Femeia

10353105_868159323206261_3100910099872092619_n

Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în vieaţa noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie.

Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin.

 Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti.

Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii.

O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.

Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine! Sfarmă piatra ce acoperă aurul!

 Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele.

Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare decât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă viaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Femeia însufleţeşte totul, învăluie lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii.

A ierta mereu un om care greşeşte mereu, fără speranţă de îndreptare, este un act de slăbiciune, nu de dragoste. A ierta pe cineva care nu are conştiinţa păcatului, a ierta la infinit, înseamnă a deveni un cultivator al răului.

În vremurile noastre peste tot se vorbește despre iubire, despre dragoste. Avem chiar o sumedenie de cărți și tratate despre iubire, tehnici de dobândire a iubirii samd. Pe măsură ce piața abundă de astfel de informații se vede totuși că oamenii sărăcesc cumplit pe tărâmul iubirii adevărate. Se promovează iubirea carnală, senzualitatea, pornografia dar iubirea adevărată nu.

„Ce mai poate rămâne dintr-o femeie, dacă nu este pură şi sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, dacă nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei? Ce mai rămâne din universul nostru spiritual, fără căldura şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.”

Ernest Bernea.

Iubirea este pură ,vine din inocența sufletului ,doar un suflet asemenea unui copil știe iubii cu adevărat .

Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenunchierilor.

Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea… Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.

Dragostea este cheia şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti.

Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat.

Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea…

Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.

Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!”

 (Întâi dragostea- fragment din cartea ”Îndemn la simplitate” de Ernest Bernea)

1385160061-age-11-co-creating-self-portrait (1)

Sursă imagine http://nevsepic.com.ua/art-i-risovanaya-grafika/page,5,19667-hudozhnik-akiane-kramarik-akiana-kramarik-295-foto.html

“Femeia contemporană s’a supus unor cerinţe ale vieţii moderne şi a pierdut tot ce aparţinea mai frumos naturii ei. Ce mai poate rămâne dintr’o femeie, dacă nu este pură şi sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, dacă nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei. Ce mai rămâne din universul nostru spiritual, fără căldura şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.”

“Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea modernă şi contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Marile prefaceri sociale şi morale ale lumii moderne au dat femeii libertatea de a-şi manifesta în plin tocmai ceea ce vechile tradiţii opreau să se manifeste‎, adică datele sensuale şi periferice ale naturii umane. Femeia de azi fuge de cămin, fuge de castitate, fuge de maternitate, toate elementele definitorii naturii sale. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat.” – Ernest Bernea (Meditatii filozofice, ed. Predania, 2010)

 

Elementul Apa – Simbolismul Șarpelui

Asa Dumnezeu a facut izvorul ,sa fie mai tare ca stânca ! În mitologie, apa este un element primordial, simbol al vieții, al regenerării și al purității. Lumea apelor, a mărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având tărâmuri și adâncimi necunoscute și mistice. Așa se explică mulțimea creaturilor fabuloase, considerate a trăi în ape: în mitologia greacă și cea romană: Nereidele Naiadele Scyla Caribda Triton Sirenă Hidra Gorgonele în mitologia nordică: Jormungand cele 9 valuri, fiicele lui Aegir și Ran în mitologia scoțiană: monstrul din Loch Ness Lumea apelor era protejată de aceste ființe și guvernată de zeii apelor. Oamenii trebuiau să aducă ofrande acestor zei înainte de a porni pe mare pentru a nu atrage asupra lor mânia apelor. În aproape toate mitologiile, lumea oamenilor se întindea până la marele ocean ce o înconjura. Dincolo de acest ocean urma capătul lumii.

Cititi si aici,are legatura cu subiectul de fata : http://quadratus.wordpress.com/tag/okenos-potamos/

În mitologia nordică, în adâncul oceanelor exista o lume a morților condusă de Ran, dar unde mergeau doar cei înecați.

  Zeii apelor:

Aegir – mitologie nordică

Ahto – mitologie finlandeză

Manannan – mitologie celtică

Neptun – mitologie romană

Poseidon – mitologie greacă

Sobek – mitologie egipteană

Varuna – mitologie vedică

Zeițele apelor:

Amphirita – mitologie greacă

Apa (Apaci) – mitologie vedică

Apo – mitologie persană

Ran – mitologie nordică

Vellamo – mitologie finlandeză

În mitologie, apa este văzută în foarte multe ipostaze:

 1. Apa, ca element al genezei; În concepția multor popoare, dar și în Biblie, se susține că omul a fost făurit din lut, adică din apă și pământ, elemente ce făuresc lumea însăși. Astfel omul devine o miniatură a lumii prin armonizarea apei cu pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este nașterea Afroditei, din mitologia greacă. Se spune că această zeiță s-a născut din spuma mării și sângele lui Uranus. Această geneză spectaculoasă pune în evidență caracterul pur, sublim al elementului apă, Afrodita, zeiță a iubirii, fiind un ideal al frumuseții. Chiar numele îi provine de la cuvântul grec “afros” însemnând “spuma mării”.

2. Apa, ca element al vitalității, al regenerării și al învierii. Această caracteristică este foarte bine evidențiată de basmele românești, în mitologia românească unde întâlnim termenul “apă vie”. “Apa vie” este apa pe care eroii de basm o beau pentru a-și recăpăta energia și forța, necesară în luptele epuizante contra dușmanilor. În “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, personajul Harap-Alb este înviat cu apă vie și apă moartă.

3. Apa, ca element al nemuririi, al tinereții veșnice și al invincibilității; un mit ilustrând această proprietate a apei este cel al scăldării eroului din mitologia greacă, Ahile în apele Stixului de către mama sa Thetis, ce dorea să-i confere nemurire. Există și în mitologia românească, precum și în alte mitologii “fântâni ale tinereții”, a căror apă oferă celui care o bea tinerețe veșnică.

4. Apa, ca element al distrugerii; În foarte multe mitologii se întâlnește mitul unui potop uriaș, care scufundă sub apele sale întreaga lume, mai puțin piscurile munților și în urma căruia reușesc să se salveze un număr mic de oameni și animale. Cel mai reprezentativ este Potopul lui Noe, în care Noe reușește să salveze câte o pereche din fiecare specie de animal. În toate mitologiile în care se întâlnește potopul, acesta este trimis de forța divină, ca pedeapsă pentru neascultarea muritorilor. Apa poate avea și rol apocaliptic. În mitologia nordică, în ziua de Ragnarok, șarpele Jormungand se va ridica din ocean, mișcările sale îngropând sub ape lumea oamenilor, Midgard.

5. Apa, ca element al metamorfozei; De această proprietate a apei este legat mitul lui Narcis, erou al mitologiei grecești. Acesta a rămas îndrăgostit de chipul său, privindu-l în unda unui lac și vrând să se apropie de el, a căzut în apă și s-a înecat. Trupul său s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.

6.Apa, ca element transcedental Luntrașul Charon, personaj aparținând mitologiei grecești, era singurul navigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere către tărâmul morților. Acest mit este cauzatorul unui obicei păstrat și în zilele noastre, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului. Acești bani aveau sa fie oferiți luntrașului în schimbul traversării râului.

Elementul apa = puterea  emotiilor,puritate,cunostinte oculte despre lume,iar zeii comunica cu oamenii  puri ,prin emotii  . Nu te poţi apropia de divin fără puritate…..De cele mai multe ori, dorinţa de puritate ce iluminează anumite chipuri, declanşează reacţii adverse şi multora le face o plăcere diabolică să maculeze acele fiinţa cu fapte şi vorbe ce pot răni….Ecaterina Chifu în Reflecţii Cei care au tot timpul gânduri bune, credinţă, speranţă, bunătate, puritate, sunt beneficiarii tuturor bogăţiilor naturii şi ceea ce este rău nu poate să-i atingă, să intre în ei…Omraam Mikhael Aivanhov Apele din ceruri nasc curcubeie; pe pământ, între firele de iarbă, boabele de rouă, iubitoare de pure simetrii, nasc şi ele curcubeie… Puritatea trage la puritate, dinspre Geneză..

Simbolismul Șarpelui 

Şarpele cu clopoţei trăieşte în America de Nord şi de Sud, din sudul Canadei până în Argentina. Îi place zona deşertului, de preerie, în păduri şi în munţi la mai sus de 4.000 de metri. Îşi schimbă pielea când se întoarce din hibernare şi cu fiecare rând de piele schimbat, mai apare un „clopoţel”. De fapt, prin mişcare rapidă a solzilor cornoşi din vârful cozii, are posibilitatea de a emite semnale acustice de avertizare defensiv-ofensive!

SIMBOLISTICĂ: “Şarpele este simbol arhetipal si totalizator, un adevărat model simbolic în concepţiile şi Uroboros One Dollarreprezentările arhaice despre univers. Este legat de cele patru stihii ale naturii: trăieşte în pământ sau apă. Veninul său are proprietăţile focului celest sau al celui htonian, iar în Caduceu Alchimieipostaza sa fantastică de şarpe înaripat (balaur, dragon) e legat de stihia pleroma2văzduhului. În mitologiile lumii, apare ca un simbol polimorf, purtând în sine forţele stihiale ale naturii şi este socotit animal primordial, întruchipare a materiei prime şi a haosului. În numeroase mituri şi legende cosmogonice, creaţia lumii începe cu uciderea şi ciopârţirea unui monstru ophidian de către un zeu sau erou civilizator.

Ca animal ce îşi primeneşte pielea, el este un simbol al renovării ciclice a naturii: tema uciderii „balaurului”, iernii, al secetei, al zăgăsuirii apelor, al morţii aparente a naturii etc., o dată cu venirea primăverii, o găsim în mitul zeului Ninutra şi al şarpelui asag – la sumerieni, în mitul despre Indra şi balaurul Vrtra – la vechii indieni, în cel al Sfântului Dollar-symbolGheorghe şi al balaurului – în creştinismul popular al Europei. Animal preponderent teluric, înrudit cu un întunericul adâncurilor pământului, şarpele se asociază cu lumea de dincolo, cu moartea si învierea, fiind considerat o încarnare a sufletelor morţilor, epifanie a strămoşilor mitici.” (SURSA)

…………………………………………………..
Toate vechile civilizaţii din America Centrală au venerat şarpele ca pe un simbol al spiritului pământului. Întrebarea firească este ce anume conferă de fapt imaginii şarpelui această putere? Conchistadorii spanioli, primii europeni care au ajuns în America, în secolul al XVI-lea, au descoperit în Mexic şi Peru civilizaţii complexe, ce se dezvoltaseră departe de restul lumii, atingând în arhitectură, artă, astronomie şi matematică niveluri superioare celor din Europa. Ca şi indienii nord-americani, mai puţin avansaţi tehnic, locuitorii Americii Centrale credeau în zeităţile pământului, ale cerului, dar mai ales în cele ale Soarelui şi ale ploii. La fel ca ei, puteau “citi” cerurile, făcând astfel observaţii astronomice, dar considerau încă forţele naturii ceva misterios şi uimitor. Dacă ar fi să alegem un simbol al tradiţiilor Americii Centrale, acesta ar fi cu siguranţă şarpele. Ornamente arhitecturale, obiecte de cult, legende – toate sunt centrate în jurul acestui simbol.

Trupurile şerpilor susţin pereţii templelor

Cel mai mare zeu-şarpe dintre toţi, Quetzalcoatl, Şarpele cu Pene, este specific Americii Centrale. Arta complexă şi arhitectura sofisticată, stăpânite atât de bine, le-au permis celor din America Centrală să creeze un simbolism mult mai stilizat decât formele simple ale nativilor din America de Nord. Intrarea în Templul Războinicilor din Chichen Itza din Peninsula Yucatan, Mexic, este flancată de doi şerpi cu clopoţei de dimensiuni impresionante. Trupurile ondulate ale şerpilor susţin pereţii templului lui Quetzalcoatl din Teotihuacan, Mexico City. Un şarpe cu fălcile larg deschise ne întâmpină şi la intrarea în templul din Chenes. În statul Campeche, iar faţadele sunt decorate din belşug cu măşti reprezentând şerpi celeşti. Acelaşi model se regăsea iniţial şi la templul piramidelor gemene din capitala aztecă Tenochtitlan. Şarpele era un element caracteristic culturilor din America Centrală încă din cele mai vechi timpuri. Un şarpe cu creastă era o zeitate a olmecilor, cea mai veche civilizaţie cunoscută pe teritoriul Americii. Acest motiv, care datează din anul 1.500 î.H., împreună cu un altul care prezintă capul unui om ieşind din gura unui şarpe, au continuat să existe la mai multe culturi, inclusiv la mayaşi si la zapoteci. La azteci, care s-au stabilit pe o mică insulă în lacul Texcoco din Valea Mexicului, în 1325, două din cele trei zeităţi ale pământului erau reprezentate în formă de şarpe. Una din aceste zeiţe era Chicomecoatl – “Şapte Şerpi” – spiritul pământului şi zeiţa fertilităţii. Cealaltă era Coatlicue, Mama Pământului. Statuia sa, care măsoară aproape doi metri şi jumătate, descoperită în piaţa catedralei din Mexico City în 1824, se numără printre cele mai terifiante statui descoperite vreodată. Capul este făcut din capetele a doi şerpi cu clopoţei aşezaţi faţă în faţă, o mulţime de şerpi reprezintă trupul, iar alţi şerpi sunt epoleţii de pe umeri.

Trăim pe spatele unui crocodil uriaş

Nicăieri în altă parte nu găsim şerpii atât de bine reprezentaţi ca la civilizaţia Maya. Mayaşii considerau pământul ca fiind spatele unui crocodil plutitor, iar cerul drept un şarpe cu două capete. Acest şarpe simboliza cel mai preţios lichid din arida peninsulă Yucatan, apa de ploaie. Simbolurile şerpilor, aşa cum apar ele în cărţile sacre pictate ale mayaşilor, includ un şarpe roşu străpuns de o săgeată, un şarpe folosit ca pictogramă pentru soare, şi un alt şarpe care indica planeta Venus. Din păcate, dovezile despre aceste cărţi sacre sunt foarte sărace, datorită faptului că multe dintre acestea au fost distruse în timpul cuceririi spaniolilor, dar şi pentru că sensul multora dintre hieroglifele mayaşe nu a fost descoperit. Dovezile principale sunt de ordin arheologic. Un bun cunoscător al civilizaţiei Maya, Jose Diaz Bolio, spune că şerpii cu clopoţei, care sunt specifici continentelor americane, abundă în motivele din peninsula Yucatan. Bolio spune că acelaşi motiv există în arhitectura de la Uxmal şi Palenque, acolo unde arcadele nu sunt altceva decât şerpi cu clopoţei stilizaţi. Piramida mayaşă, conform spuselor lui Bolio, este făcută după modelul clopoţeilor care “împodobesc” coada acestor şerpi. Cozile despicate ale şerpilor de la Chichen Itza reprezintă cele două solstiţii, iar clopoţelul din mijloc simbolizează echinocţiul. La Zama-Tulum, pe coasta de est a Yucatanului, şerpii cu clopoţei cu două capete reprezintă soarele coborând spre orizont, în timp ce şerpii împletiţi, care au capetele şi cozile în direcţii opuse, simbolizează scurgerea zilei şi trecerea soarelui de-a lungul cerului. Bolio a descoperit dovezi care-i susţin teoriile la Chichen Itza în 1942, concluzionând că „şerpii cu clopoţei sunt, fără nici un dubiu, cel mai complex simbol istoric din istoria religiilor din întreaga lume”.
Şarpele cu Pene

Acest simbolism se referă, de asemenea, şi la Şarpele cu Pene, care este cel mai venerat erou şi zeu al acestor popoare, Quetzalcoatl. Numele înseamnă un şarpe (coatl) împodobit cu frumoasele pene ale păsării quetzal, o creatură minunată, dar foarte rară, care mai poate fi găsită în sud estul Mexicului şi în Guatemala. Imaginea zeului-şarpe a fost folosită pentru primă dată în civilizaţia olmecă. În această tradiţie, Quetzalcoatl este prezentat cum se retrage la asfinţit în gura unui şarpe (o gravură în calcar ce se găseşte acum la Muzeul Naţional din Mexico City). Într-o frumoasă statuie de jad de la Muzeul Britanic, îl vedem cum apare dintre fălcile unui şarpe, asemenea soarelui la răsărit. Astfel, sacrificiul lui Quetzalcoatl constituie o reluare a schemei clasice a iniţierii, adică o moarte urmată de o înviere. Zeul-şarpe se preface în soare şi moare la apus, renăscând apoi la răsărit. Ca erou şi zeu, Quetzalcoatl acoperea la vechii mexicani întreaga gamă a naturii şi a vieţii umane. El era Ehecatl, stăpânul vânturilor, zeul primăverii, al noii vegetaţii, al ierburilor magice, al timpului şi al apelor. Dar şi mai important, el era Venus, steaua dimineţii, de care mexicanii se bucurau cel mai mult când o vedeau pe cer. Venus, planeta care anunţa întoarcerea soarelui pentru a elibera pământul din teroarea nopţii. Quetzalcoatl a fost identificat şi cu spiritul penitenţei, al vindecării, al învăţării şi al poeziei. El era cel care aducea pacea, era “respiraţia vieţii”, creatorul regatului divin şi cel care se opunea sacrificiului de sânge – cel mai înfiorător aspect al religiei din vechiul Mexic. În mod neobişnuit pentru o religie care avea nuanţe atât de puternice în ceea ce priveşte erosul si violenţa, Quetzalcoatl era celibatar, un ascet puritan care contrasta flagrant cu celelalte zeităţi barbare ale mexicanilor.

Legenda lui Quetzalcoatl

Aspectul de zeu şi rege al lui Quetzalcoatl a fost de mare importanţă pentru azteci, succesorii toltecilor şi cea mai puternică civilizaţie din Mexic. Se pare că el era situat de azteci pe aceeaşi treapta cu Huitzilopochtli, zeitatea lor dominanta, zeul soarelui şi al războiului. Astfel a apărut o dihotomie fatală în viaţa spirituală a aztecilor, căci Huitzilopochtli era un aspect al răului, al periculosului demiurg Tezcatlipoca, Stăpânul Sorţii, al cărui nume înseamnă “oglinda fumegândă”. Iar Tezcatlipoca şi Quetzalcoatl erau rivalii clasici ai cosmologiei mexicane. Legenda povesteşte cum Şarpele cu Pene a fost vrăjit cu o băutură pe care i-a oferit-o zeiţa vrăjitoare Tlazolteotl, care era în slujba lui Tezcatlipoca. Apoi, aceasta 1-a sedus pe zeul pierdut de băutură. Când acesta s-a trezit, a fost acoperit de o asemenea ruşine încât s-a autoexilat. Urcându-se pe o plută din piei de şarpe, Quetzalcoatl a plecat pe mare de pe ţărmul de lângă Tabasco, îndreptându-se spre est, spre soarele care răsărea din mare. Zeul a pierit ars de flăcările soarelui. Interesant este că s-a putut stabili data când au avut loc aceste evenimente. Teoamoxtli, o carte sacră pictată a aztecilor, care se găseşte acum la Viena, descrie plecarea lui Quetzalcoatl în timpul unei eclipse de soare în care Venus se vedea în apropiere. Această juxtapunere este atât de rară, încât cei de la Observatorul Regal din Greenwich au putut stabili cu exactitate data plecării zeului: 16 iulie 750 d.H.

Spiritul pământului era un dragon, aligator sau şarpe

Destul de straniu, periculosul Tezcatlipoca – şi nu binevoitorul Quetzalcoatl – a fost cel care, în mitologia aztecă, a creat lumea. Povestea cosmogenezei aztece spune că, înainte ca lumea să fie făcută, totul nu era decât o imensă apă primordială în care trăia spiritul pământului, rău şi imprevizibil. Tezcatlipoca a atras acest spirit la suprafaţă folosind ca momeală propriul sau picior. Spiritul a apucat piciorul zeului, dar Tezcatlipoca a reuşit sa apuce falca de jos a spiritului. Acesta nu s-a mai putut întoarce în adâncurile în care locuia, rămânând să plutească la suprafaţa apei. Spatele acestui spirit a devenit suprafaţa pământului. Atât aztecii, cât şi mayaşii, credeau că spiritul pământului este o creatură asemănătoare unui aligator. Indienii din America de Nord se pare că venerau şi ei şarpele şi au construit dâmburi în formă de şarpe (dintre care cel din Ohio este cel mai bun exemplu) pentru a indica unde anume spiritul pământului este mai puternic. În China, spiritul pământului este reprezentat de un dragon, iar împăraţii îşi construiau palatele de-a lungul cărărilor sale. Chiar şi în Anglia există brazde vechi – despre care oamenii cred ca urmează anumite canale ale puterii pământului – care fac legătura între vechi locuri sacre, adesea legate de simbolul dragonului. Fie el aligator, dragon sau şarpe, în ţări atât de îndepărtate una de cealaltă precum China, America, India sau Anglia, imaginea şarpelui este unul dintre cele mai vechi şi mai răspândite simboluri create de om şi se găseşte în aproape toate religiile şi mitologiile din lume.
Felix Crainicu

 

Sexul in afara casatoriei ..

  • Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!
  • Rom 12.51Cor 12.27Efes 4.12-16Efes 5.30;
  • 16 Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”.
  • Gen 2.24Mat 19.5Efes 5.31;
  • 17 Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El.
  • Ioan 17.21-23Efes 4.4Efes 5.30;
  • 18 Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său.
  • Rom 6.12-13Evr 13.4Rom 1.241Tes 4.4;
  • 19 Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?
  • 1Cor 3.162Cor 6.16Rom 14.7-8;
  • 20 Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.