Trecerea de la a patra, la a cincea rasa radacina -Rudolf Steiner

imagine-controversata-pestera-fantomelor-din-mexic_size6

Următoarele comunicări se referă la trecerea de la a patra rasă-rădăcină (atlanteană) la cea de a cincea (ariană), căreia îi aparţine omenirea civilizată de astăzi. Numai acela care se poate pătrunde de gândul evoluţiei în sensul său cel mai larg şi în întreaga sa însemnătate va putea înţelege această epocă în mod corect. Tot ceea ce omul conştientizează în jurul său este în plin proces de evoluţie. Însăşi facultatea de gândire care caracterizează pe omul actual, omul celei de a cincea rase-rădăcină, este rezultatul unei evoluţii. Se poate spune chiar că a cincea rasă-rădăcină este cea care, în mod progresiv, conduce la perfecţionare forţa de gândire. În prezent, omul ia o hotărâre (în gând) şi abia apoi o pune în practică, ca un efect al propriei sale gândiri. La atlanteeni, această facultate era încă într-o stare de pregătire. Voinţa încă nu pornea din gândurile proprii, ci era influenţată de influxul de gânduri venite de la entităţi superioare. În acest fel, voinţa lor era dirijată din afară. – Dacă reuşim să ne formăm o idee clară despre evoluţie aplicată la fiinţa umană şi să admitem că, în trecut, omul, ca fiinţă terestră, era o fiinţă alcătuită cu totul altfel decât în pezent, atunci vom fi în măsură să înţelegem că fiinţele, despre care va fi vorba în relatarea ce urmează au fost total diferite de ceea ce suntem noi astăzi. Evoluţia la care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi.

Ceea ce am spus în paginile precedente despre a patra rasă-rădăcină, a atlanteenilor, se referă la marea majoritate a umanităţii. Aceasta se afla încă sub comanda unor conducători mult mai evoluaţi decât omul obişnuit, prin capacităţile lor. Înţelepciunea şi puterea de care dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin nici un sistem terestru de educaţie. Ele erau conferite de entităţi superioare care nu făceau parte din lumea pământească. Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a oamenilor să vadă în aceşti conducători fiinţe superioare, mesageriai zeilor. Şi pe bună dreptate, căci nici prin organele de simţ şi nici prin inteligenţa omului nu ar fi putut fi atinse ştiinţa şi dibăcia acestor conducători. Ei erau veneraţi ca trimişi ai lui Dumnezeu şi oamenii primeau de la ei porunci, îndrumări şi învăţături. Fiinţe de asemenea natură au instruit omenirea să deprindă ştiinţa, artele şi fabricarea uneltelor. Aceşti „mesageri ai zeilor“ conduceau uneori ei înşişi comunităţile, iar alteori prin oameni mai evoluaţi, pe care îi instruiau în arta de a guverna. Se spune despre aceşti conducători că „erau în relaţie directă cu zeii“, care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte omenirea. Aceasta era realitatea. Această legătură cu zeii era, de fapt, o adevărată iniţiere şi se realiza în locuri ascunse cu străşnicie celorlalţi oameni. Erau adevărate centre de iniţiere şi se numeau „temple ale misteriilor“. De aici emana întreaga conducere a umanităţii.

Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin urmare, de neînţeles pentru popor, ca şi intenţiile marilor săi conducători. Poporul nu putea, cu ajutorul simţurilor, să înţeleagă decât ceea ce era legat nemijlocit de Pământ şi nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare pentru salvarea lui. Din aceasfă cauză învăţăturile pe care le dădeau conducătorii trebuiau să fie înfăţişate într-o formă care nu semăna cu nimic din cele ce se refereau la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau zeii în relaţia cu „mesagerii“ lor, în centrele de misterii, nu era unul pământesc, iar forma sub care aceşti zei se revelau era, cu atât mai puţin, una terestră… „În nori de foc“ apăreau aceste înalte spirite în faţa mesagerilor lor, pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar omul avea putinţa să îmbrace o formă umană; entităţile ale căror facultăţi depăşeau nivelul uman nu se puteau manifesta decât sub o formă care nu avea nimic asemănător ce ceea ce era pe pământ.

„Mesagerii zeilor“ puteau să primească revelaţiile transmise de entităţile superioare pentru că ei înşişi erau cei mai evoluaţi în cadrul comunităţilor în care trăiau. În cursul perioadelor anterioare de evoluţie, ei dobândiseră facultăţile pe care majoritatea celorlalţi oameni abia de acum înainte urmau să le obţină. Ei erau oameni propriu-zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o formă umană, dar facultăţile lor spirituale şi sufleteşti aveau dimensiuni supraumane. Cu alte cuvinte, erau înzestraţi cu o dublă natură, atât divină, cât şi umană. Trebuie să vedem aceşti mesageri ca pe nişte spirite superioare, care însă puteau să îmbrace o formă umană, spre a fi în mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în evoluţia lor terestră. Adevărata lor patrie nu se afla pe Pământ. – Aceste fiinţe îndrumau pe oameni, dar nu le puteau dezvălui principiile după care îi conduceau; până în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a protosemiţilor, oamenii erau cu totul incapabili să înţeleagă aceste principii. Era necesar ca, mai întâi, în timpul acestei subrase, să se dezvolte facultatea de judecată, forţa gândirii. Iar această forţă nu s-a dezvoltat decât foarte lent şi în mod progresiv. Chiar şi ultimele subrase atlanteene nu puteau înţelege decât foarte puţin principiile după care acţionau conducătorii lor dumnezeieşti. Ei începuseră să presimtă aceste principii. De aceea, ideile pe care le aveau, ca şi legile care guvernau instituţiile lor de stat, erau mai curând presimţite, decât gândite clar.

Principiul conducător al celei de a cincea subrase atlanteene a pregătit această rasă încetul cu încetul pentru ca, mai târziu, după distrugerea a ceea ce am putea numi modul de viaţă atlantean, să poată începe o viaţă nouă, reglată, de astă dată în totuI, de forţa gândirii.

Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri de entităţi de tip uman. 1. Primul grup era alcătuit din acele fiinţe pe care le-am numit „mesageri ai zeilor“; aceştia se aflau pe o treaptă de evoluţie ce depăşea cu mult pe aceea a celorlalţi oameni; ei propovăduiau înţelepciunea divină şi făceau fapte dumnezeieşti. 2. Al doilea grup, mai restrâns, era format din marea masă a populaţiei, la care forţa de gândire era încă într-un stadiu latent, dar care dispunea totuşi de unele facultăţi elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut. 3. Un al treilea grup dispunea de o putere de gândire mai evoluată, dar pierduse complet vechile facultăţi elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili să asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare transmise de „mesageri“. – Al doilea grup de fiinţe umane urma să dispară treptat. Dimpotrivă, al treilea grup a fost pregătit şi educat de fiinţele superioare din primul grup pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin.

Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, marele Conducător, pe care literatura ocultă îl numeşte Manu*, a ales pe cei mai apţi şi i-a pregătit să pună bazele unei noi umanităţi. Cei aleşi, fiinţele cele mai dotate, se aflau din a cincea subrasă. Gândirea oamenilor care făceau parte din subrasele a şasea şi a şaptea căpătase o anumită tentă negativă şi nu mai erau apte să evolueze. – Venise acum timpul să se dezvolte la maximum cele mai bune calităţi ale celor mai buni. Alegerea s-a făcut de către acel mare Conducător, care a izolat pe cei aleşi într-o zonă specială a Pământului – undeva în interiorul Asiei –, punându-i la adăpost de toate influenţele negative care ar fi putut veni de la cei rămaşi în urma evoluţiei sau care decăzuseră. – Sarcina pe care Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care mai înainte abia le presimţeau, fără a le putea înţelege. De acum înainte trebuia ca oamenii să cunoască forţele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. Până atunci, zeii conduseseră omenriea prin „mesagerii“ lor; acum trebuia ca oamenii să ştie entităţile divine. Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind organele de execuţie ale Providenţei.

* Manu, în sanscrită, „cel care gândeşte“; inteligenţă care conduce un ciclu de evoluţie. Tradiţia teosofică vorbeşte de un număr total de paisprezece Manu; până în prezent, omenirea a cunoscut şapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fără naştere“) (NT).

Acest grup izolat se afla în faţa unei hotărâri de mare importanţă. Conducătorul divin se afla în mijlocul lor sub o formă umană. De la aceşti „mesageri divini“, omenirea primea îndrumări şi porunci în legătură cu ceea ce trebuia sau nu trebuia să facă. Oamenii erau instruiţi în ştiinţele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu simţurile fizice. Ei presimţiseră această conducere divină a lumii, o simţiseră în propriile lor fapte; dar o conştienţă clară despre ea nu avuseseră. – Acum, Conducătorul le vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învăţa că tot ceea ce percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile şi că, de acum înainte, ei înşişi, sunt slujitorii acestor puteri invizibile şi, prin puterea propriei judecăţi, vor avea de tradus în practică legile acestora. Oamenii aud acum despre o lume divină, suprapământească. Aud că spiritul invizibil este creatorul şi susţinătorul a tot ceea ce este vizibil pentru om. Până atunci ei îşi ridicau privirile spre „mesagerii“ lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei iniţiaii de natură supraomenească, dintre care unul le vorbea şi le spunea ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar, de acum înainte, ei înşişi erau demni ca mesagerul divin să le vorbească chiar despre zei. Cuvântul pe care acesta îl rostea fără încetare acestui grup de oameni aleşi de el avea o puternică rezonanță: „Voi aţi văzut până acum pe cei care vă conduceau, dar există conducători mai mari pe care voi nu îi vedeţi. Acestor conducători să vă supuneţi. Trebuie să împliniţi poruncile Domnului, pe care nu îl vedeţi, şi să ascultaţi de acela despre care nici măcar nu vă puteţi face o imagine“. Aşa suna, din gura marelui Conducător, noua şi suprema poruncă prin care se instituia, de fapt, cultul unei Divinităti căreia nu-i semăna nici o imagine material-vizibilă şi despre care, din această cauză, nu era îngăduit să se facă nici un fel de chip cioplit. Un ecou al acestei puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea subrasă se regăseşte în cuvintele Decalogului: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele de sub pământ“*.

* Moise, Cartea a doua, Exodul, cap. XX, v. 4.

Alături de marele Conducător (Manu) se aflau şi alţi „mesageri“, pentru a-l asista în executarea dispoziţiilor sale în diferite domenii ale vieţii şi la dezvoltarea noii rase. Întreaga existenţă urma să se aşeze potrivit unei noi concepţii, care vorbea despre o organizare divină a lumii. Gândirea umană trebuia să se îndrepte, pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevăzut. Viaţa este determinată de puteri naturale. Cursul vieţii umane depinde de alternanţa zi-noapte, iarnă-vară, soare-ploaie. Oamenilor li se dezvăluie relaţia între aceste fenomene vizibile şi forţele invizibile (dumnezeieşti) şi felul cum ei urmează să se comporte pentru a reuşi să-şi conducă viaţa în deplin acord cu puterile invizibile. Cunoştinţele pe care le capătă şi întreaga lui activitate trebuie să se orienteze în acest sens. El trebuie să vadă, în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, expresia unei voinţe divine, expresia înţelepciunii lui Dumnezeu. Ceea ce numim astăzi astronomie şi meteorologie erau dezvăluite atunci oamenilor în acest spirit şi li se impunea să-şi organizeze munca şi viaţa morală în aşa fel, încât să le pună de acord cu înţelepciunea legilor divine. Viaţa se desfăşura după porunci divine şi oamenii se străduiau să pătrundă gândirea divină din mersul stelelor, din fenomenele şi manifestările atmosferice etc. Anumite acte de sacrificiuaveau menirea să ajute omului să-şi ducă activitatea în armonie cu voinţa divină. – Manu dorea ca întreaga viaţă umană să se orienteze după lumile superioare. Întreaga activitate omenească, toate instituţiile urmau să aibă un caracter religios. Manu voia, prin aceasta, să pună bazele unui proces care urma să devină o caracteristică a misiunii speciale ce îi era hărăzită celei de a cincea rase-rădăcină. În această nouă perioadă de evoluţie, urma ca omenirea să se deprindă să se conducă singură, cu ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea autodeterminare nu putea da roade decât dacă omul se punea pe el însuşi în slujba forţelor superioare. El trebuia să se folosească intens de forţa sa de gândire, dar, totodată, aceasta avea nevoie să fie sanctificată, cu alte cuvinte, să se intoarcă spre divinitate.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrecea în acele timpuri, este necesar să luăm în considerare faptul că dezvoltarea facultăţii de gândire, care începuse în a cincea subrasă atlanteană, a avut şi o altă consecinţă. Oamenii intraseră în posesia unor cunoştinţe şi a unor meşteşuguri care proveneau din anumite surse care nu erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind sarcina sa specifică. Aceste cunoştinţe şi meşteşuguri erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin modul în care oamenii le primiseră, aceştia credeau că vor putea să le pună în slujba egoismului şi a poftelor personale*. Una din aceste cunoştinţe, de exemplu, era referitoare la foc şi la utilizarea lui în lucrările oamenilor. În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forţa vitală pentru nevoile lor. Dar pe măsură ce timpul trecea ei aveau o putere din ce în ce mai mică asupra acestei forţe; de aceea, se simţea tot mai mult nevoia utilizării de unelte şi instrumente făcute din materiale nevii. Dar pentru prelucrarea lor era nevoie de foc. Situaţia era asemănătoare şi pentru alte forţe ale naturii. Drept urmare, oamenii sunt nevoiţi să se deprindă cu utilizarea acestor forţe, fără a fi însă conştienţi de originea lor divină. Şi, de fapt, aşa şi trebuia să fie! Căci omul nu trebuia să fie constrânsprin nimic să facă o legătură între lucrurile obţinute prin forţa sa de gândire şi ordinea divină a lumii. Dimpotrivă, prin gândire, el trebuia să facă aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intenţia marelui Conducător, Manu, era să conducă pe oameni astfel, încât în mod independent să facă asemenea legături, stabilind o relaţie între aceste lucruri şi ordinea superioară a lumii ca urmare a unei necesităţi lăuntrice. Oamenii puteau, ca să spunem aşa, să decidă singuri dacă voiau să folosească cunoştinţele dobândite în propriul lor interes sau, dimpotrivă, să le consacre cu religiozitate în slujba lumilor superioare. – Dacă, înainte vreme, omul era obligat să se considere părtaş al conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, fără a avea nevoie să folosească forţa gândirii, de acum înainte, el era în situaţia de a putea folosi forţele naturii fără a-şi îndrepta gândurile spre divinitate. – Nu toţi cei selecţionaţi de Manu erau corespunzătari pentru acest scop, ci numai un grup foarte restrâns. Numai din rândul acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase-rădăcină. El i-a adunat şi s-a retras cu ei, pentru a-i pregăti şi perfecţiona, în timp ce restul s-a amestecat cu ceilalţi oameni existenţi. – Din acel mic nucleu de oameni grupaţi în jurul lui Manu derivă tot ceea ce constituie încă, până in zilele noastre, adevăraţii germeni ai progresului existenţi în actuala a cincea rasă-rădăcină. Aceasta explică faptul că există două caracteristici care jalonează întreaga evoluţie a acesteia. Una este proprie celor care sunt însufleţiţi de idei superioare, considerându-se ca nişte copii ai unei puteri divine cosmice; alta reprezintă pe cei care pun totul în slujba intereselor personale şi a egoismului.

* Deocamdată nu este permis să fie revelată în mod public originea acestor meşteşuguri şi cunoştinţe. Din acest motiv, un anumit segment din Cronica Akasha nu poate fi divulgat. (Nota autorului).

Acest mic nucleu a rămas în jurul marelui Manu până când a acumulat suficientă forţă pentru a acţiona acum spiritul cel nou şi până când membrii săi au fost apţi să plece pentru a duce acest mesaj umanităţii constituite din restul raselor precedente. Acest nou spirit a fost primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, după gradul de evoluţie pe care l-au putut atinge în regiunile unde trăiau. Vechile trăsături de caracter încă prezente s-au amestecat cu ceea ce trimişii lui Manu aduceau în diversele pării ale lumii. Prin aceasta s-au format noi culturi si civilizatii.

Personalităţile cele mai dotate din grupul marelui Manu au fost alese să fie iniţiate, încetul cu încetul, direct în înţelepciunea sa divină şi să devină învăţători ai celorlalţi. În felul acesta, vechilor mesageri divini li se alătură acum o nouă categorie de iniţiaţi, care şi-au dezvoltat forţa lor de gândire exact aşa cum o dezvoltaseră contemporanii lor într-un mod terestru. Vechii mesageri divini – ca şi însuşi Manu – nu dispuneau aceasta. Evoluţia lor aparţinea lumii superioare. Ei au introdus în condiţiile terestre înţelepciunea lor superioară. Ceea ce aduseseră omenirii era un „dar de sus“. Până către mijlocul perioadei atlanteene, oamenii nu erau în măsură a înţelege prin propriile lor forţe ce sunt poruncile divine. Acum – în cursul perioadei descrise – ei trebuiau să devină apţi pentru acest lucru. Gândirea terestră se putea ridica până la conceptul de divinitate. În felul acesta, iniţiaţi umani se alătură celor supraumani. Aceasta înseamnă o mare cotitură în evoluţia omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltată facultatea de a sesiza dacă cei care îi conduceau erau mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau aceştia se impunea în faţa lor ca fiind intervenţia însăşi a lumilor superioare şi purta pecetea originii divine. Graţie puterii lor, mesagerii din perioada atlanteană erau consideraţi ca entiţăii sacre înconjurate de strălucirea pe care le-o conferea puterea lor. Oamenii iniţiaţi, care au apărut mai târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca şi ceilalţi. Dar ei au rămas, în orice caz, în legătură cu lumile superioare, iar revelaţiile şi apariţiile mesagerilor divini pătrund până la ei. În cazuri cu totul aparte, când apare o necesitate superioară, recurg la anumite forţe care le vin de sus. Ei săvârşesc atunci acte pe care oamenii nu pot să le explice prin legile cunoscute de ei, considerându-le din această cauză, pe bună dreptate, drept minuni. – În toate aceste cazuri, scopul urmărit de forţele superioare este acela de a aşeza omenirea pe picioare proprii şi de a dezvolta complet forţa ei de gândire. – Iniţiaţii-oameni sunt astăzi mediatori între popor şi puterile superioare şi, numai prin actul iniţierii, ei devin apţi să intre în relaţie cu mesagerii divini.

La începutul celei de a cincea rase-rădăcină, aceşti oameni iniţiaţi, sfinţii învăţători, devin conducători ai restului umanităţii. Marii preoţi-regi din trecut, pe care istoria nu-i consemnează, dar despre care avem mărturia legendelor, aparţin acestei categorii de iniţiați. Mesagerii divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestră, cedând conducerea iniţiaţilor, a oamenilor iniţiaţi, cărora, însă, le dau în continuare asistenţă cu sfatul şi cu fapta. Dacă lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul nu ar fi reuşit niciodată să-şi folosească în mod liber forţa de gândire. Lumea este condusă de o putere divină, dar omul nu trebuie să fie contrâns să o recunoască; el trebuie să se convingă şi să o înţeleagă singur, prin reflectare liberă. Dacă omul ajunge la acesi nivel, iniţiaţii îi dezvăluie treptat secretele lor. Totul se face, însă, cu încetul, în mod progresiv. Întreaga evoluţe a actualei rase-rădăcină, a cincea, constituie un lung şi lent proces spre acest scop final. La început, Manu conducea el însuşi grupul de oameni selecţionat, aşa cum se conduce un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se transmite oamenilor iniţiaţi. Încă şi astăzi, progresul constă într-un amestec de conştienţă şi inconştienţă din acţiunile şi gândirea oamenilor. Numai către sfârşitul perioadei celei de a cincea rase-rădăcină, adică în cursul subrasei a şasea şi a şaptea postatlanteene, se va forma un număr suficient de mare de oameni apţi să primească aceste cunoştinţe şi, abia atunci, li se va putea dezvălui în mod public iniţiatul cel mai mare. Acest iniţiat din rândul oamenilor va putea prelua conducerea supremă aşa cum o avea marele Manu la sfârşitui celei de a patra rase-rădăcină. Astfel, opera de educaţie a celei de a cincea rase-rădăcină constă în a aduce o mare parte a umanităţii contemporane în stare să urmeze în mod liber un Manu de esenţă umană, după cum o făcuse Manu de esentă divină, rasa-germene a acestei a cincea rase-rădăcină.

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA011/GA011_04.html

Rudolf Steiner-INIŢIEREA

fantasy1qn9

Iniţierea este cea mai înaltă treaptă a disciplinei oculte despre care mai pot fi date într-o scriere indicaţii care să fie în general înţelese. Comunicările asupra domeniilor care se află dincolo de aceasta sunt greu de înţeles. Dar fiecare om care a pătruns prin pregătire, iluminare şi iniţiere până la tainele inferioare, poate afla drumul şi până la aceste domenii.

Ştiinţa şi capacitatea care se conferă unui om prin iniţiere, ar putea fi dobândite fără aceasta numai într-un viitor foarte îndepărtat – după multe întrupări – pe o cu totul altă cale şi într-o cu totul altă formă. Cine se iniţiază astăzi face experienţe pe care altfel le-ar face cu mult mai târziu, în cu totul alte împrejurări.

Un om poate afla cu adevărat din tainele existenţei numai atât cât corespunde gradului său de maturitate. Numai datorită acestui fapt există piedici spre treptele înalte ale cunoaşterii şi ale capacităţii. Omul nu trebuie să se folosească de o armă de foc până când nu are experienţă suficientă, pentru ca prin folosirea armei să nu producă nenorociri. – Dacă azi i s-ar conferi cuiva, pur şi simplu, iniţierea, atunci i-ar lipsi experienţa pe care ar dobândi-o în viitor, de-a lungul întrupărilor, când i s-ar împărtăşi, în desfăşurarea normală a evoluţiei sale, misterele corespunzătoare. De aceea, la poarta iniţierii, aceste experienţe trebuie înlocuite cu altceva. Din acest motiv, primele instrucţiuni pe care le primeşte candidatul la iniţiere sunt un înlocuitor al experienţelor viitoare. Sunt aşa numitele „probe“ prin care trebuie să treacă şi care se arată a fi o consecinţă firească a vieţii sufleteşti atunci când exerciţii ca cele descrise în capitolul anterior sunt corect urmate.

Despre aceste „probe“ se vorbeşte adeseori şi în cărţi. Dar e şi firesc să se evoce de obicei idei cu totul false despre natura lor. Pentru că cel care nu a trecut prin pregătire şi iluminare, acela nu a aflat niciodată nimic despre aceste probe. Un asemenea om nici nu le poate descrie în mod adecvat.

Candidatului la iniţiere trebuie să-i devină cunoscute anumite lucruri şi fapte care aparţin lumilor superioare. El le poate însă vedea şi auzi numai atunci când poate să aibă percepţii spirituale cum sunt figurile, culorile, sunetele etc., de care am vorbit când am descris „pregătirea“ şi „iluminarea“.

Prima „probă“ constă în faptul că discipolul învaţă să vadă mai bine decât omul obişnuit aspectul adevărat al calităţilor corporale ale obiectelor fără viaţă, apoi ale plantelor, animalelor şi omului. Prin aceasta nu ne referim însă la ceea ce azi se numeşte cunoaştere ştiinţifică. Deoarece nu este vorba despre ştiinţă, ci despre vedere. – De regulă lucrurile se petrec astfel: candidatul la iniţiere învaţă să cunoască modul cum se înfăţişează urechii spirituale şi ochiului spiritual obiectele din natură şi fiinţele vii. Într-un anumit fel, aceste obiecte se înfăţişează atunci contemplatorului dezvăluite, dezgolite. Însuşirile pe care le vedem şi le auzim atunci se ascund ochiului fizic şi urechii fizice. Pentru această vedere sensibilă ele sunt ca acoperite de un văl. Pentru ca acest văl să cadă din faţa candidatului la iniţiere este necesar un proces pe care îl putem numi „proces de ardere spirituală“. Din această cauză, prima probă se numeşte „proba focului“.

Pentru mulţi oameni chiar viaţa obişnuită constituie, mai mult sau mai puţin inconştient, un proces de iniţiere prin proba focului. E vorba de acei oameni care trec prin astfel de experienţe bogate, datorită cărora încrederea în sine, curajul şi statornicia cresc în mod sănătos, şi prin care învaţă să suporte cu nobleţe şi mai ales cu linişte şi neînfrântă putere suferinţa, decepţia, nereuşita în ceea ce întreprind. Cel care a făcut experienţe de acest fel, adeseori este deja un iniţiat, chiar dacă nu o ştie în mod lămurit; şi atunci îi lipseşte numai puţin ca să i se deschidă ochii şi urechile spirituale şi să devină clarvăzător. Căci trebuie să reţinem un lucru: prin adevărata „probă a focului“ nu e vorba de a satisface curiozitatea candidatului. Fireşte, el ia cunoştinţă de lucruri extraordinare pe care ceilalţi oameni nici nu le bănuiesc. Dar această luare la cunoştinţă nu este ţinta, ci numai mijlocul spre ţintă. Ţinta este ca, prin cunoaşterea lumilor superioare, candidatul să-şi însuşească o încredere în sine mai mare şi mai adevărată, un curaj superior, o cu totul altă mărinimie şi perseverenţă decât pot fi dobândite, de regulă, în lumea inferioară.

După „proba focului“ fiecare candidat mai poate încă renunţa la continuarea căii iniţierii. El îşi va continua viaţa întărit din punct de vedere fizic şi sufletesc şi va continua iniţierea abia într-o întrupare viitoare. În actuala sa întrupare va fi însă un membru al societăţii omeneşti mai util decât era înainte. În orice situaţie s-ar afla, tăria sa, tactul său, influenţa favorabilă asupra semenilor săi, fermitatea sa vor fi sporit.

Dacă după ce a trecut prin proba focului, candidatului care vrea să continue disciplina ocultă trebuie să i se dezvăluie un anumit sistem de scriere, de genul celor folosite în disciplina ocultă. În aceste sisteme de scriere sunt revelate învăţăturile oculte propriu-zise. Fiindcă ceea ce este într-adevăr „ascuns“ (ocult) în lucruri nu poate fi descris direct, nici prin cuvintele limbii obişnuite, nici prin sistemele obişnuite de scriere. Cei care au învăţat de la iniţiaţi traduc învăţăturile ştiinţei oculte în limba obişnuită, cât se poate de bine. Scrierea ocultă se revelează sufletului când acesta a dobândit percepţia spirituală. Căci această scriere stă scrisă tot timpul în lumea spirituală. Nu învăţăm să o citim aşa cum învăţăm să citim o scriere obişnuită. Dimpotrivă, noi creştem în mod corespunzător în cunoaşterea clarvăzătoare şi, în timpul acestei creşteri, se dezvoltă, ca facultate sufletească, puterea care se simte îndemnată să descifreze fenomenele şi fiinţele prezente în lumea spirituală, aşa cum se descifrează caracterele unei scrieri. S-ar putea întâmpla ca această putere şi, împreună cu ea, vieţuirea „probei“ corespunzătoare să se deştepte ca de la sine, odată cu dezvoltarea sufletească progresivă. Totuşi, ajungem mai sigur la ţintă dacă urmăm îndrumările cercetătorilor oculţi experimentaţi, care au îndemânare în descifrarea scrierii oculte.

Semnele scrierii oculte nu sunt arbitrar născocite, ci corespund forţelor care sunt active în univers. Prin aceste semne omul învaţă graiul lucrurilor. Candidatului îşi dă seama în curând că semnele pe care le învaţă corespund figurilor, culorilor, sunetelor etc. pe care a învăţat să le perceapă în cursul pregătirii şi iluminării. Constată că până acum totul nu era decât o silabisire. Abia acum începe să citească în lumea superioară. Tot ceea ce înainte era numai figură, sunet, culoare – izolate – îi apar acum într-o mare interdependenţă. Abia acum dobândeşte adevărata siguranţă în observarea lumilor superioare. Înainte nu putea şti niciodată cu certitudine dacă lucrurile văzute le-a văzut într-adevăr corect. Şi abia acum se poate stabili o înţelegere metodică între candidat şi iniţiat pe tărâmul cunoaşterii superioare. Căci oricum ar fi convieţuirea dintre un iniţiat şi un alt om, iniţiatul nu poate comunica ceva din ştiinţa superioară, sub formă directă, ci numai în limbajul de semne amintit.

Prin acest limbaj discipolul ocult face cunoştinţă cu anumite reguli de conduită în viaţă. Ia cunoştinţă de anumite îndatoriri despre care înainte nu ştiuse nimic. După ce a învăţat aceste reguli de conduită, el poate înfăptui lucruri care au o însemnătate pe care niciodată nu o pot avea faptele unui neiniţiat. El acţionează din lumile superioare. Îndrumările pentru astfel de acţiuni pot fi înţelese numai în scrierea amintită.

Trebuie să accentuăm însă că există oameni capabili să execute în mod inconştient asemenea acţiuni, cu toate că ei nu au parcurs o disciplină ocultă. Asemenea „binefăcători ai lumii şi ai omenirii“ trec prin viaţă binecuvântând şi ajutând. Din motive pe care nu le amintim aici, lor li s-au conferit daruri care par supranaturale. Ceea ce îi deosebeşte de discipolul ocult este numai faptul că acesta acţionează conştient, cu deplină înţelegere a întregului ansamblu. Prin practicarea disciplinei oculte el dobândeşte ceea ce binefăcătorii amintiţi primesc în dar de la Puterile superioare, spre binele lumii. Oamenii cu harul lui Dumnezeu pot fi sincer veneraţi; dar pentru aceasta nu e îngăduit să considerăm munca disciplinei ca inutilă.

După ce discipolul a învăţat amintita scriere de semne, pentru el începe o altă „probă“. Prin ea trebuie să dovedească dacă este capabil sau nu să se mişte liber şi sigur în lumea superioară. În viaţa obişnuită omul este determinat în acţiunile sale de impulsuri exterioare. El face un lucru sau altul fiindcă împrejurările îi impun o îndatorire sau alta. – Este aproape de prisos să amintim că discipolul spiritual nu trebuie să neglijeze nici una din îndatoririle sale din viaţa obişnuită, pentru motivul că trăieşte în lumile superioare. Nici o îndatorire într-o lume superioară nu poate constrânge pe cineva să neglijeze nici măcar una din îndatoririle sale în lumea obişnuită. Tatăl rămâne un tată la fel de bun, mama, o mamă tot atât de bună, funcţionarul nu va fi reţinut de la nici o îndatorire şi nici soldatul sau vreun altul, când devin discipoli oculţi. Dimpotrivă, toate calităţile care-l fac pe om destoinic în viaţă, cresc la discipolul spiritual într-o măsură despre care neiniţiatul nu-şi poate face nici o idee. Şi dacă neiniţiatul, adesea, nu observă acest lucru, aceasta se datorează numai faptului că el nu este în stare să-l aprecieze totdeauna just pe iniţiat. Uneori, ceea ce face iniţiatul nu poate fi înţeles numaidecât de neiniţiat. Dar şi aceasta se întâmplă numai în cazuri deosebite.

Pentru cel ajuns pe treapta de iniţiere amintită există îndatoriri, pentru care nu e prezent nici un imbold exterior. În îndeplinirea acestor îndatoriri, el nu este determinat de împrejurările exterioare, ci numai de regulile de conduită care i se revelează în limbajul „ascuns“. Acum, prin „proba“ a doua, el trebuie să arate că, fiind condus de asemenea regulă, el acţionează tot atât de sigur şi de temeinic ca un funcţionar care îşi îndeplineşte bine îndatoririle. – În acest scop, prin disciplina ocultă, candidatul se simte pus în faţa unei sarcini precise. El trebuie să execute o acţiune ca urmare a percepţiilor pe care le are în virtutea celor învăţate pe treptele pregătirii şi iluminării. Iar ceea ce are el de îndeplinit, trebuie să afle prin amintita scriere pe care a învăţat-o. Dacă îşi recunoaşte îndatorirea şi acţionează just, atunci a trecut proba. Candidatul îşi dă seama de reuşită din modificările pe care îndeplinirea îndatoririlor le produce în figurile, culorile şi sunetele percepute cu urechile şi cu ochii spirituali. Pe măsură ce discipolul progresează în disciplina ocultă i se indică absolut exact cum vor arăta, cum vor fi percepute aceste figuri şi altele, după îndeplinirea acţiunii. Şi candidatul trebuie să ştie cum să procedeze pentru a provoca o asemenea modificare. – Această probă este numită „proba de apă“, fiindcă atunci când omul acţionează în domeniile superioare îi lipseşte suportul situaţiilor exterioare, la fel cum îi lipseşte sprijinul când se mişcă într-o apă de al cărei fund nu poate da. ‒ Proba trebuie repetată până când candidatul dobândeşte deplină siguranţă.

Şi în această probă este vorba de dobândirea unei însuşiri; şi prin experienţele în lumea superioară, omul îşi dezvoltă în scurt timp această însuşire într-un grad atât de înalt încât la el ar putea ajunge numai după multe întrupări urmând drumul normal al evoluţiei. Iată despre ce este vorba. Pentru a produce în domeniile superioare ale existenţei amintita modificare, candidatul trebuie să urmeze exclusiv cele ce i se arată pe baza percepţiilor sale superioare şi ca urmare a citirii scrierii spirituale. Dacă în timpul acţiunii ar amesteca ceva din dorinţele, părerile sale, dacă numai o clipă n-ar urma legile pe care le-a recunoscut ca juste, ci s-ar conduce după bunul său plac, atunci s-ar întâmpla cu totul altceva decât ar trebui să se întâmple. În acest caz, candidatul ar pierde numaidecât direcţia spre ţinta acţiunii sale şi s-ar instala confuzia. – De aceea, prin această probă se dau omului prilejuri nenumărate pentru a-şi dezvolta stăpânirea de sine. Ori tocmai acesta este esenţialul. – Şi această probă poate fi susţinută mai uşor de către aceia care au trecut înainte de iniţiere printr-o viaţă în care şi-au dobândit stăpânirea de sine. Cine a dobândit facultatea de a urma principiile şi idealurile înalte, dispreţuind capriciile personale şi bunul plac, cine înţelege să-şi îndeplinească întotdeauna îndatoririle, chiar şi atunci când înclinaţiile şi simpatiile lui ar vrea să-l abată cu drag de la aceste îndatoriri, acela este deja, chiar dacă nu o ştie, un iniţiat în viaţa obişnuită. Şi nu-i mai lipseşte decât puţin ca să treacă proba descrisă. Ba chiar trebuie să spunem că, de obicei, este absolut necesar un anumit grad de iniţiere dobândit deja în viaţă în mod inconştient pentru a putea trece proba a doua. Căci aşa cum multor oameni care nu au învăţat să scrie corect în tinereţe le va fi greu să o facă după ce au ajuns deja la deplină maturitate, tot aşa îi va fi greu omului să-şi dezvolte gradul de stăpânire de sine necesar pentru a privi în lumile superioare, dacă nu şi-a însuşit mai dinainte un anumit grad de stăpânire de sine în viaţa obişnuită. Orice am dori, orice am râvni, orice înclinaţii am avea, lucrurile lumii fizice nu se modifică. În lumile superioare însă, dorinţele, poftele şi înclinările noastre au înrâurire asupra lucrurilor. Dacă vrem să acţionăm în mod corespunzător asupra lucrurilor în lumile superioare trebuie să avem o stăpânire deplină asupra noastră, trebuie să ne supunem în mod exclusiv normelor corecte şi să nu ne supunem de loc bunului plac.

O însuşire omenească deosebit de importantă pe această treaptă a iniţierii este puterea de judecată, neapărat sănătoasă şi sigură. Încă de la primele trepte ale disciplinei trebuie să ne îngrijim de dezvoltarea acestei puteri; iar pe această treaptă trebuie să se dovedească dacă discipolul poate să o mânuiască în aşa fel încât să fie apt pentru adevărata cale a cunoaşterii. El poate progresa numai dacă poate să deosebească iluzia, fantezia sterilă, superstiţia şi tot felul de năluciri de adevărata realitate. Acest lucru este mai greu pe treptele mai înalte ale existenţei decât pe treptele inferioare. Aici, cu privire la lucrurile în discuţie, trebuie să dispară orice prejudecată, orice părere care ne este dragă; şi numai adevărul trebuie să ne fie îndreptar. Trebuie să fim pe deplin pregătiţi să renunţăm numaidecât la un gând, la o părere, la o înclinaţie, când gândirea logică ne pretinde aceasta. Certitudine în lumile superioare dobândim doar atunci când nu cruţăm niciodată propria noastră părere.

Oamenii cu o gândire care înclină spre fantastic, spre superstiţie, nu pot face nici un progres pe calea ocultă. Discipolul ocult este chemat să obţină prin eforturi un bun preţios. Orice îndoială asupra lumilor superioare dispare. Aceste lumi, cu legile lor, se dezvăluie privirilor sale. Dar el nu poate cuceri acest bun cât timp se lasă amăgit de năluciri şi iluzii. Ar fi rău pentru el dacă fantezia şi prejudecăţile sale s-ar împleti cu înţelegerea sa. Visătorii şi fantaştii sunt tot atât de nepotriviţi pentru calea ocultă ca şi persoanele superstiţioase. Nu putem accentua îndeajuns toate acestea. Căci în visare, în fantastic şi superstiţie pândesc cei mai răi duşmani pe calea cunoaşterii lumilor superioare. Nimeni să nu creadă însă că discipolul va pierde poezia vieţii şi entuziasmul fiindcă deasupra porţii care duce la a doua probă a iniţierii stau cuvintele: „Toate prejudecăţile trebuie să se îndepărteze de tine“ şi fiindcă deasupra porţii care duce la întâia probă a trebuit deja să citească: „Fără o minte sănătoasă toţi paşii tăi sunt zadarnici“.

Dacă în acest fel candidatul a progresat îndeajuns, îl aşteaptă a treia „probă“. La aceasta nu mai desluşeşte nici o ţintă. Acum toate depind de el. El se găseşte într-o situaţie în care nimic nu îl determină la acţiune. Trebuie să găsească drumul din sine însuşi. Aici nu se mai găsesc lucruri sau persoane care să-l îndemne la acţiune. Nimic şi nimeni nu-i poate da acum forţa de care are trebuinţă, decât numai el însuşi. Dacă nu ar afla în sine însuşi această forţă, foarte curând s-ar găsi iarăşi la locul de unde a pornit. Totuşi, trebuie să spunem că numai puţini dintre cei care au trecut probele anterioare nu vor afla aici această forţă. Sau se opresc mai înainte, sau trec şi proba aceasta. Tot ceea ce este necesar aici constă în a te hotărî repede. Căci aici trebuie să-ţi găseşti „Sinea superioară“ în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Trebuie să te hotărăşti repede, să asculţi de inspiraţia spiritului în toate lucrurile. Aici nu mai ai timp pentru nici un fel de chibzuire, pentru nici o îndoială, ş.a.m.d. Orice minut de întârziere nu ar dovedi decât că nu suntem îndeajuns de maturi. Ceea ce ne-ar împiedica să dăm ascultare spiritului trebuie biruit cu îndrăzneală. În această situaţie este important să demonstrezi prezenţă de spirit. Şi tocmai aceasta este însuşirea a cărei desăvârşită educaţie se are în vedere pe această treaptă de evoluţie. Orice ademenire spre acţiune, chiar şi spre gândire, cu care omul era obişnuit înainte, încetează. Pentru ca omul să nu rămână inactiv, nu e îngăduit să se piardă pe sine însuşi. Căci numai în sine însuşi poate găsi el singurul punct fix pe care să se poată sprijini. Nimeni din cei care citesc acest lucru şi nu cunosc problema mai îndeaproape, nu trebuie să simtă antipatie pentru faptul de a te sprijini exclusiv pe tine însuţi. Căci dacă trece această probă, omul ajunge la cea mai mare fericire.

Şi nu mai puţin decât în celelalte cazuri, tot viaţa obişnuită este deja pentru mulţi oameni o şcoală ocultă. Pentru persoanele care sunt în stare să ia repede o hotărâre în problemele vieţii în faţa cărora sunt puse brusc, fără şovăială şi fără să se gândească prea mult, pentru aceştia viaţa însăşi constituie o asemenea disciplină. Situaţiile potrivite sunt acelea în care o acţiune cu şanse de reuşită devine numaidecât imposibilă, dacă omul nu intervine repede. Cine este în stare să intervină repede când se întrevede o nenorocire, când numai câteva clipe de şovăială ar face să se producă nenorocirea, şi cine a transformat o astfel de facultate de decizie într-o însuşire permanentă, acela a dobândit în mod inconştient maturitatea necesară pentru „proba“ a treia. Căci aici esenţialul este tocmai dezvoltarea prezenţei de spirit necondiţionate. – În şcolile esoterice ea se numeşte „proba de aer“, pentru că în ea candidatul nu se poate sprijini nici pe terenul solid al cauzelor exterioare, nici pe ceea ce rezultă din culorile, formele şi celelalte lucruri, pe care le-a cunoscut prin pregătire şi iluminare, ci exclusiv pe sine însuşi.

Dacă discipolul ocult a trecut cu succes această probă i se îngăduie să intre în „templul cunoaşterii superioare“. – Asupra acestui lucru nu mai pot fi date mai departe decât cele mai sumare indicaţii. – Ceea ce urmează să fie îndeplinit acum se exprimă adeseori prin cuvintele: discipolul trebuie să depună „jurământul“ că nu va „trăda“ nimic din învăţăturile oculte. Totuşi expresiile „jurământ“ şi „trădare“ nu sunt deloc potrivite şi la început chiar induc în eroare. Nu este vorba de nici un „jurământ“ în înţelesul obişnuit al cuvântului. Pe această treaptă de evoluţie, omul face propriu-zis o experienţă. Discipolul învaţă cum să întrebuinţeze învăţătura ocultă, cum să o pună în slujba omenirii. Abia acum începe omul să înţeleagă lumea în mod corect. Nu este vorba despre o „tăinuire“ a adevărurilor superioare, ci mai curând de modul just, de tactul corespunzător de a le reprezenta. Lucrurile asupra cărora învăţăm să „tăcem“ sunt cu totul altele. Omul îşi însuşeşte această minunată virtute cu privire la multe lucruri despre care a vorbit mai înainte, mai ales cu privire la felul cum a vorbit. Ar fi un iniţiat rău acela care n-ar pune tainele aflate în slujba lumii, cât mai mult şi cât mai bine cu putinţă. Pe acest tărâm nu există nici o altă piedică în calea comunicării tainelor decât neînţelegerea din partea aceluia care este chemat să le primească. Fireşte, nu este potrivit să se vorbească despre tainele superioare după bunul plac. Dar nimănui nu-i este „interzis“ să spună ceva, dacă a ajuns pe treapta de evoluţie descrisă. Nici un om şi nici o fiinţă nu-i impun vreun jurământ în această privinţă. Toate sunt lăsate în sarcina propriei sale răspunderi. Ceea ce învaţă este ca, în orice împrejurare, să afle din el însuşi ceea ce are de făcut. Iar „jurământul“ nu înseamnă nimic altceva decât că omul a ajuns matur pentru a putea purta o asemenea răspundere.

Când candidatul a devenit matur pentru cele descrise, atunci primeşte ceea ce, simbolic, se numeşte „băutura uitării“. El va fi iniţiat în taina modului de a acţiona fără a se lăsa continuu tulburat de memoria inferioară. Iniţiatul are nevoie de acest lucru. Căci el trebuie să aibă mereu deplină încredere în prezentul nemijlocit. Trebuie să poată nimici vălurile amintirii care se întind în jurul omului în fiecare clipă a vieţii. Dacă judec ceva ce mă întâmpină azi după cele aflate ieri, sunt supus multor greşeli. Fireşte, prin aceasta nu spunem ca omul să se lepede de experienţele dobândite în viaţă. Pe acestea trebuie să le aibă mereu prezente, cât se poate mai bine. Dar, ca iniţiat, trebuie să aibă facultatea de a judeca fiecare experienţă nouă din ea însăşi, să o lase să acţioneze asupra lui, netulburată de nimic din trecut. Trebuie să mă pot aştepta în orice clipă ca oricare lucru sau fiinţă să-mi poată aduce o revelaţie cu totul nouă. Dacă judec cele noi după cele vechi, sunt supus greşelii. Tocmai de aceea amintirea experienţelor trecute îmi este foarte folositoare, fiindcă mă face capabil să văd noul. Dacă nu aş avea o anumită experienţă poate că nici nu aş vedea însuşirea unui lucru sau a unei fiinţe pe care o întâlnesc. Însă experienţa trebuie să servească tocmai pentru a vedea noul, nu pentru a judeca cele noi după cele vechi. În această privinţă, iniţiatul dobândeşte facultăţi cu totul precise. Prin ele i se dezvăluie multe lucruri care rămân ascunse neiniţiatului.

A doua „băutură“ care se dă iniţiatului este „băutura memoriei“. Prin ea iniţiatul dobândeşte facultatea de a avea tainele superioare mereu prezente în spirit. Memoria obişnuită nu ar ajunge pentru aceasta. Trebuie să devenim una cu adevărurile superioare. Nu este de ajuns să le cunoaştem, ci trebuie să le practicăm cu totul firesc în acţiunile noastre, tot atât de firesc precum, ca oameni obişnuiţi, mâncăm şi bem. Ele trebuie să devină exerciţiu, obicei, înclinaţie. Nu trebuie să fim nevoiţi să reflectăm în mod obişnuit asupra lor; ele trebuie să se manifeste prin omul însuşi, să curgă prin el asemenea funcţiilor vitale ale organismului său. Astfel, în sens spiritual, omul face din sine însuşi tot mai mult ceea ce a făcut din el natura în sens fizic.

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA010/GA10_04Initierea.html

TAINELE PRAGULUI-Rudolf Steiner

o lucrare ce merita toata atentia deoarece ne ofera raspunsuri in detaliu despre influentele fortelor ahrimanice si luciferice in lumea sensibila cat si in lumile suprasensibile .Cunoasterea acestor informatii ne ajuta sa discernem experientele ….

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA147/GA147_CF2.html