Fiecare, cu ce are !

Se zice că în vremurile din urmă ,fiecare dintre părțile participante la luptă ,se vor mândri fiecare dintre ele cu ce au,Lumina își va arăta desăvârșirea spiritului ,iar întunericul își va arăta forma,goliciunea trupului învins de vicii,cine-i etern și cine efemer ?Trupul este zidirea lui Dumnezeu. Locuinţa şi slujitorul sufletului. Aşa cum subliniază Teosofia, fiinţa umană constă din trup material şi din ceea ce numim suflet – care nu poate fi redus la materie. Între cele două elemente există o relaţie indestructibilă: sufletul străbate prin trupul material, dar transcende materialitatea lui. Această legătură concretizată în persoana umană face ca noi să fim „cineva”, şi nu „ceva”.

0-266214-cadavru_mumificat_fcc1f8df7e

,,Să râdem dar,viteaz răsad…sa fie un hohot din ceruri până-n iad ! “(G.Cosbuc)

Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri…..

Stări de spirit strămoșești vă ofer în dar  🙂

 

 

Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca – Calea către nemurire

 

Traditii de inmormantare 1

Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca

In cadrul mentalitatii traditionale romanesti, numeroase surse ne dau o imagine bogata atat asupra mortii cat si a traseului sufletului si a lumii de dincolo. Folclorul romanesc imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine intr-un amestec tulburator. Alaturi de aceste elemente regasim traseul arhaic al drumului initiatic parcurs de suflet catre lumea de dincolo, drum in care trebuie sa-si gaseasca ajutoare nazdravane care sa-i faciliteze trecerea.

Moartea este vazută, de regula, ca o „baba hada, urata si slaba”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, caderea icoanelor din perete, cantecul „cocoşesc” al găinii”, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului. Un copil, de pilda, fara pacate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:

„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea” (cf. Moartea si inmormantarea in Gorjul de Nord, Ernest Bernea pag.22-23)

Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai.
„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”.

Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo. La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”.

Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:

„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”
„În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”.

Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit” (cf. Inmormantarea la romani, Simion Florea Marian pag.224)

Urmeaza trecerea sufletului în lumea de dincolo, în locul meritat de fiecare. Călătoria are loc după doua scenarii:
trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);
trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.

În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor şi cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoaşterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse şi extrem de detaliate privind traseul sufletului.

De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-şi întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Iniţial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii şoimului, vidrei şi şarpelui, care şi-au făcut culcuş în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:
„- Eu nu pot întinde,
Să le poţi tu prinde
Rădăcini ale mele
Să treci peste ele
Că-min-a-ncuibat
Şi-apoi a puiat
Galbănă şerpoane
Ce piere de foame
Nici nu vei gândi
Puii te-or simţi
Şi or şuiera
Tu te-i spăimânta
În mare-i cădea
Şi te-i îneca…”

În final, bradul se învoieşte şi îl ajută să treacă marea, unde îl aşteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul iniţiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfăţişat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii.

O nouă etapă în drum va duce sufletul în faţa unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aştepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici. Scenariul care cuprinde trecerea prin vămile văzduhului este puternic înrădăcinat în concepţia populară, având, însă, o origine clar cărturărească.

Conform surselor folclorice, se povesteşte că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliţi din înaltul cerului. Fiind prea mulţi cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuţi să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alţii pe pământ, iar alţii în diferite straturi ale spaţiului dintre cer şi pământ.. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiţi vinovaţi de ele fiind opriţi şi aruncaţi în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi.

Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subţire, cât o muchie de cuţit. Aici, în faţa sufletului apar o pisică şi un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuşi să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veşnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfăţişare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată.

Unele texte vorbesc despre trei părţi ale punţii spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoşi, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puţine păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte uşor să iasă afară din Iad. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanţă pentru a se verifica moralitate lui.

Aşadar, în funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre pomana lor.

Noi la Rai când am ajuns,
Raiul nouă s-o deschis
Dar în Rai ce mai era?
Numai păhăruţe pline,
Date de pe iastă lume
De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”.

În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum spune un bocet:
„Şi-ţi vor mai ieşi
Tineri şi bătrâni,
Tot cete de fete
Pâlcuri de neveste
Să te uiţi prin ei,
C-or fi şi de-ai mei.
Ei când te-or vedea
Bine le-o părea

O colindă bănăţeană ne spune că:
„Raiul e ca şi-o grădină,
Unde-i ziua tot senină
Şi nu-i noaptea-ntunecoasă
Şi nu-i soarta ticăloasă.
Câmpurile înfloresc,
Iară munţii înverzesc.
Păsările dănţuiesc,
Apele se limpezesc
Şi cei buni în veci trăiesc!”

Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului.
„La Iad că mergea,
Iadu descuia,
Cu ochii că vedea:
Făclioare stinse,
Mesioare strânse,
Păhărele seci;
Împrejur de masă,
Nişte pomişori,
Nu sunt înfloriţi,
Negri şi pârliţi;
Iar prin crăngurele,
Nişte păsărele;
Da’ nu-s păsărele,
Ci sunt copilaşi,
Sunt necreştinaţi

După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”. Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale
O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:
„Cătră mijloc cine sunt?
Să ferească Domnul sfânt!
Sunt cei răi, în fier legaţi
Până-n brâu în foc băgaţi,
Fripţi de sete, morţi de foame,
Nime din ei nu mai doarme
De dureri, din dinţi scrâşnesc
Şi nicicând se miluiesc!”

sursa http://www.crestinortodox.ro

“Zorile” performed by Persida & Brândușa Popovici. Romanian traditional funeral ritual from Banat, Caraș-Severin area, Poiana Mărului village. Field recording from 1937.

Luna-Simbolistica- Lucrarile lui Mihai Eminescu

Dictionarul explicativ al limbii romane ofera o alta perspectiva asupra lunii, una stiintifica: aceasta este definita ca “astru, satelit al pamantului, care se invarteste in jurul acestuia si care il lumineaza in timpul noptii.”

Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care creste si descreste, care dispare, a carui viata este supusa legii universale a devenirii, a nasterii  si a mortii. Reprezinta si timpul care trece, timpul viu pe care-l masoara prin fazele ei succesive si regulate.

            Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopti, in fiecare luna, ea e ca moarta. Dispare. Apoi reapare si sporeste in stralucire.

            Luna este cunoasterea indirecta, discursiva, progresiva, rece. Astru al noptilor, evoca in plan metaforic frumusetea, dar si lumina in imensitatea intunecimii. Dar prin aceasta lumina, care nu este decat o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoasterii teoretice, conceptuale, rationale.

            Cea mai frumoasa imagine a lunii ne este oferita de poezie. Si daca luam in considerare faptul ca luna este un element al naturii intalnit mai ales in poeziile romanticilor, atunci cel mai bine se va regasi in lucrarile unuia din marii poeti romani, a carui “intreaga creatie se naste din nostalgia paradisului” (Nichifor Crainic), Mihai Eminescu.

            Rolul naturii este deosebit de important in opera lui Eminescu. In poeziile din adolescenta, natura apare sub trei forme: pentru a crea o atmosfera; in metaforele figurilor sau sentimentelor umane, si ca un mediu atotcuprinzator, caruia i se integreaza si omul. Cerul, luna, luceafarul, stelele, noaptea, furtuna, marea, raul, luciul si murmurul apei, fosnetul frunzelor, codrul, campia, florile si pasarile, toate se imbina creand atmosfera tipic eminesciana, plina de culori si sunete exprimand comunicarea si corespondenta armonioasa dintre elemente.

            Dintre toate motivele eminesciene legate de natura, cel mai des, si poate mai important, este luna.

            In general, soarele nu este un astru romantic. El sfasie cu lumina lui divina cuibul nocturn al viselor. Poezia romantica apare odata cu  acea atractie spre luna. Contemplatia romantica a lunii anuleaza total ori partial simtul gravitatiei pe pamant.

            Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare cu cele din lirica sanscrita. In literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. In “Śakuntala”, eroul Dusyanta isi zice: “Desi credeam ca luna e racoroasa, intr-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim”. Asemenea imagine se gaseste si la Eminescu. De exemplu, in poezia “Cand…”:

“Cand luna prin nori pe lume vegheaza

Cand fie-ce unda se-mbraca c-o raza

Cand canta ai somnului ginii natangi

Tu tremuri si plangi.

Cand luna arunca o pala lumina

Prin merii in floare-nsirati in gradina

La trunchiul unuia pe tine te-astept

Visand destept.”

            Asocierea lunii cu durerea umana se intalneste si la poetul Tagore: “Luna, tu trezesti valuri de lacrimi in oceanul tristetii mele”.

            Dar astrul nocturn are o alta pondere in creatia lui Eminescu; vapaia lunii il transpune intr-un alt nivel spiritual si ii dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care invie ganduri si intuneca suferinte isi are rezonanta in conceptia vedica de Varuna, zeul cerului, care vegheaza gandurile omenesti, gandirea si imaginatia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit; un sambure al acestei imagini transpare in “Misterele noptii”:

“Razele din alba luna

mi le torc, mi le-mpreuna

pentru-ntregul viitor”.

            Balada “Fat – Frumos din tei” cuprinde acel efect de lumina de luna proiectat cu un gest cosmic pe mari intinderi:

“Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toata sta s-o vada,

Zugraveste umbre negre

Pe camp alb ca de zapada.

Si mereu ea le lungeste,

Si urcand pe cer le muta,

Dar ei trec, se pierd in codri

Cu viata lor pierduta.”

            Predilectia pentru efectele de luna ramane o inclinatie statornica.  Se intalneste in poeziile acestei perioade a creatiei poetului, dar si mai tarziu. O intampinam in “Melancolie” , in “Craiasa din povesti”, in “Lacul”, in “Calin”, in “Povestea codrului”, pana la acel efect maret din “Scrisoarea I”:

“Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta

Prin care trece alba regina noptii moarta.

O, dormi, o, dormi in pace printre faclii o mie

Si in mormant albastru si-n panze argintie,

In mausoleu-ti mandru, al cerurilor arc,

Tu adorat si dulce al noptilor monarc!”

(Melancolie)

***

“Neguri albe, stralucite

Naste luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le intinde pe campie;

(…)

Langa lac, pe care norii

Au urzit o umbra fina,

Rupta de miscari de valuri

Ca de bulgari de lumina.”

(Craiasa din povesti)

***

“Sa plutim cuprinsi de farmec

Sub lumina blandei lune “

(Lacul)

***

“Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri

Imprejuru-ne s-aduna

Ale Curtii mandre neamuri”

(Povestea codrului)

***

“Caci perdelele-ntr-o parte cand le dau, si in odaie

Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate

De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate”

(Scrisoarea I)

            “Scrisoarea I” sugereaza cum dintr-un colt de univers scaldat de lumina palida si rece a lunii, pornesc gandurile poetului, amplificate pana la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea intre peretii austeri ai unei odai sarace, unde “doar ceasornicul strabate lunga timpului carare”. Cadrul romantic anesteziaza simturile, din “noaptea amintirii” ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternativelor intre luciditate si visare, meditatia eminesciana trece cu usurinta de la indignare la intelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Distantarea de lume a eu-lui poetic si patrunderea in spatiul gandirii si al inchipuirii se petrece in regimul nocturn prin contactul cu energia magica selenara.

            Poetul contempla luna, o invoca:

“Luna tu, stapana marii, pe a lumii bolta luneci

Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci”.

            Se produce o modificare in sistemul de referinta. Din perspectiva cosmica, privind spre pamant, se releva un spectacol grandios si tragic. Sub lumina “fecioara” a lunii, scanteiaza pustiuri si codri, mari nesfarsite si tarmuri inflorite, cetati si case. Luna ii vede deopotriva si pe rege si pe sarac, atat de diferiti in destinul lor social, dar nivelati in absolut de “geniul mortii”; pe cei slabi si cei puternici, pe mediocrul cochet, dar si pe inteleptul solitar.

            Printre atatea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seama pe cele ale lunii. Efectul de luna, care alcatuieste un motiv atat de general al romantismului, poate aparea ca un element al peisajului in trei feluri deosebite. Exista o luna vazuta ca un obiect izolat al cerului, astru solitar catre care privirile sunt rapite:

“Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta

Prin care trece alba regina noptii moarta”.

            Exista apoi o lumina de luna resimtita ca o insusire generala a atmosferei, ca o baie de influente difuze:

“Neguri albe stralucite

Naste luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le intinde pe campie”.

            Dar exista o lumina de luna insotita cu vreun aspect material al pamantului si prin care acesta din urma dobandeste o adevarata stralucire fantomatica:

“Vazduhul scanteiaza, si ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar”.

            In multe din poeziile sale, Eminescu insoteste lumina lunii cu apa lacului:

“Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri”

***

“Ce cauti pe unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurator?”

***

“Tresarind scanteie lacul

Si se leagana sub soare”.

            Aceasta alaturare a luminii cu apa, reflectata ca o tainica imbratisare a lor, mistica pasiune a elementelor, a fost exprimata de Eminescu cand in poezia “Lasa-ti lumea…” a scris strofa simbolica:

“Iata lacul. Luna plina

Poleindu-l, il strabate;

El, aprins de-a ei lumina,

Simte-a lui singuratate”.

            Motiv “atat de romantic”, izvor a nenumarate mituri, legende si culte care daruiesc zeitelor chipul lunii (Isis, Ishtar, Artemis sau Diana, Hecate, …), luna este un simbol cosmic extins la toate epocile, din vremuri imemoriale si pana in zilele noastre, si generalizat la toate orizonturile.

BIBLIOGRAFIE:

1.     George Calinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. II, pag. 135-138.

2.     Tudor Vianu – “Scriitori romani”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. I, pag. 224-230.

3.     Amita Bhose – “Eminescu si India”, Ed. Junimea, Iasi, 1978, pag. 37-40.

4.     Mircea Eliade – “Istoria credintelor si ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chisinau, 1992, vol. III, pag. 5-17.

5.     Mihai Eminescu – “Poezii. Proza literara”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, vol. I

6.     Jean Chevalier & Alain Gheerbrant – “Dictionar de simboluri”, vol. II, Ed. Artemis, Bucuresti, 1995, pag. 244-250.

7.     Dictionar explicativ al limbii romane.

Sursa articol : http://www.referate-scolare.ro/romana/Luna-Demonul-Straveziu—Mihai-Eminescu/