Vrute și nevrute

ren

Vrute și nevrute,
Nu vrem epoci de balauri,
Cu nebuni ce mâncă grauri,
Tot ce mișcă ,le e hrană,
Pântece de buruiană.

Vrem războaie de țesut,
Nu războaie ce ucid,
Vrem iubire de aproape,
Nu tancuri,ce merg pe ape.

Vrem cerul, să ne fie cer,
Nu străini, ca grănicer,
Vrem izvorul limpede,
Nu otrăvuri râncede.

Vrem poienile de meri,
Raiuri pentru trecători,
Nu sălaș gunoiului,
Și nici lemne, focului.

Ne vrem munții sănătoși,
Nu să ascundă păcătoși,
Vrem legea,să ne fie lege,
Nu vrăjmașii să ne lege.

Veșnic vrem trăi în pace,
Nu în război cu dobitoace.
Prunci să-i creștem ,pui de lei
Nu armate, feudalei.

Soarele , ne fie soare,
Nu simboluri posesoare,
Dimineața ,dimineață,
Să ne bucurăm, în viață.

Vrem chicote de copilași,
Nu bătălii-ntre pătimași,
Și mai vrem iubind,iubire
Nu focoase ,nu înrobire.

Vrem iubire de aproape,
Împlinind sorți și agape,
Nu vrem suflete pierdute,
Nu lume ajunsă,la senectute.

Iarba să ne fie iarbă,
Pomii sănătoși ne șadă,
Și florile pe câmpie,
Vii ne fie,vii ne fie.

De de C.J.L 
03.03.2015

garden_of_eden_by_encubed-d5w5rd4

sursă imagine http://fc01.deviantart.net/fs70/f/2013/056/2/2/garden_of_eden_by_encubed-d5w5rd4.jpg

Taurul Ceresc la sumerieni, e GUGALANNA

sumgods

Sursa foto :http://www.dhushara.com/book/orsin/sumgods.gif

În imaginea de mai sus e un tabel, cu zei sumerieni …surpriza este că Taurul Ceresc la sumerieni, e numit GUGALANNA ,măi să fie ce, coincidență ?  😀

Dumuzi = Dumnezeu la români …..Păstorul de oi,așa ne traduce tabelul  de mai sus 

Geshtinanna = Mama Geea la români,Geta la Gugulani ,Maica Pregesta,sau Gestanta ,Insarcinata ….Doamna vinului ne traduce tabelul  ,Doamna viței de vie ..Interesant că în Banat nu există cuvântul neam,dar se utilizează cuvântul viță ,a fi de viță bună = a fi de nat (neam) bun … 

Vedeți și d-voastră acum cu ochii d-voastră pe cine numeau împielițații ,reptilieni ….

Deci Gugulan cu car cu mere vă dau să ascultați :))

Și poftiți de luați măruțe gin Poiana Mărului ge la noi,apoi treșeți gealu și vi-s bași la Gugu ,la muncele lui Zamolxe  🙂

http://adevaruldespredaci.ro/gugulanii-urmasii-directi-ai-dacilor/

 

17059

 

Mândre plaiuri bănățene- Dansuri specifice din Banat ,România -Etnografie și patrimoniu cultural românesc

batrana-cu-mere-670x350

Noi am fost,noi suntem ,noi vom fi ,Aici . Dansuri din Banat ,pe zone la link-ul de mai jos  

Ansamblul Profesionist Banatul din Timișoara 

Glosar grai bănățean,regionalisme pe link-urile de mai jos 

http://reteaualiterara.ning.com/group/phantazia/forum/topics/glosar-in-dialect

http://mamebune.ro/index.php/2011/04/30/tat-banatu-i-fruncea/

http://www.academia.edu/5683864/Repertoriul_patrimoniului_cultural_imaterial._Vol.I

Etnografie si Patrimoniu Cultural Romanesc
Etimologia cuvintelor
Etnologie este un termen care provine din: cuvântul grec ethnos – grup uman cu trăsături comune, societate de indivizi asemănători. Etnologia a primit două accepţiuni:
(1) studiu al etniilor sau grupurilor / comunităţilor etnice, diferite de etnia (şi cultura naţională a) cercetătorului;
(2) studiu al propriei etnii naţionale, al obiceiurilor şi folclorului naţional, considerat a fi exprimat de grupuri sociale “privilegiate” (precum ţăranii), care moştenesc trăsături culturale arhaice şi astfel descriu forme culturale “autentice”.
Etnologia “reprezintă un prim pas spre sinteză; această sinteză se poate opera în trei direcţii:
– geografică – dacă dorim să integrăm cunoştinţe relative la grupuri învecinate;
– istorică – dacă urmărim reconstituirea trecutului uneia sau mai multor populaţii;
– sistematică – dacă izolăm, pentru a-i acorda atenţie specială, un anumit tip de tehnică, un obicei, sau o instituţie (…)
În toate cazurile, etnologia cuprinde ca demers preliminar etnografia şi constituie prelungirea acesteia”
Etnografia “corespunde primelor stadii ale cercetării: observaţie şi descriere, muncă de teren;
Antropologia “vizează o cunoaştere globală a omului, cuprinzând subiectul în toată extinderea lui istorică şi geografică.
– antropologie :: etnologie :: etnografie
“În acest sens se poate spune, aşadar, că între antropologie şi etnologie există acelaşi raport care a fost definit mai sus între aceasta din urmă şi etnografie” – antropologie/etnologie/etnografie
“Etnografia, etnologia şi antropologia nu constituie trei discipline diferite sau trei concepţii diferite despre aceleaşi studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau trei momente ale aceleiaşi cercetări”
Obiceiurile din ciclul vieţii
Naşterea la români
La români, maternitatea este starea cea mai pretuită a femeii. Când, rămane insărcinata, femeia se află în “starea binecuvântată” sau în “starea darului”. Ea îsi are divinităţile protectoare, dintre care cea mai importantă este Maica Precistă, a cărei oficiantă este moasa. Rolul său era crucial în lupta împotriva divinităţilor adverse (zburătorul, avestiţa etc), care pot căşuna răul mamei sau al pruncului. Influenţa spiritelor asupra mamelor este profund malefică: “nu numai că le înspăimântă, ci totodată le si frământă, le torturează, asa că cele mai multe dintre dânsele sau mor îndată, mai înainte de ce ar fi apucat a naşte, sau rămân pentru totdeauna schimonosite si neputincioase“. Pentru a le feri pe viitoarele mame, moasa descântă si face farmece, iar femeia trebuie să se supună cu sfinţenie autorităţii ei. Naşterea era insoţita de o serie de descântece şi ritualuri menite să uşureze durerile.
Moaşa numită cu un cuvânt ce aminteşte de apartenenţa la un neam (deviat din cuvântul moş), este mediator între lumea moşilor şi strămoşilor, de unde se credea că vine noul-născut, şi lumea în care tocmai a intrat. Ea este cea care rezolvă actele sacre şi profane menite să integreze noul născut în spiţa de neam a familiei şi să garanteze sănătatea mamei şi a familiei. Printre aceste acte realizate de moaşă cele mai importante sunt prima scaldă şi masa ursitoarelor.
Nu mult timp dupa nastere urmeaza scaldarea noului nascut. Apa nu trebuie sa fie fierbine pentru ca pruncul sa nu fie desfranat iar in ea se va pune orz, porumb si flori pentru ca acesta sa aiba parte de cereale si sa fie placut ca florile. Dupa ce l-a spalat moasa, se duce si pune apa de la baia acestuia la radacina unui mar sau par pentru a creste copilul frumos si sanatos ca pomul respectiv.
Masa prezentă în cadrul tuturor ritualurilor de trecere este stadiul final de comuniune este menită să soluţioneze toate conflictele ce apar în cadrul ritualurilor de trecere.
Semnificatia momentelor botezului
Lepadarile: Fiind de faţă la botez, naşii se leapădă în locul pruncului, ce se botează, de stăpînirea satanei (prin întreita lepădare şi suflare către asfinţit, partea unde apune soarele, deci spre locul î ntunerecului) şi apoi, întorcîndu-se cu faţa spre răsărit, locul luminii, făgăduiesc că cel ce se botează se uneşte cu Hristos şi va trăi împreună cu El.
Prima data se rosteste Crezul, apoi se aprind lumanarile ca simbol al credintei aprinse in inima celui botezat si care trebuie sa arda toata viata.
Se mai aprind trei lumanari in fata cristelnitei, ca simbol al Sfintei Treimi.
Dupa ce apa din cristelnita est sfintita de catre preot, copilul sau omul adult se unge cu untdelemn, ca simbol al milei lui Dumnezeu.
Scufundarea omului in apa reprezinta cufundarea omului vechi si ridicarea- nasterea omului nou prin puterea Duhului Sfant. Noului botezat i se dau haine albe, semn al curateniei sufletesti. In trecut, aceste haine erau purtate mai multe zile de catre cei botezati.
Urmatoarea taina este cea a mirungerii. Mirul folosit pentru ungerea pruncului inchipuieste milostivirea lui Dumnezeu pentru om. Se inconjura de trei ori masa in numele Sfintei Treimi. Cercul simbolizeaza legatura cu aceasta, care trebuie sa fie continua si unita.
Alegerea numelui celui nou-nascut cade in sarcina parintilor, care cu binecuvantarea preotului, hotarasc de comun acord care sfant sa-i poarte de grija de-a lungul vietii si pana la Judecata de Apoi cand va sta in fata lui Dumnezeu Traditia spune ca numele copilului trebuie pus in ziua a opta de la nastere, datina mostenita din Legea Veche.
Daca un copil moare nebotezat, nu poate fi inmormantat cu preot, ci fara nici o randuiala crestineasca, intr-un colt aparte a cimitirului.
Scalda dupa botez
A doua zi dupa botez se face “scalda copilului” sau “scoaterea din mir al copilului”. Acest obicei se face de catre moasa, nasa si mama impreuna cu mai multe femei: rude, vecine, prietene.
Aceasta baie este foarte importanta pentru copil, fiind plina de semnificatie. Apa trebuie sa fie neinceputa, scoasa la rasaritul soarelui. In apa se mai pun: flori-ca sa fie copilul frumos,
• bani-ca sa aiba,
• apa sfintita, ca sa fie copilul curat ca aceasta
• ou- ca sa fie sanatos si plin ca oul (care trebuie sa ramana intreg, mama copilului urmand sa-l puna in apa de baie din ziua urmatoare)
• pietre-ca sa fie puternic,
• seminte (grau, porumb, etc.)-ca sa fie norocos la cereale,
• par de vita, de cal
• lana-ca sa aiba parte de acestea
• busuioc-sa miroasa frumos,
• miere-sa fie dulce,
• lapte-ca sa fie proaspat,
• picatura din lumanarea de la botez
• potcoava gasita,
• inel-sa aibe parul cret,
• muguri de pomi.
• grau – sa fie cinstit,
• marar – sa fie placut ca mararul in bucate,
• menta si romanita – sa creasca usor si sa fie sanatos,
• floare de mac – ca sa doarma bine,
• seminte de canepa – ca sa creasca repede,
• pene – ca sa fie usor ca pana,
• bani si bijuterii – ca in viata, copilul sa aiba noroc si parte de avere.
Dupa ce s-a scaldat copilul, apa se arunca inaintea soarelui sau la radacina unui copac roditor, peste flori, pe un loc curat sau intr-o apa curgatoare. Astfel copilul va fi curat toata viata.
Ursitoarele
Dupa nastere, in traditia populara, fiecare copil isi primeste destinul de la ursioare. Ele sunt fiinte magice, surori cu ielele pe care nimeni nu le-a vazut si prea putini le-au auzit. Un lucru e sigur – ceea ce sortesc ele, intotdeauna se indeplineste….sursa http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/arta/etnografie-si-patrimoniu-cultural-romanesc-240001.html

 

 

856698_594310327257830_433985625_o

image-2009-10-23-6340711-56-mere-rosii 17059

Nedeile – mister ancestral al unitatii poporului român

juni

Eden , nedeie (ne deie ) cum se zice în Banat (sau rugă ) , petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram.

…………………………..

În ortodoxismul românesc foarte multe sărbători, tradiţii și obiceiuri precreștine au fost incorporate cu firescul și încăpăţânarea unei memorii genetice venită din glasul sângelui, din moși strămoși, inexplicabilă dar atât de reală și de vie, încât s-a așezat cuminte și fără nicio frică, alături de sfinţi și evanghelii.

Unii ar putea-o numi înțelepciunea, alții rezistența sau încăpățânarea străvechiului nostru popor. Ce altceva ne-ar fi putut ajuta să rezistăm peste vremi cotropitorilor de tot felul?

Vorbind despre nedeie ca o minunată sărbătoare a românilor ce s-a înveșnicit peste timp, voi menționa mai întâî cuvintele lui Mircea Eliade în calitate de reputat istoric al religiilor ”nu e vorba despre o formă care supraviețuiește pur și simplu, ci de o idee sau de un ritual care rămâne deasupra istoriei. Nu supraviețuiește o generație sau două, ci stă deasupra timpului: ca o normă etern valabilă, ca un Principiu, ca un Simbol”.

Așa a stat și nedeia deasupra timpului de pe când se crăinicea răsăritul soarelui din vârf de munte cu tulnice și buciume. Dacii se urcau pe platouri de munte la solstiții și echinocții, pentru cultul Soarelui sau al temutului zeu Gebeleizis. Apollo asimilat cu Sfantul Soare s-a născut în Tracia. La fel și Dyonisos. Romulus Vulcănescu afirmă că nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul, precum si oficierea de rugăciuni”. Legătura dacilor cu muntele sfânt este substratul de factură precreștină preluat de crestinism prin simplu sincretism. Procesul de asimilare al credințelor s-a făcut de la sine prin obiceiul moștenit și înrădăcinat. De atunci avem noi sărbătoarea muntelui.

Legendele și mitologia românească menționează vârfuri si platouri din Munții Carpați socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfăsoară serbări populare. Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul, Parîngul s.a., fac parte din categoria munților sfinți ai Daciei, de unde putem deduce că existau mai multe altare de tip Kogaion.

In traditia populara romaneasca, Gura de Rai aflată între cer și pământ are un caracter sacru, fiind un loc benefic, un drum spre Rai. Ea este întotdeauna situată pe un picior de plai în munte, unde se deschide o pajiște înaltă. Romulus Vulcănescu arată cum caracterul sacru al acestor zone mirifice (gură de rai sau plai) este relevat și prin titulatura mitropoliților români denumiți ”exarhi ai plaiurilor”. În zona gurilor de rai s-au încuibat nedeile, sărbători complexe etnoculturale cu implicații mitologice.

La români Sântilie este o divinitate care s-a contopit perfect cu Gebeleizis, Zeul Focului la geto-daci (asemănător cu Zeul Helios al grecilor).

”Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conține un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puțin că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinizării Daciei, oricare al fi fost numele lui la acea epocă” (Mircea Eliade – de la Zamolxis la Genghis-han).

Zamolxis era zeul pământului , al morții și al nemuririi dar este posibil ca împreună cu Gebeleizis să reprezinte ipostaze ale uneia și aceleiași divinități.

Aducerea ortodoxiei la creștin în casă are loc prin pilde și povești prietenești. Astfel Dumnezeu nu îi spune Sfântului Ilie când este ziua lui pentru ca acesta să nu facă prăpăd cu furtuni, tunete și fulgere, iar dacă este întrebat îi răspunde că ziua lui a trecut demult.

Rămase de la daci, ca rituri și ceremonii arhaice, sărbători agrare de tradiție preceltică, nedeile erau inițial adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau la zi sfântă pe plai de munte. Ulterior ritualului magic precreștin i s-a adăugat și însușirea laică de petrecere pastorală, dar nedeile nu reprezentau petreceri câmpenești ale unei singure așezări, ci sărbători cu bâlciuri și târguri populare pentru toate satele dimprejur cu praznice, cântece și dansuri, ce se țineau întotdeauna la o zi sfântă. Este ca și cum un glas tainic poruncea din adâncuri și de dincolo de timp poporului să nu își uite rădăcinile. Și așa din vechiul rit au crescut mereu lăstare pentru păstrarea datinii din veac în veac.

De marile sărbători creștine sau de hramuri de biserică, nedeile se țin la marginea satului sau pe culmile munților însoțite de tărguri de fete, cel mai renumit fiind cel de pe muntele Găina. Pregătirile încep cu o săptămână înainte. Nedeia este un mijloc de comunicare între mai multe așezări. Satele ies din izolarea lor și se întrunesc în această zi de sărbătoare – ceea ce demonstrează caracterul unitar al poporului român păstrat din timpuri străvechi.

Cu acest prilej au loc discuții, se cântă cântece și se joacă dansuri din diferite zone. Nedeia nu este o sărbătoare de familie ci una de neam. Are și rolul de târg marital sau cum am spune astăzi ”rețea de socializare”. Tinerii din mai multe sate au prilejul să se cunoască și să se curteze. Dar nedeia este în primul rând un mijloc de conservare a legăturilor primordiale.

Continuare articol la http://www.frontpress.ro/2013/09/nedeile-mister-ancestral-al-unitatii-poporului-roman.html