Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca – Calea către nemurire

 

Traditii de inmormantare 1

Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca

In cadrul mentalitatii traditionale romanesti, numeroase surse ne dau o imagine bogata atat asupra mortii cat si a traseului sufletului si a lumii de dincolo. Folclorul romanesc imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine intr-un amestec tulburator. Alaturi de aceste elemente regasim traseul arhaic al drumului initiatic parcurs de suflet catre lumea de dincolo, drum in care trebuie sa-si gaseasca ajutoare nazdravane care sa-i faciliteze trecerea.

Moartea este vazută, de regula, ca o „baba hada, urata si slaba”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, caderea icoanelor din perete, cantecul „cocoşesc” al găinii”, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului. Un copil, de pilda, fara pacate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:

„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea” (cf. Moartea si inmormantarea in Gorjul de Nord, Ernest Bernea pag.22-23)

Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai.
„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”.

Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo. La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”.

Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:

„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”
„În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”.

Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit” (cf. Inmormantarea la romani, Simion Florea Marian pag.224)

Urmeaza trecerea sufletului în lumea de dincolo, în locul meritat de fiecare. Călătoria are loc după doua scenarii:
trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);
trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.

În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor şi cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoaşterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse şi extrem de detaliate privind traseul sufletului.

De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-şi întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Iniţial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii şoimului, vidrei şi şarpelui, care şi-au făcut culcuş în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:
„- Eu nu pot întinde,
Să le poţi tu prinde
Rădăcini ale mele
Să treci peste ele
Că-min-a-ncuibat
Şi-apoi a puiat
Galbănă şerpoane
Ce piere de foame
Nici nu vei gândi
Puii te-or simţi
Şi or şuiera
Tu te-i spăimânta
În mare-i cădea
Şi te-i îneca…”

În final, bradul se învoieşte şi îl ajută să treacă marea, unde îl aşteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul iniţiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfăţişat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii.

O nouă etapă în drum va duce sufletul în faţa unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aştepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici. Scenariul care cuprinde trecerea prin vămile văzduhului este puternic înrădăcinat în concepţia populară, având, însă, o origine clar cărturărească.

Conform surselor folclorice, se povesteşte că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliţi din înaltul cerului. Fiind prea mulţi cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuţi să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alţii pe pământ, iar alţii în diferite straturi ale spaţiului dintre cer şi pământ.. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiţi vinovaţi de ele fiind opriţi şi aruncaţi în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi.

Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subţire, cât o muchie de cuţit. Aici, în faţa sufletului apar o pisică şi un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuşi să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veşnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfăţişare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată.

Unele texte vorbesc despre trei părţi ale punţii spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoşi, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puţine păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte uşor să iasă afară din Iad. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanţă pentru a se verifica moralitate lui.

Aşadar, în funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre pomana lor.

Noi la Rai când am ajuns,
Raiul nouă s-o deschis
Dar în Rai ce mai era?
Numai păhăruţe pline,
Date de pe iastă lume
De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”.

În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum spune un bocet:
„Şi-ţi vor mai ieşi
Tineri şi bătrâni,
Tot cete de fete
Pâlcuri de neveste
Să te uiţi prin ei,
C-or fi şi de-ai mei.
Ei când te-or vedea
Bine le-o părea

O colindă bănăţeană ne spune că:
„Raiul e ca şi-o grădină,
Unde-i ziua tot senină
Şi nu-i noaptea-ntunecoasă
Şi nu-i soarta ticăloasă.
Câmpurile înfloresc,
Iară munţii înverzesc.
Păsările dănţuiesc,
Apele se limpezesc
Şi cei buni în veci trăiesc!”

Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului.
„La Iad că mergea,
Iadu descuia,
Cu ochii că vedea:
Făclioare stinse,
Mesioare strânse,
Păhărele seci;
Împrejur de masă,
Nişte pomişori,
Nu sunt înfloriţi,
Negri şi pârliţi;
Iar prin crăngurele,
Nişte păsărele;
Da’ nu-s păsărele,
Ci sunt copilaşi,
Sunt necreştinaţi

După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”. Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale
O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:
„Cătră mijloc cine sunt?
Să ferească Domnul sfânt!
Sunt cei răi, în fier legaţi
Până-n brâu în foc băgaţi,
Fripţi de sete, morţi de foame,
Nime din ei nu mai doarme
De dureri, din dinţi scrâşnesc
Şi nicicând se miluiesc!”

sursa http://www.crestinortodox.ro

“Zorile” performed by Persida & Brândușa Popovici. Romanian traditional funeral ritual from Banat, Caraș-Severin area, Poiana Mărului village. Field recording from 1937.

Simboluri autentice ale culturii stramoșești !!! Pietrele grăiesc istoria stramoșilor așa cum ne transmitea și Marele nostru Eminescu !!!

Simboluri dragi mie ,primul cu trei brațe ,(de unde și Sfânta Treime ? )reprezentând civilizația celui de-al treilea soare,adică Hiperborea ,ulterior preluat și nu inventat așa cum se spune ,de către misteriosul :)) Mikao Usui ,numindu-l Antakharana …

Căluții călușerilor ,cabirii vindecători ,cavalerii Zamolxieni ,Fiii luminii,Fiii Soarelui 

1618467_433668620099517_112309946_n Neonazismul antahkarana

În stela de mai jos putem vedea crucea-amuletă și semn al… ungerii, adică al regalității divine.
O poartă la gât regele asirian Șamși-Adad al V-lea sau Șamși-Addu (824-811 î. Hr.), – „Addu (zeul furtunii) este soarele meu” , înfățișat arătând spre emblemele celor cinci mari zei asirieni: Adad (zeul furtunii), Assur (zeul național al asirienilor), Iștar (zeița vieții, a iubirii și a fecundității), Sin (zeul lunii în creștere) și Șamaș (zeul Soare):..De remarcat X-ul din piept ,dar și panglica din pălărie și toiagul  … :))

Samas e…arhaicul Zalmos ( Zamolxis /Zalmoxis in greaca ) .. Zalmoxe [ zăul ăl ‘moş’ -‘batrân’ -eliberat de viaţa activă.. Zamolxe -zăul ”moale’, bun, tolerant… In ro: ” X e un om ‘moale’ – exact acelasi sens ! ( Gene Sorge )

Stela lui Samsi-Adad al V-lea Stela lui Samsi-Adad al V-lea detaliu

c

Șarpele creator sau toiag-ul și spirala ,vortexul 

list

Simboluri Vinca ,România,dacă vă uitați cu atenție veți găsi alfabetul RUNIC complet ,precum și așa zisele simboluri reiki  ,dar cine să-și dea interesul sâ le descopere ,istoricii noștrii au altceva mai bun de făcut oare? Aveți aici simboluri cât să vă specializați in toate științele :))

vinca symbols 4500

 

… imagine pe care au împrumutat-o și autorii Genezei:Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui (literalmente: în nările lui, be-apav,adicătelea Dumnezeu vorbea limba română ? Be apa vieții ? ) suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Gen. 2,7)…Crucea Ankh și ca simbol al vieții de după moarte… sub forma oglinzii, ea însăși simbol al lumii virtuale…din cealaltă realitate…

Nechbet daruieste viata faraonului

 

Car funerar (aflat la Muzeul Gradski) a fost descoperit într-un mormânt în Dupljaja (Banatul de Sud, Voivodina)  aparține culturii Zuto Brdo – Gârla Mare, aprox. 1500 î. Hr.
Sufletul celui plecat dintre cei vii poartă pe piept svastica și svastica despărțite de două spirale-vortex care le corespund, una care l-a absorbit din viață și-l trece în lumea de dincolo și cealaltă care-l va absorbi din lumea morții și-l va trece în cea a vieții.

car cu svastici Belgrad