Creștinismul strămoșesc,religia geto-dacilor .

Brahmanii, ca păstrători ai purităţii sîngelui şi tradiţiilor aryas, spun că neamul lor a venit de undeva din vest, în India în secolul XXVll î.e.n. şi toate tradiţiile lor sînt aduse din ţara de baştină, numită Bharata(Bihar + ata: tată, strămoş). iar printre statele înfiinţate de ei este şi cel numit Bihar ca să nu-şi uite rădăcinile. Şi ei venerează vaca, considerînd-o un animal sfînt.

Parţa (Localitate din Județul Timiș,situată lângă Timișoara )unde a fost descoperit capul de taur în vechiul lăcaş de cult, este aproape de judeţul Bihor sau Bihar cum este cunoscut în Ungaria. Mai avem şi munţii Bihariei în Apuseni, numai de nu am apune de atîta stricăciune, cu toate şi în toate! Gugumanii pricepuţi în plăsmuiri ne spun că indo-europenii, adică neamul aryas ar fi venit din India prin secolele XVlll-XVll î.e.n. şi ar fi populat toată Europa, tot lăsînd la fiecare popas cîte o clocitoare de unde s-au prăsit neamurile omenești.

 

Deşi au cunoscut textele sanscrite încă de la mijlocul secolului XlX, aceşti falsificatori care au născocit indo-europenismul, o ţin tot sus şi tare pentru că orice minciună nu are moarte dacă este repetată la infinit. Săracii aryas, nici nu au ajuns bine să-şi tragă sufletul în India sub a cerurilor cort şi mare parte dintre ei au făcut stînga-mprejur întorcîndu-se la baştină pentru că acasă nu mai rămăsese nimeni nici să stingă opaiţul. De aceea orbecăim noi numai printre întunericuri şi întunecaţi. Halal cultură de barabulă!

În sanscrită Maitra are sensul de înţelept, de unde scapeţii culturnici de o para chioară au zis mitraism – adică religia înţelepţilor cum o amintește și ticălosul Augustin, mare drăguț pentru romano-catolici. El mai este perceput în textele vedice şi ca ,,prieten”, iar cultul lui apare şi în textele hitite din secolele Xlll dar şi mai tîrziu în culturile populaţiilor din Capadocia şi nu cum spun gunoierii de stîrvuri că acest cult ar fi apărut nu se ştie de unde prin secolul l sau ll al al erei noastre în imperiul roman. Dar cununa ca simbol al comuniunii şi cunoaşterii divine este menţionată şi pe tăbliţa 2 unde Zamolxe trece pe cabirii din insula Samos la religia crucii Mîntuitorului şi îi binecuvîntează cu vin şi pîine. Cînd se ia la ceartă cu Pitagora, spune că el a primit această cunună a miresei din vîrful muntelui de la Zoin, prin sfînta cruce. Şi în scrierile trismegiste, învăţăcelul era primit în comunitate după ce trecea prin mai multe probe de inițiere iar la capăt, ca o recunoaştere a devenirii sale sacre, i se punea pe cap o cunună ca simbol al cunoaşterii tainelor divine şi a puterii lor pentru îndreptarea celor stricăcioase din viaţa pămîntească.


Deci Mitra şi în religia strămoşilor noştri, însemna învăţat, înţelept, iluminat în tainele dumnezeieşti şi purificat sufleteşte şi trupeşte. În scrierea Oracolele caldeene, Mama Pămîntească are părul parcă o cunună de raze ascuţite de lumină. Pe tăbliţa 53, care îl îndeamnă pe marele preot al geţilor Ili să se ducă în Palestina pentru a se lua de piept cu hoţii de cultură şi ucigaşii de religie, apare imaginea unui cap ce poartă o cunună cu trei raze iar pe piept are două figuri rotunde. Este Zabelo înţeleptul, pe care alţi arimini din imperiul roman, cînd religia lor era cult oficial al împăraţilor, l-au scris Sabasius, Zabasios, Sebesio, Deus Aeterno, Deus Ariminus, Mitra şi alte derivate dar toate caracterizează trăsătura principală a personajului, comuniunea şi înţelepciunea în cunoaşterea Legii Adevărului şi Dreptăţii lui Sîntu dată muritorului Eno. Divinitate a luminii, el protejează viaţa şi veşniceşte prin puterea miracolului luminos şi prin puterea cunoaşterii, legilor divine.


Cele două figuri care îl întovărăşesc de obicei pe Mitra sînt însoţitorii solari cum apar pe toate tablele votive închinate duhului luminii. Deasupra razei care este mai scurtă de pe tăbliţa 53, se află un cerc ce simbolizează roata vieţii. Acest concept al destinului este unul din fundamentele religiei strămoşeşti, fiind prezentat imagistic pe mai multe tăbliţe unde îngerul păzitor îi arată muritorului roata vieţii sau caierul cum se scrie pe tăbliţa epitaf a marelui get Boero Bisto, avîndu-și rădăcinile în tăblița rotundă de la Tărtăria.

Mitra cabirul cu cununa de raze pe cap apare pentru prima dată pe medalionul turnat la moartea lui Commodus în anul 192(fotografia în verde), împăratul roman adoptînd religia geţilor drept religia oficială a lui, artătînd şi latura de judecător al faptelor fiecărui muritor şi călăuzitor în lumea de dincolo a sufletelor celor răposaţi şi merituoşi în fata lui Sîntu. În stînga este Commodus mînînd caii solari iar în dreapta împăratul apare pe cap cu coroana de lauri(culoarea galbenă), iar pe revers același personaj stă pe un scaun ținînd în mînă roata vieții, poziție pe care o vom găsi la împăratul Constantius. În latină cuvîntul mitra, înseamnă bonetă sau cuşma specifică geţilor cum a fost ea prezentată pe columna lui Traian, dovedind originea acestei religii. Înrăzarea au făcut-o împăraţii romani care au considerat că nu se cade ca ei, stăpînii lumii să fie prezentaţi iconografic cu cuşma getică pe cap, ci musai cu cununa de raze pe care o primise Mitra de la prietenul său, Sfîntul Soare. Dar Mitra în religia geţilor era în fapt Sarmis sau Sarmise ca ziditor al Neamului Scoborîtor din Cer, cum bine zis-a poetul latin Ovidiu, fără a-l mitui sau şpăngui vreun fioros getbeget sau auson.

 

În mitologia vedică apar călăreţii gemeni – aşvini – cum sînt şi pe iconiţele geţilor(prima din stînga jos) fiind considerați vindecători de boli, ei putînd dărui tinereţea oricărui bătrîn pios. Acest cult carpatin era răspîndit în Anglia(secolul l î.e.n.), la celții din Austria(secolul ll î.e.n.) și chiar în Grecia(410 î.e.n.) cum ne dovedesc atît de limpede monedele prezentate lîngă iconița strămoșilor noștri falnicii geți. Călăreţii aşvini simbolizau lumina dimineţii şi a serii, fiind născuţi din lumina cerească, tot aşa cum erau şi cabirii, iar pe cer erau reprezentaţi mitologic de luceafărul de dimineaţă şi cel de seară. Noi ca nişte nemernici, o tragem tare numai cu cavalerul trac foarte drag întunecaților şi nu vrem să auzim dar şi să vedem altceva.

În zoroastrismul ticluit cum spun ei către sfîrşitul secolului Vl î.e.n. dar mai ales cum minti culturncii occidentali, Mithra era o divinitate secundară mai jos decît cei şapte arhangheli ai lui Ahura – Mazda, fiind trimis la munca de colhoz la fel ca toate divinităţile naturii din cultura vechilor populaţii ariene din Persia de către profetul vizionar pr care îl pălise rău damblaua revelațiilor. Dar el a fost totuşi perceput de populaţie ca o divinitate ce protejează sufletele celor drepţi şi tot el le ajută să se înalţe în lumea de lumină, fiind venerat în special de triburile sciților din nordul Persiei.


În Babilon, Şamaş era un zeu al dreptăţii ce apărea la răsăritul soarelui pe vîrful munţilor, urmează cursul cerului într-un car strălucitor tras de doi sau patru cai, este protectorul regilor şi aduce biruinţă armatelor cam aşa cum era cunoscută religia creştinismului arimin sau mitraismul în imperiul roman!


Atît în Veda cît şi în tradiţiile religioase persane vechi, Mithra era participantul la ritualul de înmormîntare cît şi judecătorul ceresc al faptelor mortului aşa cum apare pe medalionul lui Gordian lll ca un cabir protector şi călăuzitor al sufletului celui decedat. Atunci, cînd după moarte, duhurile stricăciunii pun stăpînire pe trup, dracii vreau să pună stăpînire şi pe sufletul răposatului dar îngerii nu-i lasă pînă la judecata lui Mithra. Acesta cîntăreşte atît faptele bune cît şi cele rele şi în funcţie de greutatea fiecăruia stabileşte locul sufletului pe ramurile Pomului Vieţii.

11667270_945657042123155_2829824273842530973_n

Dacă predomină faptele bune, el se înalţă în ceruri, cît mai aproape de Tatăl Ceresc.
În Avesta se spune că la vremea vremurilor, Saoshyacant, Mîntuitorul va reveni pe pământ şi va reînvia toate trupurile morţilor chiar dacă ele erau numai pulbere, ideii năstruşnică şi cam zurlie, preluată de mozaici în profeţiile lui Isaia.
Dintre toate cultele antice, nici unul nu a oferit un sistem atît de riguros ca religia creştinismului arimin/mitraismului sau religia geţilor; nici unul nu a avut o asemenea elevaţie morală şi o asemenea chemare la suflete şi la inimi. Ideile cultului s-au răspîndit mult în afara ţinutului de baştină şi a dăinuit oficial pînă în momentul cînd el este interzis în anul 381 şi piere încetul cu încetul din minţile majorităţii oamenilor de moarte violentă la sfîrșitul secolului lV, dar la nord de Dunăre se va menține multe secole.
Personajul central al ariminismului/mitraismului era Timpul fără sfîrşit sau Tatăl Ceresc care prin energiile creaţiei divine zămisleşte în Mama Pămîntească viața şi aduce bunăstarea oamenilor prin naşterea şi renaşterea tuturor făpturilor cu trup, Soarele ca dătător de viaţă şi lumină, îngerii ca paznici ai fiilor luminii sau fiilor Omului în lumea pămîntească.
Tatăl Ceresc este după şuşoteala grecilor, Unicul Aion şi poartă în mîini două chei cu care descuie porţile cerului precum şi toiagul ce simbolizează puterea şi trăsnetul ceresc din care s-a născut Mitra/Sarmis, el creează şi distruge totul, el reuneşte puterea tuturor duhurilor pe care el singur le-a născut. Este identificat cu Soarta, cu lumina veşnică sau cu focul ceresc sau focul viu, iar teozofii arimini au înţeles că acest creator unic a născut cerul şi pămîntul şi din unirea acestora s-a născut marele Ocean care are puterea părinţilor săi. Mithra este geniul luminii cereşti, el apare înainte de răsăritul soarelui pe crestele stîncoase ale munţilor; în timpul zilei el traversează cerul în carul său tras de patru cai albi, iar cînd se aşterne noaptea, el luminează în continuare cu o strălucire tremurătoare suprafaţa pămîntului, ,,veşnic treaz, veşnic veghetor”. Lumina sa strălucitoare făcea spiritele răului să se ascundă şi el lumina întreaga creaţie, pe care strălucirea sa o aducea la viaţă.
De o cinstirea asemănătoare se bucura şi Luna ce umbla printre stele într-un car tras de patru tauri albi. Fiecare dintre cele şapte planete cunoscute în acele vremuri se afla în fruntea unei zile a săptămînii. Lumea era văzută ca un glob sau mai precis, un ou uriaş cum este menţionat în culturile emeş, egipteană şi orfism, în interiorul căruia plutea pămîntul de forma unei turte, pe oceanul primar. Cele două emisfere ale globului erau cei doi purtători de flacără, una în jos alta orientată în sus sau luceafărul de dimineaţă şi luceafărul de seară.

Globul era ţinut în spate de un erou care descoperise şi astronomia, ştiinţă pe care geţii o stăpîneau foarte bine iar nouă de aminteşte de pelasgul Prometeu legat de muntele Caucaz de la Istru de către jupîn Zeus, pentru că le-a dat oamenilor dreptul la cunoaştere, adică să ştie cum să-şi rostuiască cele necesare vieţii. Şi Zeus era la fel de întunecat împotriva acestui creştinism gnostic, la fel ca fîrtatul lui de peste secoli, Iahwiţă cel cu corniţe sau Talpa Iadului. Unul dintre purtătorii de flacără care îl însoţeau pe Mitra, se numea Cauti(Veghetorul) iar celălalt se numea Cautopati(Judecătorul).
Toţi ,,specialiştii” care au scris despre ariminism/mitraism nu au înţeles sensul acestor cuvinte pentru că ei nu purtau freză mioritică iar zicerile nu veneau din greacă sau latină, cele două tălpi ale scorţoasei culturi occidentale. Cuvîntul cauţi are sensul de atenţi, cu băgare de seamă, a căuta, a aprecia iar păţ are sensul de păţanie, întîmplare neprevăzută. Aceşti doi dadofori sau dioscuri împreună cu Mitra/Sarmis formau o triadă care era văzută fie ca astru al zilei a cărui sosire era anunţată de cocoş, care la amiază trecea triumfător la zenit iar seara cădea cu melancolie spre asfinţit; fie ca soare divin, și pe măsură ce creşte intră în constelaţia Taurului şi marca începutul primăverii – soarele a cărui căldură biruitoare izvodea natura, în mijlocul verii o aducea la împlinire şi rodire, şi soarele care după aceea, slăbit, traversa semnul Scorpionului şi anunţa apropierea iernii. După alte mituri, unul dintre aceşti purtători de torţă era privit ca un simbol al căldurii şi al vieţii iar celălalt ca un simbol al frigului şi al morţii sau ca dimineaţa şi seara. O altă legendă spune că însoţitorii lui Mitra erau chiar Soarele şi Luna.

Diogenes Laertios în scrierea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor spune despre Pitagora că interzicea consumarea cocoşului alb, pentru că ei sînt consacraţi lunii şi sînt rugătorii ce vestesc orele noaptea. Pe iconiţele geţilor apar aceste păsări la fel şi pe tăbliţa ritualică descoperită la Romula, cocoşul ţinînd alături de leu, vasul cu apă vie sau al cunoaşterii. Iar pentru această povestioară ne vor trăsni specialiştii în moalele capului că sîntem şi pitagoreici, dacă nu ne-am simţit bine să fim numai urmași de latini, dar şi aceia degeneraţi, adică tîlharii sau mîlul imperiului roman!

Semnele zodiacale cunoscute astăzi în ezoterism erau parte integrantă din religia creştinismului arimin a geţilor, numită şi mitraism.


În mitologia emeş avem o zicere plină de har şi înţelepciune numită Moartea păstorului Dumuzi, care este o variantă foarte veche a uciderii ciobanului bun şi milostiv, iubitor de animale şi natură, de către nişte fiinţe demonice.

 

El are un vis în care vede cum copacii şi trestiile din jurul lui se cutremură de groază ştiind că viaţa bunului păstor va fi curmată de aceste fiinţe rele. Putineiul pentru lapte era spart, apa a curs peste vatra sfîntă strămoşească iar mioarele scormoneau pămîntul cu picioarele pentru a-l avertiza pe Dumuzi(fiul luminii) de pericolul ce vrea să vină peste el. Se trezeşte şi povesteşte visul surorii sale Gestinanna, poetesă divină, cîntăreaţă şi tîlcuitoare de vise. Aceasta îl sfătuieşte să se ascundă de fiinţele terifiante, dar cade ea victimă urdiilor drăceşti.

Dumuzi(Fiul luminii) se roagă cu multă rîvnă către Utu(Sfîntul Soare) şi Inanna(Sfînta Lună), soţia sa, să-l facă o gazelă ca să poată fugi de monştri, dorinţa îi este îndeplinită şi reuşeşte să se salvează. Dar dracii îl prind de mai multe ori, din chinurile cărora Dumuzi se salvează şi cînd se refugiază la stîna surorii sale, aceştia îi aruncă în faţă cuie şi ace, eroul murind, turma lui fiind ameninţată cu răzleţirea.

Zeița Inanna -I Nanna

Căteva costume populare bănățene din Carașova -Jud. Caraș Severin România 

Este uimitoare asemănarea acestui mit cu poezia noastră populară Mioriţa, dovedind unitatea spirituală a celor două culturi, chiar dacă lepre de pe la noi au scris despre baladă cu o ură fără margini, că ar fi o plăsmuire a lui Alecsandri, fiind răspîndită de făcător printre secretoșii ciobani mioritici ca să-și pună el un soclu măreț în faimoasa cultură ciocoiască. Și așa un Manole trei fasole, cercetător de făcătură într-o cultură de maculatură a zăpsit mișelia și l-a dat pe goarnă pe lotru. Mai este și un profesor de filozofie de prin părțile Bărăganului, care, suferind nevolnicul de insolație și prostie siderală, a devenit repede pupincuristul magistrului făcîndu-se părtaș la această nelegiuire criminală. Le zic acestor culturnici de trei parale şi acelea bortilite/chioare şi o apă de closet, că acţinnea lor este un act de înaltă trădare de neam şi ţară fără de care nu şi-ar fi cîştigat arginţii simbriei sataniste!
Dumuzi este însoţit de Ningizzida, duhul/zeul şarpe, ca simbol al fertilităţii şi cunoaşterii divine, numit şi ,,Stăpînul Pomului Vieţii”, ulterior el devine zeul vindecător şi al magiei. În imaginile cu Mitra sacrificînd taurul ceresc, şarpele este prezentat jos ca simbol al înţelepciunii divine.


În scrierea Bocet la dispariţia lui Dumuzi, acesta este numit ,,sălbaticul taur”, „stăpînul din Bad – Tibira” adică pe înţelesul nostru cetatea vieţii cereşti sau veşnice, „Păstorul”, „stăpînul colibelor de păstori”, ,,părintele recoltei”, sau ,,Poimandres” cum apare în scrierile trismegiste, iar toate aceste epitete găsindu-se identic în cultul lui Mitra. Inanna, fiica lui Suen şi soţia lui Dumuzi, mai era numită şi ,,sălbatica juncană iute”. Dar şi Suen este numit ,,taur strălucitor” care a rînduit rituri de purificare plăcute lui An, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi care veghează cum corabia magur – ca la egipteni corabia lui Ra – străbate cerul spre liniştea muritorilor. Personajul apare şi pe iconiţele strămoşilor noştri iar corabia divină cu care trecea soarele pe cer, este un simbol sacru pe meleagurile noastre încă din mileniul Vl î.e.n. fiind dus în această formă de către urdiile arimine ce s-au revărsat pe la începutul mileniului lV î.e.n. pe valea Nilului. Dumuzi mai este numit în scrierile emeş cu epitetul de ,,copil cu chip de erou”, expresia care îi este atribuită şi lui Mitra. Împreună cu Utu, Suen sînt păstorii ţării Ki-en-gi sau Pămîntul Sfînt, denumire ,,uitată” de specialiști și înlocuită cu Sumer ca să dea bine la făcăturile ivriților și a altor înveninați sutași ai Satanei.

Legenda mitraică spune că ,,Piatra Născătoare” a cărei imagine era venerată în orice templu, l-a născut pe Mitra pe malurile unui rîu la umbra unui arbore sfînt şi că doar păstorii aşezaţi pe un munte vecin au fost martorii intrării lui în lume. Ei l-au văzut ieşind din lespedea de piatră, avînd pe cap o bonetă frigiană(corect căciulă getică), înarmat cu un cuţit în trei muchii – dagă şi dage la plural – şi purtînd o torţă ce lumina adîncurile întunecate de dedesupt. Plini de veneraţie, păstorii se apropie, oferind copilului divin primele produse ale turmei lor şi recoltelor lor. El poate fi numit fără greş ,,fiul cerului sau al luminii” pentru că este o creaţie divină dar şi ,,fiul Omului” pentru că s-a născut din muntele Omu din Bucegi sau din fulgerul Tatălui Ceresc/OM, sublimul bunătăţii umane din teozofia mioritică.


Tacit în scrierea De moribus germanorum, povesteşte o legendă cu elemente asemănătoare şi spune despre neamurile germanilor că: ,,sărbătoresc prin cîntece vechi pe Tuisto ca unul care în tradiţia orală, dar şi în anale trece drept făuritor de neam – prin legea genealogiei el este crescut de zeul Pământ şi Fiul Omului care sînt făuritori ai originii neamului”. Goţii care au locuit împreună cu strămoşii noştri cîteva sute de ani şi-au format mare parte a mitologiei lor, prin preluarea şi prelucrarea după credinţele lor, a miturilor din teozofia geţilor. La fel au vieţuit strămoşii noştri împreună cu neamul germanic al bastarnilor peste 700 de ani, dar aceste informaţii nu trebuie să facă parte din istoria noastră pentru că atunci cînd s-a împărţit ,,plăcinta adevărului” Europei, românii lipseau de la masă, la fel cum lipsesc și astăzi deși alții se înfruptă vîrtos din bucatele și darurile lor!
Această legendă a naşterii lui Sarmis/Mitra este prezentată pe tăbliţa 1 care a fost turnată cam prin secolul XVl î.e.n. şi cu o imagine realizată mai bine pe tăbliţa 2 ce a fost turnată de Zamolxe în insula Samos pe la anii 540 î.e.n. Imaginea descriptivă a legendei naşterii lui Sarmis/Mitra este aşezată în mijlocul tăbliţei, avînd la stînga Sfîntul Soare iar la dreapta Sfînta Lună. Deasupra este o sferă sau ou cu mai multe reliefuri pe el înconjurat de steluţe, indicînd sacralitatea creaţiei lui Sîntu asupra întregului univers, iar sub imagine se vede o construcţie închisă într-un cerc şi înconjurată de steluţe, arătînd acelaşi caracter sacru.

Poate este Cetatea Vieţii Vii sau Veşnice cum apare în scrierile esene şi Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii, primită de către Eno de la Senta, ori dabo gio cum este scris pe mai multe tăbliţe. În centrul imaginii este o formă de U întors care reprezintă intrarea în peştera sfîntă cu Piatra Născătoare, ce se află deasupra unei taurine şezînd. În gura peşterii, un copil mic ridică mîinile în sus, ca semn al bucuriei şi naşterii sau renaştere. Mama lui, prezentată lîngă taurină, primeşte de la Moş Arimin un miel şi toiagul cu care să păstorească toate neamurile arimine. Strămoşul nostru are pe cap cuşma specifică și ajunsă mitră la romani, poartă un cojoc lung iar pe piept are atîrnat un cap de taur şi crucea. Deasupra peşterii este chipul lui Sîntu cu plete, pe care hagiografia iudeo-cretină l-a luat cu numele de Iisus. La dreapta acestuia se vede porumbelul, şoimul ceresc, simbolul Sfîntului Duh ori Suflet din religia strămoşească, în colţ mai este un cap, iar sub acesta sînt doi măgăruşi sau cai pentru cei doi cabiri. În colţul din stînga jos a imaginii este un personaj cu un fel de căciulă pe cap şi plete, poartă o mantie pe umeri şi ţine în mînă un toiag, stînd pe scaun. Acestea sînt trei, poate simbolizînd cei trei păstori sau magi cum au ajuns în iudeo-cretinism, ce aduc cinstire pruncului născut din lumina Tatălui Ceresc sau OM.

Adică Sarmis/Mitra este Fiul Omului sau al Tatălui Ceresc! Fiindcă nu puteau scoate din capul populaţiei imperiului roman, creştinismului arimin/ariminismul, grecii şi romanii adepţii iudeo-satanismului, au preluat şi această imagine pretinzînd că este naşterea născocitului Hristos în ieslea din Bethleem! Aceste adunături de lepre criminale strînse sub umbra blestematei Militia Cristi nu au suferit niciodată de ruşine, cinste, bună cuviinţă sau adevăr, făcîndu-și din hoție și crimă fundamentele religiei lor!
În secolul ll al erei noastre, sau poate chiar de la sfîrşitul celui precedent a circulat scrierea Omiliile clementine, care prezenta teologia orfică sau getică după legea adevărului şi nu după făcătura grecilor, unde înţeleptul Orfeu lasă spre luminare o cosmogonie. ce ne prezintă facerea lumii astfel: ,,Astfel, primul Ou care a fost vreodată făcut, fiind încălzit treptat de către Făptura Vie din el, se sparge, iar apoi capătă chip şi un lucru iese… Aceasta este în mod evident Logosul – Zeul din Ou şi Zeul din Piatră, căci Firmamentul Primordial era simbolizat printr-o Piatră, ca Tărie; tot aşa cum în natura fizică, scînteia de viaţă apare din regnul mineral.”
În comuna Corbi din judeţul Dîmboviţa s-a descoperit în pământ în anul 1971 săpîndu-se în cimitirul satului, un ou de piatră de dimensiunile unei căldări foarte mari. ,,Specialiştii” care l-au văzut şi ,,studiat”, au descoperit pe el conturat harta vechii Geţii şi o inscripţie pe care au citit-o în limba tracă, fiind o cerere de ajutor a unui rege trac adresată lui Dromichete. Puteau să o citească şi în limba împinsă sau duşmănoasă fiindcă rezultatul tot acela era. Cît timp ei umblă cu nebuniile latrinităţii, tracismului şi slavismului în cap, minciuna şi sminteala vor domni în istoriografia noastră falsificată în totalitate.
Oul era simbolul religios al Creaţiei Tatălui Ceresc cum vine zicerea tocmai de la ariminul Orfeu şi din el s-a născut Duhul Ivzoditor şi Izbăvitor al Neamului Ales de Sîntu, Sarmise sau Mitra cum l-au botezat mai tîrziu în imperiul roman, cînd le ţinea de alean atîtor neamuri doritoare de iubire, credinţă, comuniune şi adevăr.
Inscripţia văzută de mine într-o fotografie la tv cîteva secunde, începe cu literele YU, fiind vechea denumire pentru Mîntuitorul ceresc, aşa cum este el simbolizat pe atîtea artefacte şi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia. Tot în această localitate, foarte aproape de locul unde s-a descoperit oul de piatră din care s-a născut Duhul Ceresc, este un lăcaş de cult rupestru, săpat într-o stîncă verticală fiind considerat ca precreştin. Oamenii locului au făcut în timp unele modificări ale spaţiului fiind adaptat în prezent cultului creştin ortodox dar cu unele particularităţi foarte evidente şi ciudate. Pe tavanul lăcaşului de cult este sculptată crucea înscrisă în cerc. La acest simbol cercul apare format din răsucirea a două fire foarte groase, model care se găseşte la toate bisericile noastre prin acea funie de sub straşină ce înconjoară lăcaşul şi este formată din cei doi şerpi răsuciţi care vin cu capetele deasupra uşii de la intrare. În religia strămoşească şerpii erau simbol al înţelepciunii şi cunoaşterii divine, găsindu-se şi în budism prin modelul pingala, unde cei doi şerpi ai cunoaşterii cereşti se înfăşoară pe coloana omului îndreptîndu-se către creier pentru a transmite înțelepciunea Creatorului.
Legenda ne arată că românii îşi cunoşteau adevăratele rădăcini ale religiei strămoşeşti, fiind creştinaţi de Fiul Oii sau Mielul, cum l-au încondeiat furii în plăsmuirile lor, practicînd acest cult din totdeauna, dar au fost obligaţi de răutăţile liftelor să mai cînte şi altceva decît ce i-a învăţat Eno. Oaia în mitologia geţilor, era considerata un animal sfînt şi binecuvîntat de Sîntu, pentru că a scăpat Neamul Ales de la dispariţie cînd Mamarca şi-a slobozit haitele de draci pe la mijlocul secolului XVll î.e.n. şi a adus cele mai cumplite geruri peste Carpaţi.
Sîntem Fiii Oii și nu ai ploii sau a prepuțiului tușinat, adică neam de oieri ce am fost de-a pururi pe aceste meleaguri şi de aceea ne-am legat existenţa de o Mioriţă, care prin harul şi darul ei ne-a vegheat calea în istoriei și înveșnicire.
Dacă eram înfrăţiţi cu Satana, ne mîndream ca fii ai ,,legămîntului” lui Iahwe și Avram şi nimic mai mult! Ivriţii cînd făceau juruinţe, prindeau în mînă vînjoşenia părintelui cum scriu ei plini de mîndrie în Talmul – Cartea lui Tobias şi Facerea 24,2,9, adică ce aveau cel mai vrednic de cinstit era unealta însămînţătoare, deci jurînd pe bărbăţia părintească, şi aceea şonţită, nu puteau fi decît fiii sulei.
Mitra, după ce a crescut mare şi voinic s-a înfruntat cu Sfîntul Soare reuşind să-l învingă, fapt pentru care acesta i-a dăruit coroana de raze şi de atunci s-a legat o prietenie sinceră între cei doi. Sacrificarea taurului în religia lui Mitra este un ritual simbolic, acest animal fiind considerat forţa generatoare de viaţă, iar moartea lui va regenera toată viaţa de pe pământ. Culturnicii occidentali consideră barbar acest ritual cînd se sacrifica un taur dar acelaşi obicei făcut de iudei cu zeci, sute sau mii de tauri îl ţin de divinaţie unică închinată dumnezeului ce merita a fi cinstit, chiar dacă i-au scos din sărite pe vechii egipteni şi le-au pus jar la tălpi cînd hălăduiau prin Elefantina. Prea put asemenea judecăți parşive şi idioate. Iar noi înjunghiem cu sutele de mii, nevinovaţii miei şi nu ne ruşinăm deloc!

Neam de păstori, mioriticii carpatini îşi venerau animalele pentru că ele, prin darurile lor i-au scos din necazurile şi urgiile timpului. Mitra ca divinitate solară, împreună cu Mama Pămîntească cîrmuiesc viaţa universului iar moartea nu este decît o distrugere temporară necesară unei noi renaşteri. În acest univers mitologic trebuie privită sacrificarea ritualică a taurului în religia mitraică. Dar taurul mitraic are o trăsătură unică în acest context teozofic, el vine din ceruri, din împărăţia lunii, adică locul unde viaţa renaşte după moarte. Sufletul lui luminos aduce viaţa din nou pe pământ iar forţa lui creează din nou forme ale vieţii pentru renaşterea creaţiei primare. Surprinzînd taurul pe o pajişte de munte într-o poiană, ca şi legenda bourului lui Dragoş şi a căţelei Molda de la noi, Mitra îi ia urma împreună cu cîinele care îl însoţea, se luptă apoi cu animalul în mai multe momente. Printr-un vicleşug prinde taurul de coarne şi reuşeşte să se urce în spatele lui alergîndu-l pînă a obosit chiar dacă a fost dat jos din spinare, el tot se agăţa pînă l-a dovedit. Apoi l-a prins de picioarele din spate, l-a luat în spinare şi l-a adus în peştera sa care îi era sălaş.

Aici primeşte de la Sfîntul Soare porunca de a sacrifica taurul pentru renaşterea vieţii pămîntene. Dar taurul scapă şi se întoarce pe pajiştea de unde a fost alergat de către Mitra. Soarele trimite corbul –mesagerul său şi simbol pe mai multe steme ale Ţării Româneşti – să-i ceară lui Mitra prinderea taurului şi sacrificarea lui. El urmăreşte taurul cu ajutorul cîinelui său şi reuşeşte să îl prindă tocmai cînd acesta revenise în peştera din care fugise. Cu inima strînsă Mitra îi înfige în gît cuţitul său cu trei muchii primit la naştere. Apoi se petrece o minune extraordinară, din trupul victimei muribunde răsar toate plantele de leac şi ierburile ce acoperă pămîntul cu verdeaţa lor. Din şira spinării animalului răsare grîul de pîine, iar din sîngele său viţa de vie ce dă licoarea sacră în Mistere. În zadar şi-a trimis duhul răului, dracii împotriva animalului aflat în agonie pentru a otrăvi în el izvorul vieţii; aceştia nu au reuşit să împiedice miracolul ce se desfăşura. Sămînţa taurului strînsă şi purificată de Lună, a generat toate speciile de animale folositoare, iar sufletul acestuia, sub protecţia cîinelui, tovarășul credincios al lui Mitra a urcat în sferele cereşti de deasupra, unde fiind cinstit ca divinitate, a devenit protectorul turmelor. Povestea ne aminteşte şi de sărbătoarea Filipilor de la noi, unde se spune că lupii devin protectorii turmelor de animale iar Lupul Alb, animal ceresc este conducătorul lor. Prin sacrificiul săvîrşit, Mitra a reuşit să renască o nouă viaţă mult mai bogată şi mai roditoare.
Din această jertfă se naşte şi prima pereche de oameni purificaţi ,,fii luminii” ca act creator al rezidirii lumii, iar Mitra a fost însărcinat să vegheze aceste fiinţe privilegiate. Mitul este o variantă tîrzie a celui emeş unde la facerea vieţii pe pământ inclusiv a neamului omenesc, a fost sacrificat un zeu iar din sîngele lui amestecat cu pământ s-a făcut tot ceea ce este viu, pentru a sublinia caracterul sacru al tuturor vietăţilor şi mai ales al omului ca fiu al luminii, gest al creaţiei ce era repetat în fiecare an. În mozaism omul este o fiinţă ticăloasă bună numai pentru pedepse!
În Asia şi Mediterana mitul este cunoscut prin vaca IO şi misterele pelasgice ale Mamei Pămîntești – Demeter sau Hera la greci – divinitate a agriculturii, care patronează fecunditatea naturii şi care se transformă, din timp în timp într-o bovină. În toate culturile ariene sau arimine, bovinele sînt asociate grîului şi deci pîinii.
Dar duhurile răului lucrau cu meşteşug împotriva fiilor luminii binecuvîntaţi de Mitra şi au dat o secetă cumplită peste oameni, iar pentru a-i salva de la nenorocire pe aceştia, arcaşul ceresc a tras cu arcul într-o stîncă prăpăstioasă din care a ieşit un izvor de apă vie, unde şi-au ostoit setea toţi muritorii. A urmat apoi un cataclism şi mai teribil, care a ameninţat întreaga natură. Un potop universal a decimat oamenii iar pămîntul a fost acoperit de apele rîurilor şi mărilor. Un singur om, sfătuit în taină de paznicii cereşti, a construit o corabie şi s-a salvat pe sine însuşi împreună cu cireada sa, într-o arcă ce plutea pe întinderea nesfîrşită de ape. După ce neamul omenesc s-a înmulţit din nou, un mare război a pustiit lumea şi a nimicit atît locuinţele oamenilor cît şi sălaşurile fiarelor.

Dar oamenii – fii Creatorului sau fiii luminii – au scăpat şi din această nenorocire şi viaţa lor se va duce înainte cu bune şi rele. Misiunea lui fiind terminată, Mitra împreună cu Soarele şi ceilalţi doi prieteni cabiri celebrează o Cină de Taină, pe care iniţiaţii o comemorează într-o agapă mistică şi se înalţă la Cer. Dar alte surse spun că la această cină au fost prezenți doisprezece însoțitori ai lui Mitra, iar iudeo-creștinii au și ei 12 apostoli și poate de aici vine furia lui Tertulian care îi spurca pe creștinii arimini că ,,le-au furat sfintele sacramente” deși religia geților este atestată arheologic cu cel puțin 6000 înaintea mozaismului! În neobosita lui muncă dăruită neamului omenesc ,,fiilor luminii”, Mitra traversează Oceanul de lumină şi se alătură celorlalţi nemuritori.
El era divinitatea căreia Creatorul i-a dat puterea să menţină rînduiala naturii şi a tot ce este viu şi să lupte cu puterea răului care bîntuie pămîntul iar oamenii trebuie să ştie care este Calea/Legea Luminii și Adevărului şi să nu greşească. Cartea lui Eno se mai numea Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii.
Dispreţul pentru senzualitate şi sexualitate atît de dragă ivriţilor, grecilor şi romanilor, era una din primele forme de luptă împotriva răului care îi dădea tîrcoale omului. Sistemul dual era conceput pentru dezvoltarea energiilor individuale dar şi pentru dezvoltarea energiilor întregii comunități unde trăia natul ca și a omeniri. Mitra fiind asimilat unei divinităţi solare, dar deosebit de Soare, este Mediatorul între Creator şi creaţia sa, care a dat de lucru atît gnosticilor, platonicienilor cît şi neoplatonicienilor.

Mitra născut din piatră se poate explica prin naşterea luminii datorată fulgerului din bolta cerească şi care în multe mitologii este asemănată la început cu o boltă de piatră sau firmament. Dar şi piatra terestră – cremenea – poate genera scîntei şi deci lumină, care se înalţă către cer. Mitra, prin naşterea sa este legat mai mult de Mama Pămîntească şi energiile ei creatoare de viaţă care era celebrată încă din cea mai adîncă antichitate în peşteri precum cele de la Eleusis, Parnes, Delos şi altele, și cum apare în multe situri din bazinul inferior al Dunării.
Chiar din ceruri, el este apărătorul adevărului şi al dreptăţii, apărătorul sfinţeniei şi duşmanul neînfricat al fiilor întunericului. Acest conflict între fiii luminii, esenii sau asenii geţi şi fiii întunericului, ceata ivrită a lui Belial/Satana se găseşte clar explicat în unele manuscrise descoperite la Qumran, dovedind că lucrurile se ştiau foarte bine în antichitate dar au fost bolmojite, ascunse şi falsificate în totalitate.
Ariminismul sau mitraismul credea în supravieţuirea conştientă a esenţei divine care se află în noi, în izbăvire şi mîntuire. El mai credea într-o judecată cerească a fiecăruia după faptele săvîrşite dar în momentul decesului nu după revelaţiile ivriţilor. Mai avea caracteristic cinstirea zilei a şaptea – duminica – consacrată odihnei. Cuvîntul vine din limba română veche şi este compus din dumi: copil + niga/nica: preţios, venerat, victorios, adică ziua copilului strălucitor sau a cabirului luminos şi salvator cum apare pe unele monede ori medalioane ale lui Mitra.

Pe tăbliţa 11 Domoz tomu este fiul crucii strălucitoare. iar cabirii erau consideraţi fiinţe cereşti ce au zidit un neam divin pe pământ şi care i-a învăţat pe oameni prelucrarea metalelor, Mitra purtînd şi el acest titlul.
Hipolit, un ivrit pretins iudeo-creştin, în cartea Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor ticluită pe la anii 175 scriind despre mai multe neamuri care ar fi apărut primele pe pământ create de Dumnezeu, spune despre neamurile arimine ale cabirilor: ,,…sau dacă au fost cureţii ideeni, neam divin, sau coribanţii frigieni, cei pe care Helios i-a văzut prima dată răsărind aşa cum fac pomii; sau dacă Arkadia l-a născut pe Pelasgos, mai bătrîn decît Luna; sau Lemnos pe Kabeiros, prunc frumos al misterelor inefabile…”. Păi întunecaţilor, nici că este nevoie de altă mărturisire privind poziţia uluitoare a religiei geţilor în cultura antichităţii, cînd chiar cei mai înverşunaţi duşmani vorbesc de neamul divin al cabirilor şi pruncul născut ce avea misterele inefabile. Voi aţi dat lumii doar urgiile şi orgiile sataniste însoțite de cel mai cumplit întuneric!
Într-o legendă mioritică, veche de la începuturile lumii se spune că cei 7 arhangheli(îngeri bătrîni) şi sfinţii, tare s-au bucurat că Dumnezeu le îndeplineşte voia şi au zis că ei vor clădi cerul, numai oamenii să-i ajute şi să-i susţină tot timpul adică să o ţină mai subţire cu înfulecatul pentru că atunci cînd oamenii se îndoapă cu carne, sfinţii slăbesc. Din acele vremuri au rămas cele 7 posturi, căci la început au fost 7 arhangheli care au făcut cerul. Dumnezeu dădu celor 7 arhangheli aripi ca să poată merge în tărîmul rohmanilor, sub fundul pămîntului, şi de acolo să aducă piatră şi mai scumpă, Şi au adus sfinţii de acolo atîta piatră, străvezie cum e sticla şi albastră cum e floarea cicoarei şi ochii îngerilor şi au făcut din ea cerul ca o boltă deasupra pămîntului, şi i-au pus 7 stîlpi făuriţi tot din piatră scumpă. Cerul are mai multe ceruri iar în al nouălea este o lumină mare unde se văd mese puse cînd se deschid porţile, pentru că acolo este raiul. Cerurile se deschid odată pe an la Bobotează. Hai să nu mai umblăm cu părul în ochi tovarăşi culturnici! Uite Legea Adevărului şi Dreptăţii primită de Eno aşa cum o ştia neamul meu mioritic din moşi strămoşi!


În mitul lui Adapa din teologia emeşilor, sufletul răposatului cînd se înălţa la ceruri la dreapta judecată, trebuia să treacă prin şapte porţi ale cerului pentru a ajunge în ţinutul morţilor unde era supus cîntăririi divine.

Cultul mitraic spune că cerul avea două porţi către Pămînt; una pe care scoborau pe pământ sufletele care se lăsau amăgite de formele şi farmecele materiei; a doua este aceea pe unde sufletele se urcă la cer, lăcaşul lor de început, după ce au încercat pe pământ toate ispitele vieţii, transformările şi chiar pedepsele ce aveau să le suporte din cauza greşelilor originare. Parcă prea aduce a iz creştin hoţomanilor, dar deloc a iudeo-creştinism pentru că în Tora şi Talmud asemenea vorbe de duh nicicînd nu se aud! Povestioara este asemănătoare cu una de pe plaiurile mioritice care spune că Sfîntul Ilie este personajul care va apărea la sfîrşitul lumii trimis de Dumnezeu să îi sfătuiască pe oameni să-l respingă pe Anticristul sau Iahwe care ne-a tot călărit de vreo 1600 de ani.
În tăbliţa 5 Mitrache Tomşa care era casierul unei mănăstiri s-a îmbolnăvit rău cînd era în ospeţie la ruda sa Ene şi a fost adus înapoi la Sarmisetuzo dar nimeni din neam nu l-a mîngîiat cu vorbe şi nu l-a cinstit cu băutură şi mîncare. Supărat ,,cînd sufletul şi mintea se vor veşteji am să-l rog pe sfinţia Onxa, ca împreună cu orientalul Gomtaro să-mi cînte duios şi tărăgănat, să fiu gata pregătit în camera mea ca OM şi să fiu salvat pe tărîmul iubirii lui Zamolxiu”. Această legătură istorică între neamul nostru şi cei din Orient arată că au existat schimburi de informaţii între cultura geților și cea a perșilor și aryas prin intermediul sciţilor sau direct cu geţii iar asemănarea dintre credinţa geţilor şi budism precum și zoroastrism dovedeşte că o parte dintre ei şi-au reformat cultul după modelul get şi chiar mai mult, iar perșii i-au făcut pe mioritici, nişte schismatici care ar fi furat înţelepciunea de la Zoroastru, spunînd că plaiurile din Carpaţi sînt iadul unde ard cei răi.

Vechii perşi dar nu zoroaştri, îi mai spuneau lui Mitra Aryaman – Ospitalierul, fiindcă era diriguitorul sufletelor strămoşeşti.
Mitra se prezintă în cultul religios sub două forme, una fizică şi alta spiritual-energetică pentru a conceptualiza religia și morala inițiaților.

În forma sa fizică, deşi ne înfăţişează lumina, totuşi nu trebuie confundat cu soarele, cu luna sau cu stelele. Mitra este soarele cel adevărat iar soarele vizibil nu este decît oglinda strălucirii sale. Mitra este în acelaşi timp lumina pasivă dar şi cea activă, adică cea care luminează lucrurile şi cea care le vede. Şi fiindcă lumina, este socotită, de regulă ca principiul adevărului şi bunei-credinţe, Mitra personifica Legea şi a devenit apărătorul ei. De aici s-a născut caracterul său de mijlocitor între om şi Dumnezeu, de protector împotriva spiritelor rele.
Dar şi dincolo de mormînt el este lumina manifestă nu lumina infinită care a creat începutul fără sfîrşit. Acest concept al lui Mitra era la vechii perşi înaintea ,,revelaţiilor” lui Zarathustra. Mitra era mijlocitorul creaţiei, şi protector veşnic treaz, eroul fără seamăn, veşnic biruitor, geniul iubirii şi dreptăţii.

În vechea religie a neamurilor arimine şi persane Mitra era un duh al luminii, puterea cea mai înaltă a luminii create, ce are înţeles fizic şi moral, adică şi puterea spiritului ce vede şi pătrunde toate, a adevărului personificat şi a credinţei.,este conducătorul tuturor duhurilor pe care le călăuzeşte prin noapte şi prin moarte la nemurire, este un erou luptător şi duşmanul tuturor demonilor întunericului, în această calitate are coif de aur şi scut de argint, stînd în carul de luptă, urmîndu-l o suită de îngeri de lumină şi de adevăr, în fine este apărătorul comerţului între oameni şi a celor săraci şi apăsaţi.

Cultul se făcea în peşteri sfinţite unde erau puse şi simbolurile soarelui, a lunii, planetele, stelele, zodiile, calea sufletelor(Calea Laptelui), dăinuind pînă la sfîrşitul secolului lV şi care aducea mare supărare iudeo-creştinilor, noii stăpîni ai imperiului roman după anul 381…….CONTINUARE PE http://www.ariminia.ro/ro/crestinismul-arimin-sectiunea-1/

Sus la cheia raiului,                               În stîlp piatră mi-e-ncheiat,
             Bună ceată mi-e adunată,                      D-unde sfinţii c-auzea,
             Tot de sfinţi, de aceia sfinţi,                  Ei săltară şi zburară,
             Şi-mi citeau, prooroceau,                      Sus mai sus se ridicară,
             Şi-mi citeau de Dumnezeu,                   Cu norii se-amestecară,
             Şi pe Dumnezeu nu-l ştiu,                     Jos mai jos că se lăsară,
             Iar Ion, Sînt-Ion…                                 Pe stîlp de piatră cădea,
             Din gură aşa grăia                                  Cînd acolo ajungea,
             – Voi citiţi, proorociţi,                            Cărţi pe braţe că-şi lua,
             Şi-mi citiţi de Dumnezeu,                      Şi citea, proorocea,
             Şi pe Dumnezeu nu-l ştiţi,                      De trei zile şi trei nopţi,
             Iar eu vin şi bine ştiu,                             Stîlp de piatră în patru crapă,
             Jos la cheia raiului,                                 Iată Dumnezeu că scapă.

 

Dansurile românești -Tradiții și primordialitate-Simbolism -Lada cu zestre a românilor

Doina-Timisului

În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, dansul circular a fost extrem de răspândit: el era practicat pretutindeni de vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât – prin încingerea jocului în jurul hoitului / leşului prăzii – fie pentru a asigura înmulţirea vânatului; în ambele cazuri, continuitatea cu ideologia religioasă vânătorească a fost evidentă. În plus, ‘solidaritatea mistică’ între grupul vânătorilor şi vânat lasă să se presupună existenţa unui anumit număr de ‘secrete ale meseriei’ în posesiunea exclusivă a bărbaţilor; asemenea ‘secrete’ erau comunicate adolescenţilor prin intermediul iniţierilor. Dansul circular (reprezentat de artiştii Epocii Pietrei în peşteri) ilustrează admirabil persistenţa riturilor şi a credinţelor preistorice în culturile arhaice. Un anumit număr de mituri erau familiare populaţiilor paleolitice, în primul rând miturile cosmogonice şi miturile de origine (ale omului, vânatului, morţii, etc). Un mit cosmogonic punea în scenă apele primordiale şi creatorul – antropomorf sau sub formă de animal acvatic – plonjând în fundul apei pentru a aduce materia necesară creării lumii; enorma difuziune a acelei cosmogonii şi structura sa arhaică indică o tradiţie moştenită din cea mai veche preistorie. La fel, miturile, legendele şi riturile în legătură cu urcarea la cer sau ‘zborul magic’ au fost universal atestate; or, acele mituri erau solidare cu experienţele extatice specifice şamanismului şi arhaismul lor este indubitabil. Tot atât de răspândite au fost miturile şi simbolurile curcubeului şi ale replicii sale terestre – puntea – legături prin excelenţă cu lumea de dincolo. Putem, de asemenea, să presupunem existenţa unui ‘sistem’ cosmologic articulat, pornind de la experienţa fundamentală a unui ‘centru al lumii’, în jurul căruia s-a organizat spaţiul. Tot astfel, e greu să ne imaginăm o societate de vânători lipsită de mituri asupra originii focului – cu atât mai mult cu cât majoritatea acelor mituri puneau în evidenţă activitatea sexuală – şi în fine, trebuie ţinut seamă de experienţa sacralităţii cerului şi a fenomenelor atmosferice: era una din rarele experienţe ce revelau spontan ‘transcendenţa’ şi maiestatea, în plus, ascensiunile extatice ale şamanilor, simbolismul zborului, experienţa imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutăţii contribuind şi ele la consacrarea spaţiului celest ca sursă şi locuinţă prin excelenţă a fiinţelor supraumane: zei, spirite, eroi civilizatori; dar tot atât de importante şi semnificative erau şi ‘revelaţiile’ nopţii şi ale tenebrelor, omorârea vânatului şi moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate ale membrilor tribului. Un rol decisiv au avut valorizările magico-religioase ale limbajului; anumite gesturi puteau să indice epifania unei puteri sacre sau a unui ‘mister’ cosmic: gesturile figurilor antropomorfe erau încărcate nu numai de semnificaţie, ci şi de putere. Ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domina, importanţa acelui complex religios explicându-se prin amintirea erei glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de ‘rai al vânătorilor’: un timp de aur, într-un rai terestru în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau practic necunoscute; exact acea lume încercau oamenii s-o reactualizeze în timpul anumitor sărbători, când legile şi interdicţiile erau suspendate”. (Despre o aşa veche atitudine, dramaturgul Englez William Shakespeare a afirmat: “Nimic nu e în sine bun sau rău dar gândurile noastre îl pot face să devină astfel”). Dansul circular al vânătorilor din jurul vânatului capturat s-a transmis tuturor beneficiarilor din trib – celorlalţi bărbaţi care n-au participat la vânătoare, femeilor şi copiilor care aşteptau încheierea vânătorii – fiind universal recunoscut sub forma horei. În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a consemnat: “Prin cercul în care se executa dansul magic era sugerat simbolul soarelui dătător de viaţă (rotit în sens invers mişcării soarelui, îl desfăşurau participanţii la dansul focului); pentru cultul lunii – ocrotirea feminităţii – s-a adoptat simbolul spiralei: oamenii din neolitic au simţit dansul ca pe o forţă a naturii care izvora din propriul lor corp”. Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că are forţe magice: el reprezenta forma soarelui; ghirlandele, cununile, coroanele, colierele, brăţările, inelele, centurile, etc. nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere de forţele răului, ce nu pot trece peste graniţa imaginară – fără sfârşit şi fără început – reprezentând infinitul (tradiţia dansului în care oamenii se ţin de mâini sau pe după umeri alcătuind hora având aceeaşi semnificaţie). Conform dicţionarelor, “hora” este vechi dans popular – strămoşesc – cu ritm în general domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc; horele sunt răspândite în toată România, având şi semnificaţia de “coroană boreală”. În raport cu scurgerea anului, la solstiţiul de vară, maica Drăgaica este Sânziana – tânără / matură – transformările sale celebrate în Nedei / anagramă ca aliteraţia Indiei, fiind amintirea matriarhatului, când era Kirke / Ghirghe, cu dans încerc (numele popular al sărbătoririi vara a Drăgaicei – “a dragii mame” – Ana / Ioana era Sânziana); crucea încadrată în cerc era simbolul străvechi al Pământului / Gheiei, pe lângă pătrat, în Antichitate preotesele Gete care slujeau soarelui celebrând-o pe Marea Mamă de exemplu prin dansuri şi cântece în hora Ciuleandra, în secolul I î.C. istoricul Diodor Sicul indicând că horele erau tipice Hiperboreilor (ele reflectând cultul spiralei solare din Epoca Pietrei – simbol ascensional – în hora deschisă dansatorii fiind conduşi într-o spirală reprezentând urcarea la cer: un concept şamanic). Este de ştiut că motivul spiralei întâi a fost cunoscut Danubian şi mult ulterior – via insulele Mediterane – în Egiptul horelor pentru Hor / Horus iar după cum a arătat academicianul N.Iorga în 1936, un ritual horit în spaţiul Român era denumit Kolo (o stranie rezonanţă a numelui Zeiţei Kalî din India), când în timpul dansului oamenii se înfrăţeau magic: horele în spirală creau senzaţia unui enorm corp, pulsând de viaţă şi de energie radiantă. La origine un dans sacru, hora se juca mai ales la răsărit, în sensul mişcării aparente a soarelui pe cer; ridicarea mâinilor în dans, iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui – o formă de adulaţie – iar baterea pământului cu piciorul era un act prin care glia era fertilizată cu energie solară. Hora era un act magic, menit să alunge şi întunericul, să risipească tenebrele şi să invoce lumina izvorâtă din soare: “ochiul divin”. Conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, denumirea horeiCiulandra a preoteselor soarelui provenea de la jertfele făcute, precum ale cerbilor (Constantin Olariu în “Migraţia Nordică” a scris că “cerbul în română vine din limba vorbită prin mileniul V î.C. şi care se regăseşte în sumeriană astfel: cer = lumina zilei, bu = bou, având înţelesul de taur ceresc ce vine să aducă fertilitate şi prosperitate pe pământ”); mult timp, cerbul a fost cel mai vânat animal (ca reprezentant însemnat al fecundităţii, cerbul era totodată animal funerar şi călăuzitor al răposaţilor, omorârea sa fiind solidară simbolic cu moartea tragică a eroilor). Dr. Mircea Eliade în “Indo-arieni, fino-ugrieni, altaici” a scris că vânătoarea unui cerb miraculos / solar – ştiut drept “cerbul de aur” în N Indiei – făcea parte din miturile nomazilor Asiei Centrale “desigur solidare cuarta lor, în care motivul dominant este constituit de scene de vânătoare: cerbi zburând în galop, grifoni înaripaţi ucigând mufloni, păsări de pradă sărind asupra cerbilor şi muflonilor, etc. Vânătoarea unui cervideu ducea la descoperirea şi la cucerirea unui teritoriu, reactualizând un mit al originii: strămoşul mitic – carnasierul – urmărea un cervideu şi cucerea patria viitoare a descendenţilor săi. Popoarele stepelor eurasiatice, locuind în zone periferice în raport cu centrele de înaltă civilizaţie, au păstrat timp mai îndelungat tradiţii arhaice asemănătoare”.

 
Marile stepe din apusul coridorului Pamir – Altai

Taurolatria a fost atestată în India vedică, Sumer / Sumeria, vechiul Egipt, Creta minoică, ş.a.: taurul roşcat pentru Şiva, taurobolia – sacrificiul ritualic de tauri – în cinstea lui Mitra / la vechii Iranieni, tiara cu coarne de taur a regilor Sumeriei / Sumerului, taurul Apis / Hapi la Egiptenii vechi pentru Osiris, capul de bour / taur pe emblema Moldovei, etc. (bivolul – Ardelean zis şi “ghibol” – este o rudă a boului); de exemplu, în vechiul Egipt se ştia că taurul sacru Hapi / Apis s-a născut dintr-o vacă fecundată de raza solară a lui Ră. În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a dezvoltat tema: “Unul dintre elementele de unitate ale tuturor religiilor proto-istorice din aria asiatico-afro-europeană era ansamblul Cer pluvios – taur – Marea Zeiţă; fără îndoială, accentul cădea pe funcţia genezic-agrară a zeului taurin-uraganic. Ceea ce se venera nu era caracterul celest, ci virtuţile fertilizante. Sacralitatea deriva din hierogamia cu Marea Mamă agrară. Esenţa celestă era valorificată genezic: Cerul era regiunea unde ‘mugeau’ trăznetele, se adunau norii şi se asigura rodnicia holdelor, făcând posibilă continuitatea vieţii pe pământ. Divinităţile orientalo-mediterane erau înfăţişate sau omagiate cu atribute taurine. Singura divinitate a Cerului pluvios şi a fecundităţii care a izbutit să-şi păstreze autonomia, în pofida hierogamiei cu Marea Zeiţă, a fost acelaşi care a evoluat pe linia suveranităţii: cel care (după Epoca Pietrei), alături de fulger şi-a păstrat sceptrul, rămânând garantul ordinii universale, păzitor al normelor şi încarnare a legii: Zeus”. PorţileCerului erau norii, pe care horele îi adunau sau împrăştiau – în funcţie de anotimpuri – căci horele deschideau ori închideau Porţile Cerului, pentru a îngădui comunicarea sau chiar trecerea zeilor. Spirala de altfel e caracteristică galaxiilor, inclusiv Căii Lactee – în care este sistemul solar – având aceeaşi formă:

Hora – o denumire evident înrudită cu Gherga-nul Hor / Horus – destăinuia în simbolismul ei primar unirea jucătorilor ca pe cea cu divinitatea tutelară imaginată în centru, legănarea domoală a horitorilor denota drumul parcurs pe cer de soare şi lună, baterea pământului cu piciorul traducea contactul cu Zeiţa-Mamă, chiuiturile peste horă erau relicvele incantaţiilor către Cer, starea de magie fiind a părtaşilor aceluiaşi destin mitic, acceptat brav şi senin; e interesant că pentru “a sforăi” mult timp s-a utilizat “ahorăi”: răsuflarea zgomotoasă din somn era asimilată cu sunetele horei extenuante (în vremurile străvechi dansată bucuros fără instrumente muzicale). În Epoca Pietrei, hora era elementul de legătură între Cultul Zeiţei Mamă şi Cultul Solar, fiind expresia colectivă a spontaneităţii creatoare. Verbul “a hori” e derivat de la “horă”, semnificând “a cânta / din gură sau fluier” dar şi “a striga strigături” în timpul jocului (corul / “chorus” derivă din horă); în vechea Greacă, “horas” era zona / regiunea agricolă ce asigura hrana aşezării. Nedeile Epocii Pietrei – sau rugile – la care horele nu lipseau, mai există şi azi în Banat (acum la hramurile bisericilor): o dată pe an, rudele şi prietenii se adună nu numai pentru a petrece, ci mai ales pentru împărtăşirea faptelor fiecăruia, supuse neamului spre autentificare.
Despre împărtăşire (practicată nu doar acum – inclusiv pe la rugi – ci din marea vechime), profesorul Mircea Eliade s-a referit în articolul “Lucruri de taină…” astfel: “În societăţile aşa-numite ‘primitive’, orice secret era o primejdie. Lucrul tăinuit devenea – prin simpla lui tăinuire – primejdios omului şi colectivităţii. Un ‘păcat’ era un fapt grav, desigur; dar un ‘păcat’ nemărturisit – ţinut ascuns – devenea un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţau cu timpul întreaga comunitate; de aceea, când se întâmpla vreo nenorocire – când dispărea vânatul, nu ploua sau se pierdeau bătăliile – toţi membrii colectivităţii se grăbeau să-şi mărturisească ‘păcatele’. Confesiunea se făcea – de obicei – înaintea sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc). În timp ce bărbaţii vânau ori se luptau, femeile rămase acasă îşi mărturiseau păcatele – nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor. De aceea, societăţile arhaice şi ‘primitive’ nu cunoşteau secrete ‘particulare’; fiecare ştia despre vecin tot ce se referea la viaţa sa intimă (ştiau lucrurile acelea nu numai prin confesiunile ‘păcatelor’, ci prin însuşi felul de a trăi – de fiecare zi – al oamenilor din jur). În asemenea societăţi nu existau secrete personale; cu o formulă cam prea accentuată, s-ar putea spune că oamenii erau transparenţi unul faţă de altul. Tot ce făceau şi tot ce însemnau ei în cadrul comunităţii era mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi; iar atunci când un individ săvârşea ceva, se grăbea să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare. În asemenea societăţi arhaice şi ‘primitive’, secretul era exclusiv dogmatic, niciodată episodic; cu alte cuvinte, anumite lucruri erau păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi – dar acele lucruri nu se refereau la viaţa profană a individului (cine era, unde se ducea, ce ‘păcat’ a săvârşit, etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceia păstrau anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică şi care n-o comunicau decât tinerilor, printr-o ceremonie de iniţiere; tot ce cădea însă în sfera existenţelor individuale, tot ce depindea de om ca atare – era public sau era făcut public prin confesiunile orale: stare socială, vocaţie, origină, intenţii, etc. ‘Primitivii’ nu acceptau să confere întâmplărilor profane o stare de taină, ce nu era firească şi necesară decât realităţilor sacre; secretul era firesc şi obligatoriu numai atunci când se referea la lucruri sacre şi la teorii metafizice (pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia, ‘primitivii’ – ca şi popoarele de cultură arhaică – aveau concepţii metafizice foarte coerente, deşi erau formulate prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii, etc). De aceea, orice întâmplare profană ‘prea umană’ ce încerca să se ascundă, să devină tainică, se transforma într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivea lucrurilor din acea lume. Calitatea de taină nu putea fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acel ‘secret profan’ într-un izvor negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum era un sacrilegiu tratarea realităţilor într-un mod profan – tot aşa era un sacrilegiu acordarea lucrurilor profane valoare sacră; într-un caz şi în celălalt, era o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum era logica primitivă), o răsturnare de valori aducea după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică; universul era solidar cu omul. De aceea, secretul era o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbura ritmurile cosmice, provoca secetă, nenoroc la pescuit, etc”.

Până în secolul XIX, în zona Gherdap şi S Ardealului a rămas foarte populară “turca” (peste arhaica “gurga”), devenită “ţurca”: hora jucată iarna în centrul căreia era junele mascat în cerb / căprioară (înlocuirea fiind în timp cu capra). Turca – mascată – murea simbolic de Anul Nou. Denumirea de “ţurcă” era folosită pentru căciula mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană; sensul comun, acelaşi ca şi pentru ţurţur, era de la măscăriciul (tânărul cu masca, ştiut ca gogoriţă / sperietoare) având căciula ascuţită – corespunzând reprezentării Muntene pentru barză – şi părul lung: ca “zurzuri” erau ştiute ornamentele iar ca “zorzoane” erau ştiute podoabele. Cu denumirea de ţurcă s-a perpetuat şi un joc folosind 2 joarde / beţe – o joardă scurtă şi ojoardă lungă – ascuţite la capete, joarda scurtă pusă deasupra unei gropiţe fiind încercat de aruncat cât mai departe cu ajutorul joardei lungi (se practica la sărbătorile când se dansa gurga / turca, a celor având capetele acoperite cu căciulile ascuţite ţurcane). Hoina / oina este un joc în care joarda scurtă de la ţurcă a fost înlocuită cu un ghem şi disputat pe echipe; la început, se juca mai ales de vânători şi era legat de războinicii lunii martie – ale căror cete horeau la schimbarea de An – apoi consolidându-se în aprilie, prin deschiderea ciclului pastoral (la o lună după echinocţiul de primăvară, moment ulterior creştin ştiut ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe): hoina / oina – joc de An Nou – a păstrat astfel termeni specifici păcurarilor / păstorilor (ca de pildă căpitanul echipei e “baci”, băţul / bastonul e “bâtă”, intrarea în teren e la “strungă”, jucătorii de la prindere sunt “pascari” / de la păscut, etc). Similare cu oina – al cărei nume legat de oi, ca joc practicat mai ales de păcurari / ciobani, e evident – sunt “lapta” (cu atestare Medievală în Novgorod / Rusia) şi modernele “cricket”, “baseball”, etc.; ţurca şi oina se joacă oficial şi azi (sunt printre cele mai vechi jocuri din lume şi sunt specific Române).
În secolul XIX, academicianul Petriceicu Haşdeu a consemnat că – mai ales în Bănie – la 1 martie era sărbătoarea de Dragobete (mai recent mutată cu 5 zile, acum în 24 februarie); lingvistul Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), de origine Evreiască, a propus analogia denumirii cu “dragu-bete”, sufixul “bete” folosit în Oltenia semnificând “adunare, mulţime” – regăsit în prefixul unor aşezări din Israel ca Bet Gherga, Betleem, Betsaida, Betania, etc. – iar etnologul Basarabean Ovidiu Focşa a precizat despreDragobete / “Granguru” că era “un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Acea sărbătoare marca revigorarea naturii şi a omului care – cu acea ocazie – se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată a trecerii la anotimpul de primăvară când durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea ce descreştea, ca dovadă fiind şi zilele mai însorite. Se pare că – în această perioadă – păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura; era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea ei, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”. Dr. Nicolae Constantinescu în “Dicţionar onomastic românesc” din 1963 trata cuvântul Dragobete şi ca substantiv comun, însemnând “gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cunoscut sub numele de tărtăriţă” (“Cicindela Campestris”). În 2007, etnograful Basarabean Marcel Lutic a indicat că unii filologi au legat prefixul sărbătorii de Anticul “trago” ce însemna “ţap”, arătând că “unele legende româneşti îl prezintă pe Iovan Dragobete ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoare erau elemente referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la frig la cald, de la întuneric la lumină, reprezentate prin focurile aprinse în afara aşezării, horele flăcăilor şi fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristică sărbătorii, descântecele cu spor, îmbrăţişările şi sărutările de după goane rituale, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transformau adesea în logodne”. Rădăcina “drag” s-a regăsit în proto-Slavul “*dorgъ”, proto-Germanicul “*draganan”, etc. (toate cu înţelesul de “a atrage” / în proto-Indo-Europeană fiind “*dʰerāgʰ”, etimologic în legătură de Gherăgh / Ghergă): Draga provenea din Garga,Dragu provenea din Ghergu (pe lângă drag, în aceeaşi rezonanţă lingvistică Gherga fiind şi termeni agricoli ca grădină, gard, etc). În 2008, Aurelia Diaconescu de la Muzeul Mureş a scris: “Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice, fiind prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii pusă sub semnul unei zeiţe mitice, ca ziua constituirii perechilor atât pentru oameni, cât şi pentru păsări. Pe lângă valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte – alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie – din cultul marii zeiţe a fecundităţii. Dragobetele – zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre – este un zeu pastoral câmpenesc, codrean, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale al dragostei fireşti. Arhaicul Dragobete şi străvechii zei Greci se asemănau”. Femeile tinere / fetele strângeau apă din omătul netopit şi se spălau pe cap cu ea, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor (dacă în martie nu mai era nea, foloseau apa de izvor); cel mai adesea spuneau glume cu substrat erotic şi fugeau spre aşezare în goana numită “zburătorit”, băiatul urmărind fata care îi era dragă: dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă, având loc o îmbrăţişare şi sărut lung în văzul tuturor, ca începutul ce le semnifica logodna (sărbătoarea de Dragobete se ţinea şi la echinocţiul de primăvară, când apărea Drăgaica / protectoarea grânelor, atunci fiind Ziua Cucului, pasăre ce prin cânt vestea egalitatea zilei cu noaptea). Dr. Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea Bucureşti, a scris în 2008: “Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Acest obicei a fost specific locurilor locuite de traci iar acum se regăseşte la români”. Periniţa – dans al sărutului specific Românesc, jucat în horă – este o formă a supravieţuirii străvechilor practici orgiastice; inclusiv în islam, “hourele” sunt virginele din Rai. În Turcia actuală se pot vedea răspândirea celor mai populare dansuri (“horon” din regiunea Pont – cu numele Grec “horoi” – fiind “hora” din regiunea Europeană / fostă Tracă, respectiv hora Română):…Sursa articol :http://origineagherga.blogspot.ro/2012/11/horele.html

festivalul-national-de-folclor-stiri-turism

Urme de aur !!! Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, Ie rânduieşte o chemare mai tare-Chemarea strabunilor !!!

TR027

“De la început România a fost o ţară supusă năvălirilor. Un stăpân tiranic după altul i-a pus manile grele asupra acestui popor; el a fost deprins a fi stăpânit, apăsat, maltratat. Rareori i-a fost îngăduit să se afirme, să-şi ridice capul, să fie neatârnat, fericit ori liber; totuşi, în ciuda luptelor şi a robiei, n-a fost un neam sortit să piară. A biruit orice asprime a sorţii, a înfruntat orice mizerie, a biruit orice subjugare, şi n-a putut fi strivit pană la moarte; dar de aici a ieşit că poporul romanesc nu e vesel. Cântecele lor sunt triste, încete dansurile lor, petrecerile lor rare ori aprinse, rar se aud tare glasurile lor. In zilele de sărbătoare îmbracă hainele cele mai vesele şi, strânşi laolaltă în praful drumului, ei dănţuiesc în grupe sau în cercuri largi, neobosiţi, ceasuri întregi; dar nici atunci nu sunt vioi sau gălăgioşi, ci solemni şi plini de demnitate, părând a-şi face cheful cumpătat, fără patimă, fără grabă. Cântecele lor sunt plângeri îndelungi; ariile ce cântă pe fluierile lor plâng fără sfârsit aspiraţia lor şi dorul care se pare a rămânea veşnic nemulţumit, a nu cuprinde nici deznădejde, nici îndeplinire.”….Maria Regina României: Ţara mea, traducere din englezeşte de Nicolae Iorga, Bucureşti, Sibiu: Pavel Suru, 1919 (ediţia a treia).

bordei

Bordei ,zona Harlau,asa traiau oamenii pe-atunci …si erau sanatosi ,frumosi,cu pofta de munca ,de viata ,iubire de adevar si glie stramoseasca ,traind o viata normala in spirit ,armonizand cu totul ,respectand totul,iubind totul ….

 Au trait iubitii nostrii buni si s-au inmultit ,in ciuda vicisitudinilor vietii ,au fost puternici si la trup si la suflet ,iar spiritul lor a dainuit,mai dainuie inca ,doar Dumnezeu mai stie pana cand 😦

In imaginea de mai jos : Taranul roman ,Maria Sa !!!

1931_vrancea_taran_roman

Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.”(Tudor Gheorghe)

Dumnezeu mi-ajute Tara mea  / Nu stiu cat poate rabda  / Santul Soare sa mi-i tina / Pa-i cu inima, blanda,buna !!!

taranul roman oras sat urban rural copilarie digi tv romania-old-4-350x491

Rugaciunea Domneasca a Dacilor – Tatal Nostru Dumnezeu

“Tatal Nostru Dumnezeu, Mama Noastra Doamnazana, voi care traiti In lumina, Intelepti sunteti In cer si pe pamant. Astept darul Inaltarii Voastre In mine. Vreau sa primesc harul Vostru In fiecare zi. Lumina Voastra sa-mi fie ca painea de zi cu zi. Sa-mi dea Intelepciune sufletului care sa-mi lumineze cu putere viata. Tata Dumnezeu si Mama Doamnazana rogu-va sa-mi dati binecuvantarea Voastra cu lumina sa pot trai In Intelepciune, multumire si har si focul din inimile voastre sa fie si In inima mea. Asa sa fie, asa sa fie, ZAU.”

Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, Ie rânduieşte o chemare mai tare….Arsenie Boca ….Chemarea strabunilor !!!!!!!!!!!

Lumina se ofera ,s-o crestem ca pe Paine

Voi amanati mereu si spuneti : Maine !

Si daca Painea se face din grau si din faina

Ce Paine face Lumea, din bobul de neghina ?….de C.J

covata-de-lemn

ETNO_1

Lupul si Sarpele vor salva Lumea !

Cititi si https://sssefora.wordpress.com/2013/06/28/simbolistica-la-pelasgi/

Cabirii vs Jocul ritualic, calusarii …

calusari2 8be0b04c62

În lumea grecilor antici, cabirii sînt divinități foarte vechi luate de la pelasgi, Pausanias scriind în secolul ll al erei noastre lucrarea Descrierea Greciei la 24,3, unde ne lasă următoarele informații despre ei: ,,ținutul Pergamului era consacrat cabirilor, iar religia acestor divinități s-a născut prima dată în sînul populației pelasge”, o recunoaștere explicită că la venirea grecilor, acolo erau pelegii sau pelasgii carpatini. Dar avem o mărturie cu cîteva sute de ani înainte, venită de la Herodot care a trăit în secolul V î.e.n. scriind despre misterele acestei părți a neamurilor carpatine: ,,Cel ce este iniţiat în misterele cabirilor, pe care le celebrează samothracienii, primindu-le şi dînşii de la pelasgi, acela pricepe ceea ce zic”. Jupîne, ar trebui să priceapă și jegurile ce ne-au falsificat istoria că făcătura lor nu poate rămîne veșnică, iar ziua judecății se apropie!
Dansul acesta plin de ciudățenii arimine sau pelasge cum au spus vechii greci, se practică și azi în Anglia, de nu v-ar fi supărarea prea mare și în veninarea ca un izvor nesecat. În insulele britanice el se numește Morris, Morrice, Moresgue, Morisgue sau Morrisk, dar toate acestea nume arată un ansamblu de dansuri, iar Enciclopedia Britanică scrie că forme asemănătoare cu dansul lor – eu aș îndrăzni să zic pe cea adevărată, că dansul aparține celor care au practicat religia crucii în mileniile V-ll î.e.n. în jurul Carpaților – se găsesc în Orientul Apropiat, India, America Centrală și de Sud și bine zic năzuroșii englezi care nu au nevoie de revelații sataniste ca să spună ceea ce văd!
Caracteristica comună a acestor dansuri este că un grup de tineri sau de diferite vîrste dansează însoțind o divinitate precreștină, prin acest ritual celebrînd renașterea acestuia din moarte, iar de cele mai multe ori ei poartă haine albe, avînd legate pe picioare sau pe corp salbe de clopoței. Totdeauna aceste dansuri au fost asociate cu ideea de noroc, sănătate și bunăstare, iar desfășurarea ritualului era privită a o putere magică ce se cobora asupra dansatorilor, aceștia dorind să o răspîndească celor din jur.
Un alt ceremonial ținut în special la Padstow, Cornwall fiind inclus în grupul de dansuri numit Morris este procesiunea de Ziua Floriilor sau ziua primăverii unde un vrăjitor numit Oss Oss este deghizat într-un cal, purtînd o mască ce face minuni. Dansatorii care însoțesc personajul cîntă melodii specifice, bat în tobe, dansînd împreună cu cel deghizat. Se spune că dansul avea rolul de a îndeplini un anumit ritual al morții si al reînvierii sau însănătoșirii.
Uneori o parte dintre dansatori sînt mascați reprezentînd pe lîngă cai frumoși și tauri și dragoni, alteori dansul este executat cu săbii în mînă care se agită mereu într-un anumit fel de către ceata de dansatori, avînd un rol magic sau secret. Și Vodă Dimitrie Cantemir scrie în lucrarea amintită că în Moldova, fiecare sat avea dansul lui specific Călușarii, unde dansatorii deghizați în femei, iar unii mascați agitau mereu săbiile pe care le țineau în mîini pentru a speria duhurile rele. Englezii nu știu de unde vine numele dansului și nici cînd a apărut în patria lor, dar era legat de lumea satului cînd a fost consemnat în secolul XV. Le spun eu fără vreo răutate sau revelație satanistă că el vine de la numele latine Maris, Marisius, Marusius, sau Marisios al rîului Mureș și a fost dus în insulele britanice de către legionarii geți în secolele ll-V ale erei noastre care după terminarea cătăniei, s-au stabilit în acele locuri ce le păziseră zeci de ani. Dar prima ,,vizită” a neamurilor carpatine prin acele locuri este dovedită de toporul dublu sculptat pe unul din stîlpii de la Stonehenge identic cu cel din Ardeal, construcția megalitică fiind realizată în mai multe etape între anii 2900-1600 î.e.n. Călușarii noștri, în grup pentru o fotografie și o altă ceată de dansatori în plină desfășurare a ,,ciudatului” joc!

XXX_3k

Imaginea dansurilor cabirilor amintiți de grecii din antichitate o avem pe iconițele geților, descoperite cele mai multe dintre ele pe teritoriile locuite de geți în antichitate – vezi cele două imagini din dreapta, rîndul de sus – despre care istoricii spun că este reprezentarea cavalerului trac sau danubian și nu privește istoria noastră veche.

XXX_3j

De remarcat faptul că cei doi cabiri călare de pe imaginea ovală, ai căror cai sînt ținuți de dîrlogi de către o femeie ce stă pe tron – Maica Pămîntească – poartă fiecare steagul get cu balaurul în vînt și nu legămîntul Talpei Iadului pus la gît în loc de jujău sau talisman! Pe fotografia din dreapta, femeia ține de căpăstru calul cabirului călare care are în mînă toporul cu două tăișuri, iar în spatele lui este celălalt cabir în mîna dreaptă avînd un cap de berbec, iar în stînga o mască pentru om. Nu am să discut mai mult despre cultul cabirilor din religia strămoșească, fiindcă nu este locul, dar trebuie să amintesc faptul că această practică religioasă a străbătut timpul odată cu neamul get, ajungînd pînă în zilele noastre prin dansul călușarii (calu + sari) așa cum se vede în imaginea din dreapta sus, fiind practicat în urmă cu vreo trei sute de ani în fiecare sat locuit de românii sănătoși la cap și la suflet.
Dar unii înveninați și-au dat drumul minții bolnave pretinzînd că în fapt dansul călușarilor ar fi fost un ritual falic prin care se urmărea ca fetele să aibă noroc la măritiș, iar femeile căsătorite care încă nu aveau copii, să fie binecuvîntate cu aceste daruri. Ei pretind că Mutul purta la gît un legămînt lung pînă la genunchi fără a dovedi jegurile cît de puțin din ceea ce scriu. În realitate bățul călușarilor era un simbol al caduceului lui Sarmis sau Hermes cum l-au botezat grecii, cu care purtătorul putea învia morții, putea să aducă noroc peste cel atins, putea să vindece bolile, deci inclusiv fertilitatea fără a avea nevoie de scîrbanvnicul legămînt al mozaicilor și iudeo-cretinilor de început. Desigur, prin aceste blasfemii otrepele încearcă să ne bage în cap ideea că ar trebuie să ne rușinăm de așa zisele tradiții care sînt vechi ritualuri falice și nimeni nu s-ar mai gudura la asemenea blăstămății. Bine că dovezile arheologice și epigrafice privind cultul falusului la ivriți și iudeo-cretini nu sînt motive de rușinare și indecență, ci numai de înluminare și cea mai aleasă morală cunoscută vreodată de cultura…..continuarea pe http://www.ariminia.ro/ro/si-pietrele-vorbesc-adevarul-sectiunea-3/

Si sa va treaca si pe voi fiorii de atata Autenticitate,coregrafii de zile mari si lucrari melodice impresionante !!!!

In clipul de mai jos,am avut impresia la un moment dat, ca vad caprioare si cerbi tineri,minunat !!!! Este o vorba batraneasca, ce spune “asa ceva are doar Imparatul,nu tot satul” 🙂

Simbolistica la Pelasgi-Parabola graului si a neghinei

sower

http://www.scribd.com/doc/140588383/Simbolistica-La-Pelasgi

Parabola graului si a neghinei : http://www.asociatia-zamolxe.ro/node/73

Si Daca …3 (III),Graul sau neghina….

 

Si daca Dumnezeul meu este de vina

Cand spune ca exista grau si este si neghina

Atunci nici eu nu am sa spun altfel

Ca graul si neghina sunt la fel.

 

Si n-am sa stau cu mainile in brau

Sa spun ca Lumea asta e doar grau

Intelepciunii Tatalui Ceresc

Nu am de gand sa ma impotrivesc.

 

Si daca Zeii au decis

Sa ma poarte spre Paradis

Eu n-am sa stau langa neghina

Caci nu sunt oarba,am Lumina.

 

Lumina de aceea e purtata

Sa fie Sus, in sfesnic asezata

Si daca Lumea e nebuna

Imi pare rau,nu sunt neghina.

 

Lumina se ofera ,s-o crestem ca pe Paine

Voi amanati mereu si spuneti : Maine !

Si daca Painea se face din grau si din faina

Ce Paine face Lumea, din bobul de neghina ?

 

Si cum sa stau cu mainile in brau ?

Cand vad cum Lumea-i spune si neghinei, grau

Cum sa priceapa omul,ca Lumea asta toata

Nu poate fi la fel,de asta-i separata.

 

Iar cand ma veti gasi cu mainile in brau

O fac in alta Lume,unde este doar grau

Dar pana atunci ,voi, sa nu-mi puneti vina

C-am sa aleg ,eu, graul, de neghina .

de C.Jaklyn