Dacii ,Puterea si Adevarul

Decebal2

 

Mahnire – Unde ne sunt visatorii ???

o.m. aivanhov

…cu siguranta lumea va trebui sa invete sa iubeasca ,astazi ,intamplarea a facut sa fiu printre oameni,printre oameni care aveau nevoie de ajutor si cred, ca in trupul unui om in varsta tare am vazut raza lui Dumnezeu si nu la figurat ci cu adevarat .Am plans mult astazi ,batranelul acela ajunsese la spital ,la urgente,dar nimeni nu se grabea cu el ,el avea nevoie de fiecare clipa,poate avea dureri sau cine poate stii ce era in sufletul acelui om atunci.Am fost martora fara sa vreau la un fapt care m-a durut tare si inca mai doare si nu voi uita niciodata.Batranelul acela cu manutele, fata si parul albe ca zapada,de o curatenie si puritate fantastica ,atat de fine si luminoase incat am avut impresia pentru o clipa ca ,coborase cerul in el .Acest trup de lumina ,fusese dat jos din ambulanta la fel ca un sac de cartofi ,nimanui nu-i pasa,la un moment dat daduse cu el de pamant cu tot cu targa de parca aveau ceva cu el :(((( .Doamne cat doare ,batranelul nu a spus nimic absolut,doar intindea manutele ,cred ca ,cauta caldura sufleteasca,dar nimeni nu i-o oferea ,de ce ? nu stiu ,varsta oamenilor nu este o bariera in iubire ,eu priveam si imi venea sa urlu ca se intampla asa ceva ,am vrut sa-l prind de manuta,sa-i ofer o clipa si o bucatica din sufletul meu,nu as fi saracit si mi-o doream atat de mult ,dar eram departe ,dar ar fi trebuit sa fug si sa o fac ,poate ca erau ultimele lui clipe sau poate ca avea nevoie de caldura sufleteasca mai mult decat de viata,nu voi stii niciodata ,era un strain ,prin intermediul caruia ,am descoperit din nou ,ca lumea este rece si palida si moarta ,oare se va schimba vreodata ??? :((((((( ….ar fi trebuit sa-i cuprind manutele,doamne cat doare ca nu am facut-o ,stiu ca as fi atins cerul ,chiar stiu  ….

Unde ni sunt visătorii? …de Alexandru Vlahuta

Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?…

Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
Când își scaldă toți în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi așa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ș-atâtea frumuseți necunoscute,
Te mai simți atras s-aluneci pe aceleași căi bătute,
Să-ți adormi și tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta țară să te-arăți străin, exotic?…
Cum, când ești așa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit și sila de viață te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te miște nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic și te-ai săturat de toate?

Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de priveliști, ce te-nșală,
Sub imensa și eterna armonie generală?…

Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.
Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l!
Câte frumuseți ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiți poeți: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, și colori, și forme tu le lași să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ți scapă!
Știu. Am fost și eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deșartă;
Și cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aș mai aduce-aminte
Am bocit și eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…

Dar când m-am uitat în juru-mi ș-am văzut că e o boală,
Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală,
Ofiliți în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Își zădărnicesc puterea, focul tinereții lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală și dureri închipuite,
Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci,
Și din florile vieții să aleagă și s-adune
În nepieritorul fagur adevăr și-nțelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare

Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieții! Câți eroi, lipsiți de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârșită și grozavă!
Și, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câți martiri pe cari vremea și uitarea îi înghite!

Și când lumea asta toată e o veșnică mișcare,
Unde cea mai mică forță împlinește o chemare,
Și când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă și
    luptă
În campania aceasta mare și neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-așteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea și descurajarea cântecului tău amar,
Și să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, și mai sceptici, și mai
    triști?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeți și de artiști?…
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Chip de piatra

Chip de piatra

De ce pe chip mi-au zugravit durere

Cand nu facut-am nimic rau

Din tot ce am mai bun, am oferit

Iar martor mi-este Dumnezeu.

 

In lumea stramba,sloi de gheata

De esti un las,esti acceptat

Dar eu,prefer sa pierd din viata

Decat sa-mi tin capul plecat.

 

Cautam cu ochii,o lume frumoasa

Si-am incercat sa vad doar partea pozitiva

Gasit-am o lume hidoasa

Hranind in tihna partea negativa.

 

Si tac si-ascult cum cresc ei egregorii

Simtind cum alta lume zamislesc

Semnat-au ei pactul ororii

Sfarsind lumea asa cum isi doresc.

 

Si ce sa facem? Tu si eu

Cu oamenii cei prefacuti

Cand raul ajunge la apogeu

Iar ei raman si orbi si muti.

 

De ce pe chip ne-au zugravit durere

Cand noi lumii nu i-am gresit

Platit-am cu viata-n tacere

Dar sufletul nu ne-a murit.

 

Stii, nimic nu se pierde,cat iese din lumina

Adanc fixati in adevar,prin cumpene-am razbit

Cum sabia nefolosita,se umple de rugina

Asa pe noi ,in focuri ne-au calit.

 

Din chinuri si lacrimi,noi creeat-am zale

Iar din dor si intelepciune,scut

Si cine-o sa mai poata,sa ne stea in cale

Cand noi avem puterea ,sa o luam de la-nceput.

 

De ce pe chip mi-au zugravit durere

Rapunsul vi-i l-am dat in vers

Daca in lume n-am gasit placere

Primit-am viata, de la univers.

 

Cand chipul ti-i se stramba tare

Iar simtul ti-este dureros

Castigi doar har si putere

Iar sufletu-ti ramane glorios.

 

Si sa nu-mi ceara nime in asta lume

Chiar de ma taraiti pe jos

Nu vreau sa chem alti zei pe nume,

Am sa raman tot la Hristos.

 

Cand altii se numesc profeti si ingeri

Eu singura ma recunosc doar om

Si n-am sa fac un zid din plangeri

Ci am sa ma transform, din rod in pom.

de Carla (Kia) Jaklyn