Femeia

10353105_868159323206261_3100910099872092619_n

Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în vieaţa noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie.

Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin.

 Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti.

Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii.

O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.

Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine! Sfarmă piatra ce acoperă aurul!

 Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele.

Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare decât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă viaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Femeia însufleţeşte totul, învăluie lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii.

A ierta mereu un om care greşeşte mereu, fără speranţă de îndreptare, este un act de slăbiciune, nu de dragoste. A ierta pe cineva care nu are conştiinţa păcatului, a ierta la infinit, înseamnă a deveni un cultivator al răului.

În vremurile noastre peste tot se vorbește despre iubire, despre dragoste. Avem chiar o sumedenie de cărți și tratate despre iubire, tehnici de dobândire a iubirii samd. Pe măsură ce piața abundă de astfel de informații se vede totuși că oamenii sărăcesc cumplit pe tărâmul iubirii adevărate. Se promovează iubirea carnală, senzualitatea, pornografia dar iubirea adevărată nu.

„Ce mai poate rămâne dintr-o femeie, dacă nu este pură şi sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, dacă nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei? Ce mai rămâne din universul nostru spiritual, fără căldura şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.”

Ernest Bernea.

Iubirea este pură ,vine din inocența sufletului ,doar un suflet asemenea unui copil știe iubii cu adevărat .

Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenunchierilor.

Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea… Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.

Dragostea este cheia şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti.

Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat.

Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea…

Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.

Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!”

 (Întâi dragostea- fragment din cartea ”Îndemn la simplitate” de Ernest Bernea)

1385160061-age-11-co-creating-self-portrait (1)

Sursă imagine http://nevsepic.com.ua/art-i-risovanaya-grafika/page,5,19667-hudozhnik-akiane-kramarik-akiana-kramarik-295-foto.html

“Femeia contemporană s’a supus unor cerinţe ale vieţii moderne şi a pierdut tot ce aparţinea mai frumos naturii ei. Ce mai poate rămâne dintr’o femeie, dacă nu este pură şi sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, dacă nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei. Ce mai rămâne din universul nostru spiritual, fără căldura şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.”

“Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea modernă şi contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Marile prefaceri sociale şi morale ale lumii moderne au dat femeii libertatea de a-şi manifesta în plin tocmai ceea ce vechile tradiţii opreau să se manifeste‎, adică datele sensuale şi periferice ale naturii umane. Femeia de azi fuge de cămin, fuge de castitate, fuge de maternitate, toate elementele definitorii naturii sale. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat.” – Ernest Bernea (Meditatii filozofice, ed. Predania, 2010)

 

RUGĂ ALBĂ …

DSCN4077-001 (4)z

Sursă imagine http://www.baroquette.ro/?paged=2

Speranțele de viitor ne-au furat din prezent și ne-au schimbat inima ,ne-am pus viața în mâinile unor străini ,în mâinile unor sisteme antiumane fără măcar să cârtim ,ca niște neoameni ,ca niște rătăciți .pierduți pe o cale fără întoarcere …

Rugă Albă ,de Ion Druță 

Curăță-ne Doamne casa și masa, și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,

de toate păcătuirile, de toate nelegiuirile, așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă, un singur drum, o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.   Izbăvește-ne Doamne de străvechiul nostru blestem de a porni peste tot și nu a ajunge nicăieri, de a încărca mai mult decât putem duce, de a le începe pe toate și a nu duce nimic până la capăt.   Scoală-ne Doamne în zori și trimite-ne la muncă, la munca cea care nu atât pentru tine, cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup, cât pentru suflet. Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie, așa încât spre seară întorși acasă, împăcați cu sine și cu lumea din jur să cinăm cu ceea ce ni s-a dat – pâine și apă. Atât de la Domnul. Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă Pţinea ceea Pentru că muşcând încet, Cu evlavie, Adunând în palme fărămiturile, Vom porni În urma plugarului, Păşind domol pe brazde puhave Şi calde, După care tot cântând vom semăna, Apoi vom ieşi la plivit, La secerat. Vom aduna spic la spic, Snop lângă snop. După treierat, După vânturat, Vom merge la moară, Vom căra saci, Şi, fireşte, plămădind, Făcând focul la cuptor, Vom urmări să nu fugă Aluatul din covată. Astfel, tot cântând, Ne vom întoarce la străbuni, Asigurând mersul vremurilor, Ne vom creştiniza, Ne vom reboteza, Cu gândul la Mântuitorul, La cele spuse de către Domnul, La Cina cea de Taină. Pentru că acolo, Unde este pâinea, Acolo este şi Dumnezeu.   Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate, De întunicime, de răutate, Curăţă-ne auzul de înjurături, De scrânşete, de blesteme, Curăţă-ne vederile de urâţenii, De sălbăticii, de josnicii. Dăruieşte-ne, Doamne, Macar o oră de linişte curată, Neprihănită, O oră de tăcere, de resemnare, De contemplare, De aciuare, Aşa ca să putem Sta la sfat cu sufletul, Cu conştiinţa, Cu inima. Apoi, tot sfătuindu-ne, Tot rătăcind prin vremuri, Prin destine, De la una la alta, Vom simţi Cum se prelinge pe sus, Pe sus detot, pe sub ceruri, Veşnicia. Şi atunci vom tresări, Căci suntem miruiţi De acea mare minune. Şi atunci nu vom înfiora, Când se va atinge de noi umbra veşniciei. Ne vom auzi glasul, Acel glas tainic, Care încă nu a îmbrăcat Haina cuvântului, Nu şi-a găsit cu cine să comunice, Nu şi-a ales unda sonoră. Fiind mult prea firav Mult prea gingaş, Mai rămâne gângurind în faşe. Dar acel glas tainic, Intim, Pe care-l auzim numai noi, Ne este reazim şi sfetnic, Este sensul suprem Al existenţei noastre, El fiind suflare, din suflarea Domnului. Fără a-l căuta, Fără a-l cinsti, Fără-l a înţelege, Ne vom chinui toată viaţa Nedându-ne seama cine suntem, De unde venim şi Încotro ne ducenm, Rămânând în fond, O pănuşă gonită de vânt Şi îngropată de ploi la întâmplare Undeva la o margine.   Luminează-ne, Doamne, Cel puţin arareori, Cu gânduri bune, Înţlepte, Roditoare, Căci trecându-ne veacul Cu apucături De cele care Eu ţie, tu mie, Ori tu pe el, Ori el pe tine, Jos cu cela, Jos cu ista, Şi tot aşa din an în an, Din tată în fiu, Din generaţie, În generaţie, Am distrus totul ce ni s-a nimerit La îndemână. Pământurile, Satele, Vetrele, Limba, Şi însuşi felul nostru de a fi.   Am decăzut, Doamne, Tot numărându-ne zilele, De la o datorie, la o altă datorie, De la o supărare, La o altă supărare, de la o speranţă, la o altă speranţă, De la o alegere, La o altă alegere, De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire… Am sălbătăcit, Doamne, Tot înlocuind iubirea cu patul, Convingerile cu şiretenia, Demnitatea cu raţiuni politice, Faţa, Cu averea, Slujirea cu trădarea.   Luminează-ne, Doamne, Ci câte-un gând curat, Adânc, omenesc. Aşa încât Să ne putem aduna Sub acoperişul lui, De la părinţi, De la strămoşi, Până la urmaşii Ce vor să vină. Pornind prin streinătăţi, Prin vremuri străbătând Mizerie, Sărăcie, Nedreptate, Vom duce Crucea Destinului Cât ni s-a dat Până la locul hotărât De către Tine, Simţind La fiece las, La fiece cotitură, Ajutorul, Bunătatea Şi Binecuvântarea Ta.   Întoarce-ne, Doamne, Acea respiraţie Largă, senină, Care să cuprindă În sinea sa Toată frumuseţea, Toată adâncimea, Toată tristeţea, Verbului matern.   Dăruieşte-ne, Doamne, Acea Bunăvoinţă Fără de margini, Cu care vom privi, Cu care vom primi Lumea, Pentru ca atunci, Luminarea cerească Va prinde rădăcini, Va da roadă, Aşa ca să putem spune, În ceasul de pe urmă, C-am trăit şi noi Pe lumea asta. Şi Dumnezeu A fost cu noi. Amin. Ion Druţă Extras din Opere în 8 volume, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău 20096, p.473-478

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/ruga-alba/
Moldova Ortodoxă

Taran-roman-fara_niciun_ajutor-800x600 TARANI-ROMANI-1913

Adrian Păunescu – Repetabila povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.