Luna plina – Rugăciune pentru Ţara Sfântă România !

449154_luna_noch_ozero_gory_1920x1200_www_gdefon_ru

Luna plina,

Luna calda, stravezie, 
Lumineaza-mi ochii mie,
Si te rog trimite-n soapta,
Sa nu stie lumea toata.
Cand tin ochii inchisi, m-aduni,
Atunci pot zamisli minuni, 
Din culori si energie ,
Creez lume noua,mie. 
Nu separ cerul de lut,
Cu un singur ochi ma uit,
El priveste imbratisand,
Cerul ,de dragul pamant
Si creeaza armonie,
Asa cum imi place mie.
Luna calda stravezie
Lumineaza-mi fiinta vie…

de C.J.

Rugăciune pentru Ţara Sfântă România.Doamne Dumnezeule Atotfăcător, Preamilostiv şi Multiubitor, nu ne lăsa pe noi românii să ne pierdem
şi nu lăsa ca ţara noastră, România, să fie distrusă sau împărţită, după bunul plac al celor mândri, răi şi lacomi, ci îndură-Te, pentru rugăciunile Preasfintei Fecioare Maria, ale Tuturor Sfinţilor şi ale Tuturor Sfintelor Puteri Cereşti. Doamne Dumnezeule, Care eşti Iubitor de oameni, Te rugăm apără ţara noastră de toţi răufăcătorii, de toţi cei care vor să ne exploateze crunt, precum şi de potopul care va fi să vină, pentru păcatele noastre, cele multe. Te rugăm Doamne apără-ne de cutremure devastatoare, de vijelii aducătoare de moarte, apără-ne de ploi rele aducătoare de grindină, de fulgere şi de trăznete ucigătoare, apără-ne de inundaţii de orice fel, apără-ne de molime şi de boli grele fără leac. Te rugăm Doamne apără-ne de orice rău îngrozitor care ameninţă viaţa pe pământ. Te rugăm ajută-ne nouă tuturor acum şi în veci! Îţi mulţumim Doamne pentru viaţă şi pentru tot belşugul de daruri pe care îl reverşi asupra noastră în fiecare clipă. Te rugăm Doamne ca în tot şi în toate să fie Voia Ta, iar nouă să ne dai Doamne, puterea şi întărirea ca să le ducem pe toate câte vor fi să fie prin Voia Ta! Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie! Amin!

Multumesc din suflet Kotys Dacia !!!

Sabia Dreptatii

1810575,MV44j6qnSCPa_nemVZGwEXnSIpj+pZnlqrht5Ht6Aa+ao6Be0dq+w1+MfN_kZaQD3EHPft3qAFUeTUv2vOo59A==

Sabia Dreptatii ,

C-o sabie in mana dreapta 
In stanga fara scut 
In fata neamului ma puneti
Pentru dreptate am sa lupt 
Sa apar sfant pamantul 
Cu fapta si cu gandul
Femeie sunt,dar viata 
Mi-e țara, dimineața 
Copiii, viitorul,
Nu cancerul,razboiul.
Sa lupt pentru dreptate
Sa-mi apar al meu frate
Cu sange de ar fi 
La lupta vom porni
Curajul ma indeamna 
Luminii sa-i duc faima
Sa o inalt pe creste
Ca file din poveste
Sa port stindardul dac 
De-acum si pana-n veac 
Traind in armonie
Din Banat in intreaga glie.
Desi sunt doar femeie ,curajul ma indeamna 
Sa fiu sotie dreapta si soldat si mama 
Sa-mi cresc copiii darzi si cuminti
Sa fie in lumea asta bravi parinti 
Cu demnitate si onoare
Bravi pui de lupi, in Dacia cea Mare
Hraniti de Luna si de Santul Soare
Sa infruntam cu totii valul cel intunecat
Cu foc si apa ,asa cum Bunii ne-au lasat 
Si am venit in lume sub sfantul juramant
Sa aparam cu viata al nostru drag pamant 
Si daca Zamolxe insasi, e cu noi
Si Deceneu si Burebista si-alti eroi
De cine sa ne fie teama ?
Cand Luna insasi ne e mama .
Si sa lovim cu sabia dreptatii
Sa ne luam lumina sfanta-a libertatii
Si sa traim pe veci in armonie
Asa cum Maica Sfanta ne imbie 
De-ar fi sa mor, ce-mi pasa mie ?
O fac cu drag pentru intreaga glie
Nimic nu e mai scump ca viata viata
Si soarele ce rasare in fiece dimineata
Si luna sfanta-n zborul ei feeric,
Ce-apare luminand in intuneric
Sfant e curajul,mie-mi da putere
Sa alung si lacrimi,vaiet si durere 
Sa-aduc pe buze zambet ,fericire
Asta-i dreptatea ,plina de iubire
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu
Sa fim uniti in fapta si in gand mereu
Sa nu lasam in veci al nost pamant 
Nici dincolo de moarte si nicicand 
Nu renuntati la sora, nici la frate
O viata avem si dincolo de moarte 
Dar ce e viata noastra ? fara de dreptate ….
Eu va intind bratele pline de fericire
Va chem sa nemurim, in nemurire
Odata cu dreptatea,pacea vine…
Si Zeu de-ai fi,curaj de n-ai
Cum ai putea s-ajungi in rai ?
By C.J 

Coloane pentru infinit

Vedeti voi Sfinxul din Bucegi ?

Priveste atat de mandru si departe

Iar noi stam plecati si pribegi

Gandindu-ne mereu la moarte.

Strabunii ne-au dezvaluit

Cum numai prin iubire,

Gasim coloane pentru infinit

Si trepte inspre nemurire.

Priviti voi soarele si focul

Ca ele ne-or schimba sorocul.

De mult, uriesii ne-au lasat

Adevar daltuit in piatra.

Zeii  ne-au daruit si invatat

Cum sa facem si focul in vatra.

Stelele si Luna ne-au vegheat

In drumul nostru pe pamant.

Ne-am inmultit ,mintit si am uitat

De-al nostru sacru juramant.

Dar vine-o vreme sa ne strangem iar

Cu multa dragoste si intelepciune.

Prinzandu-ne de maini toti la altar.

Sa facem grabnic plecaciune.

Sa recunoastem ca-i un dar

Al nostru zeu venit in lume .

Zamolxe, Zeu al dacilor

Ar lacrima, izvor de bucurie

Am fi din nou tara vrednicilor

Ar cobora raiul la noi in glie.

Si soarele  luna-ar saruta

Si am trai pe veci in armonie.

Vedeti voi Sfinxul din Bucegi ?

Priveste atat de mandru si departe

El stie ca dacii lui sunt viteji

Si stie si ce scrie-n carte .

Unde sunt inteleptii ? sa ne-ajunga

Sa construim noi, vremea de pe urma

Si sa uitam tristetea si durerea

Sa umplem tara  de suflete marinimoase

Si sa pricepem dragii mei cum ne e vrerea

Ascultand ,doar de legile frumoase.

N-o sa mai stim nicicand ce e durerea

Lasand pe Dumnezeul nostru, sa ne intre-n case.

Si sa sporim intelepciunea ca albinele nectarul.

Si casa dar si Tara , ne fie binecuvantate

Si nime-n lumea asta, nu ne mai treaca hotarul

Si niciodat in lume, nu mai domneasca banul .

Ajuta-ne Zamolxe, sa renastem,sa gandim bine

Sa ne salvam tara draga,de hoardele straine,

Adu-i pe veghetori, sa ne ajute-n toate

Sa vina veghetorii sa facem cu ei dreptate .

Trezeste lupii iarasi si sa uitam de noapte.

Si sa ne strangem dacii sa-ntindem hora mare

Si sa se prinda-n hora  ,El insasi ,Santul Soare

Apoi sa-i dam un nume horii,Hora de Eliberare..

Trezeste Maica dacii si tu ii vezi cum pier

Iar lacrimile lor, ajuns-au ,deja pana la cer

De aceea iti dam ruga ,ca toti ne-am saturat

Si lacrimi multe scurse si sange am varsat

Doar tu poti Maicuta ,la fel cum ne-ai facut

Hai da-ne tu curajul sa o luam de la inceput .

By Carla Jaklyn ( 18 iulie 2013 )

maicadomnului2

 

 

 

 

 

Legatura dintre Ape (apele primordiale) si Stramosii nostrii -Mihai Eminescu – Rugăciunea Unui Dac

Întunecând întunericul, iată porţile luminii…Nichita Stanescu

Port popular banatean (prima imagine) mireasa vs Sfinx-ul din Bucegi

Port Popular zona Gugu Godeanu (imaginea a doua ) vs Isis

1053364_594317477257115_1435245803_o 856698_594310327257830_433985625_o

Rugaciune catre Dumnezeea  !!!!!

Mihai Eminescu – Rugăciunea Unui Dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

……………………………………………………………………………………

Ideea de frumos se asociază numai cu Venus din Milo. Ideea de acasă se asociază cu chipul mamei. Ideea de vitalitate, de sănătate, de izbândă a vieţii şi de continuitate a speciei noastre este indisolubil legată de emblema feminităţii
….Suntem ceea ce iubim …
Noi ne-am născut în timp ce mamele noastre răcneau de durere…

A te înfrâna, a te abţine, e primul semn al civilizaţiei lumii… Piramida s-a abţinut să devină munte!

Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur…

…….Nichita Stănescu

Preotul Bisericii Flamanda din Bucuresti ,de Sarbatoarea  Sanzienelor

480896_398391546945852_936364037_n

 Neamul Dac renaste !!!!! Nu suntem cat frunza si iarba ,dar suntem mai puternici decat cei multi !!!!!

Simbolul Solar -Simbolul Lunar

nature_16qSimbolul Solar

În Astrologie, Botanicã, în Chimie şi Alchimie, şi printre glifele şi semnele celor mai vechi culturi putem întâlni acest simbol ce reprezintã Soarele, fie în aspectul sãu pur material, ca astru care ne ilumineazã şi cu ale cãrui raze se face posibilã viaţa pe planetã, fie în aspectul sãu spiritual (Logosul), care tot cu razele sale ne ilumineazã şi ne dã viaţã interioarã.

Din vremurile strãvechi, cei mai Mari Înţelepţi au ferit Înţelepciunea de ochii profani; s-au preocupat mereu cu transmiterea acesteia, prin intermediul simbolurilor hieratice şi esoterice, pentru ochiul avizat, urechea atentã şi înţelegerea creatoare a acelui neofit care ar fi ştiut sã o capteze.

Aceste simboluri, figuri şi semne nu erau desenate sau alese în mod capricios. Dimpotrivã, întotdeauna sunt în acord cu Supremele Legi ale Naturii şi ale Cosmosului şi cu cele ale Drumului Secret de urmat pentru realizarea Universului Particular al Omului; bazate pe axioma hermeticã:

Ceea ce este sus este ca ceea ce este jos iar ceea ce este jos este ca ceea ce este sus.

Apreciem de asemenea cã în ciuda atât de diverselor domenii de studiu şi în ciuda atât de diverselor culturi distanţate în timp şi spaţiu, simbolul Solar este mereu acelaşi:

Aceasta ne permite sã afirmãm împreunã cu erudiţii de la Sorbona, Paris, care opineazã cã “Gnoza (Cunoaştere), este un fenomen ce are loc în interiorul omului, o Înţelepciune Transcendentalã ce produce profunde schimbãri în individ. Se poate da atunci, adaugã, în orice epocã şi loc, întrucât ea se aflã în omul însuşi”.

Astfel cã, aceste simboluri devin din chiar Conştiinţa Oamenilor Autentici care au existat în lume şi care au ştiut sã le perceapã prin intermediul propriilor lor facultãţi, lãsându-le umanitãţii şi posteritãţii din diverse regiuni, culturi şi şcoli de mistere.

Cercul cu un punct în centru a fost, este si va fi simbolul prin excelenţã al Soarelui, cum am spus deja, înãuntru şi afarã; din acest motiv vedem acea sintezã conceptualã a Dialecticii sau Limbajului Conştiinţei, exprimatã în acest semn simplu.

De ce un cerc cu un punct în centru şi nu altã glifã?

Pentru cã el, (Soarele), în Astronomie şi Psiho-Astronomie, este centrul Universului în jurul cãruia se învârte totul, de care depinde totul şi din care totul pleacã, totul se naşte

De altfel, în Alchimie, Soarele reprezintã Aurul, Lumina, Regele sau Fiinţa Realã Interioarã Profundã, de care de asemenea depindem şi datoritã cãreia am luat fiinţã, şi la care trebuie sã ne întoarcem realizând-o în interiorul nostru. Reprezintã misterele generatoare ale lui Lingam-Yoni. Cercul este feminin, receptiv, Punctul este masculin, proiectiv. Universul întreg este un produs al Energiei Creatoare.

În Kabala reprezintã Regatul Vital, adicã Rãdãcina care Plasmeazã toate legile Naturii şi ale Cosmosului, toate lucrurile.

Pentru I-King este Wu-Ki (fãrã început nici sfârşit) care corespunde anticului simbol Uroboros: şarpele care îşi muşcã coada.

În Creştinismul Esoteric, este Absolutul şi de asemenea Logosul (Cristosul Cosmic), reprezentat cu o aurã sau nimb de sanctitate, la oamenii care s-au apropiat de el din merit şi realizare interioarã.

În cele din urmã pentru a confirma cele spuse (faptul cã îl posedã culturi distanţate în timp şi spaţiu, cu concepţii şi abstracţii similare), spunem urmãtoarele: când conchistadorii au ajuns în Mexic i-au întrebat pe mayaşi cine era Dumnezeul lor iar ei i-au rãspuns desenând un cerc cu un punct în centru, afirmând: „Hunab-Ku”.

31n

Simbolul Lunar

Am explicat într-un articol trecut, o dată cu Simbolul Solar, faptul că semnele şi simbolurile prin care vechii înţelepţi şi maeştri au transmis cunoaşterea iniţiatică şi înţelepciunea neofiţilor, şi care în acelaşi timp au servit drept văl pentru ochii profanilor, nu au fost elaborate sau concepute la întâmplare.

Dimpotrivă, ele erau în acord cu Supremele Legi ale Naturii şi ale Cosmosului, şi cu cele ale Drumului Secret de urmat pentru realizarea Universului Particular al fiinţei umane, bazate mereu pe axioma:

Ceea ce este sus este ca ceea ce este jos.

Ei bine, să continuăm acum analizând Simbolul Lunar… Dacă în cel anterior, Soarele era cercul cu un punct în centru, acum aflăm că acest cerc se divide în două.

Aceasta simbolizează dedublarea Primei Forţe (Principiul Universal de Viaţă), în a Doua (care este Marele Alaya al Universului), adică Dualitatea, aspectul feminin, receptiv şi în acelaşi timp generator al Naturii.

Cu alte cuvinte, Dumnezeul Mamă, Marele Pântec Genezic, pe care Logosul, ca forţă activă, îl fecundează în aurora Creaţiei, făcând posibilă viaţa.

Ea este, deci, Simbolul sânului fecund de unde totul se naşte şi unde totul se întoarce.

Iată aici primul motiv al formei sale simbolice. Însă există şi altele pe care le vom analiza în continuare.

Luna se relaţionează cu apa, nu doar pentru că satelitul planetei noastre guvernează mareele, şi în general toate lichidele, ci şi pentru că, aşa cum deja stă spus:

Isis

“După Soare şi focul său, adică, vibraţiile sale fecunde, este apa baza întregii vieţi, este Elementul Feminin Terestru, Marea Mamă sau Vaca Hrănitoare (şi coarnele sale în formă de Lună crescătoare), simbolizată în toate teogoniile religioase cu mii de nume lunare adorabile: IO, Maya, Isis, Diana, Lucina, Ataecina, Calquihuitl, Nut, Isoberta, Rea, Cibeles, Opis, Der, şi atâtea altele“.

Acest fluid se prezintă sub două aspecte opuse: cel static şi cel dinamic; încântătorul lac mereu liniştit şi vijeliosul râu.

În lacustrul calm (de o activitate teribilă) vedem încă o dată Simbolul Lunar, ca recipient ermetic (conţinător al Apelor Spermatice ale primei clipe), Yoni-ul feminin, sau în orice caz potirul creierului; în vijeliosul râu sau Apele Fecundatoare apare dubla linie a Vărsătorului ( ), hieroglifă de asemenea a Eternului Feminin: Mamă, Mater, Madre, Mère, Mother, Maria, Maya, Mar…

Din acest motiv se asociază şi cu Mercurul Filosofiei Secrete. Şi curios este că, metalul său fiind Argintul, acesta este reprezentat în tabelul periodic al elementelor prin literele Ag, radical al lui “Aqua”.

Statuie KA

Egiptenii, au Vaca Hrănitoare Cerească şi coarnele sale în formă de Lună crescătoare, şi în plus, în reprezentarea “Ka”-ului sau a Corpului Astral şi a Lumii Astrale, au o mică statuie de lemn cu cele două braţe în formă de semilună deasupra capului şi tocmai Lumea Astrală este complet Lunară, este Sălaşul Îngerilor.

Toate Energiile Siderale cristalizează prin intermediul Lunii şi astrologii ştiu acest lucru.

Luna guvernează gestaţia şi naşterile. Neignorând cele spuse anterior, din acest motiv, mayaşii au conceput pentru a desemna Luna, litera “U”, a cărei semnificaţie şi alegorie este evidentă.

Scris de Editor VOPUS…sursa : http://www.vopus.org/ro/gnoza-gnosticism/simboluri-universale/simbolul-solar.html

cititi si Dictionar de Motive si Simboluri Literare pe link-ul de mai jos …

http://ro.scribd.com/doc/30582507/Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare

CREȘTINISMUL ARIMIN-MITRAISMUL-Constantin Olariu Arimin

mithra sculpture 4159300310_1b55cc9fcc

De o cinstirea asemănătoare se bucura şi Luna ce umbla printre stele într-un car tras de patru tauri albi. Fiecare dintre cele şapte planete cunoscute în acele vremuri se afla în fruntea unei zile a săptămînii. Lumea era văzută ca un glob sau mai precis, un ou uriaş cum este menţionat în culturile emeş, egipteană şi orfism, în interiorul căruia plutea pămîntul de forma unei turte, pe oceanul primar. Cele două emisfere ale globului erau cei doi purtători de flacără, una în jos alta orientată în sus sau luceafărul de dimineaţă şi luceafărul de seară. Globul era ţinut în spate de un erou care descoperise şi astronomia, ştiinţă pe care geţii o stăpîneau foarte bine iar nouă de aminteşte de pelasgul Prometeu legat de muntele Caucaz de la Istru de către jupîn Zeus, pentru că le-a dat oamenilor dreptul la cunoaştere, adică să ştie cum să-şi rostuiască cele necesare vieţii. Şi Zeus era la fel de întunecat împotriva acestui creştinism gnostic, la fel ca fîrtatul lui de peste secoli, Iahwiţă cel cu corniţe sau Talpa Iadului. Unul dintre purtătorii de flacără care îl însoţeau pe Mitra, se numea Cauti(Veghetorul) iar celălalt se numea Cautopati(Judecătorul).

     Toţi ,,specialiştii” care au scris despre ariminism/mitraism nu au înţeles sensul acestor cuvinte pentru că ei nu purtau freză mioritică iar zicerile nu veneau din greacă sau latină, cele două tălpi ale scorţoasei culturi occidentale. Cuvîntul cauţi are sensul de atenţi, cu băgare de seamă, a căuta, a aprecia iar păţ are sensul de păţanie, întîmplare neprevăzută. Aceşti doi dadofori sau dioscuri împreună cu Mitra/Sarmis formau o triadă care era văzută fie ca astru al zilei a cărui sosire era anunţată de cocoş, care la amiază trecea triumfător la zenit iar seara cădea cu melancolie spre asfinţit; fie ca soare divin, și pe măsură ce creşte intră în constelaţia Taurului şi marca începutul primăverii – soarele a cărui căldură biruitoare izvodea natura, în mijlocul verii o aducea la împlinire şi rodire, şi soarele care după aceea, slăbit, traversa semnul Scorpionului şi anunţa apropierea iernii. După alte mituri, unul dintre aceşti purtători de torţă era privit ca un simbol al căldurii şi al vieţii iar celălalt ca un simbol al frigului şi al morţii sau ca dimineaţa şi seara. O altă legendă spune că însoţitorii lui Mitra erau chiar Soarele şi Luna.

     Diogenes Laertios în scrierea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor spune despre Pitagora că interzicea consumarea cocoşului alb, pentru că ei sînt consacraţi lunii şi sînt rugătorii ce vestesc orele noaptea. Pe iconiţele geţilor apar aceste păsări la fel şi pe tăbliţa ritualică descoperită la Romula, cocoşul ţinînd alături de leu, vasul cu apă vie sau al cunoaşterii. Iar pentru această povestioară ne vor trăsni specialiştii în moalele capului că sîntem şi pitagoreici, dacă nu ne-am simţit bine să fim numai urmași de latini, dar şi aceia degeneraţi, adică tîlharii sau mîlul imperiului roman!

     Semnele zodiacale cunoscute astăzi în ezoterism erau parte integrantă din religia creştinismului arimin a geţilor, numită şi mitraism.

     În mitologia emeş avem o zicere plină de har şi înţelepciune numită Moartea păstorului Dumuzi, care este o variantă foarte veche a uciderii ciobanului bun şi milostiv, iubitor de animale şi natură, de către nişte fiinţe demonice. El are un vis în care vede cum copacii şi trestiile din jurul lui se cutremură de groază ştiind că viaţa bunului păstor va fi curmată de aceste fiinţe rele. Putineiul pentru lapte era spart, apa a curs peste vatra sfîntă strămoşească iar mioarele scormoneau pămîntul cu picioarele pentru a-l avertiza pe Dumuzi(fiul luminii) de pericolul ce vrea să vină peste el. Se trezeşte şi povesteşte visul surorii sale Gestinanna, poetesă divină, cîntăreaţă şi tîlcuitoare de vise. Aceasta îl sfătuieşte să se ascundă de fiinţele terifiante, dar cade ea victimă urdiilor drăceşti. Dumuzi(Fiul luminii) se roagă cu multă rîvnă către Utu(Sfîntul Soare) şi Inanna(Sfînta Lună), soţia sa, să-l facă o gazelă ca să poată fugi de monştri, dorinţa îi este îndeplinită şi reuşeşte să se salvează. Dar dracii îl prind de mai multe ori, din chinurile cărora Dumuzi se salvează şi cînd se refugiază la stîna surorii sale, aceştia îi aruncă în faţă cuie şi ace, eroul murind, turma lui fiind ameninţată cu răzleţirea.

     Este uimitoare asemănarea acestui mit cu poezia noastră populară Mioriţa, dovedind unitatea spirituală a celor două culturi, chiar dacă lepre de pe la noi au scris despre baladă cu o ură fără margini, că ar fi o plăsmuire a lui Alecsandri, fiind răspîndită de făcător printre secretoșii ciobani mioritici ca să-și pună el un soclu măreț în faimoasa cultură ciocoiască. Și așa un Manole trei fasole, cercetător de făcătură într-o cultură de maculatură a zăpsit mișelia și l-a dat pe goarnă pe lotru. Mai este și un profesor de filozofie de prin părțile Bărăganului, care, suferind nevolnicul de insolație și prostie siderală, a devenit repede pupincuristul magistrului făcîndu-se părtaș la această nelegiuire criminală. Le zic acestor culturnici de trei parale şi acelea bortilite/chioare şi o apă de closet, că acţinnea lor este un act de înaltă trădare de neam şi ţară fără de care nu şi-ar fi cîştigat arginţii simbriei sataniste!

     Dumuzi este însoţit de Ningizzida, duhul/zeul şarpe, ca simbol al fertilităţii şi cunoaşterii divine, numit şi ,,Stăpînul Pomului Vieţii”, ulterior el devine zeul vindecător şi al magiei. În imaginile cu Mitra sacrificînd taurul ceresc, şarpele este prezentat jos ca simbol al înţelepciunii divine.

     În scrierea Bocet la dispariţia lui Dumuzi, acesta este numit ,,sălbaticul taur”, „stăpînul din Bad – Tibira” adică pe înţelesul nostru cetatea vieţii cereşti sau veşnice, „Păstorul”, „stăpînul colibelor de păstori”, ,,părintele recoltei”, sau ,,Poimandres” cum apare în scrierile trismegiste, iar toate aceste epitete găsindu-se identic în cultul lui Mitra. Inanna, fiica lui Suen şi soţia lui Dumuzi, mai era numită şi ,,sălbatica juncană iute”. Dar şi Suen este numit ,,taur strălucitor” care a rînduit rituri de purificare plăcute lui An, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi care veghează cum corabia magur – ca la egipteni corabia lui Ra – străbate cerul spre liniştea muritorilor. Personajul apare şi pe iconiţele strămoşilor noştri iar corabia divină cu care trecea soarele pe cer, este un simbol sacru pe meleagurile noastre încă din mileniul Vl î.e.n. fiind dus în această formă de către urdiile arimine ce s-au revărsat pe la începutul mileniului lV î.e.n. pe valea Nilului. Dumuzi mai este numit în scrierile emeş cu epitetul de ,,copil cu chip de erou”, expresia care îi este atribuită şi lui Mitra. Împreună cu Utu, Suen sînt păstorii ţării Ki-en-gi sau Pămîntul Sfînt, denumire ,,uitată” de specialiști și înlocuită cu Sumer ca să dea bine la făcăturile ivriților și a altor înveninați sutași ai Satanei (iahwe)

În Pont, Mitra apare urcat pe un cal asemenea lui Men, zeul lunii venerat de-a lungul întregii peninsule. Dar această imagine mitraică apare în iconiţele geţilor şi pe placa de la Romula, iar pe istorici i-a apucat bezmeticeala cu ,,cavalerul trac” aşa, ca să ne vină de hac întru totul cum ne fac.      Chiar Nero(54-68), veselul şi ciudatul împărat de tristă amintire – e bine că şi alţii au triste amintiri – îşi arătase interesul pentru a fi iniţiat în misterele lui Mitra.

Lucrarea completa a lui Constantin Olariu Arimin, o gasiti la link-ul de mai jos :

http://www.ariminia.ro/ro/crestinismul-arimin-sectiunea-1/

Luna-Simbolistica- Lucrarile lui Mihai Eminescu

Dictionarul explicativ al limbii romane ofera o alta perspectiva asupra lunii, una stiintifica: aceasta este definita ca “astru, satelit al pamantului, care se invarteste in jurul acestuia si care il lumineaza in timpul noptii.”

Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care creste si descreste, care dispare, a carui viata este supusa legii universale a devenirii, a nasterii  si a mortii. Reprezinta si timpul care trece, timpul viu pe care-l masoara prin fazele ei succesive si regulate.

            Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopti, in fiecare luna, ea e ca moarta. Dispare. Apoi reapare si sporeste in stralucire.

            Luna este cunoasterea indirecta, discursiva, progresiva, rece. Astru al noptilor, evoca in plan metaforic frumusetea, dar si lumina in imensitatea intunecimii. Dar prin aceasta lumina, care nu este decat o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoasterii teoretice, conceptuale, rationale.

            Cea mai frumoasa imagine a lunii ne este oferita de poezie. Si daca luam in considerare faptul ca luna este un element al naturii intalnit mai ales in poeziile romanticilor, atunci cel mai bine se va regasi in lucrarile unuia din marii poeti romani, a carui “intreaga creatie se naste din nostalgia paradisului” (Nichifor Crainic), Mihai Eminescu.

            Rolul naturii este deosebit de important in opera lui Eminescu. In poeziile din adolescenta, natura apare sub trei forme: pentru a crea o atmosfera; in metaforele figurilor sau sentimentelor umane, si ca un mediu atotcuprinzator, caruia i se integreaza si omul. Cerul, luna, luceafarul, stelele, noaptea, furtuna, marea, raul, luciul si murmurul apei, fosnetul frunzelor, codrul, campia, florile si pasarile, toate se imbina creand atmosfera tipic eminesciana, plina de culori si sunete exprimand comunicarea si corespondenta armonioasa dintre elemente.

            Dintre toate motivele eminesciene legate de natura, cel mai des, si poate mai important, este luna.

            In general, soarele nu este un astru romantic. El sfasie cu lumina lui divina cuibul nocturn al viselor. Poezia romantica apare odata cu  acea atractie spre luna. Contemplatia romantica a lunii anuleaza total ori partial simtul gravitatiei pe pamant.

            Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare cu cele din lirica sanscrita. In literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. In “Śakuntala”, eroul Dusyanta isi zice: “Desi credeam ca luna e racoroasa, intr-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim”. Asemenea imagine se gaseste si la Eminescu. De exemplu, in poezia “Cand…”:

“Cand luna prin nori pe lume vegheaza

Cand fie-ce unda se-mbraca c-o raza

Cand canta ai somnului ginii natangi

Tu tremuri si plangi.

Cand luna arunca o pala lumina

Prin merii in floare-nsirati in gradina

La trunchiul unuia pe tine te-astept

Visand destept.”

            Asocierea lunii cu durerea umana se intalneste si la poetul Tagore: “Luna, tu trezesti valuri de lacrimi in oceanul tristetii mele”.

            Dar astrul nocturn are o alta pondere in creatia lui Eminescu; vapaia lunii il transpune intr-un alt nivel spiritual si ii dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care invie ganduri si intuneca suferinte isi are rezonanta in conceptia vedica de Varuna, zeul cerului, care vegheaza gandurile omenesti, gandirea si imaginatia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit; un sambure al acestei imagini transpare in “Misterele noptii”:

“Razele din alba luna

mi le torc, mi le-mpreuna

pentru-ntregul viitor”.

            Balada “Fat – Frumos din tei” cuprinde acel efect de lumina de luna proiectat cu un gest cosmic pe mari intinderi:

“Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toata sta s-o vada,

Zugraveste umbre negre

Pe camp alb ca de zapada.

Si mereu ea le lungeste,

Si urcand pe cer le muta,

Dar ei trec, se pierd in codri

Cu viata lor pierduta.”

            Predilectia pentru efectele de luna ramane o inclinatie statornica.  Se intalneste in poeziile acestei perioade a creatiei poetului, dar si mai tarziu. O intampinam in “Melancolie” , in “Craiasa din povesti”, in “Lacul”, in “Calin”, in “Povestea codrului”, pana la acel efect maret din “Scrisoarea I”:

“Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta

Prin care trece alba regina noptii moarta.

O, dormi, o, dormi in pace printre faclii o mie

Si in mormant albastru si-n panze argintie,

In mausoleu-ti mandru, al cerurilor arc,

Tu adorat si dulce al noptilor monarc!”

(Melancolie)

***

“Neguri albe, stralucite

Naste luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le intinde pe campie;

(…)

Langa lac, pe care norii

Au urzit o umbra fina,

Rupta de miscari de valuri

Ca de bulgari de lumina.”

(Craiasa din povesti)

***

“Sa plutim cuprinsi de farmec

Sub lumina blandei lune “

(Lacul)

***

“Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri

Imprejuru-ne s-aduna

Ale Curtii mandre neamuri”

(Povestea codrului)

***

“Caci perdelele-ntr-o parte cand le dau, si in odaie

Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate

De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate”

(Scrisoarea I)

            “Scrisoarea I” sugereaza cum dintr-un colt de univers scaldat de lumina palida si rece a lunii, pornesc gandurile poetului, amplificate pana la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea intre peretii austeri ai unei odai sarace, unde “doar ceasornicul strabate lunga timpului carare”. Cadrul romantic anesteziaza simturile, din “noaptea amintirii” ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternativelor intre luciditate si visare, meditatia eminesciana trece cu usurinta de la indignare la intelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Distantarea de lume a eu-lui poetic si patrunderea in spatiul gandirii si al inchipuirii se petrece in regimul nocturn prin contactul cu energia magica selenara.

            Poetul contempla luna, o invoca:

“Luna tu, stapana marii, pe a lumii bolta luneci

Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci”.

            Se produce o modificare in sistemul de referinta. Din perspectiva cosmica, privind spre pamant, se releva un spectacol grandios si tragic. Sub lumina “fecioara” a lunii, scanteiaza pustiuri si codri, mari nesfarsite si tarmuri inflorite, cetati si case. Luna ii vede deopotriva si pe rege si pe sarac, atat de diferiti in destinul lor social, dar nivelati in absolut de “geniul mortii”; pe cei slabi si cei puternici, pe mediocrul cochet, dar si pe inteleptul solitar.

            Printre atatea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seama pe cele ale lunii. Efectul de luna, care alcatuieste un motiv atat de general al romantismului, poate aparea ca un element al peisajului in trei feluri deosebite. Exista o luna vazuta ca un obiect izolat al cerului, astru solitar catre care privirile sunt rapite:

“Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta

Prin care trece alba regina noptii moarta”.

            Exista apoi o lumina de luna resimtita ca o insusire generala a atmosferei, ca o baie de influente difuze:

“Neguri albe stralucite

Naste luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le intinde pe campie”.

            Dar exista o lumina de luna insotita cu vreun aspect material al pamantului si prin care acesta din urma dobandeste o adevarata stralucire fantomatica:

“Vazduhul scanteiaza, si ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar”.

            In multe din poeziile sale, Eminescu insoteste lumina lunii cu apa lacului:

“Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri”

***

“Ce cauti pe unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurator?”

***

“Tresarind scanteie lacul

Si se leagana sub soare”.

            Aceasta alaturare a luminii cu apa, reflectata ca o tainica imbratisare a lor, mistica pasiune a elementelor, a fost exprimata de Eminescu cand in poezia “Lasa-ti lumea…” a scris strofa simbolica:

“Iata lacul. Luna plina

Poleindu-l, il strabate;

El, aprins de-a ei lumina,

Simte-a lui singuratate”.

            Motiv “atat de romantic”, izvor a nenumarate mituri, legende si culte care daruiesc zeitelor chipul lunii (Isis, Ishtar, Artemis sau Diana, Hecate, …), luna este un simbol cosmic extins la toate epocile, din vremuri imemoriale si pana in zilele noastre, si generalizat la toate orizonturile.

BIBLIOGRAFIE:

1.     George Calinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. II, pag. 135-138.

2.     Tudor Vianu – “Scriitori romani”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. I, pag. 224-230.

3.     Amita Bhose – “Eminescu si India”, Ed. Junimea, Iasi, 1978, pag. 37-40.

4.     Mircea Eliade – “Istoria credintelor si ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chisinau, 1992, vol. III, pag. 5-17.

5.     Mihai Eminescu – “Poezii. Proza literara”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, vol. I

6.     Jean Chevalier & Alain Gheerbrant – “Dictionar de simboluri”, vol. II, Ed. Artemis, Bucuresti, 1995, pag. 244-250.

7.     Dictionar explicativ al limbii romane.

Sursa articol : http://www.referate-scolare.ro/romana/Luna-Demonul-Straveziu—Mihai-Eminescu/

Inscriptiile antice descoperite la Orsova. Misterul placutelor de aur gnostice

2vtuz5d

se pune un semn mare de intrebare ,atentie mare,textul de pe tablitele de la Orsova vorbeste despre Dumnezeul iudeo-crestinilor,adica ? Iahwe dumnezeul iudeilor, nu si al crestinilor…. despre cine este vorba cu adevarat ,va las sa descoperiti singuri in textul de sub link si pe sit-ul  http://www.ariminia.ro

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-pitoreasca/inscriptiile-antice-descoperite-la-orsova-misterul-placutelor-de-aur-gnostice.html

Precizez că în manuscrisele descoperite la Qumran şi scrise de geţi, membrii sectei erau numiţi fiii luminii nefiind folosit cuvîntul esen, dar el apare numai în scrierile ticluite de ivriţii din acest centru după ce l-au asasinat pe Ili în anul 30. Tăbliţa de plumb are în mijloc o imagine care cuprinde toate simbolurile religioase ale geţilor. În partea stîngă sus este profilul lui Moş Arimin cu mielul lîngă obraz iar pe frunte poartă o bentiţă de care este prinsă piatra înțelepciunii ca dovadă a funcţiei de mare preot al neamului arimin și că vine din neamul arimaspilor. Sub el, pe un soclu cu trei picioare de care este înfăşurat un şarpe, se află un cap de taur. În centrul imaginii se află Sîntu purtînd pe piept în partea stîngă Sfîntul Soare (Zabelo) iar în partea dreaptă Sfînta Lună (Zoin, Zoe, Sien). Pe cap poartă o coroană cu trei raze iar deasupra celei din mijloc este un cerc. Cînd mozaicii și-au plăsmuit cultul lor satanist, l-au făcut pe tartorul lor cu trei coarne așa cum arată descoperirile de la Kuntillet Ajrud, În partea dreaptă jos a plăcuței este Sarmis ca judecător al celor trecute şi celor viitoare iar deasupra lui este Maica Precista ce poartă pe cap un fel de bonetă. O bonetă asemănătoare poartă şi astăzi horitoarele din localitatea Grid, judeţul Hunedoara precum şi miresele din Maramureş sau femeile măritate din unele localităţi bănăţene! În colţul dreapta sus este Poarta Veşniciei, ca trecere dintre viaţa muritorilor şi reînvierea în lumina veşnică a energiilor creatoare iar la 24 iunie (Sînziene) este locul pe unde curg marile energii ale creaţiei divine asupra vieţii pămîntene. Stîlpul din stînga a porţii este format dintr-o fiinţă mitică(un om cu partea de jos a trupului în formă de peşte, cum apar şi în mitologia emeş ca civilizatori ai neamului) aşezată pe un soclu iar cel din dreapta este un preot get stînd tot pe un soclu. Pe ambele socluri se vede semnul crucii ca simbol al sacrului. Deasupra stîlpilor este un triunghi cu mai multe simboluri iar în partea de sus se vede Fiul Luminii ajuns în iudeo-creștinism Sfîntul Duh! Poarta Veşniciei apare pe mai multe tăbliţe fiind o componentă fundamentală a religiei geţilor cum înţelegem din tăbliţa 41 ,, Sfîntul toiag al geţilor care merge şi bate în sfintele porţi ferecate ale judecăţii cereşti!” Simbolistica a fost preluată în creştinism prin sintagma ,,porţile raiului” dar despre hoţie nu zumzăie nici un bărzăun.

     Frăţia geţilor şi galilor din centrul de la Qumran este amintită indirect în Evanghelia lui Marcu unde la 14,70 se spune: ,,Şi el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia, căci eşti Galilean şi graiul tău seamănă cu al lor”. Dacă iudeii l-au ,,mirosit” pe Petru că vorbea o limbă străină ce semăna cu a lui Ili, a cetei lui şi a locuitorilor Galileei, atunci trebuie să tragem concluzia că apostolul ori era gal şi geţii vorbeau curent limba galilor ori era şi el get cu ceva treburi prin lumi străine şi făcea parte din grupul celor veniţi să se înfrunte cu preoţii iudei. O informaţie la fel de preţioasă în această direcţie, găsim şi în Faptele Apostolilor la 1,10: ,,Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe cînd se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, 1,11 şi au zis: «Bărbaţi Galileeni de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergînd la cer». 2,6 Cînd a auzit sunetul acela mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. 2,7 Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: Toţi aceştia care vorbesc nu sînt Galileeni? 2,8 Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? 2,9 Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, 2,10 Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile dinspre Cirene, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi”. Dacă aceşti bărbaţi galileeni vorbeau şi iudeilor pe limba lor, înseamnă că ei nu erau iudei iar limba lor maternă era alta decît aramaica, greaca sau chiar ivrita pentru că în acele vremuri foarte puţini iudei cu multă carte mai ştiau limba strămoşească. Încă un argument la fel de puternic a originii neiudaice al ucenicilor lui Iisus, şi a demascării făcăturii iudeo-sataniste a ivriţilor, îl găsit în continuarea scrierii la 2,44 ,,Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. 2,45 Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia… 4,32 Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sînt ale lui, ci aveau toate de obşte. 4,34 Căci nu era nici unul dintre ei, care să ducă lipsă; cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vîndute, 4,35 şi-l puneau la picioarele apostolilor, apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie”. Acest mod de trai în comun era specific numai esenilor iar Josephus Flavius în scrierea amintită ne spune că şi preoţii geţi polistai trăiau la fel, dar nu se găsea deloc în societatea iudeilor. În manuscrisele descoperite la Qumran, dar scrise de ivriți după anul 30 al erei noastre cînd au ajuns stăpîni aici, ei ne prezintă un alt model de organizare a comunității care este foarte diferit de cel al geților din Frăția celui Ales, gruparea lor numindu-se Frăția Noului Legămînt, tot așa cu își ziceau și primii iudeo-creștini!

     Și Evanghelia după Matei la 15,13 ne dă un amănunt la fel de curios: ,,Drept răspuns El le-a dat: Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” cu referire directă la faptul că în mintea unor ivriţi fanatici din regiune se lucra de zor la o religie universală pe structura religiei geţilor, iar centrul de la Qumran era locul unde se punea la cale făcătura prin venirea rabinului Apolo. Trebuie subliniat faptul că textul de mai sus din Evanghelia lui Matei seamănă izbitor cu finalul scrierii de pe tăbliţa unde Ili este trimis în Palestina să vadă cum poate opri mişelia pusă la cale de iudei. Tocmai de aceea geţii şi-au pus traista în băţ şi au purces la drum lung mergînd chiar în bîrlogul lupului să-i închidă gura care vărsa valuri de zoi aramaice.

     Un alt element important este faptul că Ili şi ceata lui de geţi au venit în Galileea să înfrunte preoţii iudei în limba aramaică, dovedind că ei cunoşteau această limbă în care sînt scrise majoritatea manuscriselor descoperite la Qumran. Cum în acele timpuri o limbă străină se învăţa în sînul vorbitorilor ei, înseamnă că geţii s-au instruit în aramaică în ţinuturile din Galatia şi Galileea arătînd încă odată legăturile spirituale între geţii din nordul Istrului şi galii/galaţii aciuaţi pe la anii 275 pe teritorii ce aparţin în prezent Turciei, Siriei, Libanului şi Israelului. Iar scrierile esenilor publicate la noi prin tălmăcirea iscusitului lingvist E. Bordeaux Szekely, arată că Ili cunoştea foarte bine Tora pe care o combătea cu argumente subtile şi pline de înţelepciune, ceea ce îi făcea pe mozaici să adune mult venin în guşă și gînduri de veșnică răzbunare.

     În acele vremuri limba aramaică era o limbă foarte răspîndită în regiunile arătate mai sus fiind folosită atît în comerţ cît şi în cultură ca o limbă a oamenilor instruiţi. Nu avem informaţii despre confruntarea de idei care a avut loc între ceata geţilor şi preoţii iudei dar ştim sigur că a existat o confruntare cu iudeii intraţi în Frăţia Celui Ales şi pe care după asasinarea lui Ili, ivriţii o vor confisca şi folosi în interesul lor fanatic şi sălbatic pentru răzmerița împotriva rabinilor și romanilor și crearea statului mesianic mozaic. Scrierile de la Qumran dovedesc acest conflict al lui Ili cu iudeii din Frăție conduși de Apolo, trimis de la Alexandria de către mentorul Filon care a pus la cale toată ticăloşia şi a finanţat-o la greu.

     O altă confruntare de data aceasta fizică a avut-o Ili cu o mulţime smintită care l-a rănit, bătut şi batjocorit cerîndu-i moartea prin răstignire. Tăbliţa 54 ne povesteşte grozăvia ivriţilor împotriva celui care a îndrăznit să-i înfrunte în dogma lor religioasă: ,,Noe, să coasem desagii aceştia doi la gură, să fim atenţi cu actele pentru corabia nobilei mame din neamul lui Bizino. Am mers la conducere şi am plătit birul să ne dea voie să-l ducem în patria lui. Ne-a dat o ladă mică şi ne-a lăsat să-l înfăşurăm în pînza lui albă, şi să-l ducem la ieşire în afara cetăţii. Uite! această pleavă de cînepă l-a umilit(rănit) pe Ili şi toţi au venit să-l judece şi să-l ducă la pieire(să-l răstignească). Mulțimea sinaită(ivriții) a venit plină de ură care l-a certat şi l-a bătut, batjocorindu-l şi cerînd să le dea capul lui. Priveşte sfinte Zabelio, pînza făcută sul am dat-o lui Noe şi ne-am dus în cetatea de jos(sud) a Siriei unde a venit o grămadă şi ne-a însoţit în frunte cu credinciosul Bofio. Ieri a fost pus jos pe o scenă iar lumea se minuna că este ca un bosoi (copil mic şi dolofan). Ciocîrlia neîntrecută trăgea la ea neamurile cum spune Noe. Multe şi repetate plecăciuni din Sarmisetuzo. Cu sfintele oase cu carnea uscată(moaşte) am alergat şi le-am dus Mîntuitorului unde au fost unse (miruite). Conducătorul neamului străbun a mers cu ele la mama lui Ili care era distrusă. Cercetează dacă jumătate din strălucitoarele făpturi cereşti nu au plecat de la daci.” Cetatea provinciei Siria menționată indirect de tăbliță ,,dabo Sieri gios” adică capitala din sud a Siriei, este orașul Antiohia zidit în partea a doua a secolului lll î.e.n. de regele seleucid Antioh cel Mare (242-187 î.e.n.) în sudul provinciei pe litoralul de est a Mării Mediterane.

     Pe tăbliţa 58 avem informaţii că religia crucii a geţilor avea trecere nu numai la galii din Siria cum spune textul de mai sus dar şi la sarmaţii şi sciţii din est: ,,Cu zoile de la spălatul vaselor rituale să se purceadă la drum şi să se dea vecinilor sciţi. În patria lor să se facă seara o slujbă religioasă. Neamurile sciţilor şi sarmaţilor să plece însoţite repede de dicoe, credinciosul în sfînta cruce”.

     Informaţiile dovedesc răspîndirea extraordinară care o avea religia geţilor la acea vreme şi respectul acestor popoare în valorile spirituale pe care nişte lifte criminale le-au învîrtit că ar fi ieşit din preaplinul lor întunecat de sfînta înţelepciune a fărădelegii. În Evanghelia după Matei la 26,65 avem date care să ne ajute la înţelegerea atitudinii lui Ili, ce a supărat atît de rău pe dogmaticii iudei: ,,Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. 26,66 Ce credeţi? Ei au răspuns: Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea. 26,67 Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit. Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea în muntele unde le poruncise Iisus să meargă. Cînd L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”.

     În timpul răstignirii, Ili ar fi strigat: ,,Eli, Eli lama sabactani” tradus greşit prin Dumnezeul meu de ce mă părăseşti! În emegi cuvîntul ili însemnă strălucitor, judecător, legiuitor, salvator, mîntuitor; cuvîntul lama are sensul de înger păzitor, care este identic şi la geţi; cuvîntul sabaş în română arată modul în care se prezintă fizic cineva, purtare; tani are sensul de ceaţă, pîclă, care se răceşte. Tălmăcirea corectă este: Mîntuitorule, îngerul meu salvator de ce laşi ca trupul meu să fie cuprins de moarte (să se răcească)? După răstignire, trupul i-a fost aruncat ca oricărui străin, într-o rîpă plină cu natră aşa cum găsim scris pe tăbliţa 57 ,,Cel care a ţinut Calea Dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea vieţii (luminii). Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bătut şi l-a chinuit (pus pe două lemne îmbinate) aruncîndu-l într-o surpătură de mal cu nitră”. Descrierea este aievea în Evanghelia după Matei cum am arătat mai sus. Noe şi ceilalţi geţi au intervenit pe lîngă autorităţile romane să poată lua trupul lui Ili şi să-l ducă acasă în Geţia la familia Bizino. Au plecat către Galileea la galii cei roşcaţi iar de aici în sudul Siriei unde au fost întîmpinaţi de o mulţime de credincioşi în frunte cu preotul Bofio care au venit să vadă minunea şi să se închine. Tăbliţa 57 vine cu informaţii suplimentare şi spune că ţinutul Siriei şi galii cei roşcaţi sînt sub ocrotirea sfintei cruci pentru că la ei românii au alergat şi şi-au găsit scăparea cînd au fost prigoniţi de fanaticii farisei zeloţi. ,,Sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii roşcovani. La ei românii au alergat şi s-au refugiat, aşa i-au însoţit îndureraţi într-un loc neted (luminiş de pădure) unde au pus puiul de căprioară pe o ladă mare cu speteze. Ştergîndu-şi sudoarea, priveau la minunea înfăşurată în sulul de pînză ce a suferit şi s-a chinuit puternic”.

     Au ajuns la Efes unde au luat o corabie pentru a călători în Grecia şi au depus minunea vie la vechiul lăcaş de cult al pelasgilor care se afla la 13 km de Delfi iscînd un conflict cu grecii şi tracii aşa cum spune tăbliţa 55. ,,Astfel Duro conducătorul armatei, uliul cetăţii geţilor, a luat însoţitori şi au plecat să adulmece (cerceteze) păţania rea. După denia făcută într-o pădurice mică, Duro a luat cu mare atenţie direcţia către neamul tracilor. Neamul (jegoşii) lui Elie, ca nişte vite s-au înfoiat precum pleava de cînepă dorind să-l ia pe III (Mîntuitor) dar Zanio, credinciosul în sfînta cruce l-a luat să-l ducă în ţinutul lui Zamolxe. Cei adunaţi au început să arunce cu vorbe urîte peste minunea vie care dormea. Înfuriat, eu m-am dus şi le-am strigat o chiuitură: haideţi că în Mezia învăţătura rea a fost totdeauna o fudulie. Cît despre frumuseţea care stătea în mijlocul argelei, marii nobili au mers plini de sfială şi s-au închinat. Astfel liniştea celui pus jos era spartă de strigătele de ura ale cetelor de nobili din gospodăriile cu suliţe. Uite pe aceşti oameni proşti care au vrut să fie gălăgie aici! După ce a fost dusă de la Efes, grecoii negri din Delfi, strînşi în cete de nomazi l-au luat pe Ili şi l-au batjocorit. Priveşte la fiinţa care aduce salvarea şi a fost insultată de o facţie de jegoşi. În toiul certei, această adunătură de răpănoşi ne-au lovit şi ne-au schilodit. Antonio a luat giulgiul şi fiinţa care aduce salvarea (strălucitoarea făptură) şi a ţîşnit cu ele la români unde astfel s-a oprit. Noe a trimis solie pe Gezo să cerceteze dacă Mielul este cu ei. Multe plecăciuni să fie duse ca să aprindă ochii şi faţa lor. Bezino. Conducătorul armatei, Duro arată minunea adunării neamului. Cercetează chipurile care au născut Alesul Neam. Mama”. Grecii plini de ţîfnă şi de dispreţ faţă de neamul get, considerîndu-i nişte barbari, i-au alungat cu sabia din apropierea oracolului de la Delfi tocmai pentru a-şi păstra autoritatea în lumea romană în arta prezicerilor dar şi pentru că hiperboreenii veneau cu o religie ce nu era înţeleasă şi acceptată de ei. Peste rumuni s-a abătut o mare nenorocire care a cuprins neamul de la conducători pînă la simplii locuitori ai Sarmisetuzei.

     Tăbliţa 56 descrie această nenorocire fără margini a străbunilor noştri: ,,Daţi tîrcoale şi alergaţi cu irmos pentru Ocrotitorul care ne ţine. Sfînta şi strălucitoarea poruncă. Mulţimea a însoţit toiagul(a călătorit) să vadă minunea ce ne-a dat-o nouă Zabelio. Am dat ghilul lui (Zabelio) şi este pus pe o argea. Grupuri de armată au sosit în cîntece religioase să se roage la el. Locuitorii vestitelor sate au venit aplecaţi (trişti) să se închine lui. Cetatea a dat tuturor celor adunaţi stofă neagră de mătase pentru că îngerul zace (este mort). Boero Biseto ll şi-a pus încălţările şi a mers împreună cu locuitorii Sarmisetuzei şi armata să se căiască. Veşnic sfînta şi nemuritoarea ciocîrlie a lui Dapisiu a fost lăsată să se înalţe în cele mai înalte zări (la ceruri). Pentru marele sfînt al geţilor, preotul judecător Orolieo a strîns adunarea şi apoi au cîntat sfinte cîntece religioase. Zoraseo, preotul judecător al geţilor l-a dus pe Ili fără viaţă în cetatea plină de durere. Priviţi geţilor cum s-a dus, a suferit rău, s-a curăţat şi s-a înălţat la ceruri pentru dreapta şi sfînta judecată. Să-l jelim pe sfîntul get iar în cetate, oalele pentru băutură să fie cu zoi. Pentru sfîntul get, Gormio a cîntat doine după rînduială. Noe care l-a adus pe sfîntul get a fost lovit de un zbucium nebun. Bunul Dumnezeu s-a îndurat şi l-a luat pe sfîntul get în cetatea credinţei. Boriso a plecat spre cetatea Pananeo pentru a spune despre sfîntul get. Goe, du-te la arătoasa cetate a sarmaţilor să ştie despre sfîntul get. Să se ducă la carpi, la credinciosul Sarta pentru a se afla despre sfîntul get. Pari să se ducă la cetatea Ermi pentru a vesti pe sfîntul Mîntuitor al geţilor. Eu i-am adus aminte acestui om încăpăţinat Goe, să spună despre sfîntul Mîntuitor al geţilor. Goe a plecat repede către cetatea Gomieo să vestească despre sfîntul Mîntuitor al geţilor. Paloe a alergat la cetatea Segetio să vestească despre sfîntul geţilor, Mîntuitorul în credinţa crucii. Să se cerceteze făpturile (oastea de îngeri) strălucitoare din ceruri dacă mai au grijă de neamul geţilor. Uite, a venit chin rău peste daci!”

     Jalea a fost fără margini peste strămoşii noştri, s-a prăbuşit o lume în care geţii îşi aveau sălaşul lor veşnic. Au pornit olăcari la toţi vecinii să anunţe marea nenorocire a neamului rumunilor şi să-i cheme la trecerea lui Ili către cetatea luminii. Făpturile strălucitoare de pe cer care ocroteau neamul geţilor s-au întristat şi ele participînd la jalea muritorilor. Disperarea nu mai are margini!

     Informaţiile despre obiceiul incinerării la geți sînt completate şi de date din tăbliţa 16. Lumea se aduna într-un spaţiu mare, îmbrăcată în haine de sărbătoare cu cusături alese cu aţă roşie. Se aduceau pirostriile sfinte (T 57) care de fapt era o tavă mare cu picioare sau un cărucior din metal cum s-a descoperit în multe locuri (năsălia din prezent), pe care se aşeza mortul înfăşurat în pînză roşie de in sau cînepă. Culoarea roşie era simbolul sacrificiului şi al purificării. Rudele apropiate adunau vreascuri şi alte lemne pe care le puneau sub pirostrii iar cineva din familie sau cea mai apropiată persoană dădea foc crengilor pentru a arde trupul mortului. În acest timp preoţii rosteau îngînat rugăciuni pentru iertare şi primirea la Sien a sufletului celui decedat astfel ca şi el să intre în împărăţia nemuririi iar harpele şi tobele îi acompaniau. ,,Zabelio l-a sacrificat pe Ili Mielul său. Cît despre cetatea geţilor Sarmisetuzo, vai! inima cetăţii a fost uitată de mîngîiere. Da, Antonieo a alergat cu giulgiu la argea să fie pus minunii strălucitoare. Neamul românilor s-a însoţit deseori în sotişă. Bastarnii s-au retras în cîntece doinite. Cel care a ţinut Calea/Legea Dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea luminii. Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bătut şi l-a chinuit(pus pe două lemne îmbinate) aruncîndu-l într-o rîpă de mal cu nitră. Românii din Sarmisetuzo, cetatea geţilor, s-au strîns să venereze somnul copacului tăiat înainte vreme. Boero Biseto a mîngîiat plin de sfială, de nenumărate ori pe învăţătorul iubirii astfel ca cei adunaţi să se liniştească. O ceată de locuitori au scos armăsarii negri pentru a fi pregătiţi de drum (înhămaţi la sanie şi mînaţi). Cît despre neam, toţi au ieşit cu veşminte cusute cu saia roşie şi s-au tologit/rostogolit pe jos ca pleava de cînepă pe rîu. Oastea românilor, plină de sfială a mers unde este minunea şi a jelit lumina sfintei cruci care strălucea. Adesea boero Biseto a cinstit sfînta cruce jelind alături de armată. Sfînta cruce va însoţi năluca ce a murit. Sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii roşcovani. La ei românii au alergat şi s-au refugiat, aşa i-au însoţit îndureraţi într-un loc neted unde au pus puiul de căprioară pe o ladă mare cu speteze. Ştergîndu-şi transpiraţia, priveau la minunea înfăşurată în sulul de pînză ce a suferit(s-a chinuit) puternic. Nobilii au luat ordine în faţa saniei lîngă lădiţă iar conducătorul boero Biseto era atît de bolnav de picioare încît pentru a-l cruţa a fost dus într-o roabă mare. Neamul oierilor a fost lăsat să aibă această minune. Să se cerceteze mişcarea lină a fiinţelor din ceruri dacă sfînta mamă va fi judecată pentru marea suferinţă. Am teamă că chipul minunii adormite va alerga să se însoţească în credinţă. Să luăm aminte că micul get va merge să locuiască la unicul Zabelio din cetatea geţilor români şi bastarnilor”.

     În acele vremuri rumunii erau în relații foarte bune cu bastarnii şi au participat la arderea lui Ili aşa cum rezultă de pe tăbliţă. Poate aici este originea tranformării geţilor în goţi cum apar în scrierile din secolul V. Bastarnii care locuiau împreună cu geţii din secolul lV î.e.n., mai erau numiţi şi ,,goţii din sud.” După această operaţie, cenuşa era desprinsă de pe tablă şi pusă într-o pînză roşie care era păstrată în metocul cetăţii ca relicvă sfintă, tava se spăla cu grijă iar apa rezultată era folosită drept leac cum ne spune tăbliţa 58. ,,Zonie, să mergi pe dată pînă ce oasele se vor zări prin giubelă, să bei şi să te odihneşti numai atunci cînd te vei înmuia(obosi). Îngerul lui Ilo a mers să stea la creatorul Zoe într-o zi mare şi curată. Să sileşti neamul rău a lui Goe, să se îndese în mare grămadă, alături de noi la necuprinsa jale care ne-a lovit. Să luaţi pînză, să o tigiţi şi să o aşezaţi pe pirostriile sfinte în cîntecele harpelor şi tobelor înainte ca eu să înteţesc focul. Pentru a alina durerea, rudele să adune o grămadă de fîn şi să o clădească în mijloc. După ce el va ieşi (pleca la cele veşnice) în zori se va aduna cenuşa (bună pentru descîntece şi leacuri) şi se va bea în cinstea lui. Gemetele şi puternicele zbuciume îl vor mîntui (ridica la ceruri) cu mistuitoare sete la străbuna şi înălţătoarea judecată. După slujba religioasă se va strînge într-o sarghie roşie puţina murdărie (cenuşă rămasă) din neuitata şi bogata viaţă care ne-a fost luată. Borîtul de Goie a tăgăduit în adunarea sătenilor că a înlocuit sarghia roşie pe care a dat-o prima dată. Dar Cotize este viu. De sărbătoarea Pălie, aleşii nobili împreună cu rudele lor, au stat palizi şi au bocit cu sete pînă li s-au dogit glasurile. Cu zoile (apa murdară) de la spălatul vaselor rituale să se purceadă la drum şi să se dea vecinilor sciţi. În patria lor să se facă seara o slujbă religioasă. Neamurile sciţilor şi sarmaţilor să plece însoţite repede de dicoe, credinciosul în sfînta cruce. După dorinţă, în grabă s-a pregătit argeaua iar neamul gătit de sărbătoare a plîns ori s-a ţinut tare ca osul. Sfînta cenuşă a lui Ili a fost pusă în senic şi dusă cu alai în cetate de către Dapisieo. Goi a fost luat de preotul judecător şi conducătorul Dapisieo şi dus în cetatea principală a geţilor. Neamul sarmaţilor a adus jertfă împingînd de la spate caii lor suri, jos într-o rîpă. Cu mici şi multe plecăciuni se clădesc noi prietenii. Astfel este scrisă de două ori de macedoneanul Aristoresi”.

     Tradiţia noastră populară păstrează în memorie acest eveniment prin sărbătoarea Pălii care nu mai este menţionată în calendarul ortodox dar cunoscută de toată suflarea românească ;i trecut[ cu cruce neagră pînă prin anii 1970, după care pe capii popimii române i-a pălit rău la scăfîrlie damblaua ecumenismului sfîntului prepuț și cu această zăluzenie drăcească au început să ne meșterească datinile strămoșești. Chiar şi în asemenea vremuri pline de durere se găseau nemulţumiţi care aveau ceva pestriţ în maţe iar judecarea nevrednicului nu se lăsa aşteptată. Preoţii geţi ne-au lăsat tăbliţa 59 ca o adevărată elegie a credinţei lor şi a adevărului istoric ce va ajunge numai peste 160 de ani, spaima grecilor şi romanilor. ,,Apa care curge cu repeziciune din vîrf de munte nu poate fi tăgăduită. Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie şi să aducă laude prin Miel, să se închine şi să ţină Calea cea Dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici şi a călătorit cu toiagul la urmaşii minunatei mame a geţilor şi tracilor. Cucernicul preot Astagio, într-o pădurice a făcut o denie(slujbă) care revărsa raze de lumină şi a fost însoţită de cîntece. Sfîntul Iosius a mers şi s-a suit smerit la ceruri să ne scape de necazuri şi să ne aducă pacea. Credinţa geţilor şi tracilor este ca un fir strălucitor făcut cu mare sfială şi care revarsă raze şi încinge pe mijloc cămaşa(sufletul) neamului. Spun că dreapta credinţă este tot anul, eu atenţionez să fie ţinută cu mare dăruire pentru că este o povară mică. Medalioane: Sfeşnicul(lumina sfintei cruci) purtat de Mesia(rugăciunea geţilor) peste toată ţara”. Tăblițele de plumb au amintit despre Ili numindu-l și Miel că a ținut Calea(cea) Dreaptă, ori ele menționează chiar textul canonic al religiei geților așa cum l-a primit Eno de la Sîntu, Calea/Legea Dreptății și Adevărului!

     Regele persan Artaxerxe l(465-432 î.e.n.) apare în documentele vremii şi cu numele de Astiages l, nume amintit și pe tăblițe și asta pentru a şti şi pricepuţii noştri pe unde să-şi caute obîrşiile. Aceasta este istoria, nu o putem ascunde la nesfîrşit oricîţi nemernici s-ar osteni să-i pună pentru totdeauna pumnul în gură! O mică ceată de rumuni de azi s-au trezit și au pus pumnul în pieptul urgiilor și făcăturilor iudeo-sataniste, dar curînd numărul celor ieșiți din întuneric va fi din ce mai mare și vor îndrăzni să pună ghioaga în botul liftelor trădătoare de Neam și Țară!

     Să privim evenimentele şi după scrierile din Noul Testament ca să vedem ce minciuni au ticluit prin vedenii şi tîmpenii pentru a ne fura adevărata identitate spirituala şi să începem cu Ioan.

     Evanghelia după Ioan este cea mai veche scriere din această categorie pentru că are multe informaţii care se găsesc numai în ea şi în scrierile geţilor şi esenilor dar dispărute în celelalte evanghelii, s-au lipsesc din scrierea lui Ioan și apar în celelalte de mai tîrziu. Josephus în cartea amintită ne spune că pe la anii 52 un prooroc prea vesel la minte ce-şi revendica numele de Șilo/Mîntuitor a reuşit să păcălească mult norod cu predicile lui pe muntele măslinilor. Acest eveniment nu este povestit în scrierea lui Ioan dar apare în celelalte evanghelii. La fel prevestirea dărîmării Ierusalimului din anul 70 nu apare în textele lui Ioan ceea ce duce la concluzia că scrierea s-a realizat pe la anii 40-50. Chiar începutul scrierii: ,,1,1 La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu. 1,2  El era la început cu Dumnezeu; 1,3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El; 1,4 în El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor; 1,5 Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o. 1,8 Nu era el Lumina ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. 1,9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om venit în lume. 1,14 Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tată”, sînt străine de religia iudeilor dar se găsesc cu fidelitate în religia esenilor, a geţilor, în scrierile trismegiste şi oracolele caldeene. ,,În afară de Soarele Creator, ei respectă în cea mai mare măsură numele Legiuitorului şi cel ce îl defăimează este condamnat la moarte”, ne spune J. Flavius despre misterioșii eseni. Situaţia este identică şi în religia geţilor: ,,capul adunării neamului împreună cu nobilii s-au închinat în faţa Mîntuitorului şi Creatorului (Dumnezeu) din veneraţie… Am făcut cu folos rugăciuni cu sfînta cruce a Mîntuitorului pentru cei chinuiţi de duhuri care zăceau… Jignirea devine scandal cînd se fac glume pe seama strălucitorului pui de căprioară. Cînd sfînta cruce a apărut în vîrf de munte, Zoin ne-a dat minunata cunună a miresei.”

     Ca fundament religios, naşterea vieţii din lumină este specifică numai religiei geţilor şi esenilor fiindcă în antichitate numai acest neam era ,,scoborîtor din zei” şi apare mai tîrziu cu modificări substanţiale în iudeo-creştinism dar este străină cultului mozaic, dovedind că apostolul Ioan a cunoscut concepţiile religioase ale esenilor şi ale neamului nostru strămoşesc. În 1,32 a Evangheliei, Ioan a făcut mărturisirea: ,,Am văzut Duhul pogorîndu-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El”. În tăbliţa 1 şi 3 unde este prezentată legenda Mîntuitorului aşa cum au văzut-o strămoşii noştri pe la 1500 î.e.n sau cum a imortalizat-o Zamolxe în insula Samos pe la 540 î.e.n. în colţul dreapta sus este un porumbel sau şoim divin cu aripile desfăcute care zboară spre înălţimi iar pe tăbliţa 6, pe acoperişul triunghiular al Porţii Veşniciei apare pasărea cu aripile desfăcute. Cum această imagine nu se găseşte în religia ivriților, înseamnă că născocitorul Ioan a cunoscut direct o parte din scrierile religioase ale geţilor dar şi imaginile ce le însoţeau. Tot în acest text apare legenda mîntuirii sufletului şi a renaşterii precum şi a apei vii: 4,10 ,,Drept răspuns Iisus I-a zis: Dacă a-i fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie.” şi 5,24 ,,Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi nu vine la judecată ci a trecut din moarte în viaţă” iar în Apocalipsă ideile sînt şi mai clar conturate: 4,17 ,,Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” şi 22,1 ,,Şi mi-a arătat un rîu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aceste informaţii luate din Cartea esenă a revelaţiilor, arată că Ioan nu invocă Judecata de Apoi, dogmă dezvoltată ulterior în iuceo-creştinism, ci judecarea sufletului după moartea fiecărui individ specifică numai religiei geților din Carpaţi. În mozaism, Șilo nu este niciodată numit Miel sau Păstorul neamului omenesc!

     Pe tăbliţele geţilor această credinţă este arătată de fiecare dată cînd se consemnează o moarte: ,,La răsăritul soarelui se va ridica precum roua, se va duce să fie judecat şi să stea în cealaltă viaţă”…,,veşnic sfînta şi nemuritoarea ciocîrlie a lui Dapisiu a fost lăsată să se înalţe în cele mai înalte zări(la ceruri)”…,,dar Zanio, credinciosul în sfînta cruce l-a luat să-l ducă în ţinutul lui Zamolxe”…,,priviţi geţilor cum s-a dus, a suferit rău, s-a înălţat la ceruri pentru dreapta şi sfînta judecată”… ,,Zabelio l-a sacrificat pe Ili iedul(mielul) său”…,,gemetele şi puternicele zbuciume îl vor mîntui cu sete mistuitoare la divina şi înălţătoarea judecată”…,,sfîntul Iosius a mers şi s-a suit smerit la ceruri să ne scape de necazuri şi să ne aducă pacea”. Legendele consemnate de Ioan, lipsesc din celelalte evanghelii şi din religia mozaică dovedind că au o altă origine chiar dacă ticluitorii de scrieri sfinte s-au străduit să le plesnească fără nici o logică pentru că la acea vreme foarte puţini erau cei care ştiau să citească dar şi mai puţini ştiau înţelesul sau originea informaţiei, fiindcă toate au fost puse sub sabie după anul 381! Chiar practicarea în cultul iudeo-creştin a împărtăşaniei şi botezului nu se găsesc la iudei dar erau la geţi în formă identică însă cu cîteva sute de ani înainte de scrierile ivriților. Să le amintesc plăsmuitorilor de revelații și incantații sataniste, ce zic tăblițele strămoșilor meu: ,,am cercetat cu măsură şi am botezat cu vin mulţimea înfrăţită ce mustea de evlavie” aşa cum spune Zamolxe că a făcut cu cabirii pe la 540 î.e.n. iar pe la 350 î.e.n. un preot get ne zice de ce a trebăluit el cu mare folos prin Mesia: ,,în tinereţe am fost eu umilul la regele galilor, m-am rugat smerit şi sfios pentru el, l-am botezat cu vin şi pîine strămoşească” ritual pe care iudeo-creștinii l-au preluat fără ezitare în scrierile lor mincinoase însă îi acuzau pe mitraici – adică practicanții religiei geților din imperiul roman – că le-au șterpelit sfintele sacramente cînd ei mîngîiau cu privirea sfîntul prepuț. Prea multă batjocură jegurilor!

     Esenii din Palestina uniți în jurul Frăţiei Celui Ales din Carpaţi și a religiei crucii, respectau cu mare grijă obiceiul unei cine comune care avea toate caracteristicile euharistice ale Cinei celei de Taină. În Regula Ordinului, manuscris descoperit în peşterile de la Qumran se scrie: ,,Cînd se pregăteşte masa pentru cină şi vinul de băut, preotul trebuie mai întîi să-şi întindă mîinile şi să binecuvînteze pîinea. Dacă se bea vin, preotul trebuie mai întîi să întindă mîna şi să binecuvînteze prima bucată de pîine şi vinul”. Asta spune şi J. Flavius despre esenii pe care i-a cunoscut personal ceva timp. Cîte dovezi să mai căutăm ca să ne recunoaștem adevărata istorie și cultură  identitară iar pe furi să-i tragem la aspru județ?

     În Evanghelia după Matei se spune: 26,26 ,,Pe cînd mîncau ei, Iisus a luat o pîine şi după ce a binecuvîntat-o, a frînt-o şi a dat-o ucenicilor zicînd: Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu. 26,27 Apoi a luat un pahar şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu li l-a dat zicînd: Beţi toţi din el; 26,28 căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Tot în această evanghelie la 11,14 se spune: ,,Şi dacă vreţi să înţelegeţi, El este Ilie care trebuia să vină” afirmaţie care dovedeşte fără ocoliș că se cunoştea exact evenimentul istoric, dar din şmecherie drăcească s-a minţit cu nemiluita. Vedem cu uimire că plăsmuitorii au scris Ilie, numele Marelui Preot get și nu Iisus cum ar fi trebuit să fie corect după făcătura lor, dar cum erau năuci și întunecați la minte, nu au mai luat în seamă un amănunt ce a devenit peste timp atît de supărător și acuzator!

     Ca să le nimicesc pe vecie făcătura criminală a ivriţilor împotriva istoriei şi religiei geţilor, le dau în bot cu manuscrisele descoperite la Qumran pe care încă nu au avut timp să le falsifice ci numai să le schimbe sensul prin unele traduceri făcute prin interpretări după Vechiul şi Noul Legămînt. În manuscrisul intitulat Documentul sadochit, la capitolul Despre pedeapsa viitoare a celor nesupuşi, ne spun mişeii Frăţiei Noului Legămînt care au ocupat prin sabie centrul de la Qumran în anul 27, alungîndu-i pe eseni: ,,În vremea perfidiei lui Israel, cînd templul a fost pîngărit, Casa lui Pelag(p-l-g în ivrită înseamnă şi cei împărţiţi) au ieşit într-adevăr din Oraşul sfînt punîndu-şi încrederea în Dumnezeu şi s-au întors la El, iar din pricina acelor certuri s-a iscat vrajbă în aceştia care ar trebui să fie judecaţi de sfatul adunării fiecare cu purtarea avută.” Că rău a minţit şi plăsmuit acest neam blestemat iubitor numai de Satana, o dovedeşte chiar acest text. În limba română veche pelag înseamnă ţinut imens, mare, uriaş iar vechii grecii spuneau că faimosul Pelasg a fost ziditorul neamului omenesc născîndu-se ,,pe munţii cei cu culmile înalte”, ţinutul fiind numit şi ,,Ţara cea neagră”, adică un tărîm roditor cu pământ negru cum este Cîmpia Munteniei. Iar mai la nord sînt munţii cei înalţi unde s-a născut după legendă – din Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească – Fiul Omului ca Mîntuitorul şi Salvatorul neamului omenesc. Tot de aici au plecat şi populat Peloponezul şi ţărmurii Asiei Mici, neamul pelasgilor pe care aheii i-au găsit băştinaşi cînd au invadat ţinuturile ce le-au devenit mai tîrziu patrie de mare fală. Localizarea lui Pelag fiind făcută istoric şi mitologic pe plaiurile mioritice, nu-mi rămîne decît să pun mîna pe băţ şi să-i bat la tălpi pe ticăloşii şi odioşii ivriţi pînă vor spune tot laptele pe care l-au supt de la țîța Satanei de s-au făcut atît de urîcioşi asupra neamului omenesc.

     Dacă ei au scris în Facerea numai Peleg, asta fiind o dovadă în plus că le era frică să nu se afle mişelia. În Macedonia, una din numeroasele patrii ale neamului arimin, există şi astăzi regiunea Pelagonia(Pelag + on: clan, neam + ia: stîncă, ţinut pietros) ca o amintire a vremurilor uitate de istorie, adică o ţară sau un ţinut a lui Pelag, întemeietorul de neam şi ţară, tot aşa cum făceau şi prin secolele Xlll descălecătorii români care întemeiau ţări. În Facerea la 10,25 zice că Eber a avut doi fii pe Peleg(p-l-g: a împărţi) şi Ioctan. Primul s-a numit aşa pentru că atunci s-a împărţit pămîntul. În Apocriful Facerii, Noe într-adevăr împarte pămîntul de la nord de Ararat astfel: lui Gomer îi dă ţinuturile cuprinse la est de fluviul Tina/Don iar cele de la vestul apei le primeşte Magog, adică geţiii care au fost cunoscuţi în antichitate şi ca neamul Pelasg. Ştiau întunecaţii de unde au furat şi îi considerau pe esenii din Palestina, schismatici, tot aşa cum spunea o altă curvă la fel de întunecată, Tertulian cînd îi făcea pe mitraici, schismatici ai iudeo-creştinilor. Daţi Dracului fecioraşii lui Iahwiţă, s-au ținut numai de plăsmuiri și hoții cît nu-și pot imagina vreodată goimii cap de lut.

     Expresia ,,oraşul sfînt” din textul de mai sus este o traducere greşită dacă nu chiar voit greşită a cuvîntului ,,casă” aşa cum apare el în altă parte. În acelaşi manuscris, la capitolul Despre drepţii ,,rămaşi” se spune că Elohim ,,iertîndu-le păcatele şi întemeind pentru ei în Israel o Casă trainică şi temeinică aşa cum nu se mai aflase niciodată”, ori ,,casă sfîntă” era numită Frăţia celui Ales de la Qumran cum apare pe tăbliţa 53, unde Ili este îndemnat să-şi apere casa – comunitatea religioasă – cu gabenul de zoile aramaice. Tot ,,casă sfîntă” sau a îngerilor este numit şi lăcaşul de cult din capitala Sarmisetuzo fiind scrisă pe tăbliţa 6 prin K. +.

     În manuscrisele de la Qumran, acest centru al Frăţiei Celui Ales cît şi comunitatea în sine aveau numele de ,,Casa Adevărului” ei fiind singurii binecuvîntaţi cu acest ,,adevăr” ce era în fapt o doctrină primită de la Dumnezeu. Membrii comunităţii indiferent de neamul de origine, se considerau ,,Fiii Adevărului sau ai Luminii”. Cartea lui Eno sau Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii, una din scrierile teologice ale geţilor, învăţatul iudeo-creştin Tertullian a scris că a fost salvată de la potop în corabia lui Noe, iar Eno a făcut o copie după ea pentru a o dărui neamului omenesc. Cei care urmau aceste învăţături vechi ale geţilor se numeau ,,fiii Luminii” pentru că neamul lor era scoborîtor din zei, ca să nu mai urle ,,revelaţii” că i-a apucat înţelepciunea cînd se scărpinau de rapăn prin părţile ruşinoase!

     Începînd cu secolul ll î.e.n. fariseii şi-au numit lăcașele lor de adunare religioasă sinagogă, cuvînt cu o provenienţă ciudată în ivrită, dar ei spun că ar veni din limba greacă. Eu zic şi dovedesc cu argumente că această rostire este neaoş carpatină. În romana veche sina avea sensul de fiică sau moştenitoare iar Goga este cuvîntul pentru Domnul sau Dumnezeu, arătînd pe deplin pungășia celor plini de revelații drăcești. Sinagoga era deci o moştenitoare a adevăratelor învăţături divine transmise pămîntenilor pentru dreapta lor ocîrmuire și nu tîlhărire ivrită, ridicată de către greci și italici la adevăr sacru.

     Dar cuvîntul pelag mai are şi sensul de neam numeros sau mare aşa cum era şi neamul arimin sau pelasg după limba grecilor, venit în acele locuri din depărtare de peste mare, adică din nordul şi estul Mării Negre cum erau besii şi alte grupuri de geţi care trăiau în taberele din Palestina, rînduindu-și viața după înţelepciunile lui Eno.

     În acest manuscris mai avem o informaţie uluitoare care nimiceşte toată plăsmuirea ulterioară acestor evenimente, din Vechiul şi Noul Legămînt. Se scrie în text că ,,învăţătorul iubirii” ce venise din Sarmisetuza şi care conducea Casa lui Pelag, a fost ucis de către perfidia lui Israel, adică de fioroșii rabini din Ierusalim, pentru că a ,,pîngărit templu”, ori această profanare o putea face numai un netăiat împrejur aşa cum era şi Ili. În templul din Ierusalim le era interzis celor netăiaţi împrejur să intre, iar dacă aceasta era încălcată, rabinii îl trimiteau la moarte pe necugetat. Din text rezultă că lui Ili i s-a înscenat această ,,pîngărire” pentru a fi ucis iar sîngele lui să fie jertfă plăcută Taplei Iadului şi zburdalnicului său fiu Satana. Și J. Flavius spune despre eseni că nu aveau voie să intre în Templu, deci erau străini și nu iudei, și nici nu erau doritori să se pupe cu Satana sau Talpa Iadului. Textul este foarte explicit cînd spune că, drept urmare a perfidiei lui Israel, casa lui Pelag, adică geții au părăsit ,,orașul sfînt” sau centrul de la Qumran care era locul unde ei își păstrau scrierile sfinte pe care nu trebuiau să le vadă și cunoască străinii și s-au încredințat lui Dumnezeu, separîndu-se de turbații farisei zeloți, esenii geți nesprijinind sub nici o formă revolta iudeilor din anii 66-70 ai erei noastre cum a lăsat mărturie peste timp atît romanul Pliniu cel Bătrîn cît și ivritul J. Flavius care a condus o parte dintre răzvrătiți!

     În Evanghelii este menţionată încercarea de găbuire a lui Ili în templul din Ierusalim, dar ei îl fac scăpat din condei pentru că era o profanare să arestezi un mozaic în lăcaşul de cult, însă un netăiat care cuteza să vină aici, trebuia ucis pentru pîngărire. Şi în Apocalipsa lui Ioan ticluită pe la anii 390, spune despre proorocul mincinos că umblase prin templu şi mare supărare a adus mozaicilor pentru faptă care amarnic l-au pedepsit. El precizează că acest prooroc mincinos era din neamul lui Magog şi îl slujea pe Dumnezeul lor Gog aşa cum spun şi azi aromânii, sau Sîntu după tăbliţele de plumb şi tradiţia noastră strămoşească. Magog, după informaţiile lăsate de Ieronim şi J. Falvius, iar cele mai bune sînt chiar din scrierile lor Talmud  și Midrașim, era Gitia sau țara neamului get, aşa că lucrurile s-au ştiut foarte bine atunci dar acum nu trebuie să se ştie deloc pentru că ar duce la dispariția celei mai mari minciuni din istoria Europei şi a omenirii iudeo-creștinismul cu tot puhoiul lor de făcături și minciuni!

     Tot textul spune că Frăţia Celui Ales sau Casa lui Pelag, fiind alungată din centrul de la Qumran, a rămas în regiune prin numeroasele tabere, iar această realitate este transmisă de Pliniu cel Bătrîn care vine în Palestina în vara anului 68 cu legiunile romane scriind că esenii erau cam 4000 de persoane de diferite neamuri, fără soţii ce trăiau în mai multe comunităţi. Iar ivriţii zeloți de la Qumran îşi părăsiseră clădirile ascunzînd şi manuscrisele în peșterile din apropiere și apoi plecînd toţi să apere Ierusalimul de legiunile romane care le cereau să stea mai blînd și să nu-și pună turbarea moț.

     Tradiţia noastră populară povesteşte într-un colind din Maramureş, evenimentul plecării lui Ili la Qumran, păstrat în memoria colectivă a neamului get astfel:
               Doamne, tu ai trimis                                   Dracii să cutremure,
               Pe Ilie, Sînt Ilie,                                          Păgînii să creştinească.
               Să fulgere, să trăsnească

     Cu adevărat Ilie a plecat în cetatea Sionului(Dabo Sion) să-şi apere comunitatea credincioasă în sfînta cruce de zoile aramaice şi să o întărească prin cîştigarea de noi adepţi din rîndurile populației locale care convieţuiau împreună cu galii cei roşcaţi şi geţii pripăşiţi cu ceva treburi subţiri. Alte legende ale geţilor se găsesc în Apocalipsa lui Ioan luate cu neruşinare din Cartea esenă a revelaţiilor, pentru că aşa este acest neam blestemat şi mincinos, hoţia și minciuna la ei se numesc revelaţii.

     Coborîrea din ceruri a Maicii Mîntuitorului pentru a naşte pe pământ şi necazurile îndurate din partea şarpelui se găsesc într-o legendă din folclorul nostru aşa cum am arătat în alt loc. Un interes deosebit are zisa din: 4,2 ,,Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie iar pe scaunul de domnie stătea Cineva. 4,5 Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte Lămpi de foc care sînt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. 4,6 În jurul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi. 4,7 Cea dintîi făptură vie seamănă cu un leu, a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. 4,8 Fiecare dintre aceste făpturi aveau cîte şase aripi… 4,17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”. Şi iarăşi l-am prins pe evanghelistul Ioan că a umblat cu şoalda prin spiritualitatea religioasă a neamului nostru pentru că al treilea principiu al cosmogoniei orfice era Timpul(Kronos la greci) care s-a născut din apă şi pământ fiind înfăţişat sub forma unui dragon căruia îi crescuse un cap de taur şi unul de leu, la mijloc avea faţă de om şi pe umeri purta aripi fiind însoţit de Ananke. Aceste făpturi fabuloase din ritualul orficilor – Ananke – erau nişte divinităţi ce împărţeau echitabil adevărul în numele justiţiei divine, judecînd atît muritorii pămînteni cît şi nemuritorii din ceruri.

     Tragicianul grec Euripide(480-406 î.e.n.) în piesa Alkeste ne spune despre Ananke că erau singurele fiinţe din cer care nu aveau statui şi nu avut cui să-i dea jertfă. Imaginea fiinţelor cu cap de om, trup de animal şi cu aripi pe spate apare pe mai multe tăbliţe ale geţilor. În religia emeşilor Annunanki sînt divinităţi secundare, judecătorii lumii de jos, născuţi de Creatorul An(Lumina cerului) şi trimise să împartă dreptatea divină atît muritorilor cît şi nemuritorilor fiind în număr de 7. Religia geţilor avea şapte arhamgheli judecători şi luminători cereşti, dio care formau structura sacră şi căpeteniile oştirilor de îngeri. În fruntea acestei cete spirituale era Sîntu cu sensul de Creator, Cel fără de Început iar în faţa numelui celorlalte şapte duhuri se punea cuvîntul dio. Acest cuvînt nu se punea în faţa lui Sîntu nici a Mîntuitorului sau a îngerilor păzitor. Lămpile de foc ce ardeau în jurul scaunului de domnie pe care stătea Mielul lui Dumnezeu(sau Zabelo) erau cele şapte duhuri ale neamului nostru strămoşesc şi împreună cu oastea de îngeri pe care o invocă geţii în numeroase tăbliţe, îi ocroteau. Situaţia este identică şi la emeşi, care aveau şapte duhuri principale ce le asigurau protecţia.

     Pe tăbliţa 66, în mijloc este un altar iar deasupra o  persoană stă pe un scaun cu mîinile sprijinite pe două făpturi cu cap de get dar cu trup de animal cu aripile desfăcute. În dreapta imaginii, pe un soclu înalt este pus capul unui taur, ce va apărea mai tîrziu în stema Moldovei. Simbolistica se repetă pe tăbliţa 33 numai că în partea dreaptă apare un înger iar capul de taur este mutat în partea strîngă. Altarul are de partea stîngă un preot get iar în partea dreaptă este un corp de oastea al geţilor în frunte cu conducătorul călare. Pe tăbliţa de bronz descoperită la Polovragi unde era peştera lui Zamolxe, apare încadrat într-un curcubeu, vasul cu apa vieţii fiind păzit în partea stîngă de un animal cu trup de leu iar în partea dreaptă este un vultur sau cocoş. Pe cealaltă parte a plăcuţei este un călăreţ get ţinînd calul în buiestru, fiind însoţit de doi preoţi care îi dau binecuvîntarea.

     O legendă mioritică precreştină(vezi Sîntu) ne spune că ,,Pămîntul e vegheat la cele patru colţuri de patru serafimi. Dacă noi nu ţinem cele patru posturi el se va prăbuşi. În centru e un munte pe care stă Dumnezeu. În centru este o fîntînă. Cerul este susţinut de şapte stîlpi păziţi de şapte îngeri. Cei şapte îngeri veghează asupra lungimii, lăţimii, adîncimii, înălţimii şi centrului cerului. Pămîntul este înconjurat de Apa Sîmbetei. Apa Sîmbetei este matca tuturor apelor. Ea fierbe. Acolo e cetatea lui Dumnezeu şi Mărul roşu.” Asemănarea este năucitoare dacă am admite că întîmplarea ne-a clocit vreo şmecherie, dar bunul simţ ne oblică să constatăm că şmecheria îi aparţine hoţomanului evanghelist Ioan care pretinde că Dumnezeu l-a luat la ceruri şi i-a dictat niscaiva cărţi, pe care el, umilul şi-a dat toată osîrdia să le aducă celor cu dorinţă în dreapta credinţă. În realitate textul este scris după anul 385, fiind o făcătură tîrzie a iudeo-creştinilor care au dorit să elogieze victoria lor din anul 381 asupra religiei geţilor pe care un împărat de căcat şi acela uscat, a interzis-o la cererea leprelor latine în frunte cu marele satanist Ambrosie şi focoasa preoţime greacă!

     În completarea celor de mai sus am să dau o altă zicere de-a noastră care spune că sub acest pămînt se află lumea cealaltă unde locuiesc o seamă de oameni ce se numesc rohmani, rahmani sau rugmani. Ei sînt nişte oameni ca noi românii, dar ceva mai mici la făptură şi la stat. Aşa-s ca şi copii. ,,Sînt şi ei creştini şi credinţa e tot aşa ca şi la noi, numai că n-au luat învăţătura creştinească de la Hristos, ci de la Fiul Oii. Şi cred şi ei în Hristos şi ţin toate sărbătorile, tot ca noi, au şi Crăciun şi Paşti, dar fiindcă sînt aşa de departe de lumea noastră şi nu au călindare ca noi şi nici oameni luminaţi care să le spuie, nu ştiu nici cînd e Crăciunul şi nici cînd e Paştile”.

     Leprele, fie ele pupincuriste sau în anteree, vor sări ca arse urlînd că este minciună şi hulă. Eu le dovedesc fără păcat, că este numai adevărul curat, scăpat de acţiunile lor criminale de nimicire totală a conştiinţei geţilor. Mesajul este transmis pentru Crăciun prin aruncarea cojilor de nuci pe Apa Sîmbetei iar înaintea Paştilui se aruncă coji de ouă. Fiul Oii este Mielul iar creştinarea lor prin simbolul crucii s-a făcut de la facerea lumii şi începutul neamului omenesc și nu au fost niciodată interesați în a degusta făcăturile iudeo-sataniste! ……..continuarea AICI

Dar marea supărare vine de la înţelegerea opusă a relaţiei cu Dumnezeu pe care o aveau ivriţii şi galatenii. Pavel pretinde o cunoaştere a divinului prin credinţă nestrămutată în dogma religioasă a iudeilor, adică am spune noi astăzi că asemenea comportament se numeşte îndobitocire, pe cînd galatenii consideră relaţia cu divinitatea ca o finalitate a faptelor bune făcute în viaţa pămîntească şi punerea individului în slujba comunităţii sale, concepţie identică cu religia geţilor din stînga Istrului. Apocalipsa lui Ioan ne mai dă unele informaţii cu privire la vizita lui în ceruri: 1,11 …Ce vezi scrie într-o carte şi trimite celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia(Aman) şi Laodicea”. Toate aceste biserici sînt situate în provinciile romane Galatia şi Siria adică ţinuturile unde trăiau urmaşii galilor şi pe care geţii spun că le-a binecuvîntat puterea crucii; ,,sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii cei roşcaţi”. Şi tot în aceste ţinuturi au apărut primele biserici creştine care aveau ca simbol al sacrului pus deasupra uşii de la intrare, crucea cu braţele egale înscrisă în cerc, semn identic cu al geţilor. Mozaicii aveau atunci ca simbol al sacrului legămîntul/falusul purtat ca talisman la gît iar rabinii aveau chiar un colier de asemenea podoabe deocheate și pe deasupra steaua cu cinci colţuri, pe care o vor readuce în memoria lumii prin îngrozitoarea ideologie a bolșevismului leninist născocită de cazarii mozaici.

     Există diferenţe foarte mari între evanghelişti, în felul cum au descris familia lui Iisus. Dacă la Ioan apare o singură dată mama lui şi căreia îi vorbeşte ca unei străine iar ,,fraţii” sînt prezenţi la eveniment dar tac, la Matei şi Marcu familia este completată şi cu ceva surori iar Luca îi găsește o familie monogamă cu precizarea originii tatălui şi stabilirea unei genealogii pînă la Avram şi chiar mai sus în ceruri! Ce să mai spun despre asemenea mîrșăvii, maeştri desăvîrşiţi ai minciunii!

     Evangheliile lui Marcu şi Matei au fost scrise după distrugerea Ierusalimului în anul 70 iar evanghelia lui Luca este scrisă ultima pe la anul 100 sau ceva mai devreme. La Matei, Luca şi Ioan, Iisus apare în istorie ca un bărbat la treizeci de ani dar Luca introduce în mitologia creştină naşterea în iesle şi descrie fidel imaginea de pe tăbliţa 3 imprimată de Zamolxe în insula Samos pe la 550 î.e.n. Există o mică diferenţă, pe tăbliţă sînt doi măgăruşi aşa cum apare la Matei cînd povesteşte intrarea Mîntuitorului în Ierusalim: 21,2  ,,şi le-a zis: Duceţi-vă în satul dinaintea voastră, în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”, iar Luca spune că a intrat în Ierusalim călare pe un asin.

     Este mai mult decît ciudat că lipsesc date despre existenţa şi moartea năprasnică a lui Ili/Iisus din surse istorice iudaice, greceşti şi romane totul bazîndu-se numai pe scrierile religioase ale ivriţilor. Dar odată cu descoperirea manuscriselor de la Qumran, avem şi altfel de informaţii care au fost ocolite cu mare grijă de către Biserică şi istorici pentru că scoteau în evidenţă o mare mişelie. Esenii şi-au încheiat istoria prin anii 68-70 sub măcelul roman cum le place să mintă istoricii, ebraiştii şi apologeţii iudeo-creştinismului chiar dacă informaţiile epigrafice spun că au vieţuit în această regiune pînă în secolul Vl al erei noastre. Amintesc aici, pentru a-i bate pe mincinoşi la tălpi, manuscrisele intitulate Documentul Damanscian şi Comentariul la Habakuk care scriu despre un ,,Învăţător al Dreptăţii” ce a murit ca un martir ucis de mîna unui ,,preot nemernic” numit şi ,,Omul minciunii”.

     Rabinii din Ierusalim aveau puternice sentimente de ură faţă de aceştia pentru că sub nasul lor practicau un cult ce nu-l puteau accepta. Esenii considerau că martirizatul lor conducător a fost Mesia care va învia şi va reveni pe pământ. Ori aceştia sînt geţii şi galii cei roşcaţi la care s-au refugiat românii după ce l-au luat pe crucificatul Ili de la iudei. Tăbliţa 58 aminteşte această grozăvie şi spune despre gali că s-au îngrămădit în mare număr şi l-au jelit fierbinte. Autenticitatea informaţiei nu poate fi pusă la îndoială pentru că de ea nu s-a ştiut decît după citirea manuscriselor iar aceste texte au fost scrise de la mijlocul secolului ll î.e.n. pînă în anul 68 cînd trupele romane au apărut în regiune iar centrul de la Qumran a fost părăsit de fanaticii mozaici farisei numiţi şi zeloţi.

     Dar cumplita moarte a lui Ili a mai fost menţionată şi într-o scrisoare descoperită în anul 1970 în arhivele din Liverpool, atribuită lui Pilat, prefectul roman al Iudeei în anii 26-36 care era adresată împăratului Tiberiu. Acesta încearcă să se dezvinovăţească de moartea lui Ili/Iisus spunînd că nu a avut suficiente trupe pe care să le opună puhoiului de fanatici iudei care cerea moartea acestuia. Scrisoarea a fost cercetată de Vatican, hotărînd că este un apocrif din secolele lV – V fără a exclude că unele fapte din înscris ar fi reale.

     Ca să înțelegem ce adevăruri încearcă să ascundă întunecații din șărpăria Vaticanului dau un tras din răvășel să le stea în nas acestor secături, dar nu numai lor. Fragmentul prezentat mai jos dovedește atît pentru orbi cît și pentru surzi că personajul pe care ei l-au plăsmuit numindu-l Iisus, este în adevărul istoric și nu cel ,,revelat” în făcăturile lor, un bărbat care nu aparține rasei semite: ,,Trecînd într-o zi pe lîngă lacul ce se cheamă Siloam(în apropiere de Ierusalim) am văzut acolo mare mulțime de oameni, din nou în mijlocul ei era un tînăr. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puțin mă așteptam să văd, atît de mare era deosebirea dintre el și ascultătorii lui. El părea a fi cam de 30 de ani. N-am văzut în viața mea o privire atît de senină și de dulce, un contrast izbitor între el și ascultătorii lui, cu bărbile lor negre și fețele încruntate.” Ori tăbliţele 55 şi 58 confirmă întocmai aceste fapte atît de veridice și violente dovedind că scrisoarea este o copie cu informații autentice, pe care însă biserica creștină refuză să le recunoască, fiindcă ar răsturna toată făcătura iudeo-satanistă.

     Dar și manuscrisele descoperite la Qumran, centrul esen sau al religiei geților în Palestina, ne dezvăluie această realitate ocultată cu mare viclenie și ferocitate de frățiile iudeo-creștine. În textul intitulat Cartea esenă a Învățătorului Iubirii avem informații asemănătoare cu cele din scrisoarea pretorului Pilat privind întîlnirile lui Ili/Iosius cu iudeii pe malul unei ape însă în aceeași regiune: ,,Învățătorul mergea pe malul rîului, acolo unde se adunase mulțimea dornică de a-I asculta cuvintele… Și Învățătorul le-a zis: «S-a spus strămoșilor voștri să nu rîvnească la nimic din ceea ce aparține vecinului și acum eu vă spun vouă să nu doriți nimic din ceea ce nu este în puterea vostră, pentru că numai ceea ce este în voi vă aparține; iar ceea ce este în afara voastră aparține altuia»”. Deci Învățătorul nu aparținea neamului ivrit cum limpede se înțelege din felul de adresare al acestuia către iudei.

     Un alt manuscris descoperit tot la Qumran ce dovedește că Iisus/Ili nu a fost de neam ivrit, este Evanghelia esenă a păcii, unde păstrăm pentru trebușoara noastră următorul tras: ,,Toți aceia care erau în jurul lui Iosius ascultară aceste cuvinte cu uimire, căci ele erau pline de forță și îi învățau într-un fel cu totul nou decît o făcuseră rabinii și scribii.  Soarele asfințea și totuși ei nu s-au înapoiat la casele lor. Așezîndu-se în jurul învățătorului întrebară: «Doamne care sînt aceste legi ale vieții?» Atunci Iosius s-a așezat în mijlocul lor și le-a vorbit astfel: «Adevăr zic vouă, nimeni nu poate fi fericit dacă nu cunoaște Legea.» La aceasta cei din jurul Învățătorului îi spuseră: «Noi toți urmăm legile lui Moșe, legiuitorul nostru, așa cum sînt consemnate în scrierile noastre sfinte.» Atunci Iosius le-a zis: «Nu căutați Legea în scripturile voastre, căci Legea este viață, în timp ce scrierea este moartă… Voi nu puteți înțelege cuvintele vieții, pentru că trăiți în moarte. Patimile și urile vă întunecă vederea, iar urechile voastre sînt atinse de surzenie. Totuși vă spun că nu vă este de nici un folos să aveți ochii fixați pe scrierile a căror literă este moartă, dacă prin faptele voastre, voi huliți pe Acela care va dat Legea…. Eu sînt trimis de Tatăl pentru a face să strălucească în fața voastră lumina vieții… Li s-a spus strămoșilor voștri să-l respectați pe Tatăl vostru Ceresc și Maica voastră Pămîntească și să urmați poruncile Lor ca zilele voastre să fie nenumărate pe pămînt.»” Poate că Ili vrea să le amintească ivriților că strămoșii lor de demult în frunte cu Avraam, se închinau aceluiași Tată Ceresc ca și geții așa cum rezultă din Apocriful facerii, dar îmbolnăvindu-se rău de turbarea numită vedenie, au dat de Talpa Iadului cu care au ajuns la mare iub. Continui cu citatul din manuscrisul de mai sus: ,,Un altul spuse de asemenea: «Moșe care a fost cel mai mare în Israel, a lăsat părinților noștri a mînca carnea animalelor pure și a interzis numai carnea animalelor impure. Pentru ce ne interzici tu folosirea cărnii tuturor animalelor? Care este Legea care vine de la Dumnezeu? Este a lui Moșe sau este Legea Ta?» Atunci Iosius le răspunse: «Iahwe a dat strămoșilor voștri prin mijlocirea lui Moșe cele zece porunci… scribii și fariseii au făcut din ele de o sută de ori cîte zece porunci și au încărcat umeri voștri cu poveri zdrobitoare, poveri pe care ei înșiși n-au știut să le poarte… Iată pentru ce scribii și fariseii au atît de multe legi.»” Vedem limpede ca apa de izvor că vorbitorul și ascultătorii iudei aparțin a două popoare diferite, avînd religii diferite cu texte sacre care, se contrazic în întregul lor. Interzicerea consumului de carne era specific numai religiei geților, pe care unii răuleni, numiți eseni, o practicau sub nasul ivriților în toată Palestina și mult venin și ură le-au făcut întunecaților rabini. Și aceste fărîme de adevăr sînt o mică parte din istoria și cultura noastră identitară, falsificată și ocultată de organizații criminale care ne-au scris istoria după interesul lor.

     În manuscrisul esen intitulat Legea Sfîntă avem informații despre apariția pe pămînt a acestei Legi a Tatălui Ceresc, loc binecuvîntat de Ziditor cu numele de Țara Sfîntă: ,,Tu, O, Lege Sfîntă/ Arborele Vieții/ Care te înalți în mijlocul/ Mării Veșnice./ Care ești numit/ Pomul Vindecărilor sufletești/ Pomul uimitoarelor vindecări/ Al tuturor Vindecărilor/ Și pe care se sprijină semințele/ Tuturor chemărilor noastre… Fiii Luminii/ Care lucrează în Grădina Frăției/ Se adăpostesc în Legea Sfîntă/ Binecuvîntați sînt aceia care sălășluiesc în Ea!” Numai la neamul get sau Neamul Scoborîtor din Zei cum îl numea poetul latin Ovidiu, apar aceste concepte teologice Pomul Vieții sau al Cunoașterii, Marea Veșnică, Frăția Celui Ales, Fiii Luminii, Legea Sfîntă – atît în cult, cît mai ales în mitologia noastră populară, adică stratul din mentalul colectiv care a păstrat mult din vechea religie strămoșească, dar nu se găsesc deloc în scrierile pretins revelate mozaicilor.

     Manuscrisul Comuniunea cu îngerul apei ne spune că: ,,Legea Sfîntă a Tatălui Ceresc este ca un rîu care șerpuiește prin pădure: toate creaturile se adapă din acesta. El nu este numai pentru unii ci pentru toți.” Și din aceste locuri pline de păduri, pajiști, rîuri sfinte, Legea a fost dusă în Palestina cum se scrie limpede în manuscrisul intitulat Evanghelia esenă a lui Ioan: ,,Din locuri îndepărtate deșertului veniră Frații pentru a purta mărturia luminii, ca toți oamenii prin ei să poată merge în lumina Legii Sfinte.” Un mic fragment de manuscris păstrat în arhiva Vaticanului spune că:  ,,Legea a fost plantată în/ Grădina Frăției/ pentru a lumina inima omului/ și a întinde înaintea lor/ toate căile adevăratei virtuți.” Asta este Legea lui Dumnezeu, Legea Adevărului și Dreptății dar numită și în alte forme în scrierile din Noul Legămînt și care nu are nimic comun cu mozaismul sau cu iudeo-creștinismul.

     Mai este un document care aruncă în aer toată plăsmuirea celor ce au scris în numele religiei crucii în primele secole. Se numește Scrisoarea lui Lentulus iar autorul care era proconsulul Tigrului și Sidonului în acele vremuri a trimis-o împăratului Tiberiu și Senatului roman. Manuscrisul a apărut menționat pentru prima dată în anul 1421 la Roma de un italian ce l-ar fi tradus după unul grecesc ceva mai vechi care a fost adus de la Constantinopol. ,,…poporul îl numește «Profet al Adevărului», iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul și toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers! Omul acesta are o înfățișare simplă, e de statură mijlocie, are o faţă minunată, nobilă. Uitîndu-te la el, poţi să-l îndrăgești şi să te temi de el totodată. Părul, de culoarea nucii coapte, îi atîrnă drept pînă la urechi, iar mai jos e răsucit în inele de culoare ceva mai deschisă şi strălucitoare, pe umeri îi este ciufulit, iar la mijlocul capului despărțit – cum se obișnuiește la nazariteni; fruntea îi este senină şi netedă, faţa fără riduri şi pete arată liniște și forță. Nu poți găsi nici un cusur formei nasului şi gurii, barba este deasă, de culoarea părului, nu prea lungă, în mijloc despărţită. Privirea dreaptă și pătrunzătoare, iar ochii albaştri-verzi, senini şi vioi. Cînd tună e înspăimîntător – cînd dojenește e prietenos şi delicat, vioi în gravitatea lui. Cîteodată a plîns, dar niciodată nu a rîs. Ținuta corpului mîndră şi dreaptă, mîinile şi brațele pline de farmec, în discuție serios, modest și sobru, așa că poate fi pe drept cuvînt denumit după prooroci: cel mai frumos dintre fiii oamenilor… Cât despre învățătură, el atrage atenția întregului Ierusalim. Cunoaște pe dinafară toate științele, fără a fi studiat vreuna. Călătorește desculț, sau încălțat în sandale romane și cu capul descoperit. Se vorbește pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părțile acestea. Mulți iudei îl consideră chiar ca trimisul lui Dumnezeu; alții îl denunță că lucrează contra legilor imperiale romane. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmași. Omul acesta nu a cauzat nicio nemulțumire niciunui om, niciodată.”

     Textul a fost cunoscut pentru prima dată în secolul Xlll iar în prezent este considerat apocrif sau chiar fals. Asemănarea pînă la identificare cu portretul lui Ili de pe tăbliţa 55 este năucitoare! Ideea coincidenței este exclusă pentru oricine sau orice, iar informațiile manuscrisului trebuie luate ca autentice pentru adevărata noastră istorie veche și nu cea falsificată din manuale. În manuscrisul descoperit la Qumran și intitulat Evanghelia esenă a păcii Ili chiar așa le spune iudeilor: ,,eu sînt trimis de Tatăl” ceea ce dovedește autenticitatea informațiilor din scrisoarea romanului Lentulus. Dar și expresiile din text, ,,profet al Adevărului” și ,,Fiul lui Dumnezeu” arată că personajul din scrisoare era adeptul religiei geților și cunoștea foarte bine Calea/Legea Adevărului și Dreptății fiindcă numai în textele sacre ale geților și esenilor găsim aceste formule teologice, ele lipsind cu desăvîrșire din scriiturile mozaicilor pretins a fi revelate, adică șoptite de Întunecimea Sa Iahwe!

     Într-o traducere a Scrisorii lui Lentulus în limba engleză, am găsit următorul paragraf care lipsește din cele apărute în limba română: ,,în acest moment trăiește în Iudeea, un om de o virtute unică, al cărui nume este Isus Cristos, pe care barbarii îl cinstesc ca pe un profet, dar discipolii lui din dragoste îl adoră ca pe fiul nemuritorului Dumnezeu.” Dacă propoziția ,,pe care barbarii îl cinstesc ca pe un profet” există cu adevărat în textul latin și cel grec și eu asta cred, atunci cei care au făcut ,,șmecheria” eliminării citatului, știu mult mai multe despre adevărata origine a iudeo-creștinismului și îi țin pe tîmpiți tot în ceața revelațiilor iudeo-sataniste. Nici Vaticanul nu s-a sfiit să dosească ceva scrisorele descoperite la Qumran motivînd că nu dau bine la urdoarea mozaică poleită ca vedenie cerească! Paragraful eliminat, menționat mai sus, arată fără dubii că Ili/Iisus era ,,barbar”, adică străin din nordul Istrului, adevărul fiind tocmai cel dezvăluit și de tăblițele de plumb găsite la Sinaia, dar și de textele iudeo-creștinilor Justin Martirul și Meliton din Sardes scrise în partea a doua a secolului ll și folosite de Eusebiu din Cezareea în Istoria bisericească!

      Faptele povestite de scrisorile lui Lentulus și Pilat – persoane care au trăit evenimentele pe viu ca oficiali ai imperiului roman – sînt confirmate pe deplin de informațiile descoperite pe tăblițele de plumb ale geților și de scrierile esene Evanghelia Păcii și Cartea esenă a Învățătorului iubirii, dovedind autenticitatea evenimentelor istorice prezentate și, pe cale de consecință, marea făcătură a ivriților zeloți și a iudeo-sataniștilor numită ca religie creștină, însă corect iudeo-creștinism.

     Dar sare în ochi în cele două scrisori, descrierea personajului Iisus care nu aparține rasei semite, autorii scoțînd în evidență contrastul uluitor de fizionomie dintre vorbitor și ascultătorii iudei, iar prin aceasta se infirmă toate scrierile ,,revelate” înguste sau late, ale religiei iudeo-creştine și implicit originile ei. Este firesc ca documentele menționate mai sus să fie negate de către frăția întunecaților Militia Crsiti, autoarea acestei monstruozități și beneficiara făcăturii! Dacă pretinsul fals ar fi fost făcut de către un roman, el nu are logică fiindcă atunci nu exista iudeo-creștinism, iar dacă a fost făcut mai tîrziu chiar de către un iudeo-creștin atunci ipoteticul autor nu dă dovadă că era întreg la minte fiindcă un fals are o logică a lui și sprijină un interes. Însă conținutul scrisorilor tocmai distrug fundamentele dogmei iudeo-creștine, arătînd că Iisus cel din antichitate, și nu cel născocit de către ivriți, nu aparținea acestui neam, ci el era venit din altă parte acolo și a fost crucificat de către fanaticii farisei fiindcă le-a demascat făcăturile și golăniile cu care umblau să zăpăcească lumea.

sursa : http://www.ariminia.ro/ro/iisus-a-fost-get/

Am invatat

http://www.trilulilu.ro/muzica-populara/andra-sandel-aurora-mihai-iarta-frate-ca-sa-fii-ie

Am invatat

 

Eu din folclor, am strans invatatura,

Iubire am cules din luna,

Curajul l-am primit din soare,

Ca mama,am oferit imbratisare.

Ploaia m-a invatat sa curg prin viata,

Caldura,sa n-am inima de gheata,

Am invatat cum sa ofer iubirea,

La schimb primisem fericirea.

Am stiut ca de-o sa am credinta,

Voi avea parte doar de biruinta.

Atunci cand se mai ofilea o floare

Am invatat rabdarea si sa fiu trecatoare.

De la padure-am invatat sa-mi hranesc radacina

De la muguri stiu cum sa caut lumina,

De la copii ,cum sa ma joc si sa zambesc,

Sa rad si sincer sa traiesc,

Am invatat si de la furnicuta,

Sa fiu marunta dar si harnicuta

Si de la vant am invatat tacerea

Iar cerul mi-aratase vrerea.

Din toate acestea eu am invatat

Sa tac,sa stiu si sa iubesc neincetat,

Ca viata este o minune si mai am multe de-nvatat….

 

De Carla Kia