Iubirea fara de Cunoastere vs Iubirea Constienta

luna-copia

Gurdjieff despre iubirea conştientă

 
 Iubirea este firul de aur care uneşte o inimă cu o alta, un suflet cu un alt suflet. Deşi iubirea este unică, noi o înţelegem şi o manifestăm diferit, în funcţie de capacitatea noastră de a o simţi, de nivelul de conştiinţă pe care îl avem. De aceea putem spune că ceea ce înţelege şi manifestă un om ca fiind iubire, este posibil să difere foarte mult de ceea ce crede un alt om că ar fi iubirea. Multe fiinţe umane au început încă din cele mai vechi timpuri să caute “forma” ideală a iubirii, formă care să fie aceeaşi în înţelegerea tuturor. S-a ajuns treptat să se vorbească despre existenţa unei iubiri pure, obiective, care diferă prin caracteristicile sale într-o măsură foarte mare de ceea ce înţelegem în mod curent prin iubire. Cei înţelepţi au ajuns la concluzia că singura modalitate de a iubi cu adevărat este să iubeşti în mod conştient.
 
 
 
       Motivaţia iubirii conştiente, în starea sa evoluată, este dorinţa ca fiinţa iubită să ajungă la propriile ei perfecţiuni înnăscute, fără a ţine cont de consecinţele posibile ale acestui lucru, pentru cel care iubeşte. “Totul este ca ea să devină perfectă în sine, eu nu contez”, spune iubitul conştient. “Voi merge în infern, dacă prin aceasta ea va putea sa meargă în paradis.” Şi paradoxul sublim al unei asemenea iubiri este că ea evocă în mod necesar acelaşi lucru înapoi. Iubirea conştientă naşte iubire conştientă.
 
 
 
       De ce acest fenomen este atât de rar printre oameni?
 
     Primul motiv este că marea majoritate a omenilor rămân la stadiul de copii, doritori de a fi iubiţi, dar nu de a iubi. Al doilea este că perfecţiunea este rareori privită ca produsul propriu al iubirii adulte, deşi nimic altceva nu poate eleva iubirea deasupra nivelelor puerile sau animalice. Al treilea este că de obicei omul nu ştie, nici chiar atunci când este plin de dorinţa de a iubi, care ar fi binele obiectului iubirii sale; iar al patrulea motiv este că iubirea conştientă nu apare niciodată la întâmplare. Ea trebuie să fie obiectul unei alegeri conştiente şi al unei hotarâri ferme de a face eforturi în acest scop.               Aşa cum bushido şi celelalte ordine cavalereşti nu au aparut accidental, nici iubirea conştientă nu poate să apară şi să se dezvolte singură. Toate gradele de nobleţe au fost opere de artă, iar iubirea conştientă de asemenea trebuie să fie operă de artă. Cel ce doreşte să se înroleze în ea să înceapă deci prin a-şi face ucenicia, şi poate într-o zi el va atinge măiestria. El trebuie înainte de toate să-şi purifice dorinţa de a ajuta, deoarece va trebui să-şi depăşească orice dorinţă personală şi orice prejudecăţi.
 
 
 
       El contemplă chipul iubit: “Ce fel de femeie este ea?” Aici este un mister: se deschide o cale spre perfecţiune, al cărei parfum născând este adorabil. În ce mod această posibilitate ar putea fi realizată pentru slava preaiubitei sale şi a lui Dumnezeu, Creatorul ei?
 
       Trebuie la acest punct sa ne întrebăm: voi fi eu capabil de asta fără să mă transform mai întâi pe mine însumi? Dacă sunt sincer trebuie să răspund evident: Nu. Un om care nu ştie să-şi trateze aşa cum trebuie câinii şi caii, o femeie care nu ştie să cultive flori, cum ar putea oare să trezească adormitele perfecţiuni în fiinţa iubită? O umilinţă şi o toleranţă la orice probă vor fi necesare pentru aceasta. Dacă nu sunt sigur de ceea ce ar fi mai bine pentru ea, trebuie măcar să o las liberă să-şi urmeze propriile înclinaţii, iar în acest timp voi studia ceea ce este şi poate să devină, ceea ce are nevoie, ceea ce cere sufletul ei fără a şti cu ce nume, destul de îndepărtat pentru a putea găsi ea însăşi lucrul dorit. A învăţa să prevăd pentru ea, încă de azi, nevoile sale de mâine, fără a mai gândi o clipă la dificultăţile ce ar putea sa le reprezinte acele lucruri pentru mine. Dar ce stăpânire şi disciplină de sine cere aceasta!
 
 
 
       “Te iubesc”, spune el. “Este ciudat, că nu mă simt mai bine din cauza aceasta”, spune ea… Atâta timp cât nu v-aţi sudat o cunoaştere şi o forţă la înălţimea iubirii voastre, să fiţi jenaţi să mărturisiţi că sunteţi îndrăgostiţi. Iar dacă nu puteţi ascunde aceasta, iubiţi cu umilinţă, muncind să deveniţi înţelepţi şi puternici. Iubiţi? Trebuie sa fii demn de aşa ceva.
 
       Fără ruşine, oamenii se vor lauda că au iubit, că iubesc sau speră să iubească. Ca şi cum iubirea ar fi de ajuns pentru a le acoperi mulţimea păcatelor. Dar iubirea, după cum am văzut, atunci când nu este vorba de iubire conştientă (adică doritoare să devină atât înţeleaptă, cât şi capabilă de a-şi servi obiectul ei), nu depinde decât de afinităţi favorabile sau defavorabile. În astfel de cazuri, ea este la fel de inconştientă, adică fără control. A fi într-o asemenea stare de iubire este cu siguranţă la fel de primejdios pentru sine, pentru celalalt sau pentru amândoi. Pentru că suntem atunci traversaţi de o uriaşă energie cosmică ce-şi urmează propriile sale finalităţi, cu totul indiferente de ale noastre şi iată-ne încărcaţi cu această forţă. Este ca o dinamită pe care o vehiculăm de aici înainte, fără a ne lua măsurile de protecţie. Trebuie să ne mai mirăm de numărul accidentelor?
 
       Să recunoaştem că fără cunoaştere şi putere, iubirea este demoniacă. Fără cunoaştere ea îşi poate distruge obiectul. Cine n-a auzit diversele “prea iubite” spunând despre “iubiţii” lor: “Mă îmbolnăveşte, mă omoară.” Iar fără putere, iubitul devine cea mai nefericită fiinţă, deoarece nu poate să facă ceea ce doreşte şi ştie că ar trebui să facă pentru binele ei.
       Oamenii ar trebui să se roage să le fie îndepărtată experienţa iubirii lipsită de înţelepciune şi forţă sau, dacă nu pot face altceva decât să iubească, atunci să roage înţelepciunea şi forţa divină sa le ghideze iubirea.
 
 
 
       Starea de iubire nu este totdeauna resimţită numai faţă de o fiinţă. Cineva poate avea acest dar, de a eleva pe altcineva în planul iubirii, sau cu alte cuvinte poate face să treaca prin altcineva (el sau ea) energia naturală a iubirii, fără a urmări să capteze aceasta iubire în folosul său. Se povesteşte despre un anumit lama, că oamenii care-i vorbeau deveneau instantaneu îndrăgostiţi. Dar ei nu se îndrăgosteau de el, nici de altcineva în particular. Tot ce ei conştientizau era că, după ce vorbeau cu el, un spirit de iubire pură îi făcea să debordeze de o dorinţă de a servi, de a iubi, care era gata să se răspandească pretutindeni. Trubadurii Evului Mediu se asemănau fără îndoială cu acest lama.
 
 
 
       Adevărul fundamental al acestei iubiri conştiente: ea este întotdeauna creatoare. Scopul iubirii conştiente este de a aduce renaşterea sau iubirea spirituală. Oricine care poate să vadă dincolo de cuvinte şi forme nu poate să nu remarce modificările şi transformările ce apar de obicei la bărbatul sau femeia care iubeşte, indiferent de vârstă. Aceasta are loc de obicei inconştient, dar nu este din acest motiv mai putin simbolică pentru transformarea mult mai minunată care apare atunci când un bărbat sau o femeie iubeşte conştient sau a putut recunoaşte că iubise conştient. Tinereţea, în asemenea cazuri, îmbracă un aer de eternitate şi aceasta este, într-adevăr, fântâna tinereţii care curge acum. Crearea unui astfel de “copil spiritual” în fiecare din cei doi iubiţi este o funcţie particulară a iubirii conştiente; iar aceasta nu are nimic de-a face cu căsătoria şi copiii.
 
 
 
       Iubirea fără divinaţie este rudimentară. Un iubit trebuie să poata ”ghici” sau ”divina” dorinţele benefice ale iubitei sale cu mult timp înainte ca ea să devină conştientă de ele. Dacă vrea să o poată iubi mai mult decât se iubeşte ea însăşi, el trebuie să ajungă s-o cunoască mai bine decât se cunoaşte ea însăşi, în aşa fel încât ea să poată deveni perfect “ceea ce este”, chiar şi fără proriile ei eforturi conştiente în această direcţie. Eforturile ei conştiente, atunci când iubirea va fi mutuală, vor fi pentru el. Şi astfel, fiecare din ei va lucra în mod delicios pentru perfecţiunea celuilalt.
 
       Dar aceasta stare superioară a iubirii conştiente nu e tangibilă decât la nivelele spirituale ale conştiinţei; ea nu poate fi decât un fruct al artei lucrului asupra ta însuţi. Toţi au nostalgia ei, chiar şi cei mai cinici, deşi marea majoritate a oamenilor pun la îndoială până şi posibilitatea ei. Cu toate acestea, o astfel de iubire este posibilă, cu condiţia ca cei doi iubiţi să fie dispuşi să înveţe cu umilinţă unul de la celălalt.
 
 
     Cum sa înceapă? Îndrăgostitul, atunci când este pe punctul de a-şi întâlni iubita, să se întrebe ce ar putea el să-i aducă, să facă sau să spună pentru a-i crea o delicioasă surpriză. La început, nu va fi vorba de ceva care să o surprindă în întregime, vreau să spun că ea va şti că a avut acea dorinţă şi va fi cu siguranţă încântată că iubitul ei a ştiut să i-o ghicească. Mai tarziu, o altă “surpriză” va putea într-adevăr să o surprindă şi se va minuna: “Cum ai ştiut că asta mă va face atât de fericită, pentru că nici eu însămi nu am ştiut?”
 
       Eforturile constante pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor benefice minunate ale iubitei (sau iubitului, în cazul femeii), atunci când n-au apărut încă în conştiinţa ei (lui) vor fi metoda iubirii conştiente.
 
  Intraţi în această pădure fermecată, voi, care îndrăzniţi! Zeii se iubesc unii cu alţii conştient, iar iubiţii conştienţi devin zei.

Sufletul pereche

400336_481552438555495_246584501_n

…..ce suflet imaculat trebuie sa fie acela ce-si va intalni sufletul pereche….


……Vom fi uniţi prin sfinţenia iubirii în şi prin Dumnezeul nostru etern. Şi atunci, oricât de mult am realiza deşertăciunea acestei lumi, şi am şti că vom fi mereu acea stea care va arde continuu pentru a apărea ca imagine pe o boltă a unei lumi după ce va fi murit demult, vom înţelege că toate acestea şi încă multe altele nu au nici o importanţă fiindcă între noi, în noi şi peste noi e Dumnezeul acela tăcut care nu are nevoie nici de imagini sau alte cuvinte ci doar de iubirea noastră nesfârşită.
Şi vom fi etern împliniţi şi hrăniţi de Dumnezeul iubirii noastre ştiind că ne mistuim pentru acest Dumnezeu care va rămâne etern peste timpi sau spaţii, peste orice deşertăciune, ştiind că doar El, acest Dumnezeu suntem: Noi! Acesta este sensul iubirii noastre al sufletelor pereche.
Oriunde am fi, oricât de departe unul de altul acest Dumnezeu al iubirii noastre va fi etern cu noi, fiind Parisul viselor noastre, alături de care ne vom plimba împreună pe bulevardele pline de roua sentimentelor noastre prelinsă pe iarba clipelor care se va usca şi ea la rândul ei fiindcă orice ai face iarna nu poate fi oprită.
Şi ne vom trezi într-o lume unde vom fi iar o stea, pe urmă vom arde doar fiindcă va urma să ne stingem iarăşi pentru a ne putea gasi ca două suflete pereche care să viseze la un Paris prin care să se plimbe, să se iubească, să se dorească, să fie bolnavi unul de altul, să sufere dar să şi tremure de fericire, de fiorul divin pe care ţi-l dă dragostea acea arzătoare prinsă de vâlvătaia mistuitoare a pasiunii.
Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri. De ce? Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia? De ce? Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume? Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire.
Şi ce a mai rămas din strălucirea noastră de atunci? Din destinul nostru intergalactic de stea? O amintire pe bolta unei lumi, iar aici două suflete care se caută etern pentru a se mistui, pentru a arde în neputinţa acestei deşertăciuni, la fel ca şi atunci când eram o stea.
Oare aş putea vreodată, iubire, să nu cred în lumina privirii tale, acolo departe de tine, de amândoi unde ne întâlnim atât de adesea? Abia acolo simţim că în această lume e mai greu să fii fericit fiindcă fiecare clipă de fericire este o mare deşertăciune, poate mai mare decât acea de tristeţe. Acolo ştim câtă nevoie avem unul de celălalt pentru a înfrunta această lume deşartă unde am ajuns aduşi pe aripile Luminii Divine din cine ştie ce ungher al inimii acestui Univers unde am strălucit odată şi odată ca fiind o singură stea, unde am fost împliniţi neştiind că întreaga noastră strălucire şi împlinire de atunci este la fel de trecătoare precum e acum această lume.
Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.
Totul este o mare amintire, fiindcă doar Dumnezeu este Unicul real, iar atunci când iubim ne amintim mai mult ca oricând de Dumnezeu fiind mai aproape de acesta.
Atunci când privesc în străfundurile fiinţei tale, iubindu-te atât de mult, îl privesc şi îl simt pe Dumnezeu, amintindu-mi de una dintre imaginile sale atât de dragi mie: chipul tău!
Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.


Poate fi ceva mai important decât iubirea? Doar aceasta poate înfrunta praful deşertăciunii.
Prin Dumnezeu şi numai prin Dumnezeu noi cunoaştem amintindu-ne propria noastră imagine despre noi şi lume, imagine care a fost şi va rămâne etern dincolo de deşertăciunea acestei ţărâne care respiră prin noi, cei pierduţi în negura infinităţii lumilor cu nume de vis. De aceea adevăratul Dumnezeu apare doar atunci când iubeşti profund, când simţi că nu poţi muri dar nici trăi fără clipele sufletului tău drag, pe care le vrei, dar cu toate că eşti atât de însetat vei refuza apa vieţii în schimbul lor, fiindcă trezirea către marea amintire care e Dumnezeu se face doar prin moarte.
Dar tu, îngerul meu drag, tu unde eşti? În mine, în tine, sau în noi? Oare eu unde sunt? Suntem simţire şi destin, suntem repere fundamentale unul faţă de altul, de aceea vom fi mereu despărţiţi de blestemul simetriei acestui vis cu nume de lume. Ştiu că atunci când te strig în vâltoarea clipelor ai să-mi dai întâlnire doar la cascada deznădejdii, fiindcă doar acolo am putea fi alături, doar în zbuciumul ei ar mai putea înţelege calitatea aceasta a noastră de a fi repere fundamentale unul faţă de celălalt, de a fi astfel suflete pereche.
De ce atunci când mă gândesc la sufletul meu pereche îl simt pe Dumnezeu altfel, mai bun dar şi mai exigent, mai cald dar şi mai răzbunător, mai trist dar gata oricând de cel mai debordant optimism dar şi exuberanţă izvorâtă din adâncul etern al privirilor noastre pierdute în negura necuvintelor acestui vis cu nume de lume?
Nu pot să înţeleg de ce Dumnezeu trebuie scris doar cu literă mare. Oare nu ar fi mult mai mare Dumnezeu dacă şi-ar dori să fie scris şi cu literă mică? Dacă nu l-ar interesa cu ce literă e scris? Dumnezeu nu poate fi modest? Modestia e o virtute doar pentru om? La fel şi în iubire, oare nu ar fi aceasta mult mai intensă dacă nu ar fi doar strigată, ci şi şoptită sau simţită în tăcerea necuvântului?
Totul este deşertăciune în afară de iubire. Războaiele, structuralizările sociale bolnave, mizeriile acestei lumi se datorează înstrăinării oamenilor de sinele lor care este Iubire şi atât.
Noi nu suntem nimic altceva decât iubire şi în urma noastră nu rămâne nimic altceva decât tot iubirea pe care am lăsat-o acestei lumi şi atât. Restul se şterge cu buretele deşertăciunii pe tabla uitării. Asta suntem noi! Iar cei care nu au trăit o Mare Iubire înseamnă că nici nu s-au născut vreodată pe acest tărâm.
Nu poţi să strigi în iubire fiindcă este unicul loc unde nu au ce căuta cuvintele decât sensurile lor care şi aşa devin absurde. Nu poţi să minţi în iubire fiindcă nicio simţire a ta nu poate fi minţită, altfel nu ai exista tu, ci minciuna vieţii tale. Nu poţi trişa în iubire fiindcă nu sunt niciodată două căi pe care să le poţi alege, ci doar una singură care este şi va rămâne calea vieţii tale. De aceea în iubire nu poţi fi decât tu şi singurătatea din tine în afara sufletului tău pereche.
În iubire nu trebuie niciodată să te îndoieşti fiindcă nu poţi iubi cu jumătăţi de măsură. Nu! Niciodată, Marea Mea Dragoste, niciodată în iubire nu poate fi şi o zonă gri decât acele pătrate de alb şi negru aflate pe tabla de şah a acestei Iluzii a Vieţii, pe care o împărţim împreună, prin Destin, până când moartea ne va uni prin eternitatea sa.
Te iubesc atât de mult, dragul meu suflet pereche, încât nu pot exprima în cuvinte. Într-o mare iubire cuvintele nu-şi au rostul, precum îşi pierde consistenţa orice atingere sau privire, fiindcă toate acestea sunt şi vor rămâne numai în străfundurile sufletelor noastre.
Să ştii că şi sfinţenia face parte din iubire, iar tu eşti o sfântă a Destinului meu, o religie a vieţii mele. Un crez al fiinţei uitate din mine, străinul care mă îndrept spre nicăieri, ştiind că acolo unde va fi mă voi împlini prin moarte, aşteptându-te…
Nu credeam să vii acum, la vârsta şi ceasul acestei Iluzii a Vieţii, dar îţi spun printre gratiile acesteea cât de mult Te Iubesc şi să nu te îndoieşti niciodată de mine.
Să fie disperarea şi deznădejdea o fărâmă dintr-o realitate transcendentală la care noi nu avem acces, fericire şi împlinire, iar fericirea şi bucuria noastră să fie tristeţe şi deznădejde? Să fie bogăţia în acea realitate transcendentală cea mai nenorocită sărăcie, iar sărăcia cea mai mare bogăţie? Odată ce noi trăim doar Iluzia Vieţii, nu vom cunoaşte niciodată adevărata realitate…….fragment din …Sorin Cerin