Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Fragment din capitolul „Împărăţiile iubirii”

1016119_541394369253158_725574144_n

Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.

Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.”

 

Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu este mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului, îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuşi încerc.

Deci, în cazul în care trupul şi-a robit stăpânul, când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul,şi-l aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, strârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.”

 

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei, deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând, nemaiavând cum să se împlinească, se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc  – şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nicio izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se  în deşert şi zvârcolindu-se , în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.

Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.

Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinţa pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

Adevarata smerenie

 

“Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotri­va, ea vede in sine multa mandrie. Ea se ingrijeste sa afle in sine toate ramurile acesteia; odata ce le-a aflat, vede ca foarte multe inca sunt de aflat.

Cuviosul Macarie Egipteanul, numit de catre Biserica „cel Mare” pentru virtutile sale covarsitoare si mai ales pentru smerenia lui adanca, parinte purtator de semne si purtator de Duh, a zis in Omiliile sale inalte, sfinte, de taina, capana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita mandrie (v. Omilia 7, cap. 4). Acest bineplacut al lui Dumnezeu a ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, l-a vazut pe cel mai mare dintre sfintii monahi, Antonie cel Mare – si a zis ca n-a vazut om care sa poata fi numit „desavarsit” pe deplin si in toata puterea cuvantului (Omilia 8, cap. 5).

Smerenia mincinoasa se vede pe sine smerita in chip caraghios si jalnic, se mangaie cu  aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.

Satana ia chip de inger de lumina; apostolii lui iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor. 9,13-15) invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos, starile pricinuite de amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti, harice; mandria si slava lui desarte, amagirea de sine si inselarea pricinuita de catre ele iau chip de smerenie a lui Hristos.

Ah! Unde se ascund de nenorocitii visatori, de visatorii in chip nenorocit multumiti de sine, de starile lor de amagire de sine, unde se ascund de visatorii care cred ca se desfata si-s fericiti, unde se ascund de ei cuvintele Mantuitorului:

Fericiti voi, care flamanziti acum, ca va veti satura. Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade. Vai voua, celor ce sunteti  satui acum, ca veti flamanzi. Vai voua, celor ce astazi  radeti, ca veti plange si va veti tangui (Lc. 6,21-25)?

Uita-te mai staruitor, uita-te fara impatimire la sufletul tau, preaiubite frate! Oare pentru el nu e mai de nadejde pocainta decat placerea? Oare pentru el nu e mai de nadejde sa planga pe pamant – in aceasta vale a plangerii, menita anume plansului – decat sa-si alcatuiasca singur placeri premature, amagitoare, lipsite de noima si pierzatoare?

Pocainta si plansul pentru pacate aduc fericirea vesnica: lucrul acesta este stiut, este vrednic de crezare, marea lui insemnatate a fost intarita de catre Domnul. Si atunci de ce sa nu te cufunzi in aceste stari sfinte, de ce sa nu ramai in ele, de ce sa-ti alcatuiesti singur placeri, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, sa nimicesti in tine prin ele fericita foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea intristare pentru pacatele si pacatosenia ta?

Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei duhului; plansul arata smerenia, e glasul ei. Lipsa plansului, saturarea cu sine insusi si desfatarea de propria stare parut duhovniceasca dau in vileag mandria inimii.

Teme-te ca pentru placerea desarta, amagitoa­re, vei mosteni nenorocirea vesnica, fagaduita de Dumnezeu pentru cei ce se satura acum in chip samavolnic, impotriva voii lui Dumnezeu.

continuarea o gasiti Aici

Inceputul smereniei este saracia duhului, mijlocul sporirii in ea este pacea lui Hristos, care covarseste orice minte si intelegere, iar sfarsitul si desavarsirea este dragostea lui Hristos.

Paharul mangaierii este adus de mana sme­reniei si la cel rastignit pe cruce; lumea ii poate aduce numai otet amestecat cu fiere (Mt. 27, 34).

Smerenia nu se manie niciodata, nu cauta sa fie pe placul oamenilor, nu se lasa prada intristarii, de nimic nu se teme.

Oare se poate lasa prada intristarii cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?

Oare se poate infricosa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveste ca pe un mijloc de mantuire a sa?

Adeseori, judecatorii orbi il socot smerit pe cel fatarnic si pe cel ce cu josnicie cauta sa fie pe placul oamenilor: acesta este un adanc al slavei desarte.

Dimpotriva, pentru acesti judecatori nestiutori pare mandru cel ce nu cauta laudele si rasplatile omenesti si de aceea nu se taraste in fata oamenilor, cu toate ca acesta este rob adevarat al lui Dumnezeu: acesta a simtit slava lui Dumne­zeu, ce se descopera numai celor smeriti, a sim­tit putoarea slavei omenesti si si-a intors de la ea atat ochii, cat si mirosul sufletului sau.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/13/smerenia-paruta-este-odrasla-a-mandriei/ )

Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori

Într-adevăr, când ne gândim la viața ei, la luptele și la răbdarea ei, ne cuprinde spaima și cutremurul. Calea ei ni se pare că întrece orice putere omenească. Așa este, dar nu este alta. Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumătăți de măsură, ci cu luptă pe viață și pe moarte. Părinții Patericului au o vorbă: “Dă voință și ia putere” și alta: “Dă sânge și ia duh”. Ești neputincios, dar Mântuitorul a venit pentru cei slabi și pentru cei bolnavi. “Voiești să fii sănătos?”ne întreabă El. Trebuie să vrei din toată inima, dă voință și iei putere. Iei putere să rabzi necazurile, să te împotrivești vrăjmașului, să nu cazi în luptă, că fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh.

Darul [Duhului Sfant, n.n.] întărește puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufletești, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căință sinceră și prin fapte bune, prin post și rugăciune. Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceață a păcatului, se cade să gustăm și amărăciunea cea dulce a leacului. Așa cum bolnavul rabdă operație, tăiere, leacuri amare, știind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, așa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paștile cele luminoase și vesele, tot așa să răbdăm și pătimirele cele curățitoare de păcat și mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă și de Paștele cel veșnic, de strălucirea, mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit în necazuri și în toate felurile de chinuri.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/05/03/raspunsuri-esentiale-la-problemele-veacului-acestuia-din-partea-regretatului-mare-duhovnic-petroniu-tanase-avva-care-a-refuzat-2-mil-de-la-gigi-becali-omul-sa-se-retraga-din-cand-in-cand-ca-sa/ )