămase acasă îşi mărturiseau păcatele – nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor. De aceea, societăţile arhaice şi ‘primitive’ nu cunoşteau secrete ‘particulare’; fiecare ştia despre vecin tot ce se referea la viaţa sa intimă (ştiau lucrurile acelea nu numai prin confesiunile ‘păcatelor’, ci prin însuşi felul de a trăi – de fiecare zi – al oamenilor din jur). În asemenea societăţi nu existau secrete personale; cu o formulă cam prea accentuată, s-ar putea spune că oamenii erau transparenţi unul faţă de altul. Tot ce făceau şi tot ce însemnau ei în cadrul comunităţii era mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi; iar atunci când un individ săvârşea ceva, se grăbea să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare. În asemenea societăţi arhaice şi ‘primitive’, secretul era exclusiv dogmatic, niciodată episodic; cu alte cuvinte, anumite lucruri erau păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi – dar acele lucruri nu se refereau la viaţa profană a individului (cine era, unde se ducea, ce ‘păcat’ a săvârşit, etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceia păstrau anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică şi care n-o comunicau decât tinerilor, printr-o ceremonie de iniţiere; tot ce cădea însă în sfera existenţelor individuale, tot ce depindea de om ca atare – era public sau era făcut public prin confesiunile orale: stare socială, vocaţie, origină, intenţii, etc. ‘Primitivii’ nu acceptau să confere întâmplărilor profane o stare de taină, ce nu era firească şi necesară decât realităţilor sacre; secretul era firesc şi obligatoriu numai atunci când se referea la lucruri sacre şi la teorii metafizice (pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia, ‘primitivii’ – ca şi popoarele de cultură arhaică – aveau concepţii metafizice foarte coerente, deşi erau formulate prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii, etc). De aceea, orice întâmplare profană ‘prea umană’ ce încerca să se ascundă, să devină tainică, se transforma într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivea lucrurilor din acea lume. Calitatea de taină nu putea fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acel ‘secret profan’ într-un izvor negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum era un sacrilegiu tratarea realităţilor într-un mod profan – tot aşa era un sacrilegiu acordarea lucrurilor profane valoare sacră; într-un caz şi în celălalt, era o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum era logica primitivă), o răsturnare de valori aducea după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică; universul era solidar cu omul. De aceea, secretul era o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbura ritmurile cosmice, provoca secetă, nenoroc la pescuit, etc”.

Până în secolul XIX, în zona Gherdap şi S Ardealului a rămas foarte populară “turca” (peste arhaica “gurga”), devenită “ţurca”: hora jucată iarna în centrul căreia era junele mascat în cerb / căprioară (înlocuirea fiind în timp cu capra). Turca – mascată – murea simbolic de Anul Nou. Denumirea de “ţurcă” era folosită pentru căciula mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană; sensul comun, acelaşi ca şi pentru ţurţur, era de la măscăriciul (tânărul cu masca, ştiut ca gogoriţă / sperietoare) având căciula ascuţită – corespunzând reprezentării Muntene pentru barză – şi părul lung: ca “zurzuri” erau ştiute ornamentele iar ca “zorzoane” erau ştiute podoabele. Cu denumirea de ţurcă s-a perpetuat şi un joc folosind 2 joarde / beţe – o joardă scurtă şi ojoardă lungă – ascuţite la capete, joarda scurtă pusă deasupra unei gropiţe fiind încercat de aruncat cât mai departe cu ajutorul joardei lungi (se practica la sărbătorile când se dansa gurga / turca, a celor având capetele acoperite cu căciulile ascuţite ţurcane). Hoina / oina este un joc în care joarda scurtă de la ţurcă a fost înlocuită cu un ghem şi disputat pe echipe; la început, se juca mai ales de vânători şi era legat de războinicii lunii martie – ale căror cete horeau la schimbarea de An – apoi consolidându-se în aprilie, prin deschiderea ciclului pastoral (la o lună după echinocţiul de primăvară, moment ulterior creştin ştiut ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe): hoina / oina – joc de An Nou – a păstrat astfel termeni specifici păcurarilor / păstorilor (ca de pildă căpitanul echipei e “baci”, băţul / bastonul e “bâtă”, intrarea în teren e la “strungă”, jucătorii de la prindere sunt “pascari” / de la păscut, etc). Similare cu oina – al cărei nume legat de oi, ca joc practicat mai ales de păcurari / ciobani, e evident – sunt “lapta” (cu atestare Medievală în Novgorod / Rusia) şi modernele “cricket”, “baseball”, etc.; ţurca şi oina se joacă oficial şi azi (sunt printre cele mai vechi jocuri din lume şi sunt specific Române).
În secolul XIX, academicianul Petriceicu Haşdeu a consemnat că – mai ales în Bănie – la 1 martie era sărbătoarea de Dragobete (mai recent mutată cu 5 zile, acum în 24 februarie); lingvistul Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), de origine Evreiască, a propus analogia denumirii cu “dragu-bete”, sufixul “bete” folosit în Oltenia semnificând “adunare, mulţime” – regăsit în prefixul unor aşezări din Israel ca Bet Gherga, Betleem, Betsaida, Betania, etc. – iar etnologul Basarabean Ovidiu Focşa a precizat despreDragobete / “Granguru” că era “un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Acea sărbătoare marca revigorarea naturii şi a omului care – cu acea ocazie – se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată a trecerii la anotimpul de primăvară când durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea ce descreştea, ca dovadă fiind şi zilele mai însorite. Se pare că – în această perioadă – păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura; era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea ei, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”. Dr. Nicolae Constantinescu în “Dicţionar onomastic românesc” din 1963 trata cuvântul Dragobete şi ca substantiv comun, însemnând “gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cunoscut sub numele de tărtăriţă” (“Cicindela Campestris”). În 2007, etnograful Basarabean Marcel Lutic a indicat că unii filologi au legat prefixul sărbătorii de Anticul “trago” ce însemna “ţap”, arătând că “unele legende româneşti îl prezintă pe Iovan Dragobete ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoare erau elemente referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la frig la cald, de la întuneric la lumină, reprezentate prin focurile aprinse în afara aşezării, horele flăcăilor şi fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristică sărbătorii, descântecele cu spor, îmbrăţişările şi sărutările de după goane rituale, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transformau adesea în logodne”. Rădăcina “drag” s-a regăsit în proto-Slavul “*dorgъ”, proto-Germanicul “*draganan”, etc. (toate cu înţelesul de “a atrage” / în proto-Indo-Europeană fiind “*dʰerāgʰ”, etimologic în legătură de Gherăgh / Ghergă): Draga provenea din Garga,Dragu provenea din Ghergu (pe lângă drag, în aceeaşi rezonanţă lingvistică Gherga fiind şi termeni agricoli ca grădină, gard, etc). În 2008, Aurelia Diaconescu de la Muzeul Mureş a scris: “Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice, fiind prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii pusă sub semnul unei zeiţe mitice, ca ziua constituirii perechilor atât pentru oameni, cât şi pentru păsări. Pe lângă valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte – alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie – din cultul marii zeiţe a fecundităţii. Dragobetele – zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre – este un zeu pastoral câmpenesc, codrean, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale al dragostei fireşti. Arhaicul Dragobete şi străvechii zei Greci se asemănau”. Femeile tinere / fetele strângeau apă din omătul netopit şi se spălau pe cap cu ea, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor (dacă în martie nu mai era nea, foloseau apa de izvor); cel mai adesea spuneau glume cu substrat erotic şi fugeau spre aşezare în goana numită “zburătorit”, băiatul urmărind fata care îi era dragă: dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă, având loc o îmbrăţişare şi sărut lung în văzul tuturor, ca începutul ce le semnifica logodna (sărbătoarea de Dragobete se ţinea şi la echinocţiul de primăvară, când apărea Drăgaica / protectoarea grânelor, atunci fiind Ziua Cucului, pasăre ce prin cânt vestea egalitatea zilei cu noaptea). Dr. Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea Bucureşti, a scris în 2008: “Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Acest obicei a fost specific locurilor locuite de traci iar acum se regăseşte la români”. Periniţa – dans al sărutului specific Românesc, jucat în horă – este o formă a supravieţuirii străvechilor practici orgiastice; inclusiv în islam, “hourele” sunt virginele din Rai. În Turcia actuală se pot vedea răspândirea celor mai populare dansuri (“horon” din regiunea Pont – cu numele Grec “horoi” – fiind “hora” din regiunea Europeană / fostă Tracă, respectiv hora Română):…Sursa articol :http://origineagherga.blogspot.ro/2012/11/horele.html

festivalul-national-de-folclor-stiri-turism

România, vatra Europei – Despre primordialitatea locuirii,limbii și alte elemente ..

 

olar

Dovezi istorice incontestabile ne demonstrează că aici, în spațiul carpato-danubiano-pontic este leagănul culturilor europene. Și când spunem aceasta vorbim despre un număr impresionant de descoperiri ce vorbesc despre o primordialitate a locurii, a scrisului, a artei prelucrării ceramicii și a metalelor.

Desigur, o istorie care ar transforma România dintr-o țară de mâna a treia în leagănul civilizațiilor europene și numai, deranjează multe interese străine, în virtutea cărora se duce o aprigă luptă de distrugere sau de îngropare a entității noastre și a istoriei acestor meleaguri.

Adevărul iese însă la lumină tot mai mult și datorită muncii de o viață pe care cercetători precum domnul Gabriel Gheorghe, invitatul acestei emisiuni, au făcut-o!

România, vatra Europei

Ideea Daciei la Români, în decursul secolelor

 

Arta, tradițiile și trezirea conștiinței naționale – Teoria Morfogenetică-Verbul divin

folclor-romanesc

O emisiune pe care o aștept de foarte mult timp,e ceea ce tot spun de foarte mult timp  ,dar parcă vorbesc la pereți .E singura modalitate de a trezi conștiința neamului,sau cel puțin cea mai la îndemână .Întoarcerea la tradiții,acolo la folclor la simțuri ,la emoții ,la specific. Acasă ,acolo găsim absolut tot ceea ce avem nevoie .Suntem cei mai bogați din lume când vine vorba de tradiții de dansuri populare de simboluri antice ,de viață ,intoarcerea noastră la origini ar insemna cunoașterea de sine a neamului și prin urmare a reuși să biruim intreg universul spiritual .

Folclorul nostru reprezintă Sfânta Treime ,acolo regăsim autenticitatea spiritului românesc ,Doamne ajută că mai exista și oameni care pricep că există această modalitate de care noi ne-am indepărtat din păcate ,dar încă putem spera la Măntuirea Neamului …Sunt recunoscătoare pe deplin chiar acum, pentru că oamenii de Artă ai României au priceput că suntem pe cale de dispariție ,dar aceasta e șansa noastră de a ne reveni cu totul,singura pe care am intuit-o de mult timp ,Așa să ne ajute Dumnezeu,sunt extrem de fericită !

De la Mens sana in corpore sano ,imi zboară gândul tocmai la dansurile noastre populare ,nu oricine poate dansa ,doar cei cu talent ,Tal = echilibru ,Ent = entitate și iată Verbul la indemâna omului ! Puțini știu ca in timpul unui dans acționeaza toți mușchii din corp,mintea la capacitate maximă ,dar și urechea ,toate cele trei imbrățișate in dans ,descoperă spiritul și ce poate fi mai frumos decât atât ? Prin urmare îndemnul meu nu va fi niciodată ,să meditați,dimpotrivă ,dansați dragii mei e sănătate curată și mai mult decât atât,E Divin, dansați cât puteți de mult pe muzica strămoșilor ,reintroduceți muzica populară autentică in viața voastră ,nu vă va părea rău .Ca la noi la nimeni nu-i ,Când e vremea jocului  !!! 🙂

Cât îi pământul de mare,Neamul meu pereche n-are !

 

……………………………

Trebuie doar ca în dezvoltarea sa, CM (Câmpul Morfic) să atingă o intensitate specifică, un gen de “masă critică” sau intensitatea de rezonanţă stabilită prin frecvenţa de acord şi amplitudinea echivalentă, pentru a-i permite să se manifeste concret în planul fizic.

În anticele lucrări precum Vedele şi apoi în Upanişadele, sunt descrise în forme oarecum alegorice fenomenele de cunoaştere şi înţelegere colectivă, ceea ce astăzi numim transferul de informaţie telepatică. Chiar în Bhagavad-Gita, în Yoga cunoaşterii şi a faptei, Arjuna află că taina suprema a întregului univers este cunoaşterea (informaţia) în care ne aflăm scufundaţi ca într-un ocean. Mult mai târziu, ştiinţa a constatat ca fiecare forma emite o vibraţie specifică, vibraţie ce s-a numit undă de formă, sau câmpul morfic, ceea ce a condus la ceea ce s-a numit mai târziu teoria morfogenetică. Teoria morfogenetică [TM], încă de la redefinirea ei de către Rupert Sheldrake, a suscitat vii controverse.Reacţiile în lumea ştiinţifică au fost atat de aprinse încât unii savanţi au fost chiar de părere ca “Sheldrake pune magia înaintea ştiinţei şi poate fi condamnat în exact acelaşi limbaj în care Papa l-a condamnat pe Galileo şi pentru acelasi motiv. Este erezie.” … :))

O fiinţă vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un camp morfic mult mai general şi care este de natura energetică, vibratorie, particularizată pe zone geografice, dependente la randul lor de câmpuri informaţionale. Altfel spus, fiecare fiinţă este scufundată în oceanul informaţional universal si preia acel tip de informaţie pe care este ea acrodată biopsihic. Aici trebuie să ne înţelegem bine: TM nu postulează direct existenţa sufletului ca entitate bine definită, ci se referă la un câmp energetic transindividual, o formă de exprimare a obişnuinţei colective, în care se încadrează fiecare individ, atât fizic cât şi psihic. De fapt, este vorba despre un câmp informaţional universal, particularizat aşa cum am precizat mai sus, pe zone geografice, datorită specificităţii emisiilor mentale de tipul telepatic al grupului sau grupurilor care au acelaş timbru de vibraţie sau temperatură de culoare a gândurilor. Sheldrake a constatat în mod corect că, pentru ca un câmp morfic să poată acţiona, este necesar ca în organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri care recepţionează informaţiile respectivului câmp morfic. Totodată este necesar să existe structuri emiţătoare, care prin diverse acţiuni fizice (respectiv emisia fotobionilor din AND) să influenţeze – în sensul structurării lor – diverse câmpuri morfice. De fapt, conform descoperirilor din fizica cuantică, chiar particulele subnucleare sunt supuse unor câmpuri morfice specifice şi, astfel, interacţiunea dintre materie, energie şi informaţie se desfăşoară la orice scară din Creatie.

Sheldrake chiar a avansat o teorie şi mai surprinzătoare şi, anume faptul că ADN-ul uman nu este în mod intrinsec depozitarul informaţiei structurante pentru o fiinţă, ci mai curând un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de fapt depozitează această informaţie.

Continuare despre dinamica câmpurilor morfice găsiți  pe link-ul de mai jos 

http://www.inforadiestezie.ro/55_.htm

N-am să vă invăț eu acum teorii cuantice,dar luați la rând toate invățăturile despre egregori ,câmp morfic,ADN,emisii mentale,frecvențe,rezonanță s.a.m.d și veți ajunge exact la ceea ce susțin eu aici ,Doamne ajuta !

…….

Zile-Cartier Harvest_Woman 53d4ca8db897c_copil_129

 

PLINGERE IMPOTRIVA STATULUI ROMAN SI A AUTORITATIILOR STATULUI,

PLINGERE IMPOTRIVA STATULUI ROMAN
SI A AUTORITATIILOR STATULUI, PENTRU DISTRUGEREA
SPIRITUALITATII ROMANESTI SI A SENTIMENTULUI DE DRAGOSTE DE TARA.

Constatind ca in ultima vreme, spiritualitatea si sentimentul dragostei de tara este din ce in ce mai estompat in rindul cetatenilor, pe fondul recudescentei actiunilor iredendismului maghiar, si constatind pericolul iminent ce pindeste NATIUNEA ROMANA, adresez aceaste acuzatii STATULUI ROMAN SI AUTORITATILOR SALE.
ASTFEL :
1. Statul Roman si autoritatiile sale au facilitat atacurile la adresa NATIUNII ROMANE, in vederea distrugerii spiritualitatii romanesti si a sentimentului de dragoste de tara prin:
– Distrugerea economiei tarii, a capacitatilor industriale si agricole, aducand cetatenii ROMANIEI intr-un stadiu de mizerie, prin cresterea somajului, lipsa acuta de locuri de munca, indatorarea populatiei la banci, lipsa aproape totala a protectiei sociale.
– Distrugerea sanatatii si natalitatii populatiei, prin inchiderea de spitale, determinarea personalului medical sa emigreze in afara tarii, lipsa medicamentelor si vaccinurilor, creearea unui sistem medical corupt si ineficient.
– Distrugerea culturii nationale, prin provarea nonvalorilor culturale (manelizarea populatiei), prin acceptarea diverselor activitati culturale lipsite de moralitate si valoare. Acceptarea unor atentate la patrimoniul istoric, acceptand distrugerea arheologica prin “aprobari de descarcare istorica” a unor vestigii ale identitatii noastre nationale.
– Distrugerea educatiei nationale, prin diverse programe si experiente scolare. (strigator la cer, acceptarea in facultati a studentilor fara examen de bacalaureat, inceperea anului de invatamint fara manuale scolare)etc.
– Distrugerea sistemului de aparare, prin diminuarea efectivelor armatei (stagiul militar nefiind obligatoriu), diminuarea capacitatilor de lupta (inchiderea multor fabrici si uzine cu caracter militar), politica de aparare fiind aservita intereselor straine, mai precis NATO.
– Inactivitatea institutilor statului din domeniul securitatii nationale, care permit atacurile iredentist –soviniste din HARGHITA SI COVASNA, alte activitati ostile ce intra sub incidenta Codului Penal, savirsite de persoane infractoare.
– Distrugerea securitatii alimentare a populatiei, prin acceptarea patrunderii pe pietele romanesti a diferitelor produse nesanatoase de pe piata externa, si obstructionarea produselor alimentare autohtone, prin birocratie si alte modalitati de descurajare.
2. Manipularea si dezinformarea populatiei in scopul distrugerii spiritului national si a dragostei de tara, astfel :
– Inmultirea publicatilor cu caracter pornografic, imoral, antinational.
– Inmultirea posturilor si programelor de radio-televiziune cu caracter politic manipulator, sau acelora care promoveaza emisiuni si spectacole de prost gust, imorale, pornografice, antinationale, etc.
– Politizarea si subordonarea CNA, in scopul aservirii trusturilor de presa, puterii si intereselor antiromanesti.
3. Invrajbirea populatiei tarii, prin :
– Creearea de partide si organizatii politice si separarea populatiei in functie de interesele partinice a acestora.
– Incurajarea activitatilor sectelor religioase si intoleratei religioase
– Acceptarea fenomenelor iredentist –soviniste, a partidelor etnice.
– Omisiunea de a lua masuri impotriva acelora care aduc atingere istoriei noastre nationale, imaginii si monumentelor eroilor nostri, atacurile la adresa Constitutiei Romaniei, in special a art. 1
– Invrajbirea populatiei cu ocazia campanilor electorale, prin adunari si sedinte cu profund caracter partinic, lipsite de spiritul si dragostea fata de patrie.
Plingerea mea ar putea continua cu multe exemple prin care statul si autoritatiile sale contribuie la distrugerea SPIRITUALITATII ROMANESTI SI A DRAGOSTEI DE TARA, dar prefer sa ma opresc aici, stiind ca numai judecata CONSTIINTEI NEAMULUI si a ISTORIEI, o sa o judece si probabil o sa scoata la iveala vinovatii, pedepsiindu-i prin cuvantul “RUSINE ! “
Sustinind tot ce am afirmat, inclusiv …RUSINE !
Astazi 23.09.2014 SERB MARCEL-GHEORGHE

http://strigatulardealului.blogspot.ro/?spref=fb

Strategie de distrugere a Neamului

 

Ce spun cativa cercetatori straini despre Tartaria,Romania 

Pãrinteasca dãmãndari
Tsi s’ prigiurã pi’ unu foc mari
Fratsã di mumã shi di unu tatã
Voi armãnj di eta tutã

Di sum ploclyi di murmitsã
Strigã a noshtsã bunj pãrintsã
Blãstem mari s’ aibã n’ casã
Tsel tsi limba lui shi’ alasã

Cari shi’ alasã limba lui
S’ lu ardã pira focului
Shi s’ dirinã yiu pi locu
Sã’ i si frigã limba’ n focu

Cari fudzi di a lui mumã
Shi di pãrinteasca’ i numã
Fugã’ i doara domnului
Shi dultseamea somnului

El tu vatra pãrinteascã
Fumealja sã nu’ shi hãrseascã
Di fumelj cãrunj s’ nu bashi
Na tu leagãn sã nu’ shi anfashi”Dimândarea părintească” (mustrarea părintească) este imnul aromânilor, compus de Constantin Belemace, luptător pentru drepturile românilor (aromânilor) din Balcani. Este un echivalent al imnului “Deşteaptă-te române” la românii aromâni, acolo, în sânul societăţilor şi fundaţiilor aromâneşti, unde este cântat la posturile de radio şi de televiziune emise în dialect. Cântecul vorbeşte de cumplitul blestem ce cade asupra părinţilor care nu-şi învaţă copiii limba strămoşească, limba (graiul) armânesc. Poetul Belemace s-a dovedit a fi un adevărat vizionar atunci când a compus versurile, în 1888. După mai bine de un secol, “Dimândarea părintească” răsună mai actual ca oricând.

PARINTEASCA DIMANDARE

Parinteasca Dimandare
Na sprigiura cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,
Noi, Armani di eta toata.
Di sum plocile di murminta
Striga-a nostri buni parinta:
“Blestem mari s-aiba-n casa
Cari di limba-a lui s-alasa.
Cari-si lasa limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Si s-dirina viu pri loc,
Sa-li si friga limba-n foc.
El an vatra-li parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;
Di fumeli curuni s-nu base
Nic an leagan si nu-nfase.
Cari fudze di-a lui muma
Si di parinteasca-li numa,
Fuga-li doara-a Domnului
Si dulteamea-a somnului!”

In romaneste suna asa :

Printeasca blestemare{mustrare}

Parinteasca blestemare
Porunceste cu foc mare
Frati de-o muma si de-un tata
Noi, Aromani din vremea toata
De sub lespezi (placi) de morminte
Striga ai nostri buni parinti
“Blastem mare sa aiba in casa
Care de limba lui se lasa.
Care i-si lasa limba lui
Arza-l-ar para focului
Chinui-s-ar de viu pe locu (pamant)
Frge-i-s-ar limba in focu
El in vatra parinteasca
De copii (familie) sa nu se fericească
De familie cununi sa nu pupe
Prunc in leagan sa nu culce (infase)
Care fuge de a lui muma
Si de parintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Si dulceata somnului!”

http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/strategie-de-distrugere-a-neamului/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+ioncoja+%28Ion+Coja%29

Dacii ,Puterea si Adevarul

Decebal2