Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca – Calea către nemurire

 

Traditii de inmormantare 1

Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca

In cadrul mentalitatii traditionale romanesti, numeroase surse ne dau o imagine bogata atat asupra mortii cat si a traseului sufletului si a lumii de dincolo. Folclorul romanesc imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine intr-un amestec tulburator. Alaturi de aceste elemente regasim traseul arhaic al drumului initiatic parcurs de suflet catre lumea de dincolo, drum in care trebuie sa-si gaseasca ajutoare nazdravane care sa-i faciliteze trecerea.

Moartea este vazută, de regula, ca o „baba hada, urata si slaba”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, caderea icoanelor din perete, cantecul „cocoşesc” al găinii”, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului. Un copil, de pilda, fara pacate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:

„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea” (cf. Moartea si inmormantarea in Gorjul de Nord, Ernest Bernea pag.22-23)

Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai.
„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”.

Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo. La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”.

Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:

„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”
„În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”.

Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit” (cf. Inmormantarea la romani, Simion Florea Marian pag.224)

Urmeaza trecerea sufletului în lumea de dincolo, în locul meritat de fiecare. Călătoria are loc după doua scenarii:
trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);
trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.

În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor şi cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoaşterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse şi extrem de detaliate privind traseul sufletului.

De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-şi întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Iniţial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii şoimului, vidrei şi şarpelui, care şi-au făcut culcuş în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:
„- Eu nu pot întinde,
Să le poţi tu prinde
Rădăcini ale mele
Să treci peste ele
Că-min-a-ncuibat
Şi-apoi a puiat
Galbănă şerpoane
Ce piere de foame
Nici nu vei gândi
Puii te-or simţi
Şi or şuiera
Tu te-i spăimânta
În mare-i cădea
Şi te-i îneca…”

În final, bradul se învoieşte şi îl ajută să treacă marea, unde îl aşteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul iniţiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfăţişat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii.

O nouă etapă în drum va duce sufletul în faţa unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aştepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici. Scenariul care cuprinde trecerea prin vămile văzduhului este puternic înrădăcinat în concepţia populară, având, însă, o origine clar cărturărească.

Conform surselor folclorice, se povesteşte că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliţi din înaltul cerului. Fiind prea mulţi cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuţi să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alţii pe pământ, iar alţii în diferite straturi ale spaţiului dintre cer şi pământ.. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiţi vinovaţi de ele fiind opriţi şi aruncaţi în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi.

Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subţire, cât o muchie de cuţit. Aici, în faţa sufletului apar o pisică şi un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuşi să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veşnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfăţişare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată.

Unele texte vorbesc despre trei părţi ale punţii spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoşi, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puţine păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte uşor să iasă afară din Iad. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanţă pentru a se verifica moralitate lui.

Aşadar, în funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre pomana lor.

Noi la Rai când am ajuns,
Raiul nouă s-o deschis
Dar în Rai ce mai era?
Numai păhăruţe pline,
Date de pe iastă lume
De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”.

În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum spune un bocet:
„Şi-ţi vor mai ieşi
Tineri şi bătrâni,
Tot cete de fete
Pâlcuri de neveste
Să te uiţi prin ei,
C-or fi şi de-ai mei.
Ei când te-or vedea
Bine le-o părea

O colindă bănăţeană ne spune că:
„Raiul e ca şi-o grădină,
Unde-i ziua tot senină
Şi nu-i noaptea-ntunecoasă
Şi nu-i soarta ticăloasă.
Câmpurile înfloresc,
Iară munţii înverzesc.
Păsările dănţuiesc,
Apele se limpezesc
Şi cei buni în veci trăiesc!”

Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului.
„La Iad că mergea,
Iadu descuia,
Cu ochii că vedea:
Făclioare stinse,
Mesioare strânse,
Păhărele seci;
Împrejur de masă,
Nişte pomişori,
Nu sunt înfloriţi,
Negri şi pârliţi;
Iar prin crăngurele,
Nişte păsărele;
Da’ nu-s păsărele,
Ci sunt copilaşi,
Sunt necreştinaţi

După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”. Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale
O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:
„Cătră mijloc cine sunt?
Să ferească Domnul sfânt!
Sunt cei răi, în fier legaţi
Până-n brâu în foc băgaţi,
Fripţi de sete, morţi de foame,
Nime din ei nu mai doarme
De dureri, din dinţi scrâşnesc
Şi nicicând se miluiesc!”

sursa http://www.crestinortodox.ro

“Zorile” performed by Persida & Brândușa Popovici. Romanian traditional funeral ritual from Banat, Caraș-Severin area, Poiana Mărului village. Field recording from 1937.

Sarpele si Colacul

1974342_689057871157484_1347575114_o 1978715_689057731157498_1252007942_n Mă să vă-ntrebe moşu oarice. V-aţ uitat voi binie la cocuţu cela de-l primiţi când mereţi a colindare? O să vă întreb de cocuţii ( cu denumire schimbată amu. Le zâce ” japonezi”! Ce-are una cu alta io nu ştiu a spune da nici nu mă pre intereseaza) puşi pă masă în beserică când să ridică pausu la vun răposat? Uitatu-v-aţ cum îi el? Ce formă are? Gâditu-v-aţ cam ce-o hi aia si dacă are vreo noimă forma lui implechită? Are, ca aşe-s tăte! Ca să existe trăbă să aibe o noimă. No, cocuţii ceia inchipuies… şerpele. Pututu-v-aţi gândi? Uitatâ-vă la un cocuţ ( colăcel ghi-ala-mplechit) şi la şerpele Glikon dân ala tezaur cu statui de la TOmis. Una si aceeaşi treabă fără nici osăbire ăntre ele. Şerpele îi Zamolxe Apollo ala de nie dă nouă lumina soarelui şi la propriu si la figurat. Daca vi-ti uita la Glikon şi la cocuţ îţi mai vide o asămuire cel puţân ciudată. Zâceam că şerpele îi luminos şi-l inchipieşte pa Zamolxe/ apollo în ipostaza de ( dumne)zău a luminii iar cocuţu dă la paus are o lumină înfiptă-n el tocma cum capu lu Glikon să ridică deasupra impletiturii trupului ! No dară!Cand pă masa de CRăciun o pă ce dă Anu Nou să pune colacu cel mare, pita anului cum îi mai zace, să leagă chicioarăle mesii cu aţă. Că di ce ? d-aia că lumnina o dobândit intunerecu. Colacu inchipuind lumina îi pus dasupra intunerecului care-i legat ca pchicioarăle mesii! Când să mere a colindare pân unele locuri să dă covrijei nu cocuţi. Altă întruchipare a şerpelui luminos. Covrijii ceia să pun in botă. Dacii oare nu aveau serpele ( cu cap de lup) pus in botă/ lance?…de Ler Imparat (Quadratus.wordpress.com)   Multumesc din suflet lui Leruc !!!!

Simbolul Luminii in traditia romaneasca…..Impletit ,incolacit ……

010

par-impletit-237_thumb

ou colac (Medium) (Small)Picture_119

Femeia – Leagan cosmic

taranca-leganand-un-copilas

Adevarata biserica este femeia si cine-i poate clatina zidurile ,cand Dumnezeu insasi a cladit intr-insa, temelia vietii …. C.J

Cantece de leagan 

1801186_656834821037722_1236316166_o 1912142_668440823210455_730593764_o

Unde Dumnezeu există femeia care poate fi deopotrivă iubită şi prietenă? Care îşi poate despărţi sau împleti mângâierile şi îmbrăţişările în iubire şi bunătate? Neatinsă de prejudecăţile materiei sau spiritului său? Dar lăsându-se pradă ereziei trupului său? Unde Dumnezeu este femeia care poate opri numărătoarea inversă a Creaţiei ca să poată atinge plenitudinea iubirii?…Laurian Stanchescu

Sarpele Glycon,descoperit la Tomis

13

Leagan -Leaga -Naga el – Nagas Sarpele cosmic ,Apele primordiale,Izvorul vietii serpuind ……

Naga (sanscrită:नाग, naga=cobră) este o creatură mitică de mari dimensiuni, reprezentată ca un monstru șarpe , de obicei cu multe capete . Această creatură este găsită în mitologia hindusă și budistă. Cei mai mari inamici ai monștrilor Naga este Garuda monstrul vultur, mâncătorul de naga. Se spune că doar un naga convertit la budist sau care deține o amuletă budistă nu va fi mâncat de Garuda.De asemenea, Naga sunt asociați cu apa fiind considerați protectori ai râurilor, fântânilor și izvoarelor, dar fiind și responsabili pentru dezastrele naturale ca inundațiile sau seceta.

În budismul chinez și în cel japonez, naga a fost asimilat cu dragonul, specific est-asiatic.(sursa wikipedia)

Daca va aduceti aminte ,Isis ,este intotdeauna reprezentata cu un sarpe in frunte ,iar Osiris de multe ori are si un sarpe si un vultur ….

In imaginea de mai jos ,Budha inconjurat de Naga cu 7 capete …. sa reprezinte Legea lui Şapte ?  (legea care pune ordine în tot ceea ce e creat: cele şapte zile ale săptămânii, cele şapte culori ale prismei, cele şapte note muzicale etc.).

Buddha_Park_Nagas

mai multe gasiti si aici  http://straniu.ro/naga-sarpele-marii

1280px-Vijayanagar_snakestone

487121_528268077201910_1162094032_n

In imaginea de mai sus Isis si Sarapis ….Sarapis -Osiris Apis

Cu aceasta ocazie vreau sa readuc in atentie, Insula Serpilor din Marea Neagra ,ce inca se afla de partea…Ucrainei ……

NAGA-şii, păzitori ai izvoarelor sfinte…articolul il gasiti la link-ul de mai jos …

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5516

anantha-padmanabha-swamy

Obiceiuri si superstitii,Sarpele in traditia romaneasca-Santamariile romanesti, purtatoare ale mitului creatiei ma­terne a Lumii.

prea_sfanta_maica_si_fecioara

Santamariile romanesti, purtatoare ale mitului creatiei ma­terne a Lumii.Cele doua Santamarii incadreaza calendaristic Anul Nou Biblic (1 septembrie), presupusa Facere a lumii (anul 5508 i. H.).

Trecerea de la vara la toamna pastreaza in Calendarul popular amintirea unui stravechi inceput de an, marcat de moartea si renasterea Zeitei Muma, peste care parintii Bise­ricii crestine au suprapus moartea (Adormirea) si nasterea Fecioarei Maria. Inversand evenimentele care deschid si inchid viata sfintei, mai intai moartea (15 august) si apoi nasterea (8 septembrie), Biserica crestina a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai intai reprezentarea mitica ajunsa la varsta senectutii, in cazul de fata Santamaria Mare, si apoi se naste Santamaria Mica. Textele religioase indeamna sa ne bucuram la nasterea Fecioarei Maria: Sa trambitam duhovniceste…; Ioachim se veseleste si Ana praznuieste; Sa dantuiasca toata faptura, sa se veseleasca si David… etc. (Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucu­resti, 1984, p. 98 – 116). Cu toate acestea, romanii intam­pina cu mai mare bucurie celebrarea mortii, Santamaria Mare (15 august), nu a nasterii, Santamaria Mica (8 sep­tembrie).

Fecioara Maria este identificata in Panteonul roma­nesc in mai multe ipostaze: Santamaria Mare (15 august), Santamaria Mica (8 septembrie) si cu sinonimele Maicii (Precesta Mare si Precesta Mica). Importanta calendaris­tica a Santamariei Mari este subliniata de postul de doua saptamani care o prefateaza (1-14 august), de pelerinajele organizate la manastirile cu acelasi hram, de deschiderea unui important sezon de nunti (16 august – 14 noiembrie), de inceperea targurilor si iarmaroacelor de toamna, de praznicele de pomenite a mortilor si pomenile date pentru cei in viata. Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semana­turile de toamna, “campanie de semanat” determinata de batrani prin observarea, incepand cu noaptea de Sanziene 23 / 24 iunie, evolutiei pe cer a constelatiei Gainusei. Acum se incheia varatul oilor la munte (La Santamaria Mare / Tulesc oile la vale!), barbatii isi schimba palaria cu caciula (A venit Santamarie / Te-ai p…in palarie!), se in­terzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa sau in tarnatul casei, in sudul tarii se angajau pandarii la vii si se luau masuri de protectie magica a podgoriilor impotriva pasarilor, se “bateau” (culegeau) nucii. Santamaria Mare este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor.

Conform traditiei crestine, Fecioara Maria a fost nas­cuta miraculos. Parintii ei, Ioachim, descendent al unui neam imparatesc, si Ana, descendenta din neamul lui David, erau defaimati si huliti ca nu aveau copii. Ioachim se roaga lui Dumnezeu in munti iar femeia lui, stearpa si neroditoare, in gradina sa le dea rod sfant pantecelui. Dupa unele traditii populare, Ana ar fi ramas insarcinata miro­sind sau sarutand o frunza de par sau o floare, credinta care avea sa genereze si sintagma copil din flori pentru nasterea nelegitima. Dupa alte traditii s-ar fi nascut din durere de inima, dintr-o mama de sapte ani si un tata de saptezeci si sapte. Pruncul Iisus, el insusi zamislit miraculos, din sa­rutul unei icoane gasite intr-o fantana, este nascut de Maica Domnului in grajdul Mosului Craciun, zeu la varsta senec­tutii care se opune venirii Fiului pe lume. Venirea Fiului, prin nastere, insemna, in mentalitatea celor vechi, plecarea (moartea) Mosului. Maica Domnului binecuvanteaza boii, vacile, oile si porcii pentru ca au incalzit-o si hranit-o in timpul nasterii, randunelele pentru ca au dat vestea ca va invia Iisus, ciocarlanul schiop pentru ca l-a vazut pe Mantuitor rastignit, el insusi fiind lovit cu o piatra. In schimb, a blestemat calul pentru ca a rontait si tropait in timpul nasterii sau ca a mancat fanul in care a fost ascuns Pruncul, paianjenul pentru ca a intrecut-o la tors, lemnarul pentru ca i-a facut lui Iisus crucea grea, iar pe feciorul agresiv, numit Navalnicul, care a speriat-o cand mergea la molifta, la 40 de zile de la nastere, il transforma in buruiana folosita in farmecele de dragoste etc.

Dupa aproximativ un ciclu lunar scurs de la moartea Fecioarei, crestinii ii celebreaza nasterea. Unele din obice­iurile specifice Santamariei Mici au fost preluate de sarba­toarea vecina, inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie) numita in Calendarul popular Ziua Crucii si, local, Ziua Sarpelui. La aceste sarbatori se faceau observatii astrono­mice si pronosticuri meteorologice, se culegeau plante de leac si altele. Foarte interesante sunt credintele romanesti despre sarpe, unul dintre cele mai vechi simboluri calenda­ristice ale omenirii. Sarpele este una din primele divinitati ale omenirii, atestata de arheologi inca din paleolitic. Semnificatia exclusiv malefica este relativ tarzie si este le­gata de mitul biblic. Omorarea lui se pedepsea cu moartea unei persoane, femeie daca murea serpoaica, barbat daca murea sarpele, iar aparitia sarpelui in pragul casei ara considerat semn de moarte: Oamenii mai cred ca “Sarpe este la toata casa; unde este sarpe e noroc in casa, merge bine si nici un rau, nici un farmec nu se prinde. Fereasca Dumnezeu sa-l omori, ca indata moare unul din gospodari. Acela se cheama sarpe de casa. S-au vazut astfel de serpi band lapte din strachina, de-a valma cu copiii. Copiii le dadeau cu lingura peste cap, plangand ca le mananca laptele, dar serpii mancau inainte, nu se suparau” (Moldova, Muntenia).

Relatiile dintre om si natura erau reglementate dupa reguli care aveau ca efect mentinerea unui echilibru intre componentele mediului geografic. Spre deosebire de Calendarul bisericesc, dedicat Sfintei Treimi si catorva mii de sfinti, omul satului traditional isi impartea zilele Calendarului popular cu plantele (Nunta Urzicilor, Ziua Graului), pasarile (Ziua Cucului, Dragobete, Constantin Graur, Martea Ciorilor etc.) si animalelor (zile ale ursului, lupului, calului, sarpelui etc). Iata o credinta despre interdictia de a omori sarpele: “Daca gasesti sarpe dupa Ziua Crucii n-ai voie sa-l omori…..(Sursa: Crestin Ortodox)

I_mother_earth_by_moonxels 

Fiti blanzi ca porumbelul si intelepti ca sarpele .

1521263_633869750004558_31648886_n

Simbolul Solar -Simbolul Lunar

nature_16qSimbolul Solar

În Astrologie, Botanicã, în Chimie şi Alchimie, şi printre glifele şi semnele celor mai vechi culturi putem întâlni acest simbol ce reprezintã Soarele, fie în aspectul sãu pur material, ca astru care ne ilumineazã şi cu ale cãrui raze se face posibilã viaţa pe planetã, fie în aspectul sãu spiritual (Logosul), care tot cu razele sale ne ilumineazã şi ne dã viaţã interioarã.

Din vremurile strãvechi, cei mai Mari Înţelepţi au ferit Înţelepciunea de ochii profani; s-au preocupat mereu cu transmiterea acesteia, prin intermediul simbolurilor hieratice şi esoterice, pentru ochiul avizat, urechea atentã şi înţelegerea creatoare a acelui neofit care ar fi ştiut sã o capteze.

Aceste simboluri, figuri şi semne nu erau desenate sau alese în mod capricios. Dimpotrivã, întotdeauna sunt în acord cu Supremele Legi ale Naturii şi ale Cosmosului şi cu cele ale Drumului Secret de urmat pentru realizarea Universului Particular al Omului; bazate pe axioma hermeticã:

Ceea ce este sus este ca ceea ce este jos iar ceea ce este jos este ca ceea ce este sus.

Apreciem de asemenea cã în ciuda atât de diverselor domenii de studiu şi în ciuda atât de diverselor culturi distanţate în timp şi spaţiu, simbolul Solar este mereu acelaşi:

Aceasta ne permite sã afirmãm împreunã cu erudiţii de la Sorbona, Paris, care opineazã cã “Gnoza (Cunoaştere), este un fenomen ce are loc în interiorul omului, o Înţelepciune Transcendentalã ce produce profunde schimbãri în individ. Se poate da atunci, adaugã, în orice epocã şi loc, întrucât ea se aflã în omul însuşi”.

Astfel cã, aceste simboluri devin din chiar Conştiinţa Oamenilor Autentici care au existat în lume şi care au ştiut sã le perceapã prin intermediul propriilor lor facultãţi, lãsându-le umanitãţii şi posteritãţii din diverse regiuni, culturi şi şcoli de mistere.

Cercul cu un punct în centru a fost, este si va fi simbolul prin excelenţã al Soarelui, cum am spus deja, înãuntru şi afarã; din acest motiv vedem acea sintezã conceptualã a Dialecticii sau Limbajului Conştiinţei, exprimatã în acest semn simplu.

De ce un cerc cu un punct în centru şi nu altã glifã?

Pentru cã el, (Soarele), în Astronomie şi Psiho-Astronomie, este centrul Universului în jurul cãruia se învârte totul, de care depinde totul şi din care totul pleacã, totul se naşte

De altfel, în Alchimie, Soarele reprezintã Aurul, Lumina, Regele sau Fiinţa Realã Interioarã Profundã, de care de asemenea depindem şi datoritã cãreia am luat fiinţã, şi la care trebuie sã ne întoarcem realizând-o în interiorul nostru. Reprezintã misterele generatoare ale lui Lingam-Yoni. Cercul este feminin, receptiv, Punctul este masculin, proiectiv. Universul întreg este un produs al Energiei Creatoare.

În Kabala reprezintã Regatul Vital, adicã Rãdãcina care Plasmeazã toate legile Naturii şi ale Cosmosului, toate lucrurile.

Pentru I-King este Wu-Ki (fãrã început nici sfârşit) care corespunde anticului simbol Uroboros: şarpele care îşi muşcã coada.

În Creştinismul Esoteric, este Absolutul şi de asemenea Logosul (Cristosul Cosmic), reprezentat cu o aurã sau nimb de sanctitate, la oamenii care s-au apropiat de el din merit şi realizare interioarã.

În cele din urmã pentru a confirma cele spuse (faptul cã îl posedã culturi distanţate în timp şi spaţiu, cu concepţii şi abstracţii similare), spunem urmãtoarele: când conchistadorii au ajuns în Mexic i-au întrebat pe mayaşi cine era Dumnezeul lor iar ei i-au rãspuns desenând un cerc cu un punct în centru, afirmând: „Hunab-Ku”.

31n

Simbolul Lunar

Am explicat într-un articol trecut, o dată cu Simbolul Solar, faptul că semnele şi simbolurile prin care vechii înţelepţi şi maeştri au transmis cunoaşterea iniţiatică şi înţelepciunea neofiţilor, şi care în acelaşi timp au servit drept văl pentru ochii profanilor, nu au fost elaborate sau concepute la întâmplare.

Dimpotrivă, ele erau în acord cu Supremele Legi ale Naturii şi ale Cosmosului, şi cu cele ale Drumului Secret de urmat pentru realizarea Universului Particular al fiinţei umane, bazate mereu pe axioma:

Ceea ce este sus este ca ceea ce este jos.

Ei bine, să continuăm acum analizând Simbolul Lunar… Dacă în cel anterior, Soarele era cercul cu un punct în centru, acum aflăm că acest cerc se divide în două.

Aceasta simbolizează dedublarea Primei Forţe (Principiul Universal de Viaţă), în a Doua (care este Marele Alaya al Universului), adică Dualitatea, aspectul feminin, receptiv şi în acelaşi timp generator al Naturii.

Cu alte cuvinte, Dumnezeul Mamă, Marele Pântec Genezic, pe care Logosul, ca forţă activă, îl fecundează în aurora Creaţiei, făcând posibilă viaţa.

Ea este, deci, Simbolul sânului fecund de unde totul se naşte şi unde totul se întoarce.

Iată aici primul motiv al formei sale simbolice. Însă există şi altele pe care le vom analiza în continuare.

Luna se relaţionează cu apa, nu doar pentru că satelitul planetei noastre guvernează mareele, şi în general toate lichidele, ci şi pentru că, aşa cum deja stă spus:

Isis

“După Soare şi focul său, adică, vibraţiile sale fecunde, este apa baza întregii vieţi, este Elementul Feminin Terestru, Marea Mamă sau Vaca Hrănitoare (şi coarnele sale în formă de Lună crescătoare), simbolizată în toate teogoniile religioase cu mii de nume lunare adorabile: IO, Maya, Isis, Diana, Lucina, Ataecina, Calquihuitl, Nut, Isoberta, Rea, Cibeles, Opis, Der, şi atâtea altele“.

Acest fluid se prezintă sub două aspecte opuse: cel static şi cel dinamic; încântătorul lac mereu liniştit şi vijeliosul râu.

În lacustrul calm (de o activitate teribilă) vedem încă o dată Simbolul Lunar, ca recipient ermetic (conţinător al Apelor Spermatice ale primei clipe), Yoni-ul feminin, sau în orice caz potirul creierului; în vijeliosul râu sau Apele Fecundatoare apare dubla linie a Vărsătorului ( ), hieroglifă de asemenea a Eternului Feminin: Mamă, Mater, Madre, Mère, Mother, Maria, Maya, Mar…

Din acest motiv se asociază şi cu Mercurul Filosofiei Secrete. Şi curios este că, metalul său fiind Argintul, acesta este reprezentat în tabelul periodic al elementelor prin literele Ag, radical al lui “Aqua”.

Statuie KA

Egiptenii, au Vaca Hrănitoare Cerească şi coarnele sale în formă de Lună crescătoare, şi în plus, în reprezentarea “Ka”-ului sau a Corpului Astral şi a Lumii Astrale, au o mică statuie de lemn cu cele două braţe în formă de semilună deasupra capului şi tocmai Lumea Astrală este complet Lunară, este Sălaşul Îngerilor.

Toate Energiile Siderale cristalizează prin intermediul Lunii şi astrologii ştiu acest lucru.

Luna guvernează gestaţia şi naşterile. Neignorând cele spuse anterior, din acest motiv, mayaşii au conceput pentru a desemna Luna, litera “U”, a cărei semnificaţie şi alegorie este evidentă.

Scris de Editor VOPUS…sursa : http://www.vopus.org/ro/gnoza-gnosticism/simboluri-universale/simbolul-solar.html

cititi si Dictionar de Motive si Simboluri Literare pe link-ul de mai jos …

http://ro.scribd.com/doc/30582507/Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare

TRANSFORMAREA ENERGIILOR -ALCHIMIE

21236_501831593203976_701162657_n

http://ro.scribd.com/doc/130777598/52822783-Transformarea-Energiilor

Cele şapte arhetipuri au generat multiple mituri păstrate în tradiţia populară românească,de Octavian Sarbatoare

Soare4

OCTAVIAN SĂRBĂTOARE

Cap. 2 – Ideile generatoare ale ezoterismului neozamolxian

Spiritualitatea neozamolxiană atribuie florii vieţii şapte arhetipuri astfel: Zamolxe, Bendisa, Marele Lup Alb, Iisus Fiul Daciei, Cavalerul trac, Deceneu şi Dumnezeu/ Domnazâna. Hermeneutica simbolisticii florii vieţii identifică şapte trăsături de caracter, care sunt intrinsec legate de arhetipurile strămoşeşti, precum şi şapte simboluri naturale caracteristice lor. Ele constituie o bază comportamentală după cum urmează:
– Dărnicie (generozitate) – Zamolxe – soarele
– Bucurie (plăcere) – Bendisa – bradul (pomul vieţii)
– Curaj (pace) – Marele Lup Alb – lupul
– Iubire (compasiune) – Iisus Fiul Daciei – mielul
– Virtute (demnitate) – Cavalerul trac – bourul
– Înţelepciune (dreaptă judecată) – Deceneu – şarpele
– Trezvie (trezire) a sufletului – Dumnezeu şi Domnazâna – vulturul bicefal

Soarele este expresia cosmică a florii vieţii. Bradul reprezintă smerenia, bucuria vieţii şi credinţa, caracteristici umane tipic feminine. Lupul este paradigma curajului şi sfidării morţii (dacii asimilau spiritul lupului înainte de intrarea în luptă), caracteristici umane tipic masculine. Mielul este animalul blândeţii şi al nevinovăţiei. Bourul este un model de tenacitate şi încredere (în Moldova simbolul bourului s-a păstrat ca model al puterii). Şarpele este un simbol al înţelepciunii. Vulturul bicefal este modelul ridicării la Dumnezeu, înălţarea în spirit, îndumnezeirea.

Cele şapte arhetipuri au generat multiple mituri păstrate în tradiţia populară românească:
– Făt-frumos şi oamenii buni au feţele strălucind ca soarele.
– Bradul este statornicia în credinţă. Ca pom al vieţii bradul reprezintă femeia.
– Legendele povestesc despre Marele Lup Alb ca protector al neamului românesc şi model de cutezanţă.
– Mielul cel blând este Iisus cel iubitor de oameni.
– Legendele cu bourul sunt temelia etosului dacoromânilor din Moldova şi Maramureş şi simbolul puterii necesare noilor începuturi.
– Şarpele dă pilde şi învăţături înţelepte.
– Vulturul poartă în cioc o piatră nestemată.

Alte legende populare scot în evidenţă cele şapte arhetipuri strămoşeşti, combinând caracteristicile lor astfel:
– Făt-Frumos este eroul purtător al luminii care elimină tenebrele cu paloşul de lumină ajutat de calul năzdrăvan care mănâncă jeratic fiind născut din focul sacru.
– Ileana Cosânzeana sau Sânziana sau Drăgaica, este Zâna Sânzienelor. Ea se distinge prin semne caracteristice şi anume: buchetul de sânziană, cununa de spice, centura de tei şi toiagul de alun şi o vestimentaţie înflorată.
– Mielul este blând şi oaia înţeleaptă (vezi balada Mioriţa).
 – Lupoaica alăptează copii….

luna-llena1