Puterea rugaciunii.

Sursa foto > http://www.ortodoxia.md/images/stories/Mag.Mereutanu/rugaciune1.jpg

“Timpul petrecut cu Dumnezeu este o investitie in eternitate” Autor necunoscut

Confirmări ştiinţifice ale rugăciunilor şi slujbelor din Biserica Ortodoxă

http://jurnalul.ro/editorial/puterea-rugaciunii-tatal-nostru-570900.html

http://www.odaiadesus.ro/apa.html

….„O altă faţă a lui Antihrist este New Age-ul, ceea ce ar fi un fel de biserică universală, care e pornită să încalece religia tradiţională. Şi asta e pusă la cale de cei care nu au nicio religie. Făcătura asta vine cu senzaţionalul, cu vestea dreptăţii absolute, a adevărului absolut. New Age-ul vine cu paranormalul, cu citirea în zodii, cu magia, cu citirea în stele, cu ghicitoare care fac şi desfac de toate punând deasupra o icoană şi o cruce. E totul amestecat ca un ghiveci călugăresc…!”.   În privinţa simbolisticii cifrei 666, Iustin Pârvu preia teoria părintelui Cleopa, al cărui urmaş a fost, stareţ al mănăstirii Sihăstria şi coleg de celulă cu Arsenie Boca.        „Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea din urmă, şi anume: poftă fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; închipuire pripită, sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere; şi al treilea şase înseamnă mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie.   Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin cifrele 666, stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale”  …http://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/cele-mai-crunte-profetii-parintelui-iustin-urgie-veni-intronizat-antihristul-pecetea-satanei-1_551696d0448e03c0fdfe0786/index.html

Viciul imita virtutea, iar neghina se sileste sa fie socotita grau; prin forma ei, se aseamana cu graul, dar este dovedita prin gust de cunoscatori. Si diavolul se preface in inger luminos, nu insa ca sa se reintoarca acolo unde era, ci ca sa imbrace cu intunericul orbirii si cu o stare ciumata de necredinta pe cei care duc o viata la fel cu ingerii.
   Multi lupi umbla de colo colo in haine de oi, au imbracaminte de oi, dar nu si unghiile si dintii. Sunt imbracati intr-o piele blanda, inseland prin infatisarea lor pe cei simpli, dar varsa din dintii lor veninul cel ucigator al necredintei.
   Avem deci nevoie de har dumnezeiesc, de minte treaza si de ochi veghetori ca sa nu mancam neghina ca grau si sa ne vatamam din nestiinta, nici sa fim sfasiati luand lupul drept oaie si nici sa socotim inger binefacator pe diavolul pierzator si sa fim inghititi de el.
   Sfantul Chiril al Ierusalimului – Cateheze

Cărțile sacre și Neamul românesc

carte-cu-clanta

În video de mai sus Profesorul Grigore Albu Gral vorbeste despre neamul romanesc , Despre zeii buni și ceilalți,Despre doctrina de globalizare și scufundarea Atlantidei !Diferența dintre bine și rău,dintre constructori și arhitecți …Cunoașterea trecutului înseamnă înțelegerea viitorului…Eu-l român ,este tot ce se poate înțelege de la adăpostirea trupească a Cuvântului și cercetarea lui în sarcină biologică a numelui de Ființă Vie care este Cuvântul !
Pe 20 ianuarie 2012, în urma unui accident vascular cerebral suferit în 27 decembrie 2011, a încetat din viaţă domnul Grigore Albu Gral licenţiat în filosofie generală, în limba şi literatura română, iniţiat ca doctorand în estetică şi poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Redescoperind Sermoterapia, prof Grigore Albu Gral ne ajuta sa iesim din istoria care este si sa patrundem în istoria care trebuie sa fie, sa iesim din geografia care este si sa patrundem în geografia care trebuie sa fie cu aspectele normalitatii care este pentru normalitatea care trebuie sa fie, astfel biochimica si lingvistica.

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

,

SUFLETUL NEAMULUI ROMANESC

Vol.I

Legenda Nemuritorilor din Valea Dunarii

Z A L M O X I S

Primus Getarum et Europae Legislator

Dupa aproape 2000 de ani se repune in drepturi istoria spirituala a Neamului Romanesc. Cei mai multi dintre noi stiam sau banuiam faptul ca temelia crestinismul a fost pusa pe timpul stramosilor nostri geto-daci. De altfel, in Biblie se spune in mai multe randuri despre Iisus: “Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec.” (epistola catre evrei a sf. ap. Pavel, cap. 5 ). Dar cine a fost Marele Melchisedec, regele cel bun al Salemului, tara pacii si a dreptatii si unde se afla aceasta tara? Vom afla acum despre viata Marelui intelept si eliberat Zalmoxis, numit de evrei pe buna dreptate ca fiind unul dintre Fii lui Dumnezeu. Insusi Iisus, care este numit “Arhiereu in veac dupa legea lui Melchisedec”, spune: “Eu nu am venit sa stric legea, ci sa o implinesc.”

In acesta carte aflam secretele nemuritorilor daci pe care au incercat sa le ascunda fortele oculte intunecate timp de aproape 2000 de ani, pentru a marginaliza lungul sir al martirilor neamului si pentru a nu fi cunoscuta misiunea spirituala a acestui popor sfant.

A venit timpul sa ne reamintim ca in tara noastra se afla Axis Mundi sau Axa Spirituala a Lumii. A venit timpul sa redescoperim Centrul intelepciunii Planetare care izvoraste din Kogayonul Sfant sau Muntele Sacru al mosilor si stramosilor nostri pelasgi.

Capitolul II al cartii contine HARTA SUBTIL ENERGETICA A ROMANIEI.

Porneste in calatoria initiatica si afla locurile sacre care ne permit sa accesam in propia noastra fiinta energiile benefice nelimitate ale Sufletului Neamului Romanesc.

Afla SECRETELE Pesterii Ialomicioarei din Bucegi, despre Capitala dacilor intelepti – Sarmisegetusa, despre Momentul Eliberarii spirituale a inteleptului Zalmoxis in Pestera Polovraci, despre triunghiul energetic Corbii de Piatra – Namaiesti – Cetatuia lui Negru Voda, despre Muntele Kreatiei de la Basarabi sau despre Templul Ursitelor – prima biserica crestina din lume. Acestea sunt doar cateva din locurile sacre pe care le poti decoperi alaturi de Codrin in calatoria sa initiatica pe firul Ariadnei pentru a afla CINE SUNTEM NOI cu adevarat.

sufletul_neamului_romanesc

 

………………………………………………………………………………………………………………..

Cine se apleacă asupra unei cărți să o studieze ,niciodată nu o va pricepe, până nu ajunge exact la nivelul celui ce a scris-o,la fel și in cazul cărților sacre .Dacă cei care le-au scris ,au fost conectați la sursă ,faptul că cineva incearcă să le priceapă ,fiind total in afara sursei ,este pierdere de vreme .Chiar așa și în cazul în care am primit învățătura …Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi…ce să pricepem de acolo ,când habar nu avem cine este,unde este,ce este acel Dumnezeu ,dacă e al meu sau nu,sau cine îmi este aproapele.Cu siguranță dacă l-am găsi pe Dumnezeul nostru,am știi și cine ne este aproapele cu adevărat, .iar Iubirea , nu poate izvorî ,decât din suflet și numai prin cuget are șansa de a deveni putere.

Se spune că ceea ce vedem în interiorul nostru găsim și afară și-atunci de aceea nu-i credința în Dumnezeu ,dacă nu-i colo ,nu-i nici dincolo,iar asta nu înseamnă că Dumnezeu nu există ,ci că suntem neputincioși …

……………………………………………………………………………………………………..

Sursa articol de mai jos :http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/

Omul s-a născut pe acest pământ pentru a-și găsi fericirea. Școlile, spune
el, nu explică legile spirituale ale fericirii și nu îi învață pe elevi că înțelepciunea constă în a ghida viața omului în perfectă armonie cu Voința Divină. Tinerii care aud astăzi în școli și universități că omul nu este decât un „animal superior”devin adeseori atei. Ei nu sunt pregătiți să facă o cercetare spirituală, nici să considere că omul este, în esența sa, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Emerson a zis: „Căci numai ceea ce avem în interior putem vedea în exterior. Dacă nu întâlnim zei, aceasta-i din cauză că noi nu adăpostim niciunul”. Cel care își imaginează că numai natura sa animală este reală rămâne străin aspirațiilor divine.
Un sistem educațional care nu prezintă Spiritul ca fiind motivul principal
al existenței umane oferă ignoranță sau falsă cunoaștere. Pentru că zici: „Sunt bogat, am dobândit nenumărate bunuri și nu duc lipsă de nimic. Şi nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”. ( Apocalipsa, 3.17)
Educația acordată tinerilor în epoca zalmoxiană era ideală. Acolo exista
un sentiment al solidarității și al responsabilității, o ocazie amplă pentrudezvoltarea încrederii în sine. Exista un înalt standard de disciplină autoimpusă și o atitudine severă față de îndatoriri, acțiuni lipsite de egoism și sacrificiu combinate cu respectul de sine și cel acordat celorlalți, un înalt simț al nobleții și un țel măreț al vieții umane.
– Ei, spune părintele, tocmai pentru că aceste rădăcini, aceste apartenențe
la sufletul unui neam, să nu mai existe, au găsit găselnița cu Comunitatea
Europeană și astfel granițele țărilor să fie desființate. Ei spun că oricum ne
globalizăm și istoria nu mai are sens. Iisus însă, ne-a revelat că neamurile se înfăţişează în faţa Domnului, neamurile ca o creaţie firească divină veşnică,opuşi contopirii cosmopolite, federative.Dumitru Stăniloae spune:
„Pe lume sunt trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Dar una
fără alta nu pot exista. Insul există prin neam şi umanitatea se manifestă
tot prin neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în acelaşi timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic. Neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi. Ea are o adâncime, o originalitate proprie realităţilor permanente. Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei. Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcă trăinicia tuturor realităţilor ce există, pentru a risipi ce-i fără vlagă lăuntrică şi a confirma ceea ce ţine tenace în existenţă, să ne fie aceea de-a ne menţine ca neam în identitatea proprie”.
Urmând linia individ – neam – Dumnezeu, unită prin forța esențială a
iubirii divine, avem o contopire a împlinirii individului și neamului într-o unitate inseparabilă. Tinerii ar mai trebui să știe că una dintre condițiile necesare pentru ca un individ să fie sănătos într-o societate este satisfacerea condiției de apartenență.
Cei care nu au această condiție împlinită, cei care nu simt că au rădăcini, nu sunt în totalitate sănătoși și nu pot fi fericiți. Dar tinerii nu știu încă asta.


„În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în Sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi- nişte mişei!”…Mihai Eminescu în Scrisoarea a III- a…Continuare la  : http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/ 

 

copac carti

Eminescu răsucindu-se în mormânt

Eminescu răsucindu-se în mormânt

A fost odata ca-n povesti,
A fost – de-ar mai fi iara –
Din neamuri tracice, regesti,
O prea frumoasa tara.

Si era una pe pamant
Si mandra-n toate cele
Cum e icoana unui sfant
Si Luna intre stele.

Ma doare-n suflet cand privesc
La tot ce se intampla
Si in mormant ma rasucesc
Si cuie-mi intra-n tampla.

Eu nu mai simt miros de tei
In viata mea postuma,
Nu vad nici vajnici pui de lei.
Doar mucegai si huma.

Luceferi nu mai stralucesc
Cand tara e o rana,
Copiii mamele-si bocesc
Ca n-au in blide hrana.

Cantat-am graiul romanesc,
Aceasta dulce limba.
Dar astazi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte tari o schimba.

Degeaba le-am lasat cu dor
O “Doina”, sa tresara!
Trecutul nu e viitor
Si viata li-i amara.

Nici harta nu-i ca-n alte dati
Din Nistru pana-n Tisa;
Moldova-i astazi jumatati.
Cat rau facutu-ni-s-a!

Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Si m-am rugat de-atatea ori
Mai bine sa va fie.

Avut-am piatra la hotar
Si-n tara noastra singuri
Cules-am holde din brazdar.
Acum n-aveti nici linguri…

O, biet popor roman sarac
Cu-o tara prea bogata!
Tu vino-i raului de hac
Sa nu ti-o vanda toata!

Si da-i afara pe straini
Cu toti imburghezitii,
Sa nu-ti mai fie-n alte maini
Guverne si politii!

Cu trupe de comedianti
Numindu-le partide
Sunteti romanii emigranti
Din rai in tari aride.

Pierdut-ati banii tarii-n vant
Si-i goala visteria.
Mai dati si ape si pamant
Si vindeti Romania.

Mihai Viteazul v-a lasat
O tara mai rotunda.
Voi azi ati scos-o la mezat,
Strainii va inunda.

Aveti intinsul Baragan
Si nu aveti o paine,
Aveti si turme si ciobani
Dar duceti vieti de caine.

Aveti bogatii munti Carpati
Si dulcea Miorita,
Paduri de brazi ce va sunt frati,
Si flori in poienita,

Aveti o delta ca-n povesti –
Vedeti sa nu v-o fure –
Atatea ape, atatia pesti
Si nu mancati nici mure…

Nici vii pe deal nu mai zaresti,
Livezile se-uscara
Cand mărul Tarii Romanesti
Se-aduce de afara.

Nu vine Mircea cel Batran,
Nici Stefan, de la Putna
Sa vi-l alunge pe pagan
Cand voi lasat-ati lupta!

Albastrul cerului senin
Se-ntuneca mai tare
De-atatia nouri de venin,
De-atata delasare.

Nu voi a va-nvata de rau
Ci-ncerc a va-telege:
De ani si ani cadeti in hau,
Nimic nu va mai merge.

Rusine sa va fie-n veac
Ca v-ati tradat strabunii
De parca n-ati fi pui de dac
Ci rude-ati fi cu hunii!

Lasati pe-ai vostri guvernanti
Sa va inece-n smoala,
Sa fiti doar simpli figuranti
Pe scena lor de boala?

Un singur lucru eu voi sti
In lumea care trece:
Urmasul meu roman va fi
Si muritor si rece.

Eu nu mai am ce sa mai sper.
Va vad de-atata vreme
Tarandu-va in trai mizer
De griji si de probleme.

Si nici nu pot a mai privi
A voastra neputinta.
Ma-ntorc la starea mea dintâi.
Ma-ntorc in nefiinta.”

Luceafarul vorbi profet
Spre neamul lui, spre tara.
Si, lacrimand, se stinse-ncet.

Muri a doua oara…

Marian Bamboi

Minunat, de ascultat !!!

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Fragment din capitolul „Împărăţiile iubirii”

1016119_541394369253158_725574144_n

Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.

Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.”

 

Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu este mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului, îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuşi încerc.

Deci, în cazul în care trupul şi-a robit stăpânul, când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul,şi-l aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, strârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.”

 

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei, deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând, nemaiavând cum să se împlinească, se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc  – şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nicio izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se  în deşert şi zvârcolindu-se , în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.

Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.

Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinţa pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

Iubirea fara de Cunoastere vs Iubirea Constienta

luna-copia

Gurdjieff despre iubirea conştientă

 
 Iubirea este firul de aur care uneşte o inimă cu o alta, un suflet cu un alt suflet. Deşi iubirea este unică, noi o înţelegem şi o manifestăm diferit, în funcţie de capacitatea noastră de a o simţi, de nivelul de conştiinţă pe care îl avem. De aceea putem spune că ceea ce înţelege şi manifestă un om ca fiind iubire, este posibil să difere foarte mult de ceea ce crede un alt om că ar fi iubirea. Multe fiinţe umane au început încă din cele mai vechi timpuri să caute “forma” ideală a iubirii, formă care să fie aceeaşi în înţelegerea tuturor. S-a ajuns treptat să se vorbească despre existenţa unei iubiri pure, obiective, care diferă prin caracteristicile sale într-o măsură foarte mare de ceea ce înţelegem în mod curent prin iubire. Cei înţelepţi au ajuns la concluzia că singura modalitate de a iubi cu adevărat este să iubeşti în mod conştient.
 
 
 
       Motivaţia iubirii conştiente, în starea sa evoluată, este dorinţa ca fiinţa iubită să ajungă la propriile ei perfecţiuni înnăscute, fără a ţine cont de consecinţele posibile ale acestui lucru, pentru cel care iubeşte. “Totul este ca ea să devină perfectă în sine, eu nu contez”, spune iubitul conştient. “Voi merge în infern, dacă prin aceasta ea va putea sa meargă în paradis.” Şi paradoxul sublim al unei asemenea iubiri este că ea evocă în mod necesar acelaşi lucru înapoi. Iubirea conştientă naşte iubire conştientă.
 
 
 
       De ce acest fenomen este atât de rar printre oameni?
 
     Primul motiv este că marea majoritate a omenilor rămân la stadiul de copii, doritori de a fi iubiţi, dar nu de a iubi. Al doilea este că perfecţiunea este rareori privită ca produsul propriu al iubirii adulte, deşi nimic altceva nu poate eleva iubirea deasupra nivelelor puerile sau animalice. Al treilea este că de obicei omul nu ştie, nici chiar atunci când este plin de dorinţa de a iubi, care ar fi binele obiectului iubirii sale; iar al patrulea motiv este că iubirea conştientă nu apare niciodată la întâmplare. Ea trebuie să fie obiectul unei alegeri conştiente şi al unei hotarâri ferme de a face eforturi în acest scop.               Aşa cum bushido şi celelalte ordine cavalereşti nu au aparut accidental, nici iubirea conştientă nu poate să apară şi să se dezvolte singură. Toate gradele de nobleţe au fost opere de artă, iar iubirea conştientă de asemenea trebuie să fie operă de artă. Cel ce doreşte să se înroleze în ea să înceapă deci prin a-şi face ucenicia, şi poate într-o zi el va atinge măiestria. El trebuie înainte de toate să-şi purifice dorinţa de a ajuta, deoarece va trebui să-şi depăşească orice dorinţă personală şi orice prejudecăţi.
 
 
 
       El contemplă chipul iubit: “Ce fel de femeie este ea?” Aici este un mister: se deschide o cale spre perfecţiune, al cărei parfum născând este adorabil. În ce mod această posibilitate ar putea fi realizată pentru slava preaiubitei sale şi a lui Dumnezeu, Creatorul ei?
 
       Trebuie la acest punct sa ne întrebăm: voi fi eu capabil de asta fără să mă transform mai întâi pe mine însumi? Dacă sunt sincer trebuie să răspund evident: Nu. Un om care nu ştie să-şi trateze aşa cum trebuie câinii şi caii, o femeie care nu ştie să cultive flori, cum ar putea oare să trezească adormitele perfecţiuni în fiinţa iubită? O umilinţă şi o toleranţă la orice probă vor fi necesare pentru aceasta. Dacă nu sunt sigur de ceea ce ar fi mai bine pentru ea, trebuie măcar să o las liberă să-şi urmeze propriile înclinaţii, iar în acest timp voi studia ceea ce este şi poate să devină, ceea ce are nevoie, ceea ce cere sufletul ei fără a şti cu ce nume, destul de îndepărtat pentru a putea găsi ea însăşi lucrul dorit. A învăţa să prevăd pentru ea, încă de azi, nevoile sale de mâine, fără a mai gândi o clipă la dificultăţile ce ar putea sa le reprezinte acele lucruri pentru mine. Dar ce stăpânire şi disciplină de sine cere aceasta!
 
 
 
       “Te iubesc”, spune el. “Este ciudat, că nu mă simt mai bine din cauza aceasta”, spune ea… Atâta timp cât nu v-aţi sudat o cunoaştere şi o forţă la înălţimea iubirii voastre, să fiţi jenaţi să mărturisiţi că sunteţi îndrăgostiţi. Iar dacă nu puteţi ascunde aceasta, iubiţi cu umilinţă, muncind să deveniţi înţelepţi şi puternici. Iubiţi? Trebuie sa fii demn de aşa ceva.
 
       Fără ruşine, oamenii se vor lauda că au iubit, că iubesc sau speră să iubească. Ca şi cum iubirea ar fi de ajuns pentru a le acoperi mulţimea păcatelor. Dar iubirea, după cum am văzut, atunci când nu este vorba de iubire conştientă (adică doritoare să devină atât înţeleaptă, cât şi capabilă de a-şi servi obiectul ei), nu depinde decât de afinităţi favorabile sau defavorabile. În astfel de cazuri, ea este la fel de inconştientă, adică fără control. A fi într-o asemenea stare de iubire este cu siguranţă la fel de primejdios pentru sine, pentru celalalt sau pentru amândoi. Pentru că suntem atunci traversaţi de o uriaşă energie cosmică ce-şi urmează propriile sale finalităţi, cu totul indiferente de ale noastre şi iată-ne încărcaţi cu această forţă. Este ca o dinamită pe care o vehiculăm de aici înainte, fără a ne lua măsurile de protecţie. Trebuie să ne mai mirăm de numărul accidentelor?
 
       Să recunoaştem că fără cunoaştere şi putere, iubirea este demoniacă. Fără cunoaştere ea îşi poate distruge obiectul. Cine n-a auzit diversele “prea iubite” spunând despre “iubiţii” lor: “Mă îmbolnăveşte, mă omoară.” Iar fără putere, iubitul devine cea mai nefericită fiinţă, deoarece nu poate să facă ceea ce doreşte şi ştie că ar trebui să facă pentru binele ei.
       Oamenii ar trebui să se roage să le fie îndepărtată experienţa iubirii lipsită de înţelepciune şi forţă sau, dacă nu pot face altceva decât să iubească, atunci să roage înţelepciunea şi forţa divină sa le ghideze iubirea.
 
 
 
       Starea de iubire nu este totdeauna resimţită numai faţă de o fiinţă. Cineva poate avea acest dar, de a eleva pe altcineva în planul iubirii, sau cu alte cuvinte poate face să treaca prin altcineva (el sau ea) energia naturală a iubirii, fără a urmări să capteze aceasta iubire în folosul său. Se povesteşte despre un anumit lama, că oamenii care-i vorbeau deveneau instantaneu îndrăgostiţi. Dar ei nu se îndrăgosteau de el, nici de altcineva în particular. Tot ce ei conştientizau era că, după ce vorbeau cu el, un spirit de iubire pură îi făcea să debordeze de o dorinţă de a servi, de a iubi, care era gata să se răspandească pretutindeni. Trubadurii Evului Mediu se asemănau fără îndoială cu acest lama.
 
 
 
       Adevărul fundamental al acestei iubiri conştiente: ea este întotdeauna creatoare. Scopul iubirii conştiente este de a aduce renaşterea sau iubirea spirituală. Oricine care poate să vadă dincolo de cuvinte şi forme nu poate să nu remarce modificările şi transformările ce apar de obicei la bărbatul sau femeia care iubeşte, indiferent de vârstă. Aceasta are loc de obicei inconştient, dar nu este din acest motiv mai putin simbolică pentru transformarea mult mai minunată care apare atunci când un bărbat sau o femeie iubeşte conştient sau a putut recunoaşte că iubise conştient. Tinereţea, în asemenea cazuri, îmbracă un aer de eternitate şi aceasta este, într-adevăr, fântâna tinereţii care curge acum. Crearea unui astfel de “copil spiritual” în fiecare din cei doi iubiţi este o funcţie particulară a iubirii conştiente; iar aceasta nu are nimic de-a face cu căsătoria şi copiii.
 
 
 
       Iubirea fără divinaţie este rudimentară. Un iubit trebuie să poata ”ghici” sau ”divina” dorinţele benefice ale iubitei sale cu mult timp înainte ca ea să devină conştientă de ele. Dacă vrea să o poată iubi mai mult decât se iubeşte ea însăşi, el trebuie să ajungă s-o cunoască mai bine decât se cunoaşte ea însăşi, în aşa fel încât ea să poată deveni perfect “ceea ce este”, chiar şi fără proriile ei eforturi conştiente în această direcţie. Eforturile ei conştiente, atunci când iubirea va fi mutuală, vor fi pentru el. Şi astfel, fiecare din ei va lucra în mod delicios pentru perfecţiunea celuilalt.
 
       Dar aceasta stare superioară a iubirii conştiente nu e tangibilă decât la nivelele spirituale ale conştiinţei; ea nu poate fi decât un fruct al artei lucrului asupra ta însuţi. Toţi au nostalgia ei, chiar şi cei mai cinici, deşi marea majoritate a oamenilor pun la îndoială până şi posibilitatea ei. Cu toate acestea, o astfel de iubire este posibilă, cu condiţia ca cei doi iubiţi să fie dispuşi să înveţe cu umilinţă unul de la celălalt.
 
 
     Cum sa înceapă? Îndrăgostitul, atunci când este pe punctul de a-şi întâlni iubita, să se întrebe ce ar putea el să-i aducă, să facă sau să spună pentru a-i crea o delicioasă surpriză. La început, nu va fi vorba de ceva care să o surprindă în întregime, vreau să spun că ea va şti că a avut acea dorinţă şi va fi cu siguranţă încântată că iubitul ei a ştiut să i-o ghicească. Mai tarziu, o altă “surpriză” va putea într-adevăr să o surprindă şi se va minuna: “Cum ai ştiut că asta mă va face atât de fericită, pentru că nici eu însămi nu am ştiut?”
 
       Eforturile constante pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor benefice minunate ale iubitei (sau iubitului, în cazul femeii), atunci când n-au apărut încă în conştiinţa ei (lui) vor fi metoda iubirii conştiente.
 
  Intraţi în această pădure fermecată, voi, care îndrăzniţi! Zeii se iubesc unii cu alţii conştient, iar iubiţii conştienţi devin zei.