MOTIVUL „MONSTRULUI ÎNGHIŢITOR” ÎN TEXTUL POPULAR ROMÂNESC. ŞARPELE

13

Lucrarea se poate citi la link-ul de mai jos :

http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari3/romana/Texte_lit.rom3_doctorat/37_Ionela_Iacob.pdf

Urieșii și teoria conspirației

cik3_zpsf31f299c

Mereu am spus că ignoranța naște monștrii ,dar iată un articol care face lumină despre originea urieșilor ,neînțelegerea istoriei a născut teoria conspiraționistă,prin urmare ,dacă sunteți atenți la text ,mai dărâmăm un fals   ..

Nu putem reconstrui Grădina Eden-ului fără a reconstitui și învia toate florile și poamele dintr-ânsa !

Pentru o mai bună înțelegere ,citiți și aici http://www.realitatea.net/legenda-uriasilor-din-romania-dezvaluiri-incredibile-ale-unui-barbat-care-a-participat-la-sapaturi_1339941.html

Uriasii au existat. Acest lucru este confirmat atat de Sfanta Scriptura, cat si de arheologi, care au descoperit unele oase umane uriase. Uriasii nu erau nici extraterestri, nici o combinatie intre ingerii cazuti si oameni, precum se afirma uneori. De asemenea, gresesc si aceia care spun ca uriasii nu ar fi existat deloc, ci ca ei sunt doar mituri si legende antice.
Uriasii nu erau acei oameni mai inalti decat ceilalti, ci un neam aparte, a carui origine ramane inca tainica. Astfel, in tratarea acestui subiect se cade sa venim cu multa smerenie, iar nu cu o iscodire vicleana a tainelor lui Dumnezeu, lipsita de folos si primejdioasa.

uriasi-Muntenia
Uriasii din vechime, in Sfanta Scriptura
Uriasii sunt amintiti in prima carte a Sfintei Scripturi, unde gasim scris: “In vremea aceea s-au ivit pe pamant uriasi, mai cu seama de cand fiii lui Dumnezeu incepusera a intra la fiicele oamenilor si acestea incepusera a le naste fii: acestia sunt vestitii viteji din vechime” (Facerea 6, 4). Cine erau “fiii lui Dumnezeu” si cine erau “fiicele oamenilor” vom vedea mai jos.
Uriasii erau vestiti datorita vitejiei lor si iscusiti la razboi, insa si necinstitori de Dumnezeu, precum citim: “Cat este de mare templul lui Dumnezeu si cat de intins locul stapanirii Lui. Mare este si n-are sfarsit, inalt si nemasurat! Acolo au fost uriasii cei vestiti, inalti la statura si iscusiti in razboi. Nu pe acestia i-a ales Dumnezeu, nici calea stiinţei nu le-a dat; pierit-au, pentru ca n-au avut intelepciune; pierit-au prin nebunia lor” (Baruh 3, 24-28).
Cartea lui Enoh, apocrifa care vorbeste despre uriasi
Enoh este al saptelea patriarh, de la Adam, fiind fiul lui Iared. “Zilele lui Enoh au fost trei sute saizeci si cinci de ani. Si a placut Enoh lui Dumnezeu si apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a mutat Dumnezeu” (Facere 4, 23-24). Enoh nu a cunoscut moartea trupeasca, urmand a veni iarasi pe pamant, impreuna cu Sfantul Prooroc Ilie, mai inainte de sfarsitul lumii.
“Cartea lui Enoh”, scriere apocrifa nerecunoscuta de Biserica, scrisa in limba ebraica-aramaica, undeva in secolul III i.Hr, este una dintre scrierile ce stau in legatura cu dreptul Enoh, fiind insa lipsita de autoritatea canonica a scrierilor biblice. Cartea, impartita in 105 capitole, contine relatarea pe care ar fi facut-o Enoh despre calatoriile sale, precum si sfaturile pe care acesta le da fiului sau, Matusalem. Cartea aminteste si despre aparitia uriasilor pe pamant.

uriasi
“Venise o vreme cand copiii oamenilor se inmultisera si in acele zile li se nascusera fiice frumoase si pline de gratie. Si ingerii, copiii cerului, le-au vazut si au poftit dupa ele, si si-au spus intre ei: “Veniti sa ne alegem femei dintre oameni si sa avem copii cu ele.” Si Semiazaz, care era capetenia lor, le-a spus: “Eu ma tem ca voi nu veti consimti sa infaptuiti aceasta, si numai eu voi suferi pedeapsa unui mare pacat.” Si ei toti i-au raspuns astfel: “Sa facem cu totii un juramant si sa ne legam cu totii cu blestem, ca nu vom parasi acest gand si ca vom faptui lucrul acesta.” Apoi au jurat cu totii si s-au legat cu blestem de acesta. “Si erau cu totii doua sute care au coborat in zilele lui Iared, pe varful muntelui Hermon, si ei l-au numit muntele “Hermon”, caci au jurat si s-au legat cu blestem pe acesta. Si toti si-au luat neveste, fiecare si-a ales cate una, si au inceput sa se impreuneze cu ele si sa traiasca cu ele, si acestia le-au invatat farmece si descantece, si culegerea radacinilor, le-au facut cunoscute plantele. Si ele au ramas grele, si au nascut uriasi a caror statura ajungea la trei sute de coti, care au inceput sa infulece toata agoniseala oamenilor. Si cand oamenii nu au mai putut sa-i sature, uriasii s-au intors impotriva lor ca sa-i manance. Si apoi au inceput sa porneasca dupa pasari, dupa dobitoace, dupa taratoare, dupa pesti, si sa-si sfasie carnea unul altuia, si sa bea sangele. Si atunci, pamantul i-a invinuit pe nelegiuiti.”
“Fiii lui Dumnezeu” si “fiii oamenilor”
Pornind de cartea apocrifa pusa pe seama dreptului Enoh si de la cuvintele “fiii lui Dumnezeu”, multi au inceput sa rataceasca in mintea lor, cugetand ca este vorba despre ingerii din cer, care, in urma impreunarii trupesti cu oamenii, au cazut, devenind diavoli.
Sfantul Ioan Gura de Aur previne aceasta ratacire, spunand clar ca “fiii lui Dumnezeu” nu sunt ingeri, ci oameni: “Unii spun ca nu-i vorba de oameni, ci de ingeri; pe acestia i-ar fi numit Scriptura “fii ai lui Dumnezeu”. Mai intai, sa-mi arate ei in care loc din Scriptura ingerii au fost numiti “fii ai lui Dumnezeu”? Dar nu vor putea sa-mi arate. Oamenii, da, au fost numiti “fii ai lui Dumnezeu”, dar ingerii, nu. Nicaieri in Scriptura ingerul nu-i numit fiu, nici fiu al lui Dumnezeu.”
Acelora care spun ca acum au cazut o parte din ingerii cei buni, devenind diavoli, acelasi sfant parinte, le spune: “Unii spun ca “fiii lui Dumnezeu” au fost ingeri, care, pentru ca s-au pogorat spre a savarsi aceasta nelegiuita fapta, au pierdut vrednicia lor. Ei spun ca ingerii acum au cazut si ca aceasta e pricina caderii lor. Scriptura, insa, ne invata altfel, ca diavolul si ingerii lui si-au pierdut vrednicia lor inainte de crearea celui intai-zidit, pentru ca s-au gandit sa ajunga mai mari decat erau, precum se si spune: “Prin invidia diavolului a intrat moartea in lume” (Intelepciunea lui Solomon 2, 24). Daca n-ar fi cazut inainte de crearea omului, cum ar fi invidiat pe om, ca isi avea vrednicia lui? Ce motiv ar fi avut ingerul, care este netrupesc si incarcat de atata cinste, sa invidieze pe om, care este imbracat in trup?” N-ar fi, oare, curata nebunie sa spui ca ingerii s-au pogorat din cer ca sa se impreuneze cu femeile, ca firea aceea fara de trup s-a unit cu trupurile femeilor? Nu-i cu putinta ca firea aceea fara de trup sa aiba vreodata o astfel de pofta!”
“Fiii lui Dumnezeu” erau urmasii celor drepti, iar “fiii oamenilor” erau urmasii celor pacatosi, precum spune acelasi sfant parinte: “Este obiceiul Scripturii sa numeasca si pe oameni “fii ai lui Dumnezeu”. Acestia se coborau din Set si din fiul sau, Enos, de aceea urmasii acestuia au fost numiti de dumnezeiasca Scriptura “fii ai lui Dumnezeu”, pentru ca au mers pe urmele virtutii stramosilor lor, pe cand urmasii lui Cain si ai fiului acestuia au fost numiti de Scriptura “fii ai oamenilor”.
Despre uriasii care au rezultat in urma apropierii lor, Sfantul Ioan Gura de Aur spune doar atat: “Dupa parerea mea, dumnezeiasca Scriptura numeste aici uriasi pe oamenii puternici la trup. Din aceia, spune Scriptura, s-a inmultit neamul lor.”
Potopul si disparitia uriasilor
Cuvantul folosit pentru a ii desemna pe uriasi, in originalul ebraic, este “nefilim”. Acesta este un derivat al verbului “nafal”, care inseamna “a cadea”. Astfel, uriasii sunt “cei cazuti” sau “cei degenerati”. Potrivit marturiei Sfintei Scripturi, uriasii au fost mari, atat in dimensiunile trupesti, cat si in pacatele savarsite.
Datorita uriasilor si pacatelor fara de numar pe care ajunsesera sa le faca oamenii, Dumnezeu a hotarat sa piara toti, prin potop, afara de dreptul Noe si de neamul sau, precum citim: “Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, I-a parut rau si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant. Si a zis Domnul: “Pierde-voi de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci Imi pare rau ca le-am facut.” Noe insa a aflat har inaintea Domnului Dumnezeu” (Facere 6, 4-8).
Uriasii au murit in urma potopului, precum citim si in alta parte: “Ca Tu esti Cel Care ai facut toate si toate le stapanesti. Doamne, drept esti, Cel care judeci pe cei care cu semetie si cu trufie se poarta. Tu, pe cei care mai inainte au facut strambatate, intre care si uriasi erau, care intru vitejie si intru indrazneala nadajduiau, i-ai pierdut, aducand peste ei apa nemasurata” (III Macabei 2, 3-4).
Uriasii au existat insa si dupa potop
Uriasii au existat si dupa potop, probabil tot din aceeasi cauza, a inmultirii pacatelor si a decaderii oamenilor. Dupa potop insa, Dumnezeu a fagaduit omului ca nu va mai pierde niciodata pe oameni prin potop, zicand: “Nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului si nu va mai fi potop, ca sa pustiiasca pamantul” (Facere 9, 11). Pentru aceasta, uriasii au mai trait inca o vreme, fara a mai fi omorati de Dumnezeu.
Un neam de uriasi, amintit dupa potop, era cel al “refaimitilor”, precum citim: “Numai Og, regele Vasanului, mai ramasese din Refaimi. Iata patul lui, pat de fier, si astazi este in Rabat-Amon: lung de noua coti si lat de patru coti, coti barbatesti” (Deuteronom 3, 11). Un pat lung de aproape patru metri si jumatate, cu o latime de un metru si jumatate, nu putea fi decat al unui barbat urias.
In cartea “Facerea”, neamul “refaimitilor” este amintit intre popoarele care locuiau in Canaan. Alaturi de acest neam de uriasi, in Canaan mai existau si alte neamuri de uriasi, precum neamul lui Anac, despre care citim: “Pamantul (din Canaan) pe care l-am strabatut noi, ca sa-l vedem, este un pamant care mananca pe cei ce locuiesc in el si tot poporul pe care l-am vazut acolo sunt oameni foarte mari. Acolo am vazut noi si uriasi, pe fiii lui Enac, din neamul uriasilor; si noua ni se parea ca suntem fata de ei ca niste lacuste si tot asa le paream si noi lor” (Numerii, 13, 33-34).
Unul dintre uriasii cei mai vestiti a fost Goliat, pe care l-a infrant viitorul rege David. Despre acest urias, gasim scris: “Atunci a iesit din tabara filistenilor un luptator cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statura de sase coti si o palma; pe cap avea coif de arama si era imbracat cu platosa in solzi; greutatea platosei lui cantarea cinci mii de sicli de arama; in picioare avea cizme cu tureci de arama si la umar purta un scut de arama; coada sulitei lui era ca sulul de la razboaiele de tesut, iar fierul sulitei era de sase sute sicli de fier” (I Regi 17, 4-7). Goliat avea aproximativ trei metri inaltime si o greutatea corporala de cel putin 250 de kilograme. Platosa avea peste saptezeci de kilograme, iar sulita avea aproape opt kilograme. Pe acesta l-a omorat David, care slujea lui Dumnezeu.
Cand poporul lui Israel a ocupat Canaanul, popoarele din aceasta regiune au fost distruse, de la mic si pana la mare, caci Domnul le-a dat in mana lor, precum citim: “Asculta, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca sa intri si sa cuprinzi popoare mai mari si mai puternice decat tine si cetati mari, cu ziduri pana la cer, precum si pe poporul cel mare, mult la numar si inalt la statura, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit, spunandu-se: Cine se va impotrivi fiilor lui Enac?” (Deuteronom 9:1-2). Cu siguranta, majoritatea uriasilor au pierit in acest moment, doar o parte dintre ei scapand in tarile din jur; urmele lor constituie astazi un subiect mult cercetat de antropologi.
Urme ale acestor uriasi au fost descoperite, de-a lungul vremii, in multe colturi ale lumii. Astfel, in anul 1911, in urma unor sapaturi efectuate in situl arheologic din Lovelock Cave, Nevada, au fost descoperite o serie de oase foarte mari, printre care si o mandibula umana enorma. Mai tarziu, in anul 1950, in timpul construirii unei autostrazi, in sud-estul Turciei, pe valea raului Eufrat, au fost descoperite cateva morminte antice, cu oase umane foarte mari, printre care si un femur lung de un metru si douazeci de centimetri; intregul schelet ar fi avut patru metri si jumatate. In cadrul Muzeului National din Bagdad, Iraq, sunt expuse cateva topoare imense, lungi de aproape patru metri si grele de peste o suta de kilograme. Acestea, putand fi folosite doar ca niste topoare normale, aveau nevoie sa fie manuite de niste oameni uriasi.
Uriasii din zilele noastre. Cazuri de gigantism.
Uriasii au disparut cu mult timp in urma. Oamenii foarte mari de astazi nu sunt asemenea uriasilor de demult, care ajungeau la niste dimensiuni enorme prin insasi gena lor, iar nu in urma unor boli. Astazi, cei care cresc enorm, sunt cazuri nefericite, ei suferind de boli precum gigantismul sau acromegalia. In cazul acestora, glanda pituitara perturba secretia hormonilor de crestere, ducand la o dezvoltare fizica anormala.
Majoritatea celor care sufera de gigantism prezinta afectiuni neurologice, musculare si scheletice. Cel mai adesea, acestia nu ajung pana la varsta de 40 de ani. Robert Pershing Wadlow, nascut in ziua de 22 februarie 1918, in localitatea Alton, Illinois, si mort in ziua de 15 iulie 1940, la varsta de 22 de ani, a avut o inaltime de 2.72 metri si o greutate de aproximativ 200 de kilograme. Suferind de gigantism, el nu poate fi numit urias, chiar daca a fost numit de presa drept cel mai inalt om din lume.
Uriasii din vechime au ajuns astfel in urma pacatelor, fiind prin fire uriasi, iar pentru ca “n-au avut intelepciune, au pierit prin nebunia lor” (Baruh 3, 28). La randul lor, oamenii “uriasi” ai zilelor noastre au ajuns astfel in urma unui dezechilibru hormonal, iar nu prin firea lor, dovada stand numeroasele efecte secundare de slabanogire si neputinta ale acestora, care nu erau prezente in cazul uriasilor din vechime, care erau razboinici.
Teodor Danalache……http://www.crestinortodox.ro/editoriale/uriasii-137192.html

Alte articole aici http://timetv.ro/2013/02/18/schelete-de-uriasi-urias/

Legenda lui Iorgu Iorgovan-Retezat, Muntele dacilor- Ianus

SONY DSC

Citiți și despre Ianus – Ioan http://www.romania-actualitati.ro/ianuarie_luna_lui_ianus_inceputul_cel_bun-25355

Țara Zeilor, prima cultură a neamului omenesc

TZ_2

Pentru a ne cunoaște istoria străveche avem la îndemînă date și fapte demne de încredere și pline de învățăminte despre strămoșii noștri care s-au perindat pe toriștea carpatină timp de peste 40 de milenii, lăsînd în urma vremurilor pentru cei ce vor veni, legende, mituri și ziceri ce ar lumina și cel mai întunecat ungher al pămîntului, însă nu și scăfîrliile istoricilor și lingviștilor mioritici actuali. Din traista veleaturilor de demult voi scoate dovezi epigrafice venite de la grecii din vechime cît și de la latini, scăpate de urgiile timpului și ura nemărginită a celor ce s-au străduit cu o furie de neînchipuit să ne scoată pe vecie din istoria Europei și a lumii. Spațiul carpatin, luat într-un sens geografic foarte larg, ca matcă de cultură și civilizație, de unde au roit timp de milenii mai multe grupuri de populații către alte tărîmuri, era cunoscut din cea mai înnegurată antichitate ca Țara Zeilor sau ,,locul unde s-au născut zeii” fiind un ținut sfînt sau o Țară Sfîntă.
     Poetul grec Pindar (518-438 î.e.n.) în Ode Olimpiane și Pythiane îl amintește pe confratele Pherenicos din Heracleea, ce a trăit însă în vremuri mult mai vechi lăsîndu-ne scrise versurile: ,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Tot în aceste ode ale lui Pindar mai găsim legenda potrivit căreia, Troia a fost înălțată de hiperboreenii conduși de Eac împreună cu zeul Apolo, iar după ce au isprăvit munca s-au întors toți în baștina din nordul Istrului. Ori aceste mituri arată că în secolele VIII-V î.e.n. în lumea grecilor era convingerea de neclintit că la nord de Istru unde locuia neamul hiperboreenilor, era și ținutul unde s-au născut zeii și însăși neamul omenesc, iar unele divinități încă mai sălășluiau în aceste tărîmuri pline de mister; deci Țara Zeilor era Țara Sfîntă, așa cum găsim scris de mai multe ori pe tăblițele de plumb. Pînă și această ,,ciudățenie” dovedește că felul meu de a citi tăblițele este cel corect și bun, chiar dacă despre el, unele lepre spun că este ne-bun.  
     Un alt autor de același neam, Pseudo-Apollodor (secolul II-I î.e.n.) în lucrarea Biblioteca (II,II.5,11 şi 119,120), scrie că ,,muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Neagră. Nu există nici un motiv pentru a face altă legătură şi a căuta muntele Atlas în “Atlantida”, textul dezvăluindu-ne că pe Acropole deja se lucra drăcește (adică elinește) la falsificarea istoriei și mitologiei lumii de atunci, astfel ca grecii cei pretinşi pricepuți și isteți să apară moțul lumii în tot și în toate, iar ceilalți (și în special geții) pe nicăieri.
     Aceste mituri au dăinuit în cultura antichității ca un adevăr ce nu putea fi pus la îndoială, fiindcă este reluat de către Diodor din Sicilia (80-20 î.e.n.) în scrierea Biblioteca istorică, Cartea III, LX, unde găsim o legendă ce ne spune cum a fost împărțit pămîntul după zidirea lui între cei doi titani, Atlas și Cronos astfel: ,,După moartea lui Hyperion – se povesteşte – fiii lui Uranos şi-au împărţit între ei domnia. Cei mai vestiţi au fost Atlas şi Cronos, Atlas a primit domnia de lîngă Ocean (Marea Neagră), iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanţi. Atlas şi-a dat numele său şi celui mai înalt munte din ţara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mişcărilor cereşti, împărtăşind oamenilor şi teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pămîntul… Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult – pare-se – pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara lor… Atlas avu şapte fiice, cărora – după numele lui – li s-a dat un nume comun, Atlantide… Au fost aşezate pe cer şi au primit numele dePleiade.” Iscusitul grec ne spune că neamul de lîngă Ocean sau Marea Neagră cum este dovedit din descrierea geografică a ținutului, se numește ,,atlanți”, după întemeietorul țării și a neamului (titanul Atlas), însă atît el cît și ceilalți antici au folosit numele de hiperborean. În altă parte a lucrării ne precizează ce se înțelegea atunci prin marea de lîngă lacul Meotic (Marea de Azov) – numită ,,Ocean” – scriind că:,,regiunile udate de Tanais (Don) şi Istru, pe care antichitatea le numea hiperboreene”, lăsîndu-ne a ghici singuri unde este adevărul pe care a vrut sau nu a vrut să-l spună.
     Un alt grec ce i-a fost o perioadă de timp chiar contemporan lui Diodor, capadocianul Strabon (63 î.e.n. – 21 e.n.), ne-a lăsat mărturie în lucrarea Geografia la 1,4,3 ca să băgăm la cap, următoarele adevăruri din vremea lui: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Şi cu asta dăm la o parte abureala sau ceața lui Diodor, care nu prea știa să scrie cu precizie cîteodată, unde este ținutul hiperboreenilor (fiind și ținutul de naștere al zeilor).
     Latinul Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) este un alt martor al timpurilor trecute, pe care l-am chemat să ne lumineze în calea adevărului despre istoria ocultată a geților. Pentru trebuința noastră găsim în lucrareaNaturalis Historie IV, 26 că: ,,axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”. Iar cu acest adevăr atît de limpede spus de un latin, ar trebui să vă frec mestecătoarea de trădători pînă veți amuți pe vecie, cu satanistele voastre făcături cu care ne-ați falsificat istoria și cultura identitară. Asta știa antichitatea chiar şi în secolul I al erei noastre: că neamul legendar al hiperboreenilor era în fapt neamul get, care a avut de strămoși această spiță scoborîtoare direct din zei sau titani.  
   Poetul latin Marţial (40-103 e.n.), ne-a lăsat și el mărturie în această direcție, despre strămoșii noștri istorici și adevărați, nu cei boiți de fel de fel de pricepuți cu mințile rătăcite. Într-o epigramă pentru prietenul său Marcellinus,  care era soldat în armata romană, scrie: ,,Soldat Marcellin tu pleci ca să iei pe umerii tăi cerul hiperboreean şi astrele polului getic”. Citatul care se referă la campania militară a romanilor din anul 89 e.n. împotriva geților, este încă o dovadă de cum ne-au falsificat tîrîturile, tîmpiții și trădătorii de Neam și Țară, adevărata istorie a strămoșilor noștri, fiind al doilea autor ce a lăsat mărturie peste timp că hiperboreenii erau strămoșii geților sau poate o poreclă dată chiar acestora de către pricepuții greci, cam tot așa cum i-au numit și pelasgi. Acelaşi autor numeşte biruința armatelor romane conduse de către împăratului Domiţian asupra mato Gezino, ,,hiperboreus triumphus” şi mai departe: ,,De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpezile geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decît renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. El face aceleași precizări uluitoare pentru mințile noastre de azi, otrăvite de atîta lat(r)initate, că nu-și mai poate găsi și adevărul un cît de mic loc: hiperboreenii sînt strămoșii falnicilor geți, împotriva cărora  împăratul roman Domiţian purtase mai multe războaie, sau un alt nume ce era folosit în antichitatea clasică pentru neamul get. Dar asta nu înseamnă că și ei își spunea așa, fiindcă pe tăblițe și-au scris identitatea ca falnici geți sau rumuni.
     Alt izvor, venit din scrierea Stromate a alexandrinului Clement (150-215 e.n.), spune că marele înțelept al dacilor, Zamolsis este de neam hiperboreean. Şi iarăși mă înădușă năduful, că nu pot socoti cu parul sau măcar cu bățul, pe cei ce ne-au falsificat cu bună știință istoria veche, îndobitocindu-ne cu otrăvurile pregătite de către ticăloșii greci, diverşi papistași, istoricii germani și monstruoșii cazari.  
     Latinul Dio Cassius (155-229), în lucrarea Romaika (Istoria Romei), scrie despre bătăliile purtate de împăratul roman Domițian împotriva geților, că la Tapae, basoleo Diogio (care conducea armia geților) a fost înfrînt de generalul roman Tettius Iulianus – personaj născocit de el, fiindcă Suetoniu care a scris cu 100 de ani înainte despre aceleași fapte istorice, prezintă alte căpetenii. Pentru fapta lui, ce se vrea să rămînă în amintirea neamului, romanul își ia numele de Hiperboreanul (victor Hiperboreo namen ab orbe tulit – învingător, a luat de pe lume numele de hiperborean).
     Un alt scriitor al antichității tîrzii, Macrobiu (sec. IV-V e.n.), în lucrarea despre Scipio, zice căhiperboreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei. Ori istoria ne spune că aici era hotarul de sud – Mesia – al Dio Getia, adică Țara Sfîntă a vechilor hiperboreeni, sau pelasgi cum i-a scris el cu acest nume venit de la vechii greci.   
     Cam pentru aceeași perioadă de timp avem mărturia venită și de la poetul latin Claudius Claudianus (370-406 e.n.), care în poemul neterminat De raptu Proserpinae (Răpirea Proserpinei), a scris despre pasărea fenix plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă Ocean (Marea Neagră), adică în Carpații noștri, unde a fost prima împărăție a neamului omenesc condusă de titanul Atlas. Şi iarăși trebuie să-i pun sub aspru județ pe toți cei ce ne-au falsificat istoria cu știință, din prostie ori slugărnicie.   
     Din dovezile antice scrise prezentate mai înainte, este adeverit faptul istoric odată pentru totdeauna, că ținutul de la nordul Istrului a fost locuit în vechimea timpului pe o perioadă de peste 1000 de ani de un popor pe care grecii l-au numit hiperborean sau pelasg, însă unii antici fac precizarea explicită că geții erau urmașii acestora! 

  
                                                                    Zidirea Neamului Omenesc

     Fiindcă zeilor le era urît de pustietatea pămîntului, s-au hotărît să-l umple cu ființe vii de tot felul dar și cu plante felurite, iar de folosul acestora trebuia să se bucure Omul, ultima ființă izvodită după chipul și asemănarea lor.
     Primul martor pe care îl aduc în fața timpului și a dreptei judecăți a adevărului este poetul latin Publius Vergilius Maro (70 î.e.n.-19 e.n.), ce ne-a lăsat nouă moștenire în Eneida VI, 580, un mit uluitor despre străbunii noștri carpatini sau neamul get, scriind că este ,,cel mai vechi popor de pe pămînt (genus anticum terrae) și fiii pămîntului (terrae filli)”!!!      
     După cîteva zeci de ani, un alt latin, Marţial în Epigrame IX, 46 – închinate prietenului său Marcellius (care era în armatele romane ale împăratului Domiţian venite la Istru că cotropească Dio Getia în anul 86), îi amintește că va sprijini pe ai săi umeri de viteaz ,,cerul de nord al hiperboreenilor şi astrele polului getic care de abia se mişcă. Iată şi stîncile lui Prometeu. Iată şi muntele acela faimos în legende. În curînd tu vei vedea toate acestea din apropiere cu ochii tăi proprii. Cînd tu vei contempla aceste stînci în care răsună durerile imense ale bătrînului, vei zice: da, el a fost încă mai tare decît aceste pietre tari, şi la aceste cuvinte tu vei putea să mai adaugi că: acela care a fost în stare să sufere astfel de chinuri, a putut într-adevăr să făurească şi neamul omenesc.” Să zăbovim o clipă în trecerea timpului și să înțelegem ce a spus latinul: în secolul I al erei noastre toată antichitatea știa că la nord de Istru, în Țara Zeilor, aceștia au izvodit Neamul Omenesc, iar titanul Prometeu i-a învățat toate cele trebuincioase, astfel ca oamenii să-și ducă viața pe pămînt cu bune și cu rele. Mitologia greacă a scris despre eroul civilizator că a fost fiul titanului Iapet și al Clymenei, fiică a Oceanului. El fură focul ceresc și-l dăruiește oamenilor, ca aceștia să-și facă viața mai ușoară și mai plăcută. Pentru aceasta, dar și alte fapte de neascultare față de tiranul cerurilor Zeus, este pedepsit de către acesta să fie înlănțuit în muntele Atlas, iar un vultur să vină zilnic să se hrănească ciugulind din ficatul lui care se regenera.
      Apollodor din Atena, ce a trăit în secolele II-I î.e.n., a scris că muntele Atlas unde a fost înlănţuit Prometeu era situat în ţara hiperboreilor, el stabilind aceste adevăruri pe baza unor scrieri mai vechi! Cînd grecii s-au decis să falsifice mitologia neamului carpatin ca să se pună ei moțul lumii, l-au mutat și pe Prometeu în Caucazul de la Marea Caspică, hotărînd că la nord de Istru era numai sălbăticie și mare pustietate. În unele legende eroul civilizator al neamului omenesc apare ca frate al titanului Atlas, iar chinurile înlănțuirii i-au fost curmate de viteazul elen Hercules, ce ar fi săgetat vulturul hămesit, eliberîndu-l și pe amărîtul pelasg.   
    În piesa Prometeu înlănţuit, grecul Eschil (525-456 î.e.n.), mutînd povestea mai în sud printre pelasgii care le erau vecini, scrie despre eroul carpatin că și-a civilizat neamul său, ce era contemporan cu Cronos. Astfel îi laudă grecul pe pelasgi: că erau atoate-ştiutori, stăpîni ai focului, că Prometeu i-a învățat arhitectura, cărămizile, calendarul, calculul, astronomia, tainele scrierii, creşterea animalelor – toate acestea fiind temelia civilizației antice. Trebuie să reținem afirmația lui Eschil, că pelasgii cunoșteau taina scrisului chiar de la zidirea neamului omenesc, primind-o de la titanul Prometeu.  
     Scrierea esenă Arborii este încă o mărturie peste timp, care ne spune că nașterea neamului omenesc a apărut în jurul Carpaților din urieși sau titani, după îndrăcita pană a grecilor. ,,În zilele de demult, cînd creația era tînără,/ Pămîntul era plin de arbori uriași/ Ale căror ramuri ajungeau deasupra norilor/ Și în care sălășluiau Vechii noștri Părinți/ Care au umblat cu îngerii,/ Și au trăit în Legea Sfîntă.” Manuscrisul care nu a suportat încă nimicirea “revelațiilor” mozaice, spune explicit că strămoșii geților au fost în vremurile de început ale creației ființe cerești care trăiau împreună cu îngerii în ceruri, de unde s-au pogorît pe pămînt, făcîndu-l pe om după chipul lor. Şi tot unul din acest neam al urieșilor sau titanilor, Prometeu, i-a învățat cele arătate mai înainte. Ideea zidirii neamului omenesc de către ființele cerești o găsim și în manuscrisul esen Îngeri, care ne spune: ,,Să lăudăm sfinţii îngeri… Noi lăudăm îngerii care, în primul rînd, ascultă gîndul şi învăţătura Tatălui Ceresc, ai cărui îngeri au format sămînţa neamurilor. Care au atins sprînceana părintelui nostru Eno şi au călăuzit Copiii Luminii pe şapte plus şapte căi care duc la Pomul Vieţii…” Descoperim în scrierile esene că mitul este identic cu ceea ce ne-a transmis și latinul Vergilius cam în aceeași perioadă de timp, iar adevărul ne obligă să tragem concluzia că aceasta era concepția generală a antichității despre apariția neamului omenesc. Însă pricepuții greci au reușit să falsifice în mare parte mitologia popoarelor antice, aratînd prin asta ura cu care au lucrat ei împotriva celorlalți, pentru a-și preamări cioara vopsită în alb, asfel ca să o considere lumea drept porumbel.  
     Chiar în secolul V al erei noastre, cînd procesul de falsificare a istoriei și culturii geților era în ,,plin avînt creator”, mai erau unii ce scăpau ceva fărîme din adevăr, așa cum găsim la filozoful grec Proclus (412-485 e.n.), care în Comentarii la Timaios ne-a lăsat mărturie peste timp că Tatăl Ceresc a creat totul după Lege: ,,Urmînd sfatul Nopții, aduce cu el un însoțitor și poruncește Legii să îi stea alături precum spune și Orfeu”. Trimiterea este făcută direct la religia geților, fiindcă Orfeu a fost unul dintre marii înțelepți ai neamului mioritic, chiar dacă îndrăciții greci l-au dus în Tracia, pe care au luminat-o ei cu pederastia și fățărnicia elenă. În lucrarea Cratylos același autor repetă ideea din scrierea precedentă: ,,Orfeu transmite tradiția că Tatăl Ceresc a zidit întregul creației cerești și a făurit soarele și luna și toți zeii înstelați, și a creat elementele de sub lună.” Dacă ne vom mai lăsa aburiți de vedeniile sau basmele ivriților și toate minciunile istorice ale vechilor greci (dar și ale atîtor nemernici din perioada modernă), nu avem cum să scăpăm de acest proces îngrozitor de spălare a creierelor românilor de azi și de maculare totală a istoriei și culturii identitare strămoșești.  
     Acest adevăr lăsat să ajungă pînă la noi de izvoarele scrise pomenite mai înainte, l-am descoperit și cînd am citit tăblițele de plumb găsite la Sinaia. După luptele de început din vara anului 89 cu armatele romanilor conduse de Fuscus (sau Fusco cum este scris pe tăblița 68), mato Gezino este nespus de amărît pentru neputinţa lui şi a armosei pe care o conducea, considerîndu-se vinovat în fața sfîntului Zabelo pentru nenorocirea venită ,,Neamului Ales de Dumnezeu”(On Sent Rodie). Conceputul de Neam Ales de Ziditor îl găsim repetat pe tăbliţa 57, care ne-a lăsat o meditație profundă asupra răstignirii lui Ili: ,,Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie şi să aducă laude prin Miel, să se închine şi să ţină Calea Dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici şi a călătorit cu toiagul la urmaşii minunatei mame a geţilor şi tracilor”. Desigur că aceste informații nu vor fi discutate vreodată în cărțile de istorie ale românilor, fiindcă cei care ne-au pervertit trecutul ar trebui să-și taie limba și mîna dreaptă cu care ne-au falsificat și maculat istoria străbună, încît să fim pe vecie gunoaie și viermi de care să se rușineze întreaga lume.       
     Dar aducerea de laude prin Miel (practică ce era în religia străbună) o găsim și într-o povestioară neaoș mioritică – basmele ivriților fiind numai vedenii, adică adevăruri sacre după drăceasca lor făcătură – care ne spune că în vremurile de demult în ținuturile dinspre estul Carpaților, au plecat undeva în sud, foarte departe, un popor care se numea rohmani, rahmani sau blajini. Ei au fost primii oameni de pe pămînt și plecînd de la noi s-au stabilit undeva tare departe, dar și ei sînt creștini ca noi, iar cei mai de seamă sihaștri mioritici merg la ei pentru a se adînci în meditații și învățături de taină, de unde nu se prea mai întorc. Spun legendele noastre că acești creștini neștiuți încă de istorie ,,sînt tot creștini ca noi, dar au luat credința prin Fiul Oii”. Adică românii din secolul XIX știau că neamul lor strămoșesc a fost primul izvodit de Ziditor pe Pămînt, fiind iubitor de religia crucii (numită de furi iudeo-creștinism) şi au îndrăgit acest cult care i-a binecuvîntat prin Fiul Oii sau Miel, după cum găsim şi în Mitologia românească de Marcel Olinescu. Să precizez că Iisus a fost prezentat printr-un miel în iconografia iudeo-creștină pînă către sfîrșitul secolului VII.  
                                                   Cetatea lui Anu, Gog, Senta, Sîntu sau Dumnezeu

     Și tot aici la nord de Istru, aceeași antichitate spune că era cetatea Ziditorului Neamului Omenesc sau a lui Dumnezeu cum sună astăzi povestea.
     Poetul latin Ovidiu pe la anii 10 ai erei noastre amintește în Fastele că ,,Ianus învîrteşte polul nordic al cerului – Geticus polus – ” și pune în gura chinuitului zeu vorbele: ,,Eu unul singur am dreptul să învîrtesc polul cerului. Eu veghez la porţile cerului… însuşi Jupiter nu poate să intre şi să iasă fără voia mea”. Adică să ne înțelegem ce a vrut să spună Ovidiu: aici la gurile Istrului era cetatea Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, Ianus fiind cel ce învîrte universul, dar și paznic de nădejde la intrarea în ceruri unde se afla și Raiul. Și era îndîrjitul tare înciudat asupra tuturor, de se ținea țanțoș chiar în fața lui Jupiter ce îi era mare șef în cele sfinte. Pentru latinul pomenit dar și pentru întreaga lume a imperiului roman, aici în munţii Carpaţi unde era Muntele Sfînt al geților, se afla și cetatea Ziditorului (An/Anu/Gog/Senta) – părintele neamului omenesc -, tot aici fiind şi axul lumii sau polul getic, adevăr despre care astăzi nimeni nu mai îndrăznește a vorbi, fiindcă pe loc este acuzat de naționalism și antisemitism.
     Și pîrliții ivriți și-au trecut în făcătura lor acest mit al cetății zeilor în nordul cel mai îndepărtat, adică ținutul cel friguros și plin de mistere și groază. În scrierea Isaiia, plăsmuitorul se pune pe proorocit împotriva Babilonului stăpînit de caldeeni și spune că va fi nimicit de perși, iar ei iudeii vor fi eliberați din robie și vor cînta cîntece de slavă, prin care vor preamări pe Domnul Cel Prea Înalt, nu pe Iahweh, Elohim sau Adonai. Mai spune guristul vedenist despre regele babilonian că nu-l va primi nici ,,locuința morților”, chiar dacă el se fălea la 14,13:  ,,Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul domniei mai sus de stelele Domnului; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei, mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.» Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adîncurile mormîntului.” Mai face proorocul o precizare asupra locului unde este acest munte al adunării dumnezeilor la 2,2 ,,Se va întîmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor, și toate neamurile se vor îngrămădi la el.”
     Pentru a aduce un firicel de lumină în această întunecime ivrită și ca să aflăm ce neamuri sălășluiau ,,la capătul miază-noaptei” unde era cetatea lui Dumnezeu, Raiul din care creștea falnic Pomul Vieții sau Arborele Cosmic, și unde era chiar osia lumii, vin tot cu un priceput din tagma lor mincinoasă, proorocul Ezechiel. Acesta, neavînd nici urmă de ascultare la neamul său îndărătnic, îl afurisește cu o năvălire cumplită a celui mai mare popor în frunte cu Dumnezeul ,,Cel Prea Înalt” Gog din țara Magog, cum găsim la 38,14-16: ,,De aceea proorocesc fiului omului și spune lui Gog: «Așa vorbește Elohim: Da, în ziua cînd poporul meu Israel va trăi în liniște, vei porni din țara ta, și vei porni din fundul miază-noaptei…”  Adică și ei știau că țara Magog era Gitia, cum s-a știut la începuturile iudeo-creștinismului și tot aici era și cetatea adunării dumnezeilor, iar informația apare și în scrierile lor sub numele de Gitia, limpede ca apa de izvor!
     Legendele noastre spun că pămîntul se sprijină pe patru stîlpi şi o osie. Osia se reazemă pe un balaur care se încolăcește în jurul ei. Dar asta spun și scrierile latinilor, care le-au lăsat peste timp că la nordul Istrului este axa lumii sau osia pămîntului din muntele sfînt, iar Strabon arată că acesta este undeva aproape de gurile fluviului Istru! Ne mai spun aceste mituri că în centrul pămîntului este un munte pe care stă Dumnezeu, acolo este cetatea lui Dumnezeu şi Mărul roşu. Mărul roşu este osia pămîntului. El se găseşte acolo unde este buricul Pămîntului. Putem fi oricît de suciți sau îndrăciți, aceste ,,povești” însă ne fac lumină în întunecata noastră istorie și mitologie, că nu veți mai avea loc unde să o învîrți sau cotiți, cum ați făcut-o pînă acum.
     Altă legendă spune despre Anu, Gog, Senta sau Dumnezeu că este întruchipat ca un bătrîn sfătos (căci numai bătrînii sînt plini de înţelepciune), cu faţa albă frumoasă, acoperită de o barbă tot aşa de albă ca omătul şi de un păr bogat şi căzut în plete pe spate, ca la bătrînii şi cucernicii preoţi. Deşi bătrîn, e totuşi plin de vigoare şi conduce treburile lumii, ca şi la începuturile ei. O asemenea imagine ne-a lăsat și scrierea lui Marţial despre Prometeu, ce apare în unele legende ca ziditor al Neamului Omenesc pe care l-a făcut din lut, însă ea se vede și pe unele tăblițe de plumb, unde găsim numai capul bătrînului ce are lîngă el un miel, sau un bătrîn ce se sprijină într-un băț.
     În județul Buzău există în comuna Bozioru, un loc cu o semnificație aparte, unde legendele și trecutul fabulos se îmbină cu o istorie uitată, ce stă de mărturie prin acele locuri și așteaptă să fie descoperită. Respectiva parte a Carpaților de Curbură, localnicii o numesc Țara Luanei, iar numele se găsește în mai multe legende locale transmise din generație în generație prin viu grai. Ele evocă locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii, unde se găsesc incizate și desenate semne din alfabetul get și simboluri străvechi.
     Ne spun legendele că în vremurile de demult ținutul era stăpînit de un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, ce domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra. Bătrînul se numea Luana (lu: om, bărbat, puternic, a locui + Ana/Anu: Tatăl Ceresc). Iar în acest ținut miraculos erau multe izvoare tămăduitoare folosite de el pentru a vindeca pe cei răniți în apărarea ținutului, la fel și pentru învierea celor morți căzuți la datorie. Cei mișei care se încumetau să tragă foloase pe ascuns din întrebuințarea apelor minunate, se îmbolnăveau, fiindcă nu știau și descîntecele sau rugăciunile ce trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele.
     Și la emeșii bejeniți în ținutul dintre Tigru și Eufrat, legendele vorbesc despre ținutul Dilmun, unde cerul este unit cu pămîntul prin muntele Dilmun, ,,unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele sau nu sînt omorîte de oameni”. Dilmunul este Raiul sau grădina Ziditorului, unde își află sălaș sufletele celor virtuoși. Din muntele sfînt Dilmun (scris în akkadiană Tilmun) curge apă vie și tot aici s-a născut neamul zeilor și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii, și iarăși povestea ne aduce la rădăcinile ei carpatine, despre care însă românii nu au urechi de auzit. Am arătat că noi am avut pe Dunăre cetatea Dimum, menţionată Tilmun în secolul VII în Cosmografia de la Ravena, ca să nu mai fie vorba spusă în vînt!
     O ,,poveste” de-a noastră spune că în a noua zi de trudă a zidirii de început, Dumnezeu a făcut  Pămîntul, așezîndu-l să plutească pe marea de început, iar în mijloc este cetatea lui care ajunge pînă la cer. În fața acestor dovezi de netăgăduit, eu vă cer vouă “istoricilor” să vă plecați supuși la tălpile adevărului pentru a vă primi pedepsele cuvenite pentru toate nelegiuirile făcute împotriva neamului get și a urmașilor acestuia, rumunii de azi!
     Pentru a duce munca la capăt, le mai pun în nas acestor nemernici un adevăr ce stă sub ochii noștri zi de zi, dar nu-i avem deschiși a-l vedea, fiindcă am fost învățați să fim proști, slugarnici, tîmpiți și alte asemenea drăgălășenii cu care ei ne-au otrăvit mințile de peste 150 de ani, pentru a ne falsifica și fura istoria și cultura identitară. Carpații Orientali îi mai numim Răsăriteni, iar celor Meridionali, le mai spunem Sudici sau de Miazăzi și împreună cu Munții Apuseni formează împreună o cetate naturală cu două porți de intrare: Porțile Meseșului pe Someș și Porțile Mureșului. Însă denumirea munților – răsăriteni, miazăzi și apuseni – se putea face în vechime numai de cei ce locuiau în Ardeal, care se raportau în acest fel la cele trei lanțuri muntoase, fiindcă cei din afara arcului carpatic le-au dat alte nume pentru fiecare munte în parte. Deci cetatea sau muntele lui Dumnezeu sînt amintite mereu de către românii de astăzi fără a ști ce spun, pentru că falsificarea istoriei și limbii noastre nu ne lasă să mergem pe calea adevărului.    
                                                                                    Limba Zeilor

     Și în astă direcție am adunat cele trebuincioase tot de la vechii greci și romani, date și fapte demne de luat aminte și care puse în cîntarul adevărului ne vor ajuta să ne mîntuim de otrava iudeo-satanistă, de latinism, de indo-germanism sau indo-europenism și alte făcături drăcești cu care ne-au otrăvit pricepuții de la noi și de aiurea, mințile și sufletele. Mai mulți greci au lăsat mărturie că numele zeilor și cele sfinte în ale înțelepciuni au venit la ei din ,,limba zeilor”, fără a preciza uitucii cine vorbea această limbă atît de dragă și lor cîteodată. Amintesc aici că primele învățături religioase, vechii greci le-au primit de la hiperboreeni prin cele trei fecioare – Opis, Hekaerge și Ahaia – care le-au dus niște table triunghiulare cu astfel de învățături, pentru oameni cuminți, nu pentru furi!
     Găsim unele indicii despre ,,limba zeilor” la filozoful Iamblichos (240-320 e.n.), ce ne lămurește în scrierea De Mysteriis vii, 4 astfel: ,,Căci zeii au fost cei care i-au învățat pe oamenii din națiunile sacre… întreaga lor limbă sfîntă. Cei care au învățat primele nume ale zeilor, le-au amestecat cu propriile lor limbi… și ni le-au transmis astfel.” Autorul recunoaște explicit că ei, grecii cei pricepuți în toate ale filozofiei, au primit înțelepciunea de la ,,națiunile sacre” prin ,,limba sfîntă”! Mai înainte am arătat că aici, în jurul Carpaților, a fost zidit Neamul Omenesc. Iar acest adevăr îl știa toată antichitatea, pînă după lovitura de stat dată de leprele iudeo-cre(ş)tine în imperiul roman în anul 380 – moment de la care a început marele proces de falsificare a istoriei și religiei geților (ce a fost și religie oficială a imperiului aproape 200 de ani). De pe aceste meleaguri au plecat în mai multe direcții migrații pe parcursul a cîtorva milenii, iar neamurile respective se considerau ,,sfinte”, ,,sacre” sau ,,scoborîtoare din zei”. Aceştia au fost cunoscuţi ca egipteni, filisteni, martu și emeși (sumerieni). La aceste popoare făcea trimitere filozoful grec în scrierea sa. Dar cum istoria a fost falsificată atît de amarnic de către greci și iudeo-creștini, din ,,națiunile sacre” s-a ales praful și pulberea, stăpînirea Neamurilor luînd-o ,,națiunile care trăiesc în sinagoga Satanei”, adică mozaicii și iudeo-creștinii Neamurilor! Așa cum la egipteni religia se slujea într-o limbă aparte folosindu-se și o scriere particulară, tot așa și pe tăblițele de plumb ale geților, apare pe lîngă scrierea obișnuită și una religioasă, adică a zeilor. 
     În lucrarea Getica scrisă de Iordanes, la paragraful XXV,133 avem mărturia peste timp a faptului că religia geţilor (numită de sataniştii iudeo-creştini arianism) era slujită numai în limba getă sau rumună, învăţățînd-o atît  goţii cei iubitori în ,,religia lui Zamolxe”, cît şi alte seminţii care au practicat acest cult al crucii. El scrie despre intrarea goților în imperiului roman pe timpul împăratului get Valens (pe la anul 375) și trecerea acestora la religia geților, ajutați de clerici imperiali astfel: ,,De astfel propovăduind evanghelia cu multă dăruire atît ostrogoţilor cît şi gepizilor, rude ale acestora, i-au învăţat pe aceştia nu numai limba acestui neam, dar şi dogmele acestei secte. Ei înşişi, precum s-a spus, trecînd peste Dunăre în Dacia Ripensis cu îngăduinţa împăratului, s-au aşezat în Moesia şi Tracia.” O altă mărturie că mitraismul sau arianismul, adică ,,religia lui Zamolxe” sau religia geților se slujea numai în limba getă sau rumună (considerată ca limbă a zeilor ce le-a adus neamurilor carpatine primele dogme în religia crucii în urmă cu multe mii de ani), o găsim la latinul Firmicus Maternus în lucrarea De errore profanarum religionum, scrisă pe la anii 346-350, unde spune supărat că limba de cult în mitraism nu era nici greaca (corect era koine, fiindcă ei nu mai vorbeau greaca lui Pericle, Socrate și Tucidide de peste 700 de ani), nici latina, ci limba lui originală, fără a ne lumina unde trebuie să-i căutăm originea respectivei limbi liturgice.
     Și acum am să vin cu cel mai puternic argument, ca să dovedesc că limba geților era considerată în antichitate ,,limba zeilor”, prin care s-a primit toată înțelepciunea. Limbă română veche are comun cu emegi în formă identică sau asemănătoare 3184 de cuvinte, iar 4405 cuvinte din româna veche sînt compuse din două sau mai multe cuvinte emegi. Știm despre eme-gi (sau sumeriană cum au botezat-o mincinoșii în partea a doua a secolului XIX) că a fost limbă liturgică, adică ,,limba zeilor” şi a fost folosită apoi și de către popoarele semite ce au cotropit Ki-en-gi / Sumer de mai multe ori de-a lungul istoriei, realitate pomenită și de cele două izvoare latine aminte mai înainte. Dar și în secolul XVIII în Țara Galilor se folosea limba getă sau rumună ca limbă liturgică, așa cum am găsit rugăciunea Tatăl Nostru folosită de către gali! Și prin aceste argumente existente la îndemîna oricui vrea să-și cunoască adevărata istorie străbună, este dovedit că limba rumună sau getă avea statut de ,,limba zeilor” în antichitate,iar religia geților a fost slujită numai în această limbă aproape 200 de ani în imperiul roman, unele rugăciuni fiind rostite în getă încă multe sute de ani.     
                                                                            Scrierea Zeilor

     Romanul Cato cel Bătrîn (234-149 î.e.n.) în lucrarea Origines, din care timpul ne-a lăsat mărturie numai cîteva rînduri, scrie despre neamul get că ,,aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cîntau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise și acompaniați la fluier; așa ceva s-a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”. În alte resturi de informații venite de la același autor, ni se spune despre geți că au primit semnele alfabetului de la urieși pe o stîncă mare, adevăr dovedit arheologic de stînca din peștera Gaura Chindiei, unde sînt scrise cu vopsea roșie cîteva zeci de semne din mileniile XV-XI î.e.n., din care cea mai mare parte se găsesc folosite și pe tăblițele de plumb ale geților descoperite la Sinaia. Dacă coroborăm aceste informații ale romanului Cato și punem alături legendele întemeierii Romei pe la anii 753 î.e.n., atunci trebuie să înțelegem că strămoșii noștri erau în timpurile străvechimii pricepuți în ale scrisului față de populațiile din peninsula italică, după adevărul scris chiar de ei. Mai înainte am arătat că poetul grec Eschil (ce a trăit în secolele VI-V î.e.n.) scrie în piesa Prometeu înlănţuit, cum titanul Prometeu, frate cu Atlas, a dat neamului pelasg (adică geților din nordul Istrului) taina scrisului, adevăr repetat și de Cato cel Bătrîn şi confirmat arheologic prin descoperirea din peștera Gaura Chindiei. Dar dovada este ținută “la secret”, fiindcă ar tulbura amarnic toate întunecimile sinagogii Satanei și alte cuibare la fel de cețoase, necurate și otrăvitoare pentru mintea și sufletul românului. Din aceste informații trebuie să reținem pentru veșnicie că strămoșii noștri scriau din negura timpului, de cînd zeii le-au dat aceste semne, cu care să-și facă răboj de înțelepciune și luare-aminte.
Simbolurile Tatălui Ceresc (triunghiul în diferite poziții și cercul cu punct în mijloc, simbolul crucii cu brațele egale înscrisă în cerc, precum și cea cu brațele libere), alfabetele de la Gaura Chindiei, precum și numeroasele artefacte descoperite în sute de locuri de pe teritoriul locuit în prezent de români, dovedesc continuitatea noastră ca neam pe aceste meleaguri și a cultului solar timp de peste 40 de milenii!

Constantin Olariu Arimin

 http://www.ariminia.ro/ro/

P.S. Am rugamintea ,pentru cei care preluati materialele scrise de D-nul Constantin Olariu ,sa ceara aprobarea domniei sale ,iar daca preluati fara aprobarea prealabila ,va faceti direct raspunzatori , e de bun simt sa atasati sursa de unde provin toate aceste informatii pentru a urma cursul lor in totalitate si in mod firesc,ele nefiind munca d-voastra ,prin urmare am rugamintea sa dati link obligatoriu catre Ariminia.ro ,sau chiar catre blogul meu sssefora.wordpress.com ,eu am aprobarea dumnealui si fac trimitere expresa la Autorul lor de drept ,va multumesc de intelegere  !

……………………………………………………………………………………………………………………………..

 

`10533833_682827671789280_7023221855749065671_n

`TATĂL NOSTRU“ in lb celtă, dialectul vb. in Tara Galilor / Wales din Regaul Unit ( Publicat de către istoricul englez Chamberlayn in anul 1715 / `Dacia Magazin` nr 5, iunie 2003 ).
.
.“ Poerinthele nostru, cela ce esti en cheri
. Svintzasca-se numele Teu
. Vie emperetzia Ta
. Facoesa voe Ta
. En tzer asa si pre poement
. Poene noastre datorii le noastre
. Cum si noi le loesoem datornicilor nostri
. Si nu dutze pre noi la ispitire
. Tze ne mentuieste pre noi de vi(c)leanii ! “
. ……… Amin ………
.
. Desi scris aproape in lb română*, acest text păstrează o multime de arhaisme gramaticale, TOATE găsite şi in textele `tablitelor` ! Interesant : NU se intrebuinteaza aproape deloc `comprimarea cuvintelor`- element specific lb dace / gete !.
.
.* La sfarsitul sec XIX, citind acet text, istoricul…ungur Samuil Kolescri, afirma : “Românii de la Dunăre si celţii din Wales vorbesc una si aceeasi limbă !“….
.
. VOM REVENI !!!!
.
.G. Sorge Timisoara….Limba si scrierea dacilor..

 

Elementul Apa – Simbolismul Șarpelui

Asa Dumnezeu a facut izvorul ,sa fie mai tare ca stânca ! În mitologie, apa este un element primordial, simbol al vieții, al regenerării și al purității. Lumea apelor, a mărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având tărâmuri și adâncimi necunoscute și mistice. Așa se explică mulțimea creaturilor fabuloase, considerate a trăi în ape: în mitologia greacă și cea romană: Nereidele Naiadele Scyla Caribda Triton Sirenă Hidra Gorgonele în mitologia nordică: Jormungand cele 9 valuri, fiicele lui Aegir și Ran în mitologia scoțiană: monstrul din Loch Ness Lumea apelor era protejată de aceste ființe și guvernată de zeii apelor. Oamenii trebuiau să aducă ofrande acestor zei înainte de a porni pe mare pentru a nu atrage asupra lor mânia apelor. În aproape toate mitologiile, lumea oamenilor se întindea până la marele ocean ce o înconjura. Dincolo de acest ocean urma capătul lumii.

Cititi si aici,are legatura cu subiectul de fata : http://quadratus.wordpress.com/tag/okenos-potamos/

În mitologia nordică, în adâncul oceanelor exista o lume a morților condusă de Ran, dar unde mergeau doar cei înecați.

  Zeii apelor:

Aegir – mitologie nordică

Ahto – mitologie finlandeză

Manannan – mitologie celtică

Neptun – mitologie romană

Poseidon – mitologie greacă

Sobek – mitologie egipteană

Varuna – mitologie vedică

Zeițele apelor:

Amphirita – mitologie greacă

Apa (Apaci) – mitologie vedică

Apo – mitologie persană

Ran – mitologie nordică

Vellamo – mitologie finlandeză

În mitologie, apa este văzută în foarte multe ipostaze:

 1. Apa, ca element al genezei; În concepția multor popoare, dar și în Biblie, se susține că omul a fost făurit din lut, adică din apă și pământ, elemente ce făuresc lumea însăși. Astfel omul devine o miniatură a lumii prin armonizarea apei cu pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este nașterea Afroditei, din mitologia greacă. Se spune că această zeiță s-a născut din spuma mării și sângele lui Uranus. Această geneză spectaculoasă pune în evidență caracterul pur, sublim al elementului apă, Afrodita, zeiță a iubirii, fiind un ideal al frumuseții. Chiar numele îi provine de la cuvântul grec “afros” însemnând “spuma mării”.

2. Apa, ca element al vitalității, al regenerării și al învierii. Această caracteristică este foarte bine evidențiată de basmele românești, în mitologia românească unde întâlnim termenul “apă vie”. “Apa vie” este apa pe care eroii de basm o beau pentru a-și recăpăta energia și forța, necesară în luptele epuizante contra dușmanilor. În “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, personajul Harap-Alb este înviat cu apă vie și apă moartă.

3. Apa, ca element al nemuririi, al tinereții veșnice și al invincibilității; un mit ilustrând această proprietate a apei este cel al scăldării eroului din mitologia greacă, Ahile în apele Stixului de către mama sa Thetis, ce dorea să-i confere nemurire. Există și în mitologia românească, precum și în alte mitologii “fântâni ale tinereții”, a căror apă oferă celui care o bea tinerețe veșnică.

4. Apa, ca element al distrugerii; În foarte multe mitologii se întâlnește mitul unui potop uriaș, care scufundă sub apele sale întreaga lume, mai puțin piscurile munților și în urma căruia reușesc să se salveze un număr mic de oameni și animale. Cel mai reprezentativ este Potopul lui Noe, în care Noe reușește să salveze câte o pereche din fiecare specie de animal. În toate mitologiile în care se întâlnește potopul, acesta este trimis de forța divină, ca pedeapsă pentru neascultarea muritorilor. Apa poate avea și rol apocaliptic. În mitologia nordică, în ziua de Ragnarok, șarpele Jormungand se va ridica din ocean, mișcările sale îngropând sub ape lumea oamenilor, Midgard.

5. Apa, ca element al metamorfozei; De această proprietate a apei este legat mitul lui Narcis, erou al mitologiei grecești. Acesta a rămas îndrăgostit de chipul său, privindu-l în unda unui lac și vrând să se apropie de el, a căzut în apă și s-a înecat. Trupul său s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.

6.Apa, ca element transcedental Luntrașul Charon, personaj aparținând mitologiei grecești, era singurul navigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere către tărâmul morților. Acest mit este cauzatorul unui obicei păstrat și în zilele noastre, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului. Acești bani aveau sa fie oferiți luntrașului în schimbul traversării râului.

Elementul apa = puterea  emotiilor,puritate,cunostinte oculte despre lume,iar zeii comunica cu oamenii  puri ,prin emotii  . Nu te poţi apropia de divin fără puritate…..De cele mai multe ori, dorinţa de puritate ce iluminează anumite chipuri, declanşează reacţii adverse şi multora le face o plăcere diabolică să maculeze acele fiinţa cu fapte şi vorbe ce pot răni….Ecaterina Chifu în Reflecţii Cei care au tot timpul gânduri bune, credinţă, speranţă, bunătate, puritate, sunt beneficiarii tuturor bogăţiilor naturii şi ceea ce este rău nu poate să-i atingă, să intre în ei…Omraam Mikhael Aivanhov Apele din ceruri nasc curcubeie; pe pământ, între firele de iarbă, boabele de rouă, iubitoare de pure simetrii, nasc şi ele curcubeie… Puritatea trage la puritate, dinspre Geneză..

Simbolismul Șarpelui 

Şarpele cu clopoţei trăieşte în America de Nord şi de Sud, din sudul Canadei până în Argentina. Îi place zona deşertului, de preerie, în păduri şi în munţi la mai sus de 4.000 de metri. Îşi schimbă pielea când se întoarce din hibernare şi cu fiecare rând de piele schimbat, mai apare un „clopoţel”. De fapt, prin mişcare rapidă a solzilor cornoşi din vârful cozii, are posibilitatea de a emite semnale acustice de avertizare defensiv-ofensive!

SIMBOLISTICĂ: “Şarpele este simbol arhetipal si totalizator, un adevărat model simbolic în concepţiile şi Uroboros One Dollarreprezentările arhaice despre univers. Este legat de cele patru stihii ale naturii: trăieşte în pământ sau apă. Veninul său are proprietăţile focului celest sau al celui htonian, iar în Caduceu Alchimieipostaza sa fantastică de şarpe înaripat (balaur, dragon) e legat de stihia pleroma2văzduhului. În mitologiile lumii, apare ca un simbol polimorf, purtând în sine forţele stihiale ale naturii şi este socotit animal primordial, întruchipare a materiei prime şi a haosului. În numeroase mituri şi legende cosmogonice, creaţia lumii începe cu uciderea şi ciopârţirea unui monstru ophidian de către un zeu sau erou civilizator.

Ca animal ce îşi primeneşte pielea, el este un simbol al renovării ciclice a naturii: tema uciderii „balaurului”, iernii, al secetei, al zăgăsuirii apelor, al morţii aparente a naturii etc., o dată cu venirea primăverii, o găsim în mitul zeului Ninutra şi al şarpelui asag – la sumerieni, în mitul despre Indra şi balaurul Vrtra – la vechii indieni, în cel al Sfântului Dollar-symbolGheorghe şi al balaurului – în creştinismul popular al Europei. Animal preponderent teluric, înrudit cu un întunericul adâncurilor pământului, şarpele se asociază cu lumea de dincolo, cu moartea si învierea, fiind considerat o încarnare a sufletelor morţilor, epifanie a strămoşilor mitici.” (SURSA)

…………………………………………………..
Toate vechile civilizaţii din America Centrală au venerat şarpele ca pe un simbol al spiritului pământului. Întrebarea firească este ce anume conferă de fapt imaginii şarpelui această putere? Conchistadorii spanioli, primii europeni care au ajuns în America, în secolul al XVI-lea, au descoperit în Mexic şi Peru civilizaţii complexe, ce se dezvoltaseră departe de restul lumii, atingând în arhitectură, artă, astronomie şi matematică niveluri superioare celor din Europa. Ca şi indienii nord-americani, mai puţin avansaţi tehnic, locuitorii Americii Centrale credeau în zeităţile pământului, ale cerului, dar mai ales în cele ale Soarelui şi ale ploii. La fel ca ei, puteau “citi” cerurile, făcând astfel observaţii astronomice, dar considerau încă forţele naturii ceva misterios şi uimitor. Dacă ar fi să alegem un simbol al tradiţiilor Americii Centrale, acesta ar fi cu siguranţă şarpele. Ornamente arhitecturale, obiecte de cult, legende – toate sunt centrate în jurul acestui simbol.

Trupurile şerpilor susţin pereţii templelor

Cel mai mare zeu-şarpe dintre toţi, Quetzalcoatl, Şarpele cu Pene, este specific Americii Centrale. Arta complexă şi arhitectura sofisticată, stăpânite atât de bine, le-au permis celor din America Centrală să creeze un simbolism mult mai stilizat decât formele simple ale nativilor din America de Nord. Intrarea în Templul Războinicilor din Chichen Itza din Peninsula Yucatan, Mexic, este flancată de doi şerpi cu clopoţei de dimensiuni impresionante. Trupurile ondulate ale şerpilor susţin pereţii templului lui Quetzalcoatl din Teotihuacan, Mexico City. Un şarpe cu fălcile larg deschise ne întâmpină şi la intrarea în templul din Chenes. În statul Campeche, iar faţadele sunt decorate din belşug cu măşti reprezentând şerpi celeşti. Acelaşi model se regăsea iniţial şi la templul piramidelor gemene din capitala aztecă Tenochtitlan. Şarpele era un element caracteristic culturilor din America Centrală încă din cele mai vechi timpuri. Un şarpe cu creastă era o zeitate a olmecilor, cea mai veche civilizaţie cunoscută pe teritoriul Americii. Acest motiv, care datează din anul 1.500 î.H., împreună cu un altul care prezintă capul unui om ieşind din gura unui şarpe, au continuat să existe la mai multe culturi, inclusiv la mayaşi si la zapoteci. La azteci, care s-au stabilit pe o mică insulă în lacul Texcoco din Valea Mexicului, în 1325, două din cele trei zeităţi ale pământului erau reprezentate în formă de şarpe. Una din aceste zeiţe era Chicomecoatl – “Şapte Şerpi” – spiritul pământului şi zeiţa fertilităţii. Cealaltă era Coatlicue, Mama Pământului. Statuia sa, care măsoară aproape doi metri şi jumătate, descoperită în piaţa catedralei din Mexico City în 1824, se numără printre cele mai terifiante statui descoperite vreodată. Capul este făcut din capetele a doi şerpi cu clopoţei aşezaţi faţă în faţă, o mulţime de şerpi reprezintă trupul, iar alţi şerpi sunt epoleţii de pe umeri.

Trăim pe spatele unui crocodil uriaş

Nicăieri în altă parte nu găsim şerpii atât de bine reprezentaţi ca la civilizaţia Maya. Mayaşii considerau pământul ca fiind spatele unui crocodil plutitor, iar cerul drept un şarpe cu două capete. Acest şarpe simboliza cel mai preţios lichid din arida peninsulă Yucatan, apa de ploaie. Simbolurile şerpilor, aşa cum apar ele în cărţile sacre pictate ale mayaşilor, includ un şarpe roşu străpuns de o săgeată, un şarpe folosit ca pictogramă pentru soare, şi un alt şarpe care indica planeta Venus. Din păcate, dovezile despre aceste cărţi sacre sunt foarte sărace, datorită faptului că multe dintre acestea au fost distruse în timpul cuceririi spaniolilor, dar şi pentru că sensul multora dintre hieroglifele mayaşe nu a fost descoperit. Dovezile principale sunt de ordin arheologic. Un bun cunoscător al civilizaţiei Maya, Jose Diaz Bolio, spune că şerpii cu clopoţei, care sunt specifici continentelor americane, abundă în motivele din peninsula Yucatan. Bolio spune că acelaşi motiv există în arhitectura de la Uxmal şi Palenque, acolo unde arcadele nu sunt altceva decât şerpi cu clopoţei stilizaţi. Piramida mayaşă, conform spuselor lui Bolio, este făcută după modelul clopoţeilor care “împodobesc” coada acestor şerpi. Cozile despicate ale şerpilor de la Chichen Itza reprezintă cele două solstiţii, iar clopoţelul din mijloc simbolizează echinocţiul. La Zama-Tulum, pe coasta de est a Yucatanului, şerpii cu clopoţei cu două capete reprezintă soarele coborând spre orizont, în timp ce şerpii împletiţi, care au capetele şi cozile în direcţii opuse, simbolizează scurgerea zilei şi trecerea soarelui de-a lungul cerului. Bolio a descoperit dovezi care-i susţin teoriile la Chichen Itza în 1942, concluzionând că „şerpii cu clopoţei sunt, fără nici un dubiu, cel mai complex simbol istoric din istoria religiilor din întreaga lume”.
Şarpele cu Pene

Acest simbolism se referă, de asemenea, şi la Şarpele cu Pene, care este cel mai venerat erou şi zeu al acestor popoare, Quetzalcoatl. Numele înseamnă un şarpe (coatl) împodobit cu frumoasele pene ale păsării quetzal, o creatură minunată, dar foarte rară, care mai poate fi găsită în sud estul Mexicului şi în Guatemala. Imaginea zeului-şarpe a fost folosită pentru primă dată în civilizaţia olmecă. În această tradiţie, Quetzalcoatl este prezentat cum se retrage la asfinţit în gura unui şarpe (o gravură în calcar ce se găseşte acum la Muzeul Naţional din Mexico City). Într-o frumoasă statuie de jad de la Muzeul Britanic, îl vedem cum apare dintre fălcile unui şarpe, asemenea soarelui la răsărit. Astfel, sacrificiul lui Quetzalcoatl constituie o reluare a schemei clasice a iniţierii, adică o moarte urmată de o înviere. Zeul-şarpe se preface în soare şi moare la apus, renăscând apoi la răsărit. Ca erou şi zeu, Quetzalcoatl acoperea la vechii mexicani întreaga gamă a naturii şi a vieţii umane. El era Ehecatl, stăpânul vânturilor, zeul primăverii, al noii vegetaţii, al ierburilor magice, al timpului şi al apelor. Dar şi mai important, el era Venus, steaua dimineţii, de care mexicanii se bucurau cel mai mult când o vedeau pe cer. Venus, planeta care anunţa întoarcerea soarelui pentru a elibera pământul din teroarea nopţii. Quetzalcoatl a fost identificat şi cu spiritul penitenţei, al vindecării, al învăţării şi al poeziei. El era cel care aducea pacea, era “respiraţia vieţii”, creatorul regatului divin şi cel care se opunea sacrificiului de sânge – cel mai înfiorător aspect al religiei din vechiul Mexic. În mod neobişnuit pentru o religie care avea nuanţe atât de puternice în ceea ce priveşte erosul si violenţa, Quetzalcoatl era celibatar, un ascet puritan care contrasta flagrant cu celelalte zeităţi barbare ale mexicanilor.

Legenda lui Quetzalcoatl

Aspectul de zeu şi rege al lui Quetzalcoatl a fost de mare importanţă pentru azteci, succesorii toltecilor şi cea mai puternică civilizaţie din Mexic. Se pare că el era situat de azteci pe aceeaşi treapta cu Huitzilopochtli, zeitatea lor dominanta, zeul soarelui şi al războiului. Astfel a apărut o dihotomie fatală în viaţa spirituală a aztecilor, căci Huitzilopochtli era un aspect al răului, al periculosului demiurg Tezcatlipoca, Stăpânul Sorţii, al cărui nume înseamnă “oglinda fumegândă”. Iar Tezcatlipoca şi Quetzalcoatl erau rivalii clasici ai cosmologiei mexicane. Legenda povesteşte cum Şarpele cu Pene a fost vrăjit cu o băutură pe care i-a oferit-o zeiţa vrăjitoare Tlazolteotl, care era în slujba lui Tezcatlipoca. Apoi, aceasta 1-a sedus pe zeul pierdut de băutură. Când acesta s-a trezit, a fost acoperit de o asemenea ruşine încât s-a autoexilat. Urcându-se pe o plută din piei de şarpe, Quetzalcoatl a plecat pe mare de pe ţărmul de lângă Tabasco, îndreptându-se spre est, spre soarele care răsărea din mare. Zeul a pierit ars de flăcările soarelui. Interesant este că s-a putut stabili data când au avut loc aceste evenimente. Teoamoxtli, o carte sacră pictată a aztecilor, care se găseşte acum la Viena, descrie plecarea lui Quetzalcoatl în timpul unei eclipse de soare în care Venus se vedea în apropiere. Această juxtapunere este atât de rară, încât cei de la Observatorul Regal din Greenwich au putut stabili cu exactitate data plecării zeului: 16 iulie 750 d.H.

Spiritul pământului era un dragon, aligator sau şarpe

Destul de straniu, periculosul Tezcatlipoca – şi nu binevoitorul Quetzalcoatl – a fost cel care, în mitologia aztecă, a creat lumea. Povestea cosmogenezei aztece spune că, înainte ca lumea să fie făcută, totul nu era decât o imensă apă primordială în care trăia spiritul pământului, rău şi imprevizibil. Tezcatlipoca a atras acest spirit la suprafaţă folosind ca momeală propriul sau picior. Spiritul a apucat piciorul zeului, dar Tezcatlipoca a reuşit sa apuce falca de jos a spiritului. Acesta nu s-a mai putut întoarce în adâncurile în care locuia, rămânând să plutească la suprafaţa apei. Spatele acestui spirit a devenit suprafaţa pământului. Atât aztecii, cât şi mayaşii, credeau că spiritul pământului este o creatură asemănătoare unui aligator. Indienii din America de Nord se pare că venerau şi ei şarpele şi au construit dâmburi în formă de şarpe (dintre care cel din Ohio este cel mai bun exemplu) pentru a indica unde anume spiritul pământului este mai puternic. În China, spiritul pământului este reprezentat de un dragon, iar împăraţii îşi construiau palatele de-a lungul cărărilor sale. Chiar şi în Anglia există brazde vechi – despre care oamenii cred ca urmează anumite canale ale puterii pământului – care fac legătura între vechi locuri sacre, adesea legate de simbolul dragonului. Fie el aligator, dragon sau şarpe, în ţări atât de îndepărtate una de cealaltă precum China, America, India sau Anglia, imaginea şarpelui este unul dintre cele mai vechi şi mai răspândite simboluri create de om şi se găseşte în aproape toate religiile şi mitologiile din lume.
Felix Crainicu

 

Dacii si Energia Libera-Rosia Montana-Orase Subterane

energ_7

http://blog.catalindancarnaru.ro/dacii-si-energia-libera-partea-intai/

http://blog.catalindancarnaru.ro/dacii-si-energia-libera-partea-a-doua/

http://www.efemeride.ro/orasul-subteran-al-zeilor-din-rosia-montana

http://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/category/tunele-si-orase-sub-pamant/

Multumiri Codul lui Zamolxis pentru imagini !

61353_433668843432828_883591326_n 1511597_433668780099501_2065585074_n 1549233_433669913432721_1370043584_n 1618467_433668620099517_112309946_n 1620501_433668533432859_600297746_n 1779349_433668386766207_387268229_n 1896859_433667653432947_1081309756_n 1898259_433671056765940_501885138_n 1912472_433671103432602_235493701_n

Pleiadele-Mitologie si adevar

the-pleiades-grafica-si-pictura-de-corina-chirila-pleiadele-1342641837_org Peleiadele/Pleiadele, fătucile titanului Atlas din poveștile lor, așa cum apar ele pe cer și pe discul de la Phaistos care avea rol ritualic, piesă descoperită în Creta, sub ruinele palatul regal ce s-a dărîmat în urma cutremurului datorat erupției vulcanice de la Santorini, la anul 1645 î.e.n. și pe discul descoperit la Nebra în estul Germaniei și care a fost făcut pe la anii 4000 î.e.n.

     Poetul latin Ovidiu pe la anii 9 al erei noastre, în răvășelul trimis conducătorului geților Cotiso, îl numește pe acesta cu tot neamul lui mioritic ,,neam scoborîtor din zei” dar poveste era cunoscută chiar prin secolul Vl î.e.n. și mai devreme, fiindcă poetul grec Pindar amintindu-l pe confratele său Pherenicos din Heracleea, a scris despre hiperboreenii din nordul Istrului că se ,,trăgeau din neamul titanilor celor vechi” adică primul neam zămislit pe pămînt dar venit din ceruri, nu din vreo vînjoșenie liberă și înfierbîntată sau luată ca ,,legămînt” prin cine știe ce scorneli drăcești.

     Pleiadele sînt surori cu Calypso, Hyas, Hyadele și cu Hesperidele, împreună cu cele șapte Hyade erau numite Atlantide, Dodonide sau Nysiade. Dar și numele constelației nu aparține limbii vechilor greci fiindcă toate referirile mitologice de început se fac la o cultură existentă atunci în nordul Istrului, din care, ei pricepuții hoți și pirați au luat ce le-a poftit inima și asta le-a adus un mare cîștig, deci hoția a fost considerată afacere cinstită.

     Pleiade sau peleiade cum le-a scris Herodot este un cuvînt aparținînd vechiului lexic vorbit de români prin mileniile ll-l î.e.n fiind compus din polei: îngeri, năluci din ceruri + ade: strămoș, tată, adică îngerii bătrîni/veghetorii sau arhangheli. Ele mai erau cunoscute sub numele de Perside, dar și acest cuvînt vine din vechea limbă rumună, fiind format din per: fiul lui – în emegi avem ber: a străluci, păstori + side/șede: în subordine, sub supraveghere; iar Maia era numită Persica, zicere formată din per: fiul/fiica lui sau strălucire, păstori + sica: întocmai după original, adevărat. Mai avem cuvîntul șică: foiță de alamă, fir strălucitor și șicui: a polei cu aur. Cuvintele în sine arată un raport de subordonare sau de legătură maternală între ființele din ceruri și pămîntenii păstori, sau neamul scoborîtor din zei.

     În mitologia noastră este vorbă de ținere aminte că Ceahlăul ar fi un munte sfînt și aici era unul din cei doi munți sfinți ai vechimilor fără de timp, iar povestea are un sîmbure de adevăr fiindcă într-o legendă a chinezilor se spune că împăratul Mu, a plecat spre soare-apune la împărăteasa lumii să ia vorbă de înțelepciune pentru neamul său. Și zic ei că a ajuns într-o țară din străfundurile apusului, acoperită de păduri și și brăzdată de ape repezi și mari, iar aici era un munte sfînt unde creștea Piersicul cu fructe de aur care odată mîncate aduc nemurirea. Adică un Măr Roșu de pe la noi cu merele lui de aur care gustate, aduc și ele nemurirea.

     Legat de această poveste a antlantidei Maia care se mai numea Persida sau Persica, amintesc și numele Perke care era vechea denumire a îinutului botezat de greci Tracia, pe care pricepuții indo-europeniști încearcă să o scoată din per(k) ce ar însemna în făcătura lor, munte, vîrf, movilă. El vine de la pir/bir: păstori, a străluci, a arde cu flacără, a se mișcă + ci/gi: nobil, civilizator, ales, fiindcă rîmînii din Albania spun pir la flacără, cuvînt onomatopeic ce imită arderea cu flacără puternică unde se aud ușoare pocnituri, adică pir, pir. Parce la romani era zeița nașterii și destinului iar în româna veche avem cuvîntele perce: bărbat sau tînăr care muncește la stînă fără atribuții speciale; bîrce: oi; berce: cu coadă scurtă sau scurtată, fără coadă; căciulă fără vîrf, căciulă teșită așa cum purtau toți geții, dumbravă, pădurice, oaie cu lînă creață și scurtă, crestături făcute pe ceva (poate năravul lor de a scrie pe stînci).

     Bercea este nume de familie la români ce amintește peste timp această realitate istorică, a vechiului nume al Traciei. Iubiții traciști vor plesni de ciudă văzînd că nebunia lor se sprijină pe o făcătură a grecilor, tot așa cum romanii, începînd cu secolul ll î.e.n. i-au numit pe geți cu numele de daci, țara lor era Dacia și de aici a ieșit nebunia dacistă.

     Tot legat de numele Persida și Persica, din terminația celor două cuvinte (sida și sica), vechii greci l-au făcut pe Sedek, părintele cabirilor, iar ivriții preluînd povestea l-au scornit pe Melkisedec, adică regele (meliki) Sedek al cabirilor!

     Amintirea acestor lumi pierdute și falsificate o putem descîlci ajutîndu-ne și de Iliada, care ne spune că viteazul lor Ahile se ruga cînd îl apuca dorul de stăpînul lui ceresc, la ”Zeus cel mare, Domnul Dodonei, pelasgilor, care trăiește departe, și apără de frig Dodona prinsă de iarnă.” Ori Zeus nu umbla prin frig sau zăpadă la fel ca toți supușii lui greci, fiindcă le-ar fi înghețat durligele dar și durligosul mădular cu care făceau prăpăd cînd ieșeau la vînătoare de femeiesc. Numai geții aveau divinitățile lor ce sălășluiau pe crestele munților acoperiți de zăpadă, unde frigul te zgîlțîia zdravăn dacă nu aveai pantaloni și cojoc pînă în pămînt iar capul să îl acoperi cu căciula turtită (berce sau perce). Pe preotesele acestui sanctuar, Herodot le-a numit peleiades (polei: înger, ființe de lumină venite din cer + ad/at: strămoș, tată) și spune că cea care a fondat altarul sub un stejar se numea Pelasgia. Ori cuvîntul ,,peleiades” arată hoția grecilor fiindcă apare mai tîrziu tot la ei dar sub forma Pleiades, adică modificat să nu mai știe nimeni pe unde au dat rău cu șoalda. Peleiades înseamnă tocmai îngerii străvechi sau strămoșii din ceruri, întocmai cum se considerau geții ca scoborîtori din aceste stele, numite de greci peleiades, dar cuvintele au fost preluate din limba vorbită de pelasgii cu care au conviețuit peste 1000 de ani, ziditoarea altarului fiind vrednica arimină Pelasgia, fie-i în veci numele pomenit!

     Acestui Zeus al grecilor de la Dodona, amintit începînd cu mijlocul secolului Vll î.e.n. i se mai spunea și Naios, dar cuvîntul neios în limba română însemnă acoperit cu multă zăpadă sau luna decembrie. Mai avem cuvîntul dudună: termen de politețe care se dădea în trecut femeilor și fetelor din oraș, cam tot așa cum erau respectate și preotesele care locuiau între zidurile lăcașelor de cult. Deci iarăși nu este vorba de divinitatea grecilor cum falsifică arheologii lor azi istoria. Dodona a fost un sanctuar foarte vechi din mileniul ll î.e.n. în nord-vestul Greciei de azi, închinat Zeiței Mamă Gaia, care era numită aici Dione (dio: sfînt + one: neam, a fi împreună) iar la geți avem Maica Pămîntească. Aici s-au descoperit inscripții în miceniană (vezi discul de la Phaistos unde apar și pleiadele) și iliră, sanctuarul fiind folosit de către populațiile de păstori din nord și după 650 î.e.n. cînd apar inscripțiile în greacă închinate lui Zeus Naios dar asta nu înseamnă că era un lăcaș de cult grec fiindcă numele divinității nu are nimic cu panteonul lor. Aici exista un crîng sfînt și un stejar sfînt, arbore specific numai religiei geților iar în prezent românilor, vechii greci avînd ca sfînte, bărbăția lui Hercules și a lui Zeus.

     Chiar și în anul anul 241 e.n. un preot pe nume Poplius Memmius Leon organiza festivalul Naia din Dodona. În limba română cuvîntul naie are sensul de corabie, barca solară; noia: minte, spirit, a se înnoi, a renaște, apă sfințită; noi: apă neîncepută pentru aghiasmă sau descîntece, deci nimic din ce iese după mitologia lor, din bărbăția lui Zeus sau Hercule. Ori la strămoșii noștri, Anul Nou era la 22 martie și atunci începea înnoirea naturii și a sufletelor neamului arimin. Pentru a mai arăta încă o dovadă de cum ne-a batjocorit această adunătură de lepre religia strămoșească, amintesc zicerea venită de la ei, cum că, turbatul Zeus înnebunit de frumusețea peleiadei Maia, a găbuit-o și înghesuit-o într-o peșteră din muntele Cyllene, lăsînd-o grea violatorul universal. Din această împreunare de nevoie, s-a născut Hermes la ei care era mesagerul zeilor, dar la geți era Sarmis însă țîșnit nu din aruncătorul de flăcări al lui Zeus, ci din scînteia fulgerului Tatălui Ceresc. Multe am avut de îndurat din partea acestui neam de tîrîturi, și încă vom mai suferi dacă nu vom îndrăzni să-i plesnim zdravăn peste bot  pentru atîtea nelegiuiri.

     Echidna, în mitologia grecilor era un monstru jumătate șarpe și jumătate om născută de către Phorcys și Ceto, un fel de monstru marin apărut odată cu apele de început. Ne spun legendele lor că Keto a născut într-o peșteră un alt monstru greu de stăpânit care nu avea nimic din înfățișarea omului dar nici a zeilor nemuritori. Această ființă fabuloasă a fost divina și aroganta Echidna, jumătate fiind o nimfă cu fața plăcută și ochi încîntători, iar cealaltă jumătate un şarpe uriaș, de care însă vînosul lor flăcău Hercule, nu s-a speriat deloc, ba chiar i-au sfîrîit rău călcîiele pentru frumusețe și din această încolăcire zic ei că s-au născut Scitus, Tracus și Agatîrsus ca părinți ziditori ai neamurilor respective. Fi-v-ar în veci blestemată hoția și minciuna, enam de stîrpituri și jeguri criminale.

     Avînd un chip ademenitor, ea îl folosea pentru a prinde oamenii naivi pe care îi mînca de vii în peștera unde își ducea viața. În alte legende Echidna este fiica titanilor Tartaros și Gaia, avînd un trup jumate om – partea de sus – și jumătatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două aripi, imagine ce seamănă cu zgripțuroii noștri. Împreună cu Thyphon au dat naștere altor monștri: Himera, vulturul ce i-a mîncat ficatul lui Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae, Scylla, etc. Se presupune că Echidna și odraslele ei sînt responsabile pentru toate nenorocirile și haosul ce a existat în lume, după făcătura pricepuților mitologi greci.

getia-2-5 getia-2-6 Echidna văzută și ca șarpe cu aripi, sau pasăre foarte fioroasă, cunoscute în mitologia noastră ca zgripțuroi, avea o rădăcină foarte veche pe plaiurile carpatine fiindcă ea apare și la emeși, cum arată poza de culoare maro, dar o iubesc și austriecii de azi care au pus-o pe fioroasa dihanie să le păzească de lotri în plină zi dar mai ales noaptea un lampadar. Vedeți întunecaților că și ei știu ce fac!

     Hesiod în Teogonia scrisă prin secolul Vlll î.e.n. ne spune că șerpoaica ce trăia în țara Arima era nimfă în jumătatea de sus, cu privirea strălucitoarea și obrajii frumoși, iar jumătatea cealaltă de la brîu în jos, un imens șarpe, mare și groaznic, cu pielea pătată, mâncând carnea vie din oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug într-un loc ascuns a pămîntului sfînt. Acolo ea are o peșteră adâncă făcută de zei ce seamănă cu un palat strălucitor, sub o stâncă golașă departe de zeii nemuritori și de larma muritorilor, de unde păzea întreg ținutul. Ea nu îmbătrînea și nu va muri vreodată avînd viață veșnică. Tot prin aceste locuri de legende unde își duce veacul nemuritoarea Echidna, era și grădina cu mere de aur pe care o păzește fiul ei Ladon, un balaur uriaș tărîm, pe care legende spun că îl stăpînea titanul Atlas.

getia-2-7sursa : http://www.ariminia.ro/ro/getia-sectiunea-2/

Despre karma si lumile infernale ….

temperaturile-iad-rai-640x373

Da, Există Infern… Da, Există Diavol… Da, Există Karmă…

A coborî în Lumile Infernale, Infradimensiunile Planetare sau Abisurile Tenebroase, citate în toate textele religioase ale antichităţii, a constituit întotdeauna o sarcină impunătoare, cu care eroii antici, Titanii, Zeii sau Semizeii şi-au câştigat dreptul de a abandona lumea terestră cu mizeriile sale, pentru a se înălţa în sferele infinitului şi eternului.

Deja marele iniţiat al Italiei florentine, Dante Alighieri, a evocat în a sa Divina Comedie, teribilele pedepse care le aşteptau pe sufletele pierdute, condamnate la dezintegrarea materialului lor Psihic, în Arcadele sau Cercurile Lumii Subterane sau Tartarului, după cum le numeau grecii susţinători ai Metafizicii.

O aventură similară a parcurs, cu secole în urmă, în Creta ezoterică, acel hierofant grec numit Tezeu, atunci când a coborât în labirintul blestemat, în interiorul căruia îl aştepta tăcut şi răutăcios scârbosul Minotaur, acela care multor îndrăzneţi le-a luat viaţa, devorându-i fără milă. Totuşi Tezeu, inteligent şi supus Zeilor tutelari, a coborât ajutat de Divina Ariadna, care i-a dat un fir de păr de-al său ca să-i servească drept ghid pentru a intra şi pentru a ieşi din acel coridor, fără riscul de a rămâne prins în acele enigmatice abisuri. În sfârşit, înarmat cu o spadă simbolică şi cu o îndrăzneală fără limite, nobilul erou îl decapitează pe Minotaur şi îi smulge bijuteria sacră, care timp de milenii a fost în mâinile acelui monstru.

Toate aceste povestiri, prietene cititor, poartă pecetea simbolismului ermetic, iar fără ajutorul Gnozei (Cunoaşterea Divină), ar fi imposibil să vrei să descifrezi conţinuturile înalte ale acestor călătorii pe tărâmurile tenebrelor. A descoperi, a verifica, a aspira la suprema cunoaştere care este cuprinsă în aceste povestiri, reprezintă nu numai un drept Legitim, ci chiar o datorie pe care fiecare fiinţă umană trebuie să o împlinească, dacă doreşte să ajungă la găsirea rădăcinilor existenţei sale şi la partea nevăzută pe care aceasta o cuprinde.

Hermes Trismegistus deja a spus: Înainte de a urca este necesar să cobori, iar V.M. Samael Aun Weor, ca interpret fidel al tradiţiei ocultiste a afirmat solemn: Înaintea oricărei exaltări există o înspăimântătoare umilire. Însuşi Isus Cristos, înainte de a urca până la Tatăl tuturor Luminilor (Keterul kabalistic al fiecăruia dintre noi), a coborât în Infernuri şi în a treia zi (alegoric) s-a înălţat la Ceruri, pentru a rămâne stabilit la dreapta Atotmilostivului.

Din tot ceea ce am expus înainte este uşor să deducem că orice adevărat aspirant la Lumina Supremă, trebuie să ducă la bun sfârşit sarcini similare, în interiorul propriilor Infernuri Atomice, pentru a smulge Tenebrelor acea Lumină care odinioară strălucea în inima omului şi care, după ce umanitatea a căzut în reproducerea animalică, a rămas captivă printre entităţile demonice, pe care într-o manieră gnostică le definim cu terminologia de Euri sau Agregate Psihologice Nedorite.

Da, preafericitule cititor, Lumina este fiica tenebrelor, a suferinţelor voluntare şi a sacrificiilor conştiente, realizate în Anatomia noastră Ocultă, Psihică sau Spirituală. Acesta este marele mister al Sophiei (Sufletul), afundată în Haos şi implorând Cerul eliberarea ei rapidă, în timp ce diferiţi duşmani ai Luminii luptă din greu pentru a o scufunda tot mai mult în abisul propriei sale pierzanii.

Acest tratat, ilustru cititor, descoperă una dintre operele magistrale ale literaturii ermetice: Divina Comedie. Acest lucru îl face prin intermediul folosirii unui instrument preascump, numit Experienţă Mistică Directă. Doar prin intermediul calităţilor celor mai elevate ale Conştiinţei Trezite este posibil să realizezi toate investigaţiile minuţioase care sunt descrise în această operă şi care dau mărturie, lăsând la o parte pe materialiştii dialecticii sau pe istorici, despre faptul că într-adevăr DA, EXISTĂ INFERN…, DA, EXISTĂ DIAVOL…, DA, EXISTĂ KARMA…

Pseudoezoterismul a negat de multe ori, ducând lipsă de metode riguroase de investigaţie, existenţa Diavolului din religii, a Locuinţelor Infernale şi a Pedepsei sau a Karmei la care sufletele sunt supuse. Totuşi, în acest tratat, toată această tematică este dezvoltată ştiinţific şi cu ajutorul unei logici transcendentale şi transcendente.

Legea acţiunii şi a Consecinţei întotdeauna s-a manifestat de-a lungul eternităţii, iar a vrea să o ignori este caracteristic miopilor care încearcă să atingă soarele cu degetul. Bine, acum nu ajunge doar să ştim că suntem vizaţi de o Justiţie Cosmică; important este să ajungem să cunoaştem formule practice pentru a scăpa de persecuţia Arhonţilor Destinului, iar acest lucru, apreciat cititor, este unul dintre parametrii care ghidează lectura acestor pagini sacre.

Anumiţi atei sau duşmani ai eternului au spus odată: Infernul nu există, el este chiar aici în această lume şi atâta tot. Noi răspundem odată cu domnul Immanuel Kant (marele filozof din Konigsberg): Exteriorul este reflectarea interiorului, iar ca să vorbim drept, lumea de astăzi s-a transformat într-un Infern viu; cu toate acestea, cauzele acestei anomalii mondiale trebuie să le căutăm chiar în interiorul nostru înşine, aici şi acum.

Materialiştii iluştri ignoră că dincolo de viaţa tridimensională noi continuăm să existăm în alte dimensiuni deja bănuite de fizica contemporană şi în care, atunci când vine ceasul morţii, propriile noastre condiţionări energetice (Eurile Psihologice care se ceartă între ele) ne vor conduce, datorită afinităţii vibratorii, la sferele dimensionale asemănătoare cu tot ceea ce deja a fost descris în nobilele tratate teologice ale diferitelor popoare ale antichităţii, acolo unde se aude doar plânsetul şi scrâşnetul dinţilor.

Materialiştii pozitivişti trebuie să înţeleagă că nu există doar Evoluţie în mecanica universală, ci de asemenea există şi sora sa geamănă, Involuţia. Şi aceste două Legi îşi împart toate fenomenele fizice şi metafizice. În acest mod, vorbind aşa cum a făcut-o Marele Avatara Krishna în doctrina sa Transmigraţia Sufletelor, nu este nimic ciudat în a cunoaşte că un suflet care nu îşi încarnează principiile sale energetice divine şi care şi-a irosit inutil ciclurile de manifestare cosmică, a întărit atunci în interiorul său tot ceea ce este contrar Luminii, Adevărului, Fiinţei şi din această cauză va involua în Infernurile Atomice ale Naturii, cu scopul de a elibera, prin intermediul unor procese dureroase, ceea ce este esenţial, şi care trebuie să se reunească într-o bună zi cu Eternul.

Toată această introducere despre peregrinajele Sufletului din abis în abis, rămâne magistral explicată de-a lungul acestei opere superbe, pentru ca în acest fel să se împlinească cuvintele lui Hermes Toth, care, prezicând reîntoarcerea ocultismului autentic, a exclamat: Începând de acum vine ceea ce a fost înainte şi înainte a fost ceea ce este acum. Ioan, marele clarvăzător din Patmos a exprimat aceasta astfel: Încă din timpurile profeţilor cerul s-a luat cu asalt şi doar cei curajoşi l-au obţinut. Gnoza s-a împlinit deja, apropiindu-se de poarta ta, iar acum ţie îţi revine sarcina, amabil cititor, să dai sămânţă aceluia care nu are şi vrea să semene şi să dai sfat aceluia care nu ştie şi vrea să izbutească.

Thelema (Voinţa) să-ţi fie gloria!

sursa : http://www.vopus.org/ro/publicatii/carti-samael-aun-weor/da-exista-infern-diavol-karma.html/