Creștinismul strămoșesc,religia geto-dacilor .

Brahmanii, ca păstrători ai purităţii sîngelui şi tradiţiilor aryas, spun că neamul lor a venit de undeva din vest, în India în secolul XXVll î.e.n. şi toate tradiţiile lor sînt aduse din ţara de baştină, numită Bharata(Bihar + ata: tată, strămoş). iar printre statele înfiinţate de ei este şi cel numit Bihar ca să nu-şi uite rădăcinile. Şi ei venerează vaca, considerînd-o un animal sfînt.

Parţa (Localitate din Județul Timiș,situată lângă Timișoara )unde a fost descoperit capul de taur în vechiul lăcaş de cult, este aproape de judeţul Bihor sau Bihar cum este cunoscut în Ungaria. Mai avem şi munţii Bihariei în Apuseni, numai de nu am apune de atîta stricăciune, cu toate şi în toate! Gugumanii pricepuţi în plăsmuiri ne spun că indo-europenii, adică neamul aryas ar fi venit din India prin secolele XVlll-XVll î.e.n. şi ar fi populat toată Europa, tot lăsînd la fiecare popas cîte o clocitoare de unde s-au prăsit neamurile omenești.

 

Deşi au cunoscut textele sanscrite încă de la mijlocul secolului XlX, aceşti falsificatori care au născocit indo-europenismul, o ţin tot sus şi tare pentru că orice minciună nu are moarte dacă este repetată la infinit. Săracii aryas, nici nu au ajuns bine să-şi tragă sufletul în India sub a cerurilor cort şi mare parte dintre ei au făcut stînga-mprejur întorcîndu-se la baştină pentru că acasă nu mai rămăsese nimeni nici să stingă opaiţul. De aceea orbecăim noi numai printre întunericuri şi întunecaţi. Halal cultură de barabulă!

În sanscrită Maitra are sensul de înţelept, de unde scapeţii culturnici de o para chioară au zis mitraism – adică religia înţelepţilor cum o amintește și ticălosul Augustin, mare drăguț pentru romano-catolici. El mai este perceput în textele vedice şi ca ,,prieten”, iar cultul lui apare şi în textele hitite din secolele Xlll dar şi mai tîrziu în culturile populaţiilor din Capadocia şi nu cum spun gunoierii de stîrvuri că acest cult ar fi apărut nu se ştie de unde prin secolul l sau ll al al erei noastre în imperiul roman. Dar cununa ca simbol al comuniunii şi cunoaşterii divine este menţionată şi pe tăbliţa 2 unde Zamolxe trece pe cabirii din insula Samos la religia crucii Mîntuitorului şi îi binecuvîntează cu vin şi pîine. Cînd se ia la ceartă cu Pitagora, spune că el a primit această cunună a miresei din vîrful muntelui de la Zoin, prin sfînta cruce. Şi în scrierile trismegiste, învăţăcelul era primit în comunitate după ce trecea prin mai multe probe de inițiere iar la capăt, ca o recunoaştere a devenirii sale sacre, i se punea pe cap o cunună ca simbol al cunoaşterii tainelor divine şi a puterii lor pentru îndreptarea celor stricăcioase din viaţa pămîntească.


Deci Mitra şi în religia strămoşilor noştri, însemna învăţat, înţelept, iluminat în tainele dumnezeieşti şi purificat sufleteşte şi trupeşte. În scrierea Oracolele caldeene, Mama Pămîntească are părul parcă o cunună de raze ascuţite de lumină. Pe tăbliţa 53, care îl îndeamnă pe marele preot al geţilor Ili să se ducă în Palestina pentru a se lua de piept cu hoţii de cultură şi ucigaşii de religie, apare imaginea unui cap ce poartă o cunună cu trei raze iar pe piept are două figuri rotunde. Este Zabelo înţeleptul, pe care alţi arimini din imperiul roman, cînd religia lor era cult oficial al împăraţilor, l-au scris Sabasius, Zabasios, Sebesio, Deus Aeterno, Deus Ariminus, Mitra şi alte derivate dar toate caracterizează trăsătura principală a personajului, comuniunea şi înţelepciunea în cunoaşterea Legii Adevărului şi Dreptăţii lui Sîntu dată muritorului Eno. Divinitate a luminii, el protejează viaţa şi veşniceşte prin puterea miracolului luminos şi prin puterea cunoaşterii, legilor divine.


Cele două figuri care îl întovărăşesc de obicei pe Mitra sînt însoţitorii solari cum apar pe toate tablele votive închinate duhului luminii. Deasupra razei care este mai scurtă de pe tăbliţa 53, se află un cerc ce simbolizează roata vieţii. Acest concept al destinului este unul din fundamentele religiei strămoşeşti, fiind prezentat imagistic pe mai multe tăbliţe unde îngerul păzitor îi arată muritorului roata vieţii sau caierul cum se scrie pe tăbliţa epitaf a marelui get Boero Bisto, avîndu-și rădăcinile în tăblița rotundă de la Tărtăria.

Mitra cabirul cu cununa de raze pe cap apare pentru prima dată pe medalionul turnat la moartea lui Commodus în anul 192(fotografia în verde), împăratul roman adoptînd religia geţilor drept religia oficială a lui, artătînd şi latura de judecător al faptelor fiecărui muritor şi călăuzitor în lumea de dincolo a sufletelor celor răposaţi şi merituoşi în fata lui Sîntu. În stînga este Commodus mînînd caii solari iar în dreapta împăratul apare pe cap cu coroana de lauri(culoarea galbenă), iar pe revers același personaj stă pe un scaun ținînd în mînă roata vieții, poziție pe care o vom găsi la împăratul Constantius. În latină cuvîntul mitra, înseamnă bonetă sau cuşma specifică geţilor cum a fost ea prezentată pe columna lui Traian, dovedind originea acestei religii. Înrăzarea au făcut-o împăraţii romani care au considerat că nu se cade ca ei, stăpînii lumii să fie prezentaţi iconografic cu cuşma getică pe cap, ci musai cu cununa de raze pe care o primise Mitra de la prietenul său, Sfîntul Soare. Dar Mitra în religia geţilor era în fapt Sarmis sau Sarmise ca ziditor al Neamului Scoborîtor din Cer, cum bine zis-a poetul latin Ovidiu, fără a-l mitui sau şpăngui vreun fioros getbeget sau auson.

 

În mitologia vedică apar călăreţii gemeni – aşvini – cum sînt şi pe iconiţele geţilor(prima din stînga jos) fiind considerați vindecători de boli, ei putînd dărui tinereţea oricărui bătrîn pios. Acest cult carpatin era răspîndit în Anglia(secolul l î.e.n.), la celții din Austria(secolul ll î.e.n.) și chiar în Grecia(410 î.e.n.) cum ne dovedesc atît de limpede monedele prezentate lîngă iconița strămoșilor noștri falnicii geți. Călăreţii aşvini simbolizau lumina dimineţii şi a serii, fiind născuţi din lumina cerească, tot aşa cum erau şi cabirii, iar pe cer erau reprezentaţi mitologic de luceafărul de dimineaţă şi cel de seară. Noi ca nişte nemernici, o tragem tare numai cu cavalerul trac foarte drag întunecaților şi nu vrem să auzim dar şi să vedem altceva.

În zoroastrismul ticluit cum spun ei către sfîrşitul secolului Vl î.e.n. dar mai ales cum minti culturncii occidentali, Mithra era o divinitate secundară mai jos decît cei şapte arhangheli ai lui Ahura – Mazda, fiind trimis la munca de colhoz la fel ca toate divinităţile naturii din cultura vechilor populaţii ariene din Persia de către profetul vizionar pr care îl pălise rău damblaua revelațiilor. Dar el a fost totuşi perceput de populaţie ca o divinitate ce protejează sufletele celor drepţi şi tot el le ajută să se înalţe în lumea de lumină, fiind venerat în special de triburile sciților din nordul Persiei.


În Babilon, Şamaş era un zeu al dreptăţii ce apărea la răsăritul soarelui pe vîrful munţilor, urmează cursul cerului într-un car strălucitor tras de doi sau patru cai, este protectorul regilor şi aduce biruinţă armatelor cam aşa cum era cunoscută religia creştinismului arimin sau mitraismul în imperiul roman!


Atît în Veda cît şi în tradiţiile religioase persane vechi, Mithra era participantul la ritualul de înmormîntare cît şi judecătorul ceresc al faptelor mortului aşa cum apare pe medalionul lui Gordian lll ca un cabir protector şi călăuzitor al sufletului celui decedat. Atunci, cînd după moarte, duhurile stricăciunii pun stăpînire pe trup, dracii vreau să pună stăpînire şi pe sufletul răposatului dar îngerii nu-i lasă pînă la judecata lui Mithra. Acesta cîntăreşte atît faptele bune cît şi cele rele şi în funcţie de greutatea fiecăruia stabileşte locul sufletului pe ramurile Pomului Vieţii.

11667270_945657042123155_2829824273842530973_n

Dacă predomină faptele bune, el se înalţă în ceruri, cît mai aproape de Tatăl Ceresc.
În Avesta se spune că la vremea vremurilor, Saoshyacant, Mîntuitorul va reveni pe pământ şi va reînvia toate trupurile morţilor chiar dacă ele erau numai pulbere, ideii năstruşnică şi cam zurlie, preluată de mozaici în profeţiile lui Isaia.
Dintre toate cultele antice, nici unul nu a oferit un sistem atît de riguros ca religia creştinismului arimin/mitraismului sau religia geţilor; nici unul nu a avut o asemenea elevaţie morală şi o asemenea chemare la suflete şi la inimi. Ideile cultului s-au răspîndit mult în afara ţinutului de baştină şi a dăinuit oficial pînă în momentul cînd el este interzis în anul 381 şi piere încetul cu încetul din minţile majorităţii oamenilor de moarte violentă la sfîrșitul secolului lV, dar la nord de Dunăre se va menține multe secole.
Personajul central al ariminismului/mitraismului era Timpul fără sfîrşit sau Tatăl Ceresc care prin energiile creaţiei divine zămisleşte în Mama Pămîntească viața şi aduce bunăstarea oamenilor prin naşterea şi renaşterea tuturor făpturilor cu trup, Soarele ca dătător de viaţă şi lumină, îngerii ca paznici ai fiilor luminii sau fiilor Omului în lumea pămîntească.
Tatăl Ceresc este după şuşoteala grecilor, Unicul Aion şi poartă în mîini două chei cu care descuie porţile cerului precum şi toiagul ce simbolizează puterea şi trăsnetul ceresc din care s-a născut Mitra/Sarmis, el creează şi distruge totul, el reuneşte puterea tuturor duhurilor pe care el singur le-a născut. Este identificat cu Soarta, cu lumina veşnică sau cu focul ceresc sau focul viu, iar teozofii arimini au înţeles că acest creator unic a născut cerul şi pămîntul şi din unirea acestora s-a născut marele Ocean care are puterea părinţilor săi. Mithra este geniul luminii cereşti, el apare înainte de răsăritul soarelui pe crestele stîncoase ale munţilor; în timpul zilei el traversează cerul în carul său tras de patru cai albi, iar cînd se aşterne noaptea, el luminează în continuare cu o strălucire tremurătoare suprafaţa pămîntului, ,,veşnic treaz, veşnic veghetor”. Lumina sa strălucitoare făcea spiritele răului să se ascundă şi el lumina întreaga creaţie, pe care strălucirea sa o aducea la viaţă.
De o cinstirea asemănătoare se bucura şi Luna ce umbla printre stele într-un car tras de patru tauri albi. Fiecare dintre cele şapte planete cunoscute în acele vremuri se afla în fruntea unei zile a săptămînii. Lumea era văzută ca un glob sau mai precis, un ou uriaş cum este menţionat în culturile emeş, egipteană şi orfism, în interiorul căruia plutea pămîntul de forma unei turte, pe oceanul primar. Cele două emisfere ale globului erau cei doi purtători de flacără, una în jos alta orientată în sus sau luceafărul de dimineaţă şi luceafărul de seară.

Globul era ţinut în spate de un erou care descoperise şi astronomia, ştiinţă pe care geţii o stăpîneau foarte bine iar nouă de aminteşte de pelasgul Prometeu legat de muntele Caucaz de la Istru de către jupîn Zeus, pentru că le-a dat oamenilor dreptul la cunoaştere, adică să ştie cum să-şi rostuiască cele necesare vieţii. Şi Zeus era la fel de întunecat împotriva acestui creştinism gnostic, la fel ca fîrtatul lui de peste secoli, Iahwiţă cel cu corniţe sau Talpa Iadului. Unul dintre purtătorii de flacără care îl însoţeau pe Mitra, se numea Cauti(Veghetorul) iar celălalt se numea Cautopati(Judecătorul).
Toţi ,,specialiştii” care au scris despre ariminism/mitraism nu au înţeles sensul acestor cuvinte pentru că ei nu purtau freză mioritică iar zicerile nu veneau din greacă sau latină, cele două tălpi ale scorţoasei culturi occidentale. Cuvîntul cauţi are sensul de atenţi, cu băgare de seamă, a căuta, a aprecia iar păţ are sensul de păţanie, întîmplare neprevăzută. Aceşti doi dadofori sau dioscuri împreună cu Mitra/Sarmis formau o triadă care era văzută fie ca astru al zilei a cărui sosire era anunţată de cocoş, care la amiază trecea triumfător la zenit iar seara cădea cu melancolie spre asfinţit; fie ca soare divin, și pe măsură ce creşte intră în constelaţia Taurului şi marca începutul primăverii – soarele a cărui căldură biruitoare izvodea natura, în mijlocul verii o aducea la împlinire şi rodire, şi soarele care după aceea, slăbit, traversa semnul Scorpionului şi anunţa apropierea iernii. După alte mituri, unul dintre aceşti purtători de torţă era privit ca un simbol al căldurii şi al vieţii iar celălalt ca un simbol al frigului şi al morţii sau ca dimineaţa şi seara. O altă legendă spune că însoţitorii lui Mitra erau chiar Soarele şi Luna.

Diogenes Laertios în scrierea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor spune despre Pitagora că interzicea consumarea cocoşului alb, pentru că ei sînt consacraţi lunii şi sînt rugătorii ce vestesc orele noaptea. Pe iconiţele geţilor apar aceste păsări la fel şi pe tăbliţa ritualică descoperită la Romula, cocoşul ţinînd alături de leu, vasul cu apă vie sau al cunoaşterii. Iar pentru această povestioară ne vor trăsni specialiştii în moalele capului că sîntem şi pitagoreici, dacă nu ne-am simţit bine să fim numai urmași de latini, dar şi aceia degeneraţi, adică tîlharii sau mîlul imperiului roman!

Semnele zodiacale cunoscute astăzi în ezoterism erau parte integrantă din religia creştinismului arimin a geţilor, numită şi mitraism.


În mitologia emeş avem o zicere plină de har şi înţelepciune numită Moartea păstorului Dumuzi, care este o variantă foarte veche a uciderii ciobanului bun şi milostiv, iubitor de animale şi natură, de către nişte fiinţe demonice.

 

El are un vis în care vede cum copacii şi trestiile din jurul lui se cutremură de groază ştiind că viaţa bunului păstor va fi curmată de aceste fiinţe rele. Putineiul pentru lapte era spart, apa a curs peste vatra sfîntă strămoşească iar mioarele scormoneau pămîntul cu picioarele pentru a-l avertiza pe Dumuzi(fiul luminii) de pericolul ce vrea să vină peste el. Se trezeşte şi povesteşte visul surorii sale Gestinanna, poetesă divină, cîntăreaţă şi tîlcuitoare de vise. Aceasta îl sfătuieşte să se ascundă de fiinţele terifiante, dar cade ea victimă urdiilor drăceşti.

Dumuzi(Fiul luminii) se roagă cu multă rîvnă către Utu(Sfîntul Soare) şi Inanna(Sfînta Lună), soţia sa, să-l facă o gazelă ca să poată fugi de monştri, dorinţa îi este îndeplinită şi reuşeşte să se salvează. Dar dracii îl prind de mai multe ori, din chinurile cărora Dumuzi se salvează şi cînd se refugiază la stîna surorii sale, aceştia îi aruncă în faţă cuie şi ace, eroul murind, turma lui fiind ameninţată cu răzleţirea.

Zeița Inanna -I Nanna

Căteva costume populare bănățene din Carașova -Jud. Caraș Severin România 

Este uimitoare asemănarea acestui mit cu poezia noastră populară Mioriţa, dovedind unitatea spirituală a celor două culturi, chiar dacă lepre de pe la noi au scris despre baladă cu o ură fără margini, că ar fi o plăsmuire a lui Alecsandri, fiind răspîndită de făcător printre secretoșii ciobani mioritici ca să-și pună el un soclu măreț în faimoasa cultură ciocoiască. Și așa un Manole trei fasole, cercetător de făcătură într-o cultură de maculatură a zăpsit mișelia și l-a dat pe goarnă pe lotru. Mai este și un profesor de filozofie de prin părțile Bărăganului, care, suferind nevolnicul de insolație și prostie siderală, a devenit repede pupincuristul magistrului făcîndu-se părtaș la această nelegiuire criminală. Le zic acestor culturnici de trei parale şi acelea bortilite/chioare şi o apă de closet, că acţinnea lor este un act de înaltă trădare de neam şi ţară fără de care nu şi-ar fi cîştigat arginţii simbriei sataniste!
Dumuzi este însoţit de Ningizzida, duhul/zeul şarpe, ca simbol al fertilităţii şi cunoaşterii divine, numit şi ,,Stăpînul Pomului Vieţii”, ulterior el devine zeul vindecător şi al magiei. În imaginile cu Mitra sacrificînd taurul ceresc, şarpele este prezentat jos ca simbol al înţelepciunii divine.


În scrierea Bocet la dispariţia lui Dumuzi, acesta este numit ,,sălbaticul taur”, „stăpînul din Bad – Tibira” adică pe înţelesul nostru cetatea vieţii cereşti sau veşnice, „Păstorul”, „stăpînul colibelor de păstori”, ,,părintele recoltei”, sau ,,Poimandres” cum apare în scrierile trismegiste, iar toate aceste epitete găsindu-se identic în cultul lui Mitra. Inanna, fiica lui Suen şi soţia lui Dumuzi, mai era numită şi ,,sălbatica juncană iute”. Dar şi Suen este numit ,,taur strălucitor” care a rînduit rituri de purificare plăcute lui An, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi care veghează cum corabia magur – ca la egipteni corabia lui Ra – străbate cerul spre liniştea muritorilor. Personajul apare şi pe iconiţele strămoşilor noştri iar corabia divină cu care trecea soarele pe cer, este un simbol sacru pe meleagurile noastre încă din mileniul Vl î.e.n. fiind dus în această formă de către urdiile arimine ce s-au revărsat pe la începutul mileniului lV î.e.n. pe valea Nilului. Dumuzi mai este numit în scrierile emeş cu epitetul de ,,copil cu chip de erou”, expresia care îi este atribuită şi lui Mitra. Împreună cu Utu, Suen sînt păstorii ţării Ki-en-gi sau Pămîntul Sfînt, denumire ,,uitată” de specialiști și înlocuită cu Sumer ca să dea bine la făcăturile ivriților și a altor înveninați sutași ai Satanei.

Legenda mitraică spune că ,,Piatra Născătoare” a cărei imagine era venerată în orice templu, l-a născut pe Mitra pe malurile unui rîu la umbra unui arbore sfînt şi că doar păstorii aşezaţi pe un munte vecin au fost martorii intrării lui în lume. Ei l-au văzut ieşind din lespedea de piatră, avînd pe cap o bonetă frigiană(corect căciulă getică), înarmat cu un cuţit în trei muchii – dagă şi dage la plural – şi purtînd o torţă ce lumina adîncurile întunecate de dedesupt. Plini de veneraţie, păstorii se apropie, oferind copilului divin primele produse ale turmei lor şi recoltelor lor. El poate fi numit fără greş ,,fiul cerului sau al luminii” pentru că este o creaţie divină dar şi ,,fiul Omului” pentru că s-a născut din muntele Omu din Bucegi sau din fulgerul Tatălui Ceresc/OM, sublimul bunătăţii umane din teozofia mioritică.


Tacit în scrierea De moribus germanorum, povesteşte o legendă cu elemente asemănătoare şi spune despre neamurile germanilor că: ,,sărbătoresc prin cîntece vechi pe Tuisto ca unul care în tradiţia orală, dar şi în anale trece drept făuritor de neam – prin legea genealogiei el este crescut de zeul Pământ şi Fiul Omului care sînt făuritori ai originii neamului”. Goţii care au locuit împreună cu strămoşii noştri cîteva sute de ani şi-au format mare parte a mitologiei lor, prin preluarea şi prelucrarea după credinţele lor, a miturilor din teozofia geţilor. La fel au vieţuit strămoşii noştri împreună cu neamul germanic al bastarnilor peste 700 de ani, dar aceste informaţii nu trebuie să facă parte din istoria noastră pentru că atunci cînd s-a împărţit ,,plăcinta adevărului” Europei, românii lipseau de la masă, la fel cum lipsesc și astăzi deși alții se înfruptă vîrtos din bucatele și darurile lor!
Această legendă a naşterii lui Sarmis/Mitra este prezentată pe tăbliţa 1 care a fost turnată cam prin secolul XVl î.e.n. şi cu o imagine realizată mai bine pe tăbliţa 2 ce a fost turnată de Zamolxe în insula Samos pe la anii 540 î.e.n. Imaginea descriptivă a legendei naşterii lui Sarmis/Mitra este aşezată în mijlocul tăbliţei, avînd la stînga Sfîntul Soare iar la dreapta Sfînta Lună. Deasupra este o sferă sau ou cu mai multe reliefuri pe el înconjurat de steluţe, indicînd sacralitatea creaţiei lui Sîntu asupra întregului univers, iar sub imagine se vede o construcţie închisă într-un cerc şi înconjurată de steluţe, arătînd acelaşi caracter sacru.

Poate este Cetatea Vieţii Vii sau Veşnice cum apare în scrierile esene şi Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii, primită de către Eno de la Senta, ori dabo gio cum este scris pe mai multe tăbliţe. În centrul imaginii este o formă de U întors care reprezintă intrarea în peştera sfîntă cu Piatra Născătoare, ce se află deasupra unei taurine şezînd. În gura peşterii, un copil mic ridică mîinile în sus, ca semn al bucuriei şi naşterii sau renaştere. Mama lui, prezentată lîngă taurină, primeşte de la Moş Arimin un miel şi toiagul cu care să păstorească toate neamurile arimine. Strămoşul nostru are pe cap cuşma specifică și ajunsă mitră la romani, poartă un cojoc lung iar pe piept are atîrnat un cap de taur şi crucea. Deasupra peşterii este chipul lui Sîntu cu plete, pe care hagiografia iudeo-cretină l-a luat cu numele de Iisus. La dreapta acestuia se vede porumbelul, şoimul ceresc, simbolul Sfîntului Duh ori Suflet din religia strămoşească, în colţ mai este un cap, iar sub acesta sînt doi măgăruşi sau cai pentru cei doi cabiri. În colţul din stînga jos a imaginii este un personaj cu un fel de căciulă pe cap şi plete, poartă o mantie pe umeri şi ţine în mînă un toiag, stînd pe scaun. Acestea sînt trei, poate simbolizînd cei trei păstori sau magi cum au ajuns în iudeo-cretinism, ce aduc cinstire pruncului născut din lumina Tatălui Ceresc sau OM.

Adică Sarmis/Mitra este Fiul Omului sau al Tatălui Ceresc! Fiindcă nu puteau scoate din capul populaţiei imperiului roman, creştinismului arimin/ariminismul, grecii şi romanii adepţii iudeo-satanismului, au preluat şi această imagine pretinzînd că este naşterea născocitului Hristos în ieslea din Bethleem! Aceste adunături de lepre criminale strînse sub umbra blestematei Militia Cristi nu au suferit niciodată de ruşine, cinste, bună cuviinţă sau adevăr, făcîndu-și din hoție și crimă fundamentele religiei lor!
În secolul ll al erei noastre, sau poate chiar de la sfîrşitul celui precedent a circulat scrierea Omiliile clementine, care prezenta teologia orfică sau getică după legea adevărului şi nu după făcătura grecilor, unde înţeleptul Orfeu lasă spre luminare o cosmogonie. ce ne prezintă facerea lumii astfel: ,,Astfel, primul Ou care a fost vreodată făcut, fiind încălzit treptat de către Făptura Vie din el, se sparge, iar apoi capătă chip şi un lucru iese… Aceasta este în mod evident Logosul – Zeul din Ou şi Zeul din Piatră, căci Firmamentul Primordial era simbolizat printr-o Piatră, ca Tărie; tot aşa cum în natura fizică, scînteia de viaţă apare din regnul mineral.”
În comuna Corbi din judeţul Dîmboviţa s-a descoperit în pământ în anul 1971 săpîndu-se în cimitirul satului, un ou de piatră de dimensiunile unei căldări foarte mari. ,,Specialiştii” care l-au văzut şi ,,studiat”, au descoperit pe el conturat harta vechii Geţii şi o inscripţie pe care au citit-o în limba tracă, fiind o cerere de ajutor a unui rege trac adresată lui Dromichete. Puteau să o citească şi în limba împinsă sau duşmănoasă fiindcă rezultatul tot acela era. Cît timp ei umblă cu nebuniile latrinităţii, tracismului şi slavismului în cap, minciuna şi sminteala vor domni în istoriografia noastră falsificată în totalitate.
Oul era simbolul religios al Creaţiei Tatălui Ceresc cum vine zicerea tocmai de la ariminul Orfeu şi din el s-a născut Duhul Ivzoditor şi Izbăvitor al Neamului Ales de Sîntu, Sarmise sau Mitra cum l-au botezat mai tîrziu în imperiul roman, cînd le ţinea de alean atîtor neamuri doritoare de iubire, credinţă, comuniune şi adevăr.
Inscripţia văzută de mine într-o fotografie la tv cîteva secunde, începe cu literele YU, fiind vechea denumire pentru Mîntuitorul ceresc, aşa cum este el simbolizat pe atîtea artefacte şi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia. Tot în această localitate, foarte aproape de locul unde s-a descoperit oul de piatră din care s-a născut Duhul Ceresc, este un lăcaş de cult rupestru, săpat într-o stîncă verticală fiind considerat ca precreştin. Oamenii locului au făcut în timp unele modificări ale spaţiului fiind adaptat în prezent cultului creştin ortodox dar cu unele particularităţi foarte evidente şi ciudate. Pe tavanul lăcaşului de cult este sculptată crucea înscrisă în cerc. La acest simbol cercul apare format din răsucirea a două fire foarte groase, model care se găseşte la toate bisericile noastre prin acea funie de sub straşină ce înconjoară lăcaşul şi este formată din cei doi şerpi răsuciţi care vin cu capetele deasupra uşii de la intrare. În religia strămoşească şerpii erau simbol al înţelepciunii şi cunoaşterii divine, găsindu-se şi în budism prin modelul pingala, unde cei doi şerpi ai cunoaşterii cereşti se înfăşoară pe coloana omului îndreptîndu-se către creier pentru a transmite înțelepciunea Creatorului.
Legenda ne arată că românii îşi cunoşteau adevăratele rădăcini ale religiei strămoşeşti, fiind creştinaţi de Fiul Oii sau Mielul, cum l-au încondeiat furii în plăsmuirile lor, practicînd acest cult din totdeauna, dar au fost obligaţi de răutăţile liftelor să mai cînte şi altceva decît ce i-a învăţat Eno. Oaia în mitologia geţilor, era considerata un animal sfînt şi binecuvîntat de Sîntu, pentru că a scăpat Neamul Ales de la dispariţie cînd Mamarca şi-a slobozit haitele de draci pe la mijlocul secolului XVll î.e.n. şi a adus cele mai cumplite geruri peste Carpaţi.
Sîntem Fiii Oii și nu ai ploii sau a prepuțiului tușinat, adică neam de oieri ce am fost de-a pururi pe aceste meleaguri şi de aceea ne-am legat existenţa de o Mioriţă, care prin harul şi darul ei ne-a vegheat calea în istoriei și înveșnicire.
Dacă eram înfrăţiţi cu Satana, ne mîndream ca fii ai ,,legămîntului” lui Iahwe și Avram şi nimic mai mult! Ivriţii cînd făceau juruinţe, prindeau în mînă vînjoşenia părintelui cum scriu ei plini de mîndrie în Talmul – Cartea lui Tobias şi Facerea 24,2,9, adică ce aveau cel mai vrednic de cinstit era unealta însămînţătoare, deci jurînd pe bărbăţia părintească, şi aceea şonţită, nu puteau fi decît fiii sulei.
Mitra, după ce a crescut mare şi voinic s-a înfruntat cu Sfîntul Soare reuşind să-l învingă, fapt pentru care acesta i-a dăruit coroana de raze şi de atunci s-a legat o prietenie sinceră între cei doi. Sacrificarea taurului în religia lui Mitra este un ritual simbolic, acest animal fiind considerat forţa generatoare de viaţă, iar moartea lui va regenera toată viaţa de pe pământ. Culturnicii occidentali consideră barbar acest ritual cînd se sacrifica un taur dar acelaşi obicei făcut de iudei cu zeci, sute sau mii de tauri îl ţin de divinaţie unică închinată dumnezeului ce merita a fi cinstit, chiar dacă i-au scos din sărite pe vechii egipteni şi le-au pus jar la tălpi cînd hălăduiau prin Elefantina. Prea put asemenea judecăți parşive şi idioate. Iar noi înjunghiem cu sutele de mii, nevinovaţii miei şi nu ne ruşinăm deloc!

Neam de păstori, mioriticii carpatini îşi venerau animalele pentru că ele, prin darurile lor i-au scos din necazurile şi urgiile timpului. Mitra ca divinitate solară, împreună cu Mama Pămîntească cîrmuiesc viaţa universului iar moartea nu este decît o distrugere temporară necesară unei noi renaşteri. În acest univers mitologic trebuie privită sacrificarea ritualică a taurului în religia mitraică. Dar taurul mitraic are o trăsătură unică în acest context teozofic, el vine din ceruri, din împărăţia lunii, adică locul unde viaţa renaşte după moarte. Sufletul lui luminos aduce viaţa din nou pe pământ iar forţa lui creează din nou forme ale vieţii pentru renaşterea creaţiei primare. Surprinzînd taurul pe o pajişte de munte într-o poiană, ca şi legenda bourului lui Dragoş şi a căţelei Molda de la noi, Mitra îi ia urma împreună cu cîinele care îl însoţea, se luptă apoi cu animalul în mai multe momente. Printr-un vicleşug prinde taurul de coarne şi reuşeşte să se urce în spatele lui alergîndu-l pînă a obosit chiar dacă a fost dat jos din spinare, el tot se agăţa pînă l-a dovedit. Apoi l-a prins de picioarele din spate, l-a luat în spinare şi l-a adus în peştera sa care îi era sălaş.

Aici primeşte de la Sfîntul Soare porunca de a sacrifica taurul pentru renaşterea vieţii pămîntene. Dar taurul scapă şi se întoarce pe pajiştea de unde a fost alergat de către Mitra. Soarele trimite corbul –mesagerul său şi simbol pe mai multe steme ale Ţării Româneşti – să-i ceară lui Mitra prinderea taurului şi sacrificarea lui. El urmăreşte taurul cu ajutorul cîinelui său şi reuşeşte să îl prindă tocmai cînd acesta revenise în peştera din care fugise. Cu inima strînsă Mitra îi înfige în gît cuţitul său cu trei muchii primit la naştere. Apoi se petrece o minune extraordinară, din trupul victimei muribunde răsar toate plantele de leac şi ierburile ce acoperă pămîntul cu verdeaţa lor. Din şira spinării animalului răsare grîul de pîine, iar din sîngele său viţa de vie ce dă licoarea sacră în Mistere. În zadar şi-a trimis duhul răului, dracii împotriva animalului aflat în agonie pentru a otrăvi în el izvorul vieţii; aceştia nu au reuşit să împiedice miracolul ce se desfăşura. Sămînţa taurului strînsă şi purificată de Lună, a generat toate speciile de animale folositoare, iar sufletul acestuia, sub protecţia cîinelui, tovarășul credincios al lui Mitra a urcat în sferele cereşti de deasupra, unde fiind cinstit ca divinitate, a devenit protectorul turmelor. Povestea ne aminteşte şi de sărbătoarea Filipilor de la noi, unde se spune că lupii devin protectorii turmelor de animale iar Lupul Alb, animal ceresc este conducătorul lor. Prin sacrificiul săvîrşit, Mitra a reuşit să renască o nouă viaţă mult mai bogată şi mai roditoare.
Din această jertfă se naşte şi prima pereche de oameni purificaţi ,,fii luminii” ca act creator al rezidirii lumii, iar Mitra a fost însărcinat să vegheze aceste fiinţe privilegiate. Mitul este o variantă tîrzie a celui emeş unde la facerea vieţii pe pământ inclusiv a neamului omenesc, a fost sacrificat un zeu iar din sîngele lui amestecat cu pământ s-a făcut tot ceea ce este viu, pentru a sublinia caracterul sacru al tuturor vietăţilor şi mai ales al omului ca fiu al luminii, gest al creaţiei ce era repetat în fiecare an. În mozaism omul este o fiinţă ticăloasă bună numai pentru pedepse!
În Asia şi Mediterana mitul este cunoscut prin vaca IO şi misterele pelasgice ale Mamei Pămîntești – Demeter sau Hera la greci – divinitate a agriculturii, care patronează fecunditatea naturii şi care se transformă, din timp în timp într-o bovină. În toate culturile ariene sau arimine, bovinele sînt asociate grîului şi deci pîinii.
Dar duhurile răului lucrau cu meşteşug împotriva fiilor luminii binecuvîntaţi de Mitra şi au dat o secetă cumplită peste oameni, iar pentru a-i salva de la nenorocire pe aceştia, arcaşul ceresc a tras cu arcul într-o stîncă prăpăstioasă din care a ieşit un izvor de apă vie, unde şi-au ostoit setea toţi muritorii. A urmat apoi un cataclism şi mai teribil, care a ameninţat întreaga natură. Un potop universal a decimat oamenii iar pămîntul a fost acoperit de apele rîurilor şi mărilor. Un singur om, sfătuit în taină de paznicii cereşti, a construit o corabie şi s-a salvat pe sine însuşi împreună cu cireada sa, într-o arcă ce plutea pe întinderea nesfîrşită de ape. După ce neamul omenesc s-a înmulţit din nou, un mare război a pustiit lumea şi a nimicit atît locuinţele oamenilor cît şi sălaşurile fiarelor.

Dar oamenii – fii Creatorului sau fiii luminii – au scăpat şi din această nenorocire şi viaţa lor se va duce înainte cu bune şi rele. Misiunea lui fiind terminată, Mitra împreună cu Soarele şi ceilalţi doi prieteni cabiri celebrează o Cină de Taină, pe care iniţiaţii o comemorează într-o agapă mistică şi se înalţă la Cer. Dar alte surse spun că la această cină au fost prezenți doisprezece însoțitori ai lui Mitra, iar iudeo-creștinii au și ei 12 apostoli și poate de aici vine furia lui Tertulian care îi spurca pe creștinii arimini că ,,le-au furat sfintele sacramente” deși religia geților este atestată arheologic cu cel puțin 6000 înaintea mozaismului! În neobosita lui muncă dăruită neamului omenesc ,,fiilor luminii”, Mitra traversează Oceanul de lumină şi se alătură celorlalţi nemuritori.
El era divinitatea căreia Creatorul i-a dat puterea să menţină rînduiala naturii şi a tot ce este viu şi să lupte cu puterea răului care bîntuie pămîntul iar oamenii trebuie să ştie care este Calea/Legea Luminii și Adevărului şi să nu greşească. Cartea lui Eno se mai numea Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii.
Dispreţul pentru senzualitate şi sexualitate atît de dragă ivriţilor, grecilor şi romanilor, era una din primele forme de luptă împotriva răului care îi dădea tîrcoale omului. Sistemul dual era conceput pentru dezvoltarea energiilor individuale dar şi pentru dezvoltarea energiilor întregii comunități unde trăia natul ca și a omeniri. Mitra fiind asimilat unei divinităţi solare, dar deosebit de Soare, este Mediatorul între Creator şi creaţia sa, care a dat de lucru atît gnosticilor, platonicienilor cît şi neoplatonicienilor.

Mitra născut din piatră se poate explica prin naşterea luminii datorată fulgerului din bolta cerească şi care în multe mitologii este asemănată la început cu o boltă de piatră sau firmament. Dar şi piatra terestră – cremenea – poate genera scîntei şi deci lumină, care se înalţă către cer. Mitra, prin naşterea sa este legat mai mult de Mama Pămîntească şi energiile ei creatoare de viaţă care era celebrată încă din cea mai adîncă antichitate în peşteri precum cele de la Eleusis, Parnes, Delos şi altele, și cum apare în multe situri din bazinul inferior al Dunării.
Chiar din ceruri, el este apărătorul adevărului şi al dreptăţii, apărătorul sfinţeniei şi duşmanul neînfricat al fiilor întunericului. Acest conflict între fiii luminii, esenii sau asenii geţi şi fiii întunericului, ceata ivrită a lui Belial/Satana se găseşte clar explicat în unele manuscrise descoperite la Qumran, dovedind că lucrurile se ştiau foarte bine în antichitate dar au fost bolmojite, ascunse şi falsificate în totalitate.
Ariminismul sau mitraismul credea în supravieţuirea conştientă a esenţei divine care se află în noi, în izbăvire şi mîntuire. El mai credea într-o judecată cerească a fiecăruia după faptele săvîrşite dar în momentul decesului nu după revelaţiile ivriţilor. Mai avea caracteristic cinstirea zilei a şaptea – duminica – consacrată odihnei. Cuvîntul vine din limba română veche şi este compus din dumi: copil + niga/nica: preţios, venerat, victorios, adică ziua copilului strălucitor sau a cabirului luminos şi salvator cum apare pe unele monede ori medalioane ale lui Mitra.

Pe tăbliţa 11 Domoz tomu este fiul crucii strălucitoare. iar cabirii erau consideraţi fiinţe cereşti ce au zidit un neam divin pe pământ şi care i-a învăţat pe oameni prelucrarea metalelor, Mitra purtînd şi el acest titlul.
Hipolit, un ivrit pretins iudeo-creştin, în cartea Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor ticluită pe la anii 175 scriind despre mai multe neamuri care ar fi apărut primele pe pământ create de Dumnezeu, spune despre neamurile arimine ale cabirilor: ,,…sau dacă au fost cureţii ideeni, neam divin, sau coribanţii frigieni, cei pe care Helios i-a văzut prima dată răsărind aşa cum fac pomii; sau dacă Arkadia l-a născut pe Pelasgos, mai bătrîn decît Luna; sau Lemnos pe Kabeiros, prunc frumos al misterelor inefabile…”. Păi întunecaţilor, nici că este nevoie de altă mărturisire privind poziţia uluitoare a religiei geţilor în cultura antichităţii, cînd chiar cei mai înverşunaţi duşmani vorbesc de neamul divin al cabirilor şi pruncul născut ce avea misterele inefabile. Voi aţi dat lumii doar urgiile şi orgiile sataniste însoțite de cel mai cumplit întuneric!
Într-o legendă mioritică, veche de la începuturile lumii se spune că cei 7 arhangheli(îngeri bătrîni) şi sfinţii, tare s-au bucurat că Dumnezeu le îndeplineşte voia şi au zis că ei vor clădi cerul, numai oamenii să-i ajute şi să-i susţină tot timpul adică să o ţină mai subţire cu înfulecatul pentru că atunci cînd oamenii se îndoapă cu carne, sfinţii slăbesc. Din acele vremuri au rămas cele 7 posturi, căci la început au fost 7 arhangheli care au făcut cerul. Dumnezeu dădu celor 7 arhangheli aripi ca să poată merge în tărîmul rohmanilor, sub fundul pămîntului, şi de acolo să aducă piatră şi mai scumpă, Şi au adus sfinţii de acolo atîta piatră, străvezie cum e sticla şi albastră cum e floarea cicoarei şi ochii îngerilor şi au făcut din ea cerul ca o boltă deasupra pămîntului, şi i-au pus 7 stîlpi făuriţi tot din piatră scumpă. Cerul are mai multe ceruri iar în al nouălea este o lumină mare unde se văd mese puse cînd se deschid porţile, pentru că acolo este raiul. Cerurile se deschid odată pe an la Bobotează. Hai să nu mai umblăm cu părul în ochi tovarăşi culturnici! Uite Legea Adevărului şi Dreptăţii primită de Eno aşa cum o ştia neamul meu mioritic din moşi strămoşi!


În mitul lui Adapa din teologia emeşilor, sufletul răposatului cînd se înălţa la ceruri la dreapta judecată, trebuia să treacă prin şapte porţi ale cerului pentru a ajunge în ţinutul morţilor unde era supus cîntăririi divine.

Cultul mitraic spune că cerul avea două porţi către Pămînt; una pe care scoborau pe pământ sufletele care se lăsau amăgite de formele şi farmecele materiei; a doua este aceea pe unde sufletele se urcă la cer, lăcaşul lor de început, după ce au încercat pe pământ toate ispitele vieţii, transformările şi chiar pedepsele ce aveau să le suporte din cauza greşelilor originare. Parcă prea aduce a iz creştin hoţomanilor, dar deloc a iudeo-creştinism pentru că în Tora şi Talmud asemenea vorbe de duh nicicînd nu se aud! Povestioara este asemănătoare cu una de pe plaiurile mioritice care spune că Sfîntul Ilie este personajul care va apărea la sfîrşitul lumii trimis de Dumnezeu să îi sfătuiască pe oameni să-l respingă pe Anticristul sau Iahwe care ne-a tot călărit de vreo 1600 de ani.
În tăbliţa 5 Mitrache Tomşa care era casierul unei mănăstiri s-a îmbolnăvit rău cînd era în ospeţie la ruda sa Ene şi a fost adus înapoi la Sarmisetuzo dar nimeni din neam nu l-a mîngîiat cu vorbe şi nu l-a cinstit cu băutură şi mîncare. Supărat ,,cînd sufletul şi mintea se vor veşteji am să-l rog pe sfinţia Onxa, ca împreună cu orientalul Gomtaro să-mi cînte duios şi tărăgănat, să fiu gata pregătit în camera mea ca OM şi să fiu salvat pe tărîmul iubirii lui Zamolxiu”. Această legătură istorică între neamul nostru şi cei din Orient arată că au existat schimburi de informaţii între cultura geților și cea a perșilor și aryas prin intermediul sciţilor sau direct cu geţii iar asemănarea dintre credinţa geţilor şi budism precum și zoroastrism dovedeşte că o parte dintre ei şi-au reformat cultul după modelul get şi chiar mai mult, iar perșii i-au făcut pe mioritici, nişte schismatici care ar fi furat înţelepciunea de la Zoroastru, spunînd că plaiurile din Carpaţi sînt iadul unde ard cei răi.

Vechii perşi dar nu zoroaştri, îi mai spuneau lui Mitra Aryaman – Ospitalierul, fiindcă era diriguitorul sufletelor strămoşeşti.
Mitra se prezintă în cultul religios sub două forme, una fizică şi alta spiritual-energetică pentru a conceptualiza religia și morala inițiaților.

În forma sa fizică, deşi ne înfăţişează lumina, totuşi nu trebuie confundat cu soarele, cu luna sau cu stelele. Mitra este soarele cel adevărat iar soarele vizibil nu este decît oglinda strălucirii sale. Mitra este în acelaşi timp lumina pasivă dar şi cea activă, adică cea care luminează lucrurile şi cea care le vede. Şi fiindcă lumina, este socotită, de regulă ca principiul adevărului şi bunei-credinţe, Mitra personifica Legea şi a devenit apărătorul ei. De aici s-a născut caracterul său de mijlocitor între om şi Dumnezeu, de protector împotriva spiritelor rele.
Dar şi dincolo de mormînt el este lumina manifestă nu lumina infinită care a creat începutul fără sfîrşit. Acest concept al lui Mitra era la vechii perşi înaintea ,,revelaţiilor” lui Zarathustra. Mitra era mijlocitorul creaţiei, şi protector veşnic treaz, eroul fără seamăn, veşnic biruitor, geniul iubirii şi dreptăţii.

În vechea religie a neamurilor arimine şi persane Mitra era un duh al luminii, puterea cea mai înaltă a luminii create, ce are înţeles fizic şi moral, adică şi puterea spiritului ce vede şi pătrunde toate, a adevărului personificat şi a credinţei.,este conducătorul tuturor duhurilor pe care le călăuzeşte prin noapte şi prin moarte la nemurire, este un erou luptător şi duşmanul tuturor demonilor întunericului, în această calitate are coif de aur şi scut de argint, stînd în carul de luptă, urmîndu-l o suită de îngeri de lumină şi de adevăr, în fine este apărătorul comerţului între oameni şi a celor săraci şi apăsaţi.

Cultul se făcea în peşteri sfinţite unde erau puse şi simbolurile soarelui, a lunii, planetele, stelele, zodiile, calea sufletelor(Calea Laptelui), dăinuind pînă la sfîrşitul secolului lV şi care aducea mare supărare iudeo-creştinilor, noii stăpîni ai imperiului roman după anul 381…….CONTINUARE PE http://www.ariminia.ro/ro/crestinismul-arimin-sectiunea-1/

Sus la cheia raiului,                               În stîlp piatră mi-e-ncheiat,
             Bună ceată mi-e adunată,                      D-unde sfinţii c-auzea,
             Tot de sfinţi, de aceia sfinţi,                  Ei săltară şi zburară,
             Şi-mi citeau, prooroceau,                      Sus mai sus se ridicară,
             Şi-mi citeau de Dumnezeu,                   Cu norii se-amestecară,
             Şi pe Dumnezeu nu-l ştiu,                     Jos mai jos că se lăsară,
             Iar Ion, Sînt-Ion…                                 Pe stîlp de piatră cădea,
             Din gură aşa grăia                                  Cînd acolo ajungea,
             – Voi citiţi, proorociţi,                            Cărţi pe braţe că-şi lua,
             Şi-mi citiţi de Dumnezeu,                      Şi citea, proorocea,
             Şi pe Dumnezeu nu-l ştiţi,                      De trei zile şi trei nopţi,
             Iar eu vin şi bine ştiu,                             Stîlp de piatră în patru crapă,
             Jos la cheia raiului,                                 Iată Dumnezeu că scapă.

 

Taina euharistiei – Sumer ,Lake Winnipesaukee ,România

Ritualul impartasirii Sfintilor Apostoli la Cina cea de Taina (Prima Liturghie crestina savarsita de Mantuitorul).Sfanta Euharistie a fost instituita de Mantuitorul la Cina cea de Taina, iar Sfintii Apostoli au savarsit-o in cadrul adunarilor de rugaciune, cand se oficia frangerea painii si cand credinciosii se impartaseau cu Sfantul Trup si Sfantul Sange al Domnului nostru Iisus Hristos (Fapte II, 42).In cartile Noului Testament si, mai tarziu, in scrierile patristice, intalnim Sfanta Euharistie, mentionata sub diferite denumiri, cum ar fi: Cina Domnului (I Cor. X, 21 si XI, 20 : Tertulian, Ad. uxorem. III, 4), fractio panis (Fapte II, 42, 46 si XX, 7), binecuvantare sau paharul binecuvantarii (I Cor, X, 6), paharul Domnului (I Cor. XI, 26-27), ofranda, euharistie sau multumire, jertfa sau rascumparare.
Dacă ritualul Împărtășirii a fost instituit de Iisus ,se pune întrebarea ,de ce apare cu mai mult de 3000 de ani înainte ? Exista creștinismul și la acea vreme ?

De ce se spune că strămoșii noștrii ,au fost lesne creștinați ? 

Același ritual ,în regiuni diferite ,existând și diferența mare dintre perioade …

Prima imagine ,piatra misterioasă descoperită la Lake Winnipesaukee (Masa ritualică este reprezentată in cea de-a treia imagine, a oului ,situată exact deasupra simbolului spiralei.

03 Lake-Winnipesaukee

Sursa imagine de mai sus : http://www.disclose.tv/news/3_forbidden_archaeology_discoveries_that_will_rock_your_boat/115285?utm_content=bufferf608d&utm_medium=social&utm_source=facebook.com&utm_campaign=buffer

Imaginea de mai jos ,o preluare din folclorul autentic românesc ,ceremonia nunții .

DSC00789-600x400-7

A treia imagine(de mai jos), este o reproducere după un basorelief descoperit în Mesopotamia.

fig151b

 

 

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI

icoana-sf-gheorghe-002

Sursa imagine : https://harlauletnografie.files.wordpress.com/2013/04/icoana-sf-gheorghe-002.jpg

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI, de Olimpia Cotan-Prună

  În ţinuturile geto-dace, pe altarul de rugăciune unde se întreţinea permanent focul sfânt, slujeau sacrele Ore de pe orăştine, care în timp au preluat multiple răspunderi de înştiinţare a primejdiilor semnalate din deal în deal, din munte în munte. Numele acestora provine de la misiunea lor de adorare a Soarelui sacru: O, RA! Lumea ce o deservea pe Marea Preoteasă se numea ormeniş, iar localităţile oraşe, semnalate şi în Harta lui Ptolemeu la anul 114 în număr de 47 şi câte s-or mai fi descoperit de atunci.

Orele erau Preotesele Zânei Nika-Dokia numită şi Ornika. Ele purtau mesajele prin vestalele numite Orante, Ornike, Orânde etc. Zâna Artemiza era numită în scrierile anticeOrtia. Chiar Diodor Sicul atrage atenţia Horelor să susţină legităţile.

De la Hore la Orhe nu este decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriţei, Odorheiul Secuiesc şi neamurile orheenilor. Numai la noi, la geto-daci, exista Gura sacră a Dunării, Orhe, ce se transformă în patriarhatul creştin, înGheorghe, ca şi denumirile de plante cum sunt gherghinele sau gherghinarul, copacul multisecular, numit popular dracilă, adică Dea Ra, acea zână a Soarelui cu  puternice valenţe vindecătoare de păcate grele. Am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârşit un mare păcat, pe care nu-l poate mărturisi nici duhovnicului, se duce şi se spovedeşte la o tufă de gherghinar, care se usucă preluând acest păcat.

Numai ortodoxia creştină îl prăznuieşte pa Sfântul Gheorghe şi îl cinsteşte prin onomastică nelipsite fiind din familie numele de botez Gheorghe, George, Ghiţă, Georgeta, Gheorghiţa, Georgiana etc. – atât pentru fete, dar mai ales pentru băieţi.

În Evul Mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăţi dacice s-a înălţat cetatea de scaun Gherghiţa, la confluenţa râului Teleajen cu Prahova, atestată pe un document emis de Vladislav al II lea la 2 august 1435. Aceasta e printre cele mai vechi cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti şi se află la o întretăiere de drumuri ce lega Ardealul cu Moldova şi Ţara Românească.   

Numele Sfântului Gheorghe este hram pentru multe aşezăminte creştine româneşti. Sfântul Gheorghe s-a suprapus sincretic în vremea creştinismului patriarhal peste numele de Sângeorz, care înseamnă getul sacru din neamul orilor zâni. Deci acest zân din neamul sacru al orilor, oreenilor, hiperboreenilor, arienilor e din neamul Orheenilor, atât de prezenţi în romanele istorice ale lui M.Sadoveanu. Frecvente sunt numele de familie de Orza, Orzea, Borzea, Oarză, dar şi cele peste 500 de localităţi de pe teritoriul românesc ce au răzbit prin multimilenara noastră istorie având nume de acelaşi tip. În popor Sfântul Gheorghe este numit şi Păpălugară, Plugar, Goţoi, Bloj, Mujug, Mătăhulă, Mânecătoare, Bour fermecat etc.

În vechime exista Zâna ORHE, ai căror urmaşi, orheenii, sunt şi azi în Cetatea Orhei, în Odorheiul Bistriţei, în Odorheiul Secuiesc, Osorhei – jud. Cluj, Odrihei – jud. Mureş  etc. În Gramatica limbii traco-geto-dace, autorul I.O.Luca arată că orhei  în vechime însemna punte, loc de trecere peste ape, peste râpe, o curgere dintr-un loc în altul. Orheiul era călăuza, podarul locului.

Iată că Sângeorz are aceeaşi semnificaţie cu Gheorghe, heorhe care în zilele noastre este Gheorghe, care se sărbătoreţte numai la noi, românii, urmaşii geto-dacilor oreeni/orheeni. Minuni a săvârşit martirul creştin numai după moarte prin moaştele sale, că a refuzat să ucidă creştini, deoarece a ucide este cel mai mare păcat, în sensul că a conştientizat, soldat fiind, şi nu unul oarecare, ci un mare comandant de oşti, că pornirea de a-şi nimici semenii nu e omenească.

Este un sfânt creştin tânăr al patriarhatului ca şi Sânicoară, Sânmedru etc.

În credinţele, datinile şi obiceiurile geto-dacilor, Sângeorz ţine cheile la brâu-şerpar cu care încuie Iarna şi sloboade Vara la 23 Aprilie, de Sfântul Gheorghe, când se reiau ciclurile vegetale şi agricole al plantelor de leac, când se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor etc. În noaptea de Sfântul Gheorghe înfloreşte nucul, numit şipomul lui Gheorghe. La Sângeorz, 23 aprilie, începe anul Păstorilor, care se încheie la Sânmedru, în 26 octombrie. Sunt divinităţi tinere, care purifică spaţiul bio-energetic, purtaţi de caii geto-dacilor, vestiţi de când e lumea în Câmpia nord-dunăreană, numită de antici pustia geto-dacilor, cu sensul de câmpie.

Tot de Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se  rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii, păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună.

În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei, iar de pe la anul 1700 şi porumbul, orientându-ne după înflorirea arbustului numit porumbarul, cel ce are fructele de forma boabelor de porumb. Numele acestuia este românesc şi nu întâmplător aclimatizarea porumbului e aşa bine ancorată în timpul agricol. E ultima zi când vitele mai pasc libere, apoi se împrejmuiesc ţarinile şi păşunile. În obiceiurile şi practicile magice de Sângeorz se menţin învăţăturile străvechi ale  geto-dacilor, fiind vremea când se sorcoveşte cu urzici, dar şi cu boz, pelin, leuştean, odolean etc.

În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zis ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschide energiilor de Vară, inaugurate de Focul sacru, aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci. Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planra este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu  plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Se pune şi porumbar înflorit în coarnele boilor. Se aduce o brazdă de pământ cu iarbă şi se pune în pragul casei, să se calce pe ea.

Ajunul de Sângeorz  se numea Proor. A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi, o rugăciune străbună afarmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeauramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi. Prima persoană ce intra în casă  venea cu ramura de vrajă. Vitele se mulgeau prin colacul rotund ca un covrig mare, numit năprol, pe care se punea o coroniţă din plante de leac şi flori. La sfârşitul primului muls, membrii familiei puneau mâna pe colac şi rupeau odată toţi.  După mărimea bucăţii de colac din mână se aprecia norocul din acel an. Sacrificiile vegetalecontinuă de Armindeni când o creangă puternică, o prăjină, se leagă la stâlpul porţii, unde rămâne până se usucă. Din crengile de Armindeni se face jarul pe care se coace  prima turtă din pârga grâului, noua recoltă. Arminden înseamnă ardere sacră şi era Pomul de mai sau Prepeleacul. Sacrificiile animale erau meii, iezii, viţeii.

În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii merg în pădure şi îmbracă pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suie pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuie, dansează ca la nuntă. În sat se merge pe la casele oamenilor, se aruncă cu apă peCălăreţul Sângiorzan şi se bea vin.

Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii ce însoţesc bătăliile nu binecuvântează actele criminale, ci invocă actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, eroi, vânători nu au nicio legătură cu aşa zişii Cavaleri fiindcă după înfăţişare, după ţinută,  sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor, Amazoanele, dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură este calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi Filip al II-lea, şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. D. Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor coţi şi geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine.

Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul …Călăreţului dunărean.

Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în două părţi. Pe cei doi cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Tot pe o gemă dobrogeană Soarele iese din palatul lui Apollo tras de 4 cai de o rară frumuseţe. Sfântul Ilie este Solomonarul ce călătoreşte prin nori tras în căruţa cailor eterici. Sfântul Toader este legat de existenţa cailor care au şi ei  Paştele lor. Caii lui Sântoader poartă Rusaliile cosmice deasupra Pământului, care sunt energiile personificate ale Terrei.  Rusaliile au copite, identificându-se cu caii eterici ai energiilor şi nu pot atinge pământul. O săptămână călătoresc pe caii lui Sântoader, care are şi el la picioare copite de cal.

În Calendarul Ortodox Rusaliile sunt cunoscute sub numele de Cincizecimea luminată care-l luminează pe Iisus, arătându-l omenirii în toată strălucirea sa. Călăreţul trac este doar varianta patriarhală a lumii marilor călătoare antice, ce  a urcat pe umerii Sfântului Gheorghe mantia dacică, purtată de Amazoanele istriene.

Mantaua dacică, din in ori lână albă, bine bătută la piuă, era impregnată cu răşini de nu trecea nici ploaia ori vântul, iar săgeţile alunecau, protejând luptătorul. Mantie purta şi Sfântului Gheorghe. Mantia este o piesă nelipsită  până în zilele noastre din vestimentaţia luptătorilor pe toate fronturile lumii şi în orice paradă militară, ce rememorează istoria încrâncenărilor armate.         Generalul roman Claudius Goticus (268-270) îl felicita pe Regalian, primul împărat al Daciei, aşa cum a numit el teritoriul pe care l-a desprins mai întâi din Imperiul Roman, şi  îl ruga să-i trimită câteva mantale dacice cu agrafe. Garda imperială a lui Constantin cel Mare formată din daci, purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică – drapelul numit Balaurul Dacic în cele trei culori de bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Danubieni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voievozii şi domnitorii.

Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe fiindcă numele său  provine din Orhe, mare preoteasă a graiului ceresc. Această Mare Preoteasă se numea Ora şi adora soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri etc. Învăţăturile primordiale îşi poartă energiile esenţiale ca liant al timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri sunt temelie credinţelor celor noi.

Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul este trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către  Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. Este înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mânăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndrumă familia voievodală, curăţă pământul de energiile negative şi conduce mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman.

Voro.neţ înseamnă graiul Nikăi (vorobirea), Zeea noastră Prometee, dăltuită pe Pistornikul/ Pecetea sacră cu care se sacralizează pâinea încă din vremea Tărtăriei, păstrat pe stâlpii, apoi  pe crucile de la căpătâiul celor duşi în  lumea lui Zamolse.

Sfântul Gheorghe este replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Dintre ele, cel donat Mânăstirii Zografu de la Muntele Athos pe la 1500 s-a păstrat până în anul 1917. După debarcarea trupelor franceze, consulul României la Atena a reuşit, prin generalul francez, să îl obţină sub protecţia unui detaşament franco-rus, să-l ducă pe un vas de război francez la Paris, unde a fost predat cu o solemnitate deosebită lui A. E. Lahovari, şeful delegaţiei române, apoi adus în ţară, după încheierea păcii în decembrie 1919 şi predat Muzeului Militar Naţional. Important este acest steag fiindcă pe una dintre feţele sale este brodată imaginea Sfântului Gheorghe cu fir de argint şi mătase albă, verde şi roşie. Sfântul Gheorghe stă pe tron acoperit de mantie, trăgând sabia şi ţintind Balaurul cu trei capete, încolăcit sub tron. Deasupra  e flancat de doi îngeri cu sabie şi cu scut ţinând pe capul sfântului o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre preţioase. Iată că ai noştri domnitori erau şi mari iniţiaţi, apărători ai culturii şi civilizaţiei străbune, codată în simbolistica veche (Tricolorul României, pag.12, autori Adina Berciu Drăghicescu, Tiberiu Velter, Gh. D. Iscru, Aurel David).

Sfântul Gheorghe este prezent şi pe un alt steag păstrat din vremea marelui voievod, apărător al Creştinătăţii, dar şi al vechii credinţe, fiindcă în iconografia sfântului este prezentă sinteza Daciei vechi, preluată mereu de voievozii şi domnitorii pământeni, începând cu Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Cuza Vodă ce-au păstrat simbolistica Daciei Edenice şi în stema României de astăzi.

Theodor Burada a cules o istorioară din vremea lui Ştefan cel Mare în care se povesteşte că, învins de tătari la Tighina, voievodul a trecut Prutul în Moldova trist şi abătut. A văzut o lumină la o casă din Dobrovăţ şi a intrat. A întrebat dacă în sat este biserică şi s-a dus să se închine. Istovit, a adormit în biserică şi l-a visat pe Sfântul Gheorghe care-l sfătuia să pornească mâine în luptă spre Bahlui, cu icoana lui în fruntea oastei. La Frumoasa, spre Iaşi, i-a întâlnit pe tătari, pe care i-a alungat spre Nistru, dar fără luptă. Tătarii au trimis soli lui Ştefan să-l întrebe cine este tânărul care  i-a învins fiindcă acesta este vrednic de împărat şi peste tătari şi peste moldoveni. La porunca domnitorului a ieşit toată oastea din tabără s-o vadă solii. Tătarii au spus că nu este niciun oştean asemenea biruitorului. Ştefan cel Mare a deschis biserica şi i-a lăsat să intre. Văzând icoana Sfântului Gheorghe solii au strigat:  Acesta ne-a biruit pe noi!

Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de  protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat.Sfântul Gheorghe este Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune. (http://mitologiadacieiedenice.blogspot.ro/2011/04/sfantul-gheorghe-la-geto-daci.html)

Reintoarcerea lui Zalmoxis-Stindardul geto-dacilor – invocator cultic de sacre energii cosmice

tumblr_mhd4a4tABs1r85mrbo1_500

 

Reintoarcerea lui Zalmoxis

– Hai să ne întoarcem puțin în istorie, zise părintele Kalinic. Ce îi învață Zalmoxis pe traci, la Școala lui inițiatică din zona Gorjului?
– Că… „Va veni UN TIMP ȘI UN LOC în care vor fi toate bunătățile lumii ȘI ACOLO VOI FI ȘI EU CU VOI“! zise Codrin amintindu-și promisiunea lui Zalmoxis pe care a făcut-o tuturor tracilor atunci când a fost uns rege.
Extraordinar! Cum de nu am intuit mai demult acest aspect?
– În acest mod le-a vorbit Zalmoxis despre noul concept al Raiului Tracilor pe pământ sau reîntoarcerea la Epoca de Aur a umanității. Această profeție care face referire la spiritualitatea sublimă care va fi propăvăduită începând cu zona noastră, a României, există însă de pe vremea zeului atlant Rama:
„TRACIA GETI HRISTO KOMASE TO RAMA GUTAN IT SIAT MESIA“, care înseamnă…?
– „Comunicare prin cititor, despre Tracia, de la Rama, Gutanului, văzut MESIA“, zise Codrin.
– Mai întâi, acest Mesia prevăzut de Rama, eliberator spiritual al unei întregi Europe și o mare parte din Asia, a fost Zalmoxis sau Marele Melchisedec. Apoi, datorită faptului că Imperiul Întunecat, care acționa prin evrei, dorea încă de pe atunci să preia controlul întregii zone euro-asiatice, chiar în mijlocul lor s-a întrupat Domnul veșniciei, care va acționa prin fiul său Iisus, pentru izbăvirea inimilor împietrite ale casei lui Israel. După sacrificarea lui Iisus de către farisei, marii preoți ai înțelepților geto-daci, pentru a nu se mai continua prigoana dusă împotriva neamului nostru, vor oculta Sfânta Tradiție Strămoșească în creștinism. Vor scrie Biblia, care va fi realizată pentru prima oară cuprinzând ambele Testamente în Complexul rupestru din Muntele Kreației (Bisericuțele de Cretă de la Basarabi – Medgidia). Când au fost descoperiți de către romani, o parte au fost uciși, iar ceilalți s-au refugiat mai sus de Buzău, înființând Complexul Spiritual de la Nucu-Aluniș, continuând acolo comuniunea cu înțelepții Shambalei și ai Muntelui Sfânt. Misiunea însă și-o împliniseră, înțelepciunea Bibliei cuprinzând ca o flacără vie, inimile bulgarilor, grecilor, rușilor, impunându-se treptat ca model al Iubirii divine, al compasiunii şi conştiinţei Absolute care se revarsă neîncetat, pentru o întreagă omenire.

Continuare articol Reîntoarcerea lui Zamolxis ,aici http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/ro/serviciu/reintoarcerea-lui-zalmoxis.html

3790436_60x60

Din vechime pe însemnele reprezentative ale statelor independente existau simboluri distinctive ce individualizau specificul cultic, totemic, mitologic, majoritatea indicând energiile cosmice, telurice sub formă de păsări ale înălţimilor, de vehicule cosmice, de balauri, de monştri, vâlve etc.
                   
În simbolurile mitologie sunt prezenţi Zmeii cu pene, cu multe capete ce varsă foc pe limbile mişcătoare. Pentru lumea geto-dacă Balaurul Zburător a devenit stindard  şi e unic în istoria lumii, dăinuind mii de ani. Istoricul A. Deac consemnează în Istoria Adevărului Istoric(pag. 201) că în judeţul Prahova la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din sec IV î.H., pe care este incizat în pasta crudă  stindardul dacic cu dragon ce are coada penată. Iată că stindardul dacic cu dragon  este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările istoricilor romani.

Unii istorici şi gânditori români numesc stindardul geto-dacic Lupul dacic. Mă voi opri asupra unor aspecte de fond cultic, ce contrazic această ipoteză. Lingvistic este doar o atingere între lup şi lucta, mai ales că filipii nu sunt lupi, ci tinerii iniţiaţi în tainele luctei –luptei, îndeletnicire a sedentarilor păstori – agricultori geto-daci. Lupul nu putea fi luat ca model de către geto-dacii sedentari care-şi apărau zona moştenită din moşi-strămoşi fiindcă e animal de pradă, atacă în haită şi e temut de păstori. Lupul singuratic, o raritate, nu putea fi luat ca model nici de vitejie, nici ca forţă pentru neamurile păstorilor.

Lycantropia – concepţie antică despre strălucire, luminozitate, nu se referă la lup, care nu-i nici pe departe luminos, chiar de ar fi pus pe lângă zâni. În latina veche Bolliasînseamnă strălucitor, luminos. Din bătrâni se pomeneşte despre Marele Lup Alb, ca despre o realitate din vremuri de demult. S-a păstrat în acest sens expresia De când lupchii alghi.

Lupul Alb este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolse, Sfântul Andrei şi Sfântul Petru pentru că este de fapt comandantul iniţiaţilor Filipi luctani adică luptători.  Aceste informaţii ne trimit la semnificaţii codate în sensul că iniţiaţii Filipi erau mereu în preajma marilor iniţiaţi şi purtau numai veşminte albe, ca toţi preoţii geto-daci, cavalerii minţilor strălucitoare ale celor  de lângă Zamolse. Filipii sunt păstraţi în toponime în toate zonele geografice româneşti. În Oltenia, Filipii sunt cel mai bine păstraţi. În vechiul calendar există toponime ce se păstrează şi în zilele noastre: Filipaşul de sus, Filipaşul de jos, dar şi Filitelnik, ce ne indică zonele în care trăiau  şi anume pe Telul Nikăi, deci pe înălţimile de filieră sacră a zâneiNika făcătoarea cerului şi pământului, cu cele 8 megaenergii ale sale, măcinikele, din mitologia română.

Geto-dacii numeau lupul – vulpe sau fărcaş, denumiri păstrate în zilele noastre în Ardeal. La toate neamurile geto-dace, de la Marea Baltică în nordul Africii, lupul era numit prin cuvântul vulpe. În pre-indo-europeană era numit ulcuos, în sanscrită vrca, în avestică vahrha, în iliră ulcudins, în gotică wulfs, în lituaniană vilcas, în letonă vilks aşa cum ni le aduce în atenţie Mihai Vinereanu în Dicţionarul etimologic al limbii române de indo-europenistică (2008). În Sudan trăieşte un lup despre care românii vor spune cu precizie că-i vulpe.

Aşa zisa Licantropie nu are nicio legătură cu lupul, ci cu strălucirea, în sensul că este luminat de ceva. Apollo este însoţit de lupul strălucitor şi e un cod cu sensul de luminat, luminător, ce nu-i totem.

Filipii geto-daci iniţiaţi în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană păstrat  în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile şi de Sfântul Petru al lupilor de iarnă la 16 ,17 şi la 18 ianuarie şi de Gădineţ  – lupul cel şchiop, dar şi de Lupul cel mare de la Ovidenie 21 noiembrie etc. În mod eronat etnologul I. Ghinoiu consideră că Filipii din calendarul geto-dac sunt personificări ale lupilor. În dicţionarul sub titlulPanteonul geto-dac îi numeşte şi Martinii de iarnă, ştiut fiind că Moş Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta ( M. Vinereanu). Numai în Dacia nord dunăreană există cuvântul lup pentru acest animal de pradă,ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii iniţiaţi în tainele luptei. În limba pre-indo-europeană există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta şi luptător. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de iniţiere care erau încercărcări de temut pentru cei nechemaţi. Adevărat este că de multe ori  luptătorii geto-daci pedeştri îşi puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreţi. Cabalinele simt mirosul lupului ca o primejdie şi nu mai ascultă călăreţul.

Sursa: surprisingromania.com

Film Lupii și zeii 

 

Osia pământului-Taina cunoașterii-Păstorii neamurilor-Osiris zeu getic

strigatul-strabunilor-1 (1)

Am pus lîngă acestea caduceul lui Hermes/Sarmis care reprezintă doi șerpi înfășurați în jurul osiei pămîntului fiind simbolul înțelepciunii cerești dăruită neamului omenesc pentru dreaptă rînduială și cumpănire a vieții lor pe pămînt. Lîngă el este hieroglifa lui Pitah, ce simbolizează înțelepciunea cerească venită din vorbirea Ziditorului și care arată atît taina cunoașterii cît și a necunoașterii. Darul înțelepciunii cerești este o continuă muncă de cunoaștere și re-cunoaștere a trecutelor astfel să se găsească drumuri prielnice pentru cele ce vor veni și se vor rîndui în firescul judecății Tatălui Ceresc. În sanscrită acești doi șerpi ce se înfășoară pe coloana vertebrală a omului și se cuibăresc în cap pentru a aduce cunoașterea sau a înstăpîni uitarea și necunoașterea, se numesc Ida și Pingala. Lîngă aceasta spre dreapta, am pus un șarpe de aur descoperit într-o mină care se află în prezent la muzeul din Brad, județul Alba. Tot spre dreapta este oul universului care are pe el săpat un șarpe ca simbol al cunoașterii divine, fiind foarte asemănător cu cel descoperit la Brad și hieroglifa lui Pitah. Lîngă șarpe este stilizat pomul cunoașterii binelui și răului, dar numai cu trei ramuri, simbol ce vine din obiectul religios descoperit la Brînzeni, și tot aici apare spicul de grîu pe care îl găsim imprimat atît la Tărtăria cît și în Sumer/Ki-en-gi. Dar acest ou din piatră ce simbolizează universul, a fost descoperit la Gobekli Tepe, în Turcia fiind vechi de prin mileniul Xll î.e.n.
Dovezile arheologice și mitologice aduse în discuție, arată fără putință de tăgadă că populația care a făcut obiectul descoperit la Brînzeni în mileniul XXV î.e.n., a dăinuit pe aceste locuri pînă în timpul geților altfel nu puteau fi transmise miturile despre zidirea lumii de către Tatăl Ceresc și a Muntelui Sfînt Ceahlău. Dar mai arată că această cultură s-a răspîndit la mii de kilometri atît către sud unde a prins rădăcini trainice prin templul de la Gobekli Tepe din mileniul Xll î.e.n., dar și către vest, dovedite prin descoperirile de la Vincea și datate pentru începutul mileniului Vll î.e.n. Iar Tărtăria vine să completeze aria dăinuirilor noastre pe aceste meleaguri din cele mai înnegurate timpuri ale preistoriei…continuarea la http://www.ariminia.ro/ro/getia-sectiunea-1/

Citiți și la https://sssefora.wordpress.com/2015/01/29/taurul-ceresc-la-sumeri-e-gugulanna/

https://sssefora.wordpress.com/2015/01/29/cultul-soarelui-simboluri-solare/

https://sssefora.wordpress.com/2015/01/29/boneta-dacica-purtata-de-nobilii-tarabostesa-ajuns-pana-in-la-ventamexic/

În imaginea de mai jos,soldați păstori, sumerieni 

ur-boys uraeus, vulture lower,upper egypt tumblr_laatsgnjzv1qdtnx1o1_500 sumerian-harvest sumerian-bee-goddess sumerian1 (1) sumer4-1024x308 sumarian-snake-and-mushroom snake_goddess poison acient logo NInurtaSitchin78p106 k1 geants-de-sumer-mardouk-543po Fig151b f009fdbd5195ab6056915a92bce364b2 essay_7_snakegoddess enkit DSC_9418 coiling-snake-1 Chaos_Monster_and_Sun_God assyrian7 anunnaki_gods Annunaki3 annunaki2-250x375 9142846_orig 8841551

 

 

Floarea vieții …

floarea-vietii-1 10

Imaginile de mai sus ,sunt geometrie sacră,lăsată ca zestre și limbaj de aur,de către strămoșii noștrii ,nouă ,poporului român ,suntem cei mai bogați de pe pământ .

Prima imagine de jos ,se zice că-i din mormântul lui Iisus din Cartierul Talpiot Est ,celelalte fotografii sunt de la Șinca Veche,Făgăraș,România …

fig3 (1)

DSC0035 sincaveche9 templul_sinca

 

 

 

 

30452_112427562136504_100001077833225_85228_4222361_n

Floarea vieții sau runa Hagal ,Hagel,Hagalaz = Simbol al fortelor invizibile care ordoneaza viata ,lumina de la capatul tunelului,așa zisa merkaba ,sau corpul de lumină …Și-atunci ,conform învățăturilor strămoșesti ,deci și ale lui Iisus ,Calea Adevărul și Viața ,corpul de lumină se dobândește doar prin moarte ,cu învierea ,nu există tehnică pe lumea aceasta pentru a dobândi corpul de lumină altfel ,prin urmare toate învățăturile care susțin acest lucru ca fiind posibil în trup de carne,sunt falsuri …De aceea ,moartea pentru strămoșii noștrii ,nu reprezenta decât o altă călătorie,faptele și credința din timpul vieții reprezentau nemurirea de mai târziu .

hagal Hagal_rune_white_on_black.svg hagal-hp philosophers5

Iote inscripțiile Mioritice ,de care zic ăi care or făcut istoria că sunt aramaice …Asta nu demonstrează că sunt osuarele lui Iisus și ale familiei lui ,ci că băștinașii sau cel puțin meseriașii acelor obiecte, erau de pe meleagurile noastre …Imaginile de sub osuare ,sunt porți maramureșene și simboluri tradiționale românești …

Sursa foto imagini osuare, Israel : http://sareinochi.com/2011/04/22/pretinsul-mormant-al-familiei-lui-iisus/

fig6 fig7 fig8 (1) fig12 fig13 (1) Fragmente-din-mormantul-lui-Isus-Hristos--expuse-la-New-York Detaliu Poarta Maramureseana Porimaramureene7413 porti-maramuresene porti-maramuresene-2 ETN_7300350_783-82