Dansurile românești -Tradiții și primordialitate-Simbolism -Lada cu zestre a românilor

Doina-Timisului

În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, dansul circular a fost extrem de răspândit: el era practicat pretutindeni de vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât – prin încingerea jocului în jurul hoitului / leşului prăzii – fie pentru a asigura înmulţirea vânatului; în ambele cazuri, continuitatea cu ideologia religioasă vânătorească a fost evidentă. În plus, ‘solidaritatea mistică’ între grupul vânătorilor şi vânat lasă să se presupună existenţa unui anumit număr de ‘secrete ale meseriei’ în posesiunea exclusivă a bărbaţilor; asemenea ‘secrete’ erau comunicate adolescenţilor prin intermediul iniţierilor. Dansul circular (reprezentat de artiştii Epocii Pietrei în peşteri) ilustrează admirabil persistenţa riturilor şi a credinţelor preistorice în culturile arhaice. Un anumit număr de mituri erau familiare populaţiilor paleolitice, în primul rând miturile cosmogonice şi miturile de origine (ale omului, vânatului, morţii, etc). Un mit cosmogonic punea în scenă apele primordiale şi creatorul – antropomorf sau sub formă de animal acvatic – plonjând în fundul apei pentru a aduce materia necesară creării lumii; enorma difuziune a acelei cosmogonii şi structura sa arhaică indică o tradiţie moştenită din cea mai veche preistorie. La fel, miturile, legendele şi riturile în legătură cu urcarea la cer sau ‘zborul magic’ au fost universal atestate; or, acele mituri erau solidare cu experienţele extatice specifice şamanismului şi arhaismul lor este indubitabil. Tot atât de răspândite au fost miturile şi simbolurile curcubeului şi ale replicii sale terestre – puntea – legături prin excelenţă cu lumea de dincolo. Putem, de asemenea, să presupunem existenţa unui ‘sistem’ cosmologic articulat, pornind de la experienţa fundamentală a unui ‘centru al lumii’, în jurul căruia s-a organizat spaţiul. Tot astfel, e greu să ne imaginăm o societate de vânători lipsită de mituri asupra originii focului – cu atât mai mult cu cât majoritatea acelor mituri puneau în evidenţă activitatea sexuală – şi în fine, trebuie ţinut seamă de experienţa sacralităţii cerului şi a fenomenelor atmosferice: era una din rarele experienţe ce revelau spontan ‘transcendenţa’ şi maiestatea, în plus, ascensiunile extatice ale şamanilor, simbolismul zborului, experienţa imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutăţii contribuind şi ele la consacrarea spaţiului celest ca sursă şi locuinţă prin excelenţă a fiinţelor supraumane: zei, spirite, eroi civilizatori; dar tot atât de importante şi semnificative erau şi ‘revelaţiile’ nopţii şi ale tenebrelor, omorârea vânatului şi moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate ale membrilor tribului. Un rol decisiv au avut valorizările magico-religioase ale limbajului; anumite gesturi puteau să indice epifania unei puteri sacre sau a unui ‘mister’ cosmic: gesturile figurilor antropomorfe erau încărcate nu numai de semnificaţie, ci şi de putere. Ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domina, importanţa acelui complex religios explicându-se prin amintirea erei glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de ‘rai al vânătorilor’: un timp de aur, într-un rai terestru în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau practic necunoscute; exact acea lume încercau oamenii s-o reactualizeze în timpul anumitor sărbători, când legile şi interdicţiile erau suspendate”. (Despre o aşa veche atitudine, dramaturgul Englez William Shakespeare a afirmat: “Nimic nu e în sine bun sau rău dar gândurile noastre îl pot face să devină astfel”). Dansul circular al vânătorilor din jurul vânatului capturat s-a transmis tuturor beneficiarilor din trib – celorlalţi bărbaţi care n-au participat la vânătoare, femeilor şi copiilor care aşteptau încheierea vânătorii – fiind universal recunoscut sub forma horei. În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a consemnat: “Prin cercul în care se executa dansul magic era sugerat simbolul soarelui dătător de viaţă (rotit în sens invers mişcării soarelui, îl desfăşurau participanţii la dansul focului); pentru cultul lunii – ocrotirea feminităţii – s-a adoptat simbolul spiralei: oamenii din neolitic au simţit dansul ca pe o forţă a naturii care izvora din propriul lor corp”. Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că are forţe magice: el reprezenta forma soarelui; ghirlandele, cununile, coroanele, colierele, brăţările, inelele, centurile, etc. nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere de forţele răului, ce nu pot trece peste graniţa imaginară – fără sfârşit şi fără început – reprezentând infinitul (tradiţia dansului în care oamenii se ţin de mâini sau pe după umeri alcătuind hora având aceeaşi semnificaţie). Conform dicţionarelor, “hora” este vechi dans popular – strămoşesc – cu ritm în general domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc; horele sunt răspândite în toată România, având şi semnificaţia de “coroană boreală”. În raport cu scurgerea anului, la solstiţiul de vară, maica Drăgaica este Sânziana – tânără / matură – transformările sale celebrate în Nedei / anagramă ca aliteraţia Indiei, fiind amintirea matriarhatului, când era Kirke / Ghirghe, cu dans încerc (numele popular al sărbătoririi vara a Drăgaicei – “a dragii mame” – Ana / Ioana era Sânziana); crucea încadrată în cerc era simbolul străvechi al Pământului / Gheiei, pe lângă pătrat, în Antichitate preotesele Gete care slujeau soarelui celebrând-o pe Marea Mamă de exemplu prin dansuri şi cântece în hora Ciuleandra, în secolul I î.C. istoricul Diodor Sicul indicând că horele erau tipice Hiperboreilor (ele reflectând cultul spiralei solare din Epoca Pietrei – simbol ascensional – în hora deschisă dansatorii fiind conduşi într-o spirală reprezentând urcarea la cer: un concept şamanic). Este de ştiut că motivul spiralei întâi a fost cunoscut Danubian şi mult ulterior – via insulele Mediterane – în Egiptul horelor pentru Hor / Horus iar după cum a arătat academicianul N.Iorga în 1936, un ritual horit în spaţiul Român era denumit Kolo (o stranie rezonanţă a numelui Zeiţei Kalî din India), când în timpul dansului oamenii se înfrăţeau magic: horele în spirală creau senzaţia unui enorm corp, pulsând de viaţă şi de energie radiantă. La origine un dans sacru, hora se juca mai ales la răsărit, în sensul mişcării aparente a soarelui pe cer; ridicarea mâinilor în dans, iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui – o formă de adulaţie – iar baterea pământului cu piciorul era un act prin care glia era fertilizată cu energie solară. Hora era un act magic, menit să alunge şi întunericul, să risipească tenebrele şi să invoce lumina izvorâtă din soare: “ochiul divin”. Conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, denumirea horeiCiulandra a preoteselor soarelui provenea de la jertfele făcute, precum ale cerbilor (Constantin Olariu în “Migraţia Nordică” a scris că “cerbul în română vine din limba vorbită prin mileniul V î.C. şi care se regăseşte în sumeriană astfel: cer = lumina zilei, bu = bou, având înţelesul de taur ceresc ce vine să aducă fertilitate şi prosperitate pe pământ”); mult timp, cerbul a fost cel mai vânat animal (ca reprezentant însemnat al fecundităţii, cerbul era totodată animal funerar şi călăuzitor al răposaţilor, omorârea sa fiind solidară simbolic cu moartea tragică a eroilor). Dr. Mircea Eliade în “Indo-arieni, fino-ugrieni, altaici” a scris că vânătoarea unui cerb miraculos / solar – ştiut drept “cerbul de aur” în N Indiei – făcea parte din miturile nomazilor Asiei Centrale “desigur solidare cuarta lor, în care motivul dominant este constituit de scene de vânătoare: cerbi zburând în galop, grifoni înaripaţi ucigând mufloni, păsări de pradă sărind asupra cerbilor şi muflonilor, etc. Vânătoarea unui cervideu ducea la descoperirea şi la cucerirea unui teritoriu, reactualizând un mit al originii: strămoşul mitic – carnasierul – urmărea un cervideu şi cucerea patria viitoare a descendenţilor săi. Popoarele stepelor eurasiatice, locuind în zone periferice în raport cu centrele de înaltă civilizaţie, au păstrat timp mai îndelungat tradiţii arhaice asemănătoare”.

 
Marile stepe din apusul coridorului Pamir – Altai

Taurolatria a fost atestată în India vedică, Sumer / Sumeria, vechiul Egipt, Creta minoică, ş.a.: taurul roşcat pentru Şiva, taurobolia – sacrificiul ritualic de tauri – în cinstea lui Mitra / la vechii Iranieni, tiara cu coarne de taur a regilor Sumeriei / Sumerului, taurul Apis / Hapi la Egiptenii vechi pentru Osiris, capul de bour / taur pe emblema Moldovei, etc. (bivolul – Ardelean zis şi “ghibol” – este o rudă a boului); de exemplu, în vechiul Egipt se ştia că taurul sacru Hapi / Apis s-a născut dintr-o vacă fecundată de raza solară a lui Ră. În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a dezvoltat tema: “Unul dintre elementele de unitate ale tuturor religiilor proto-istorice din aria asiatico-afro-europeană era ansamblul Cer pluvios – taur – Marea Zeiţă; fără îndoială, accentul cădea pe funcţia genezic-agrară a zeului taurin-uraganic. Ceea ce se venera nu era caracterul celest, ci virtuţile fertilizante. Sacralitatea deriva din hierogamia cu Marea Mamă agrară. Esenţa celestă era valorificată genezic: Cerul era regiunea unde ‘mugeau’ trăznetele, se adunau norii şi se asigura rodnicia holdelor, făcând posibilă continuitatea vieţii pe pământ. Divinităţile orientalo-mediterane erau înfăţişate sau omagiate cu atribute taurine. Singura divinitate a Cerului pluvios şi a fecundităţii care a izbutit să-şi păstreze autonomia, în pofida hierogamiei cu Marea Zeiţă, a fost acelaşi care a evoluat pe linia suveranităţii: cel care (după Epoca Pietrei), alături de fulger şi-a păstrat sceptrul, rămânând garantul ordinii universale, păzitor al normelor şi încarnare a legii: Zeus”. PorţileCerului erau norii, pe care horele îi adunau sau împrăştiau – în funcţie de anotimpuri – căci horele deschideau ori închideau Porţile Cerului, pentru a îngădui comunicarea sau chiar trecerea zeilor. Spirala de altfel e caracteristică galaxiilor, inclusiv Căii Lactee – în care este sistemul solar – având aceeaşi formă:

Hora – o denumire evident înrudită cu Gherga-nul Hor / Horus – destăinuia în simbolismul ei primar unirea jucătorilor ca pe cea cu divinitatea tutelară imaginată în centru, legănarea domoală a horitorilor denota drumul parcurs pe cer de soare şi lună, baterea pământului cu piciorul traducea contactul cu Zeiţa-Mamă, chiuiturile peste horă erau relicvele incantaţiilor către Cer, starea de magie fiind a părtaşilor aceluiaşi destin mitic, acceptat brav şi senin; e interesant că pentru “a sforăi” mult timp s-a utilizat “ahorăi”: răsuflarea zgomotoasă din somn era asimilată cu sunetele horei extenuante (în vremurile străvechi dansată bucuros fără instrumente muzicale). În Epoca Pietrei, hora era elementul de legătură între Cultul Zeiţei Mamă şi Cultul Solar, fiind expresia colectivă a spontaneităţii creatoare. Verbul “a hori” e derivat de la “horă”, semnificând “a cânta / din gură sau fluier” dar şi “a striga strigături” în timpul jocului (corul / “chorus” derivă din horă); în vechea Greacă, “horas” era zona / regiunea agricolă ce asigura hrana aşezării. Nedeile Epocii Pietrei – sau rugile – la care horele nu lipseau, mai există şi azi în Banat (acum la hramurile bisericilor): o dată pe an, rudele şi prietenii se adună nu numai pentru a petrece, ci mai ales pentru împărtăşirea faptelor fiecăruia, supuse neamului spre autentificare.
Despre împărtăşire (practicată nu doar acum – inclusiv pe la rugi – ci din marea vechime), profesorul Mircea Eliade s-a referit în articolul “Lucruri de taină…” astfel: “În societăţile aşa-numite ‘primitive’, orice secret era o primejdie. Lucrul tăinuit devenea – prin simpla lui tăinuire – primejdios omului şi colectivităţii. Un ‘păcat’ era un fapt grav, desigur; dar un ‘păcat’ nemărturisit – ţinut ascuns – devenea un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţau cu timpul întreaga comunitate; de aceea, când se întâmpla vreo nenorocire – când dispărea vânatul, nu ploua sau se pierdeau bătăliile – toţi membrii colectivităţii se grăbeau să-şi mărturisească ‘păcatele’. Confesiunea se făcea – de obicei – înaintea sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc). În timp ce bărbaţii vânau ori se luptau, femeile rămase acasă îşi mărturiseau păcatele – nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor. De aceea, societăţile arhaice şi ‘primitive’ nu cunoşteau secrete ‘particulare’; fiecare ştia despre vecin tot ce se referea la viaţa sa intimă (ştiau lucrurile acelea nu numai prin confesiunile ‘păcatelor’, ci prin însuşi felul de a trăi – de fiecare zi – al oamenilor din jur). În asemenea societăţi nu existau secrete personale; cu o formulă cam prea accentuată, s-ar putea spune că oamenii erau transparenţi unul faţă de altul. Tot ce făceau şi tot ce însemnau ei în cadrul comunităţii era mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi; iar atunci când un individ săvârşea ceva, se grăbea să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare. În asemenea societăţi arhaice şi ‘primitive’, secretul era exclusiv dogmatic, niciodată episodic; cu alte cuvinte, anumite lucruri erau păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi – dar acele lucruri nu se refereau la viaţa profană a individului (cine era, unde se ducea, ce ‘păcat’ a săvârşit, etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceia păstrau anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică şi care n-o comunicau decât tinerilor, printr-o ceremonie de iniţiere; tot ce cădea însă în sfera existenţelor individuale, tot ce depindea de om ca atare – era public sau era făcut public prin confesiunile orale: stare socială, vocaţie, origină, intenţii, etc. ‘Primitivii’ nu acceptau să confere întâmplărilor profane o stare de taină, ce nu era firească şi necesară decât realităţilor sacre; secretul era firesc şi obligatoriu numai atunci când se referea la lucruri sacre şi la teorii metafizice (pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia, ‘primitivii’ – ca şi popoarele de cultură arhaică – aveau concepţii metafizice foarte coerente, deşi erau formulate prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii, etc). De aceea, orice întâmplare profană ‘prea umană’ ce încerca să se ascundă, să devină tainică, se transforma într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivea lucrurilor din acea lume. Calitatea de taină nu putea fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acel ‘secret profan’ într-un izvor negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum era un sacrilegiu tratarea realităţilor într-un mod profan – tot aşa era un sacrilegiu acordarea lucrurilor profane valoare sacră; într-un caz şi în celălalt, era o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum era logica primitivă), o răsturnare de valori aducea după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică; universul era solidar cu omul. De aceea, secretul era o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbura ritmurile cosmice, provoca secetă, nenoroc la pescuit, etc”.

Până în secolul XIX, în zona Gherdap şi S Ardealului a rămas foarte populară “turca” (peste arhaica “gurga”), devenită “ţurca”: hora jucată iarna în centrul căreia era junele mascat în cerb / căprioară (înlocuirea fiind în timp cu capra). Turca – mascată – murea simbolic de Anul Nou. Denumirea de “ţurcă” era folosită pentru căciula mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană; sensul comun, acelaşi ca şi pentru ţurţur, era de la măscăriciul (tânărul cu masca, ştiut ca gogoriţă / sperietoare) având căciula ascuţită – corespunzând reprezentării Muntene pentru barză – şi părul lung: ca “zurzuri” erau ştiute ornamentele iar ca “zorzoane” erau ştiute podoabele. Cu denumirea de ţurcă s-a perpetuat şi un joc folosind 2 joarde / beţe – o joardă scurtă şi ojoardă lungă – ascuţite la capete, joarda scurtă pusă deasupra unei gropiţe fiind încercat de aruncat cât mai departe cu ajutorul joardei lungi (se practica la sărbătorile când se dansa gurga / turca, a celor având capetele acoperite cu căciulile ascuţite ţurcane). Hoina / oina este un joc în care joarda scurtă de la ţurcă a fost înlocuită cu un ghem şi disputat pe echipe; la început, se juca mai ales de vânători şi era legat de războinicii lunii martie – ale căror cete horeau la schimbarea de An – apoi consolidându-se în aprilie, prin deschiderea ciclului pastoral (la o lună după echinocţiul de primăvară, moment ulterior creştin ştiut ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe): hoina / oina – joc de An Nou – a păstrat astfel termeni specifici păcurarilor / păstorilor (ca de pildă căpitanul echipei e “baci”, băţul / bastonul e “bâtă”, intrarea în teren e la “strungă”, jucătorii de la prindere sunt “pascari” / de la păscut, etc). Similare cu oina – al cărei nume legat de oi, ca joc practicat mai ales de păcurari / ciobani, e evident – sunt “lapta” (cu atestare Medievală în Novgorod / Rusia) şi modernele “cricket”, “baseball”, etc.; ţurca şi oina se joacă oficial şi azi (sunt printre cele mai vechi jocuri din lume şi sunt specific Române).
În secolul XIX, academicianul Petriceicu Haşdeu a consemnat că – mai ales în Bănie – la 1 martie era sărbătoarea de Dragobete (mai recent mutată cu 5 zile, acum în 24 februarie); lingvistul Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), de origine Evreiască, a propus analogia denumirii cu “dragu-bete”, sufixul “bete” folosit în Oltenia semnificând “adunare, mulţime” – regăsit în prefixul unor aşezări din Israel ca Bet Gherga, Betleem, Betsaida, Betania, etc. – iar etnologul Basarabean Ovidiu Focşa a precizat despreDragobete / “Granguru” că era “un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Acea sărbătoare marca revigorarea naturii şi a omului care – cu acea ocazie – se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată a trecerii la anotimpul de primăvară când durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea ce descreştea, ca dovadă fiind şi zilele mai însorite. Se pare că – în această perioadă – păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura; era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea ei, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”. Dr. Nicolae Constantinescu în “Dicţionar onomastic românesc” din 1963 trata cuvântul Dragobete şi ca substantiv comun, însemnând “gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cunoscut sub numele de tărtăriţă” (“Cicindela Campestris”). În 2007, etnograful Basarabean Marcel Lutic a indicat că unii filologi au legat prefixul sărbătorii de Anticul “trago” ce însemna “ţap”, arătând că “unele legende româneşti îl prezintă pe Iovan Dragobete ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoare erau elemente referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la frig la cald, de la întuneric la lumină, reprezentate prin focurile aprinse în afara aşezării, horele flăcăilor şi fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristică sărbătorii, descântecele cu spor, îmbrăţişările şi sărutările de după goane rituale, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transformau adesea în logodne”. Rădăcina “drag” s-a regăsit în proto-Slavul “*dorgъ”, proto-Germanicul “*draganan”, etc. (toate cu înţelesul de “a atrage” / în proto-Indo-Europeană fiind “*dʰerāgʰ”, etimologic în legătură de Gherăgh / Ghergă): Draga provenea din Garga,Dragu provenea din Ghergu (pe lângă drag, în aceeaşi rezonanţă lingvistică Gherga fiind şi termeni agricoli ca grădină, gard, etc). În 2008, Aurelia Diaconescu de la Muzeul Mureş a scris: “Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice, fiind prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii pusă sub semnul unei zeiţe mitice, ca ziua constituirii perechilor atât pentru oameni, cât şi pentru păsări. Pe lângă valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte – alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie – din cultul marii zeiţe a fecundităţii. Dragobetele – zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre – este un zeu pastoral câmpenesc, codrean, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale al dragostei fireşti. Arhaicul Dragobete şi străvechii zei Greci se asemănau”. Femeile tinere / fetele strângeau apă din omătul netopit şi se spălau pe cap cu ea, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor (dacă în martie nu mai era nea, foloseau apa de izvor); cel mai adesea spuneau glume cu substrat erotic şi fugeau spre aşezare în goana numită “zburătorit”, băiatul urmărind fata care îi era dragă: dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă, având loc o îmbrăţişare şi sărut lung în văzul tuturor, ca începutul ce le semnifica logodna (sărbătoarea de Dragobete se ţinea şi la echinocţiul de primăvară, când apărea Drăgaica / protectoarea grânelor, atunci fiind Ziua Cucului, pasăre ce prin cânt vestea egalitatea zilei cu noaptea). Dr. Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea Bucureşti, a scris în 2008: “Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Acest obicei a fost specific locurilor locuite de traci iar acum se regăseşte la români”. Periniţa – dans al sărutului specific Românesc, jucat în horă – este o formă a supravieţuirii străvechilor practici orgiastice; inclusiv în islam, “hourele” sunt virginele din Rai. În Turcia actuală se pot vedea răspândirea celor mai populare dansuri (“horon” din regiunea Pont – cu numele Grec “horoi” – fiind “hora” din regiunea Europeană / fostă Tracă, respectiv hora Română):…Sursa articol :http://origineagherga.blogspot.ro/2012/11/horele.html

festivalul-national-de-folclor-stiri-turism

Romania vazuta altfel, cu Dan Puric

danpuric-1338932208

Prin țară mă întâlnesc cu enclave de popor român înconjurate de-o populație căsăpită.S-a dat drumul la prostituție politică,prostituție culturală ,s-a tras în tradiție ,în origini … Demitizarea,tradiția,biserica,credința erau zone de refugiu și astea toate sunt distruse ca să nu mai ai unde să te duci …Planul era ca noi să fim dependenți .Hrana spirituală s-a transformat in furaje… 
La revoluție n-a fost nimic anticomunist,s-a dorit DEZRĂDĂCINARE și-atât …Dan Puric..

Decât să mă păcălesc cu o mie de tâmpiți ,prefer să am dreptate de unul singur.

Tainele primordialității ,zestrea poporului român .

10349147_819522628069931_1329699429741777262_n

Maria_Tanase_1

PuiIeRacoviţa

 

M-am tot ferit să spun asta dar e extrem de util ,imaginați-vă crucea ca pe un buton de seif ,acum il intoarceți spre dreapta si devine X ,apoi gândiți-vă că totul e sub cheie ,seiful este inchis ,nu știu insă dacă pentru totdeauna sau urmeaza doar o perioadă ,un ciclu ,cert este că exact așa stă treaba cu adevărat informațiile reale sunt ținute la loc sigur de profani ,iar tot ceea ce apare pe tarabă ii duce pe drumul făr de intoarcere …Simbolul X dacă-l rotiți ca pe un buton ,la stânga ,veți avea impresia ca ați deschis seiful ,da,doar impresia …
Acum fixați cu atenție simbolul prezent pe pieptul călușarilor ..Gândiți liber dragilor si fiți convinși ca invațaturile predate in fața tarabelor nu sunt reale ,dimpotrivă va pun pecete pe minte ,trup si suflet si nu mă puteți contrazice nicicum ,ei vă spun ce vor ,voi la fel ascultați ce vreți ,nici nu-mi dați nimic,dar nici nu-mi luați …Totul e pentru cine are urechi ,să audă și ochi,să vadă ,,toată Taina e așezată cu grijă in folclorul românesc (rădăcini primordiale ) ,obiceiuri,tradiții,cultură ,simboluri ,au fost ascunse bine de tot și nu le va afla nimeni din carți niciodată ,adevărul vine din interior ,acesta este sămânța de care vorbea Mântuitorul,ea crește doar pe pământ imaculat ,de aceea e nevoie de smerenie,discernământ,puritate , ceilalți cu așa zisele învățături ale lor ,vă plimbă de la Ana la Caiafa …Zi frumoasă să aveți ,cine trebuie să priceapă, simte cu trup și suflet ,Adevărul joacă sub ochii voștrii .dansați împreună cu el dacă vreți să-i pătrundeți tainele !

X = Z = 8 infinit …Și încă ceva ,la început a fost Verbul  !

S fi în X ..

Feriți-vă pe cât puteți de occidentalisme ,scrâșnet de dinți ,rătăcire,labirint …

 

PARINTEASCA DIMANDARE

Parinteasca Dimandare
Na sprigiura cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,
Noi, Armani di eta toata.
Di sum plocile di murminta
Striga-a nostri buni parinta:
“Blestem mari s-aiba-n casa
Cari di limba-a lui s-alasa.
Cari-si lasa limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Si s-dirina viu pri loc,
Sa-li si friga limba-n foc.
El an vatra-li parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;
Di fumeli curuni s-nu base
Nic an leagan si nu-nfase.
Cari fudze di-a lui muma
Si di parinteasca-li numa,
Fuga-li doara-a Domnului
Si dulteamea-a somnului!”

leonardo-da-vinci-06

1238232_816163808405813_482641974294850096_n 1422376_819142938107900_6639274652005092217_n 1669952_819143048107889_6514400811548732327_o 1899991_819123731443154_5628193833568181404_n 1904118_819059254782935_8134102910069946601_n 1920382_819059214782939_8849148729418884385_n 1959889_819060561449471_4462283186683701083_n 1977342_816163835072477_4234711648380630511_n 10272641_819123591443168_7137705121349300343_o 10418985_819059598116234_1122897095534289242_n 10423857_819061568116037_2098441730990202469_n 10489675_815009501854577_3295834458671019695_n 10616693_719564721448622_858237307054344894_n 10626786_819059811449546_8479485851859823669_n 10645247_819060781449449_7163840358317506125_n 10659361_819060778116116_1184937016949319252_n 10668933_819221238100070_1386899363622495290_o 10682262_819071431448384_8499036568112915595_o 10703825_819059278116266_3168260526993594682_n 10712883_819060261449501_5554915118839307319_n calusari3 calusarii-anamaria-dascalu fl-296

 

România, vatra Europei – Despre primordialitatea locuirii,limbii și alte elemente ..

 

olar

Dovezi istorice incontestabile ne demonstrează că aici, în spațiul carpato-danubiano-pontic este leagănul culturilor europene. Și când spunem aceasta vorbim despre un număr impresionant de descoperiri ce vorbesc despre o primordialitate a locurii, a scrisului, a artei prelucrării ceramicii și a metalelor.

Desigur, o istorie care ar transforma România dintr-o țară de mâna a treia în leagănul civilizațiilor europene și numai, deranjează multe interese străine, în virtutea cărora se duce o aprigă luptă de distrugere sau de îngropare a entității noastre și a istoriei acestor meleaguri.

Adevărul iese însă la lumină tot mai mult și datorită muncii de o viață pe care cercetători precum domnul Gabriel Gheorghe, invitatul acestei emisiuni, au făcut-o!

România, vatra Europei

Ideea Daciei la Români, în decursul secolelor

 

Arta, tradițiile și trezirea conștiinței naționale – Teoria Morfogenetică-Verbul divin

folclor-romanesc

O emisiune pe care o aștept de foarte mult timp,e ceea ce tot spun de foarte mult timp  ,dar parcă vorbesc la pereți .E singura modalitate de a trezi conștiința neamului,sau cel puțin cea mai la îndemână .Întoarcerea la tradiții,acolo la folclor la simțuri ,la emoții ,la specific. Acasă ,acolo găsim absolut tot ceea ce avem nevoie .Suntem cei mai bogați din lume când vine vorba de tradiții de dansuri populare de simboluri antice ,de viață ,intoarcerea noastră la origini ar insemna cunoașterea de sine a neamului și prin urmare a reuși să biruim intreg universul spiritual .

Folclorul nostru reprezintă Sfânta Treime ,acolo regăsim autenticitatea spiritului românesc ,Doamne ajută că mai exista și oameni care pricep că există această modalitate de care noi ne-am indepărtat din păcate ,dar încă putem spera la Măntuirea Neamului …Sunt recunoscătoare pe deplin chiar acum, pentru că oamenii de Artă ai României au priceput că suntem pe cale de dispariție ,dar aceasta e șansa noastră de a ne reveni cu totul,singura pe care am intuit-o de mult timp ,Așa să ne ajute Dumnezeu,sunt extrem de fericită !

De la Mens sana in corpore sano ,imi zboară gândul tocmai la dansurile noastre populare ,nu oricine poate dansa ,doar cei cu talent ,Tal = echilibru ,Ent = entitate și iată Verbul la indemâna omului ! Puțini știu ca in timpul unui dans acționeaza toți mușchii din corp,mintea la capacitate maximă ,dar și urechea ,toate cele trei imbrățișate in dans ,descoperă spiritul și ce poate fi mai frumos decât atât ? Prin urmare îndemnul meu nu va fi niciodată ,să meditați,dimpotrivă ,dansați dragii mei e sănătate curată și mai mult decât atât,E Divin, dansați cât puteți de mult pe muzica strămoșilor ,reintroduceți muzica populară autentică in viața voastră ,nu vă va părea rău .Ca la noi la nimeni nu-i ,Când e vremea jocului  !!! 🙂

Cât îi pământul de mare,Neamul meu pereche n-are !

 

……………………………

Trebuie doar ca în dezvoltarea sa, CM (Câmpul Morfic) să atingă o intensitate specifică, un gen de “masă critică” sau intensitatea de rezonanţă stabilită prin frecvenţa de acord şi amplitudinea echivalentă, pentru a-i permite să se manifeste concret în planul fizic.

În anticele lucrări precum Vedele şi apoi în Upanişadele, sunt descrise în forme oarecum alegorice fenomenele de cunoaştere şi înţelegere colectivă, ceea ce astăzi numim transferul de informaţie telepatică. Chiar în Bhagavad-Gita, în Yoga cunoaşterii şi a faptei, Arjuna află că taina suprema a întregului univers este cunoaşterea (informaţia) în care ne aflăm scufundaţi ca într-un ocean. Mult mai târziu, ştiinţa a constatat ca fiecare forma emite o vibraţie specifică, vibraţie ce s-a numit undă de formă, sau câmpul morfic, ceea ce a condus la ceea ce s-a numit mai târziu teoria morfogenetică. Teoria morfogenetică [TM], încă de la redefinirea ei de către Rupert Sheldrake, a suscitat vii controverse.Reacţiile în lumea ştiinţifică au fost atat de aprinse încât unii savanţi au fost chiar de părere ca “Sheldrake pune magia înaintea ştiinţei şi poate fi condamnat în exact acelaşi limbaj în care Papa l-a condamnat pe Galileo şi pentru acelasi motiv. Este erezie.” … :))

O fiinţă vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un camp morfic mult mai general şi care este de natura energetică, vibratorie, particularizată pe zone geografice, dependente la randul lor de câmpuri informaţionale. Altfel spus, fiecare fiinţă este scufundată în oceanul informaţional universal si preia acel tip de informaţie pe care este ea acrodată biopsihic. Aici trebuie să ne înţelegem bine: TM nu postulează direct existenţa sufletului ca entitate bine definită, ci se referă la un câmp energetic transindividual, o formă de exprimare a obişnuinţei colective, în care se încadrează fiecare individ, atât fizic cât şi psihic. De fapt, este vorba despre un câmp informaţional universal, particularizat aşa cum am precizat mai sus, pe zone geografice, datorită specificităţii emisiilor mentale de tipul telepatic al grupului sau grupurilor care au acelaş timbru de vibraţie sau temperatură de culoare a gândurilor. Sheldrake a constatat în mod corect că, pentru ca un câmp morfic să poată acţiona, este necesar ca în organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri care recepţionează informaţiile respectivului câmp morfic. Totodată este necesar să existe structuri emiţătoare, care prin diverse acţiuni fizice (respectiv emisia fotobionilor din AND) să influenţeze – în sensul structurării lor – diverse câmpuri morfice. De fapt, conform descoperirilor din fizica cuantică, chiar particulele subnucleare sunt supuse unor câmpuri morfice specifice şi, astfel, interacţiunea dintre materie, energie şi informaţie se desfăşoară la orice scară din Creatie.

Sheldrake chiar a avansat o teorie şi mai surprinzătoare şi, anume faptul că ADN-ul uman nu este în mod intrinsec depozitarul informaţiei structurante pentru o fiinţă, ci mai curând un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de fapt depozitează această informaţie.

Continuare despre dinamica câmpurilor morfice găsiți  pe link-ul de mai jos 

http://www.inforadiestezie.ro/55_.htm

N-am să vă invăț eu acum teorii cuantice,dar luați la rând toate invățăturile despre egregori ,câmp morfic,ADN,emisii mentale,frecvențe,rezonanță s.a.m.d și veți ajunge exact la ceea ce susțin eu aici ,Doamne ajuta !

…….

Zile-Cartier Harvest_Woman 53d4ca8db897c_copil_129

 

Dumneavoastră intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va și cere. Aveți o răspundere colosal de mare și de riscantă.

p-iustin-cruce

Dumneavoastră intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va și cere. Aveți o răspundere colosal de mare și de riscantă. Sunteți misionari, sunteți apologeți, sunteți oameni cărora le stă în putință să orienteze poporul acesta. Numai pe cele ale preoției nu le cere Dumnezeu să le faceți, fiindcă Domnul nu vă cere dumneavoastră nici priveghere, nici psaltire, nici acatiste. Știți prea bine că rugăciunea este fapta. Vi se cere, în schimb, grija permanentă față de căderile acestui popor. Nenorocirea mare a intelectualilor noștri care bineînțeles că au trăit și ei sub presiunea materialismului ateu, este faptul că prea ușor au divorțat de interesele și de valorile Ortodoxiei. Intelectualii n-au convingeri temeinice, convingeri reale, ale vieţii. Peste tot găseşti un total dezinteres faţă de bunurile şi valorile Ortodoxiei. Iar credinţa îşi pierde văzând cu ochii din energie. Să nu credeţi că preoţii fac excepţie. Preotul se comportă ca tot românul. Vrea să fie salariat, să trăiască bine şi să moară pensionar. Vine un băiat la noi, la mănăstire, mai răsărit, proaspăt hirotonit: “Părinte, ai vreun post?”. Îi zic: “Frate, n-am găsit “posturi”, ci doar “postiri” în canoanele vieţii noastre monahale”. El continuă: “Poate c-aveţi post de ghid, de secretar, de econom, ceva, pe-acolo…”. “N-avem, dragă, i-am zis. Noi aici trăim de la o zi la alta. N-avem salarii”. Zice: “Ei, atuncea plec, părinte, ma duc”. “Bine, măi băiete, pleacă!”. Aceasta este concepţia noastră despre a trăi, a lucra, a te bucura, şi atunci, vedeţi dumneavoastră, e greu să “cobori” un intelectual, aşa cum în mod natural coboară germanul: pe neamţ îl vezi şi pe tractor, şi la birou, îl vezi şi la bar, îl vezi şi-n avion, îl vezi şi-n livadă, şi cu furca-n mână. Extras din dialog purtat de Sorin Dumitrescu cu Parintele Justin Parvu Manastirea Petru Voda, 1997 Aparut in Ziua, 20 ianuarie 2001  

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/dumneavoastra-intelectualilor-mult-vi-s-a-dat-mult-vi-se-va-cere/
Moldova Ortodoxă

Parintele Justin Parvu: “Sin­gura solu­tie este intoarcerea la tra­di­tie”

1496588_670764476279081_1145979397_o

Parintele Justin Parvu: “Sin­gura solu­tie este intoarcerea la tra­di­tie”
Forţa aceasta demonică ce stăpâneşte lumea la ora actuală, se întrece, într-adevăr, prin metode care se concentrează asupra vieţii umane. Toate lucrurile care apar acum la orizontul acesta omenesc nu sunt altceva decât metode de distrugere a vieţii umane. Aceste mijloace de otrăvire a omului sunt aşa de puternice şi înrădăcinate încât nu le mai poţi sta înainte. Au apărut toate sistemele acestea de alimentaţie, care sunt puse la dispoziţia omului de la mic la mare, fără echivoc, tot cu scopul de a-l distruge şi mai ales pe copil cât este de mic, din faşă dacă s-ar putea. Dar îmi spunea un cercetător din America, că de la 4, 5 ani copiii sunt expuşi la cele mai mari pericole prin aceste vaccinuri ce provoacă boli care atacă organismul din ce in ce mai mult până la varsta de 15–20 de ani, deci ele nu au neapărat un efect imediat.

Acum vin şi îţi răstoarnă toate aceste valori în care tu ai crescut: nu mai este brânza bună, nu mai este oul bun, nu mai este carnea bună, nu mai e fasolea bună, nu mai e toată recolta agricolă buna. Şi mă întreb eu: Ei, bine, dacă omul nostru a trăit sănătos până în jurul a 70 de ani – 80 de ani, cum poate veni omul acesta modern cu atâta ignoranţă să schimbe valorile unui om care a reuşit să trăiască cu atâta vitalitate în atâta muncă până acum? E suficient să iei o singură zi din vara unui ţăran de-al nostru, care stă 24 de ore cu coasa în mână şi trage cu tot efortul, bea apă asta de izvor şi mănâncă ce poate şi el pe lângă cei 4, 5, 6 copii pe care îi are acasă şi îşi duce viata totuşi atât de sănătos şi plin de energie şi să vezi care este de fapt realitatea lucrurilor.

Dar vine omul modern cu tehnica lui şi întoarce lumea. Copilul nostru firav, copilul pricăjit, bea coca-cola, poate dacă are un lapte la 3 zile, sau o săptămână, dar în mai tot restul timpului este supus la cenzura asta alimentară, încât ajunge să fie la un moment dat ca un cobai al societăţii. Ei vin cu tehnica asta, care chipurile îi prelungeşte viaţa, dar de fapt el îi scurtează viaţa, făcându-l rudă cu toate bolile posibile din lumea aceasta. Pe lângă faptul că viaţa bietului român îi este atacată, prin fabrici şi în uzine, în mine, in toate locurile acestea grele de muncă pe care le suportă sărmanul, i s-a mai adăugat şi această subnutriţie, iar în timpul liber pe care îl mai are, cască gura la televizor, o altă odraslă a modernismului, la calculator, de unde îşi culege toate informaţiile mincinoase ca să îşi poată cârpi toată nenorocita asta de viaţă.

Pe câtă vreme omul nostru de altădată – sănătos, voinic, cu casa lui, cu copiii, cu soţia lui, acolo sărbătoreau sănătoşi şi fericiţi zilele de duminici, sărbătorile mari: Paşti, Crăciun, Sfânta Maria, Boboteaza – în toată această vreme colabora creştinul cu harul lui Dumnezeu pe pământ, care îl făcea pe om să trăiască în toată energia şi spiritualitatea lui, într-o dimensiune reala a existenţei. Este greu să porneşti acum de la o cercetare mai amănunţită ca să îţi dai seama de unde şi încotro merge lumea aceasta în declinul ei şi pâna unde merge şi cât mai rezistă omul să ducă povara aceasta, ca să mai poată avea o mulţumire sufletească în ceea ce face. Pentru că toate tendinţele care vin asupra noastră nu au alt scop decât distrugerea şi pierzarea noastră ca spetă umana. Nu se mulţumesc numai să ne pervertească sufletul prin patimi, ci vor să distrugă cu ura şi orice suflare de viaţă. De acum omul să se aştepte la boli, la cataclisme, cum a fost acum cu 100–200 de mii de oameni morţi în urma cutremurului din Haiti, pentru că ei intenţionează să provoace o încăierare între state, astfel încât să izbucnească, ferească Dumnezeu, un razboi mondial, prin care să distrugă cea mai mare parte din omenire.

Ceea ce este interesant este că toţi cei care participă la maşina aceasta de distrugere, nu îşi pun şi ei întrebări: cât vor mai trăi în fond, dacă distrug tot ce este în jur ca să trăiască numai ei ca neam? Până unde vor merge şi cât cred că vor trăi? Căci întotdeauna groapa pe care o sapi altuia, tu cazi singur în ea. Dar cu toţii vor cădea în ea, toţi care fac aceste greutăţi omenirii, întregii creaţii a lui Dumnezeu, pentru că aici este ţinta. Eu am mai spus-o şi o repet: singura soluţie este întoarcerea la tradiţie şi ieşirea din societatea aceasta modernă, puţin câte puţin, aşa uşor. Să revenim la vechile obiceiuri ale strămoşilor noştri, la cultivarea unui petic de pământ, pentru că şi firea însăşi ne va veni în ajutor. Firea românului nu poate fi falsificată decât foarte greu, pentru că omul nostru are o fibră foarte sănătoasă şi puternică.

Extras din interviul realizat de monahia Fotini, la 18 ianuarie 2010, de praznuirea Sfintilor Athanasie si Chiril