RUGĂ ALBĂ …

DSCN4077-001 (4)z

Sursă imagine http://www.baroquette.ro/?paged=2

Speranțele de viitor ne-au furat din prezent și ne-au schimbat inima ,ne-am pus viața în mâinile unor străini ,în mâinile unor sisteme antiumane fără măcar să cârtim ,ca niște neoameni ,ca niște rătăciți .pierduți pe o cale fără întoarcere …

Rugă Albă ,de Ion Druță 

Curăță-ne Doamne casa și masa, și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,

de toate păcătuirile, de toate nelegiuirile, așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă, un singur drum, o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.   Izbăvește-ne Doamne de străvechiul nostru blestem de a porni peste tot și nu a ajunge nicăieri, de a încărca mai mult decât putem duce, de a le începe pe toate și a nu duce nimic până la capăt.   Scoală-ne Doamne în zori și trimite-ne la muncă, la munca cea care nu atât pentru tine, cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup, cât pentru suflet. Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie, așa încât spre seară întorși acasă, împăcați cu sine și cu lumea din jur să cinăm cu ceea ce ni s-a dat – pâine și apă. Atât de la Domnul. Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă Pţinea ceea Pentru că muşcând încet, Cu evlavie, Adunând în palme fărămiturile, Vom porni În urma plugarului, Păşind domol pe brazde puhave Şi calde, După care tot cântând vom semăna, Apoi vom ieşi la plivit, La secerat. Vom aduna spic la spic, Snop lângă snop. După treierat, După vânturat, Vom merge la moară, Vom căra saci, Şi, fireşte, plămădind, Făcând focul la cuptor, Vom urmări să nu fugă Aluatul din covată. Astfel, tot cântând, Ne vom întoarce la străbuni, Asigurând mersul vremurilor, Ne vom creştiniza, Ne vom reboteza, Cu gândul la Mântuitorul, La cele spuse de către Domnul, La Cina cea de Taină. Pentru că acolo, Unde este pâinea, Acolo este şi Dumnezeu.   Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate, De întunicime, de răutate, Curăţă-ne auzul de înjurături, De scrânşete, de blesteme, Curăţă-ne vederile de urâţenii, De sălbăticii, de josnicii. Dăruieşte-ne, Doamne, Macar o oră de linişte curată, Neprihănită, O oră de tăcere, de resemnare, De contemplare, De aciuare, Aşa ca să putem Sta la sfat cu sufletul, Cu conştiinţa, Cu inima. Apoi, tot sfătuindu-ne, Tot rătăcind prin vremuri, Prin destine, De la una la alta, Vom simţi Cum se prelinge pe sus, Pe sus detot, pe sub ceruri, Veşnicia. Şi atunci vom tresări, Căci suntem miruiţi De acea mare minune. Şi atunci nu vom înfiora, Când se va atinge de noi umbra veşniciei. Ne vom auzi glasul, Acel glas tainic, Care încă nu a îmbrăcat Haina cuvântului, Nu şi-a găsit cu cine să comunice, Nu şi-a ales unda sonoră. Fiind mult prea firav Mult prea gingaş, Mai rămâne gângurind în faşe. Dar acel glas tainic, Intim, Pe care-l auzim numai noi, Ne este reazim şi sfetnic, Este sensul suprem Al existenţei noastre, El fiind suflare, din suflarea Domnului. Fără a-l căuta, Fără a-l cinsti, Fără-l a înţelege, Ne vom chinui toată viaţa Nedându-ne seama cine suntem, De unde venim şi Încotro ne ducenm, Rămânând în fond, O pănuşă gonită de vânt Şi îngropată de ploi la întâmplare Undeva la o margine.   Luminează-ne, Doamne, Cel puţin arareori, Cu gânduri bune, Înţlepte, Roditoare, Căci trecându-ne veacul Cu apucături De cele care Eu ţie, tu mie, Ori tu pe el, Ori el pe tine, Jos cu cela, Jos cu ista, Şi tot aşa din an în an, Din tată în fiu, Din generaţie, În generaţie, Am distrus totul ce ni s-a nimerit La îndemână. Pământurile, Satele, Vetrele, Limba, Şi însuşi felul nostru de a fi.   Am decăzut, Doamne, Tot numărându-ne zilele, De la o datorie, la o altă datorie, De la o supărare, La o altă supărare, de la o speranţă, la o altă speranţă, De la o alegere, La o altă alegere, De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire… Am sălbătăcit, Doamne, Tot înlocuind iubirea cu patul, Convingerile cu şiretenia, Demnitatea cu raţiuni politice, Faţa, Cu averea, Slujirea cu trădarea.   Luminează-ne, Doamne, Ci câte-un gând curat, Adânc, omenesc. Aşa încât Să ne putem aduna Sub acoperişul lui, De la părinţi, De la strămoşi, Până la urmaşii Ce vor să vină. Pornind prin streinătăţi, Prin vremuri străbătând Mizerie, Sărăcie, Nedreptate, Vom duce Crucea Destinului Cât ni s-a dat Până la locul hotărât De către Tine, Simţind La fiece las, La fiece cotitură, Ajutorul, Bunătatea Şi Binecuvântarea Ta.   Întoarce-ne, Doamne, Acea respiraţie Largă, senină, Care să cuprindă În sinea sa Toată frumuseţea, Toată adâncimea, Toată tristeţea, Verbului matern.   Dăruieşte-ne, Doamne, Acea Bunăvoinţă Fără de margini, Cu care vom privi, Cu care vom primi Lumea, Pentru ca atunci, Luminarea cerească Va prinde rădăcini, Va da roadă, Aşa ca să putem spune, În ceasul de pe urmă, C-am trăit şi noi Pe lumea asta. Şi Dumnezeu A fost cu noi. Amin. Ion Druţă Extras din Opere în 8 volume, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău 20096, p.473-478

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/ruga-alba/
Moldova Ortodoxă

Taran-roman-fara_niciun_ajutor-800x600 TARANI-ROMANI-1913

Adrian Păunescu – Repetabila povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.

Rugaciune catre Santul…

Romani-saraci

Fraţilor, iubiţii mei fraţi!
Anul acesta sunt 190 de ani de la naşterea lui Avram Iancu!

“Martir şi Erou al Naţiunii Române”
— Declarat oficial în Senatul României! —

Vă strig pentru ultima oară, ca şi cum ar fi ultima mea suflare! Săriţi în Apuseni să dăm drumul Istoriei şi Culturii pe o nouă albie, săriţi cu tot curajul şi cu toată frica voastră, săriţi cu toată puterea şi cu toată slăbiciunea voastră! Adunate la un loc dau cât un fulger uriaş! Adunaţi-vă la “Marşul Naţional Avram Iancu” din Septembrie 2014, să răsune în Apuseni o nouă Câmpie a Libertăţii. Pe 2 septembrie dimineaţa, plecăm de la Casa Iancului din Vidra de Sus spre Ţebea. Sunt aproape 100 km, de fiecare dată i-am făcut în şase zile. În drum ne oprim şi sărbătorim toate statuile Crăişorului, iar Bisericile oficiază slujbe de pomenire pentru sufletul Eroului. În a şaptea zi este Marea Sărbătoare de la Mormântul Eroului din Ţebea.

Fraţilor, iubiţii mei fraţi!
Dăruiţi câteva zile din viaţa voastră lui Avram Iancu, el şi-a dăruit toată viaţa urmaşilor săi. Numai moartea şi-a dăruit-o sieşi!

Doamne, şi noi suntem neamul Tău! …Laurian Stanchescu

Doamne
Io ti-as da si sufletul din mine
De-acum l-as da,daca as stii
Ca neamul meu odihna are
Si tu ,din morti o sa-l invii .
Doamne
Tu cere-mi orisice
Ca stii ce am si ce nu pot
Nu-mi cere stelele
Ca ti-i le dau, cu cer cu tot.
Doamne
Ma duc sa pun banutul
In traista care tu mi-ai dat
Sa-mi fie de ajutor pe drumul
Ce-l am eu de urmat.
Doamne
Cu mila de la Inceput
Intoarce ochii ,nu zuita
Si intinde mainili amandoua
Si fa lumina-n tara mea .
Doamne
Ma plec nainte-ti
Si-ti cer pentru ultima data
Fa ,sa coboare ingerii
Asa cum or mai fost odata.
Doamne
Tu esti si-n cer si pe pamant
Fa omul ca sa fie drept
Iar eu credinta nu m-o pierd
Ca te stiu Doamne ,de Cuvant .
Doamne
Acu ma duc sa pun banutul
In traista veche, ce mi-ai dat
Sa-mi fie de-ajutor pe drumul
Ce-l mai am eu de urmat.
Poti sa ma bati Doamne si-n cui
Ca n-am sa zic nimanui ….
de C.J

image (1)

Lectia maestrului Tudor Gheorghe

Tudor Gheorghe – Primeste-i Doamne in Casa TA

image-2009-10-7-6254709-41-tudor-gheorghe-anotimpurile-mele-vara-toamna Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.”(Tudor Gheorghe)

Tudor Gheorghe – Concert “Lectia”, Cluj-Napoca 2014

Români risipiți printre străini, mai veniți pe acasă! Mama țară vă asteaptă!

seceris-tarani

Vino acasă, române! Te cheamă înapoi câmpiile, pământul bunicilor tăi, apele îţi strigă numele, munţii şi văile ţării. Nu le lăsa pradă celor ca lăcustele se năpustesc asupra lor.

Eşti neam vechi, române, prin venele tale curge sângele cucutenienilor, primii sedentari ai Europei, sângele dacilor, marii înţelepţi ai antichităţii, eşti pui de Basarab mândru, vlăstar de Muşatin şi ai stat mereu drept în faţa furtunii. Prin venel tale curge sângele lui Decebal, Mircea, Vlad, Ştefan, Mihai şi Avram Iancu, le purtăm numele oriunde am fi.

Ai plecat, departe, române, căci te-au furat, te-au sărăcit, ti-au răpit moştenirea de la moşii şi strămoşii tăi, ai plecat pentru că te-au făcut să crezi că pământul tău nu mai poate da sevă grâului.

Şi te-au amăgit că în ţări străine îţi va fi mai bine. Şi te-ai dus printre străini, române, lăsându-ţi sufletul în codrii milenari ai ţării tale şi numai tu ştii cât ai plâns printre străini şi câte clipe ai visat la atingerea ierbii de acasă sub tălpile tale goale. Şi ne-au dezbinat şi ne-au sfâşiat trupul ţării, ne-au îngropat vestigiile, ne-au surghinut eroii din amintire, ne-au ucis speranţa, ne-au ascuns originea şi ne-au îngropat amintirea milenară.

Române, eşti cel mai vechi neam al Europei! Trecut-au pe aici perşi, macedoneni, romani, huni, maghiari, avari, goţi, slavi, vandali, turci, ruşi, trecut-au seminţii nenumărate. Şi nu ţi-au putut înfrânge incăpăţânarea ta de a FIINŢA ca neam şi ţară. Rezistenţa ta depăşeşte puterea de înţelegere.

În ciuda a tot şi a toate ce a adus istoria peste tine şi pământul tău, tu ai continuat SĂ EXIŞTI, să îţi vorbeşti limba, să îţi cânţi doinele, baladele şi să plângi atunci când îţi aminteşti de Decebal la Sarmizegetusa sau de Mihai la Călugăreni, de momentele când puţini, dar drepţi, s-au împotrivit la mulţi şi haini.

Te-au dus în lanţuri la Roma după ce al tău Decebal a căzut, apoi te-au înrobit la Istanbul, la Moscova, te-au făcut iobag migratorilor. Şi tu mereu, române, ai găsit în tine puterea să-i alungi peste Dunăre, să-i scoţi din ţară şi de pe pământul tău.

Doar tu te înfiori atunci când închizi ochii şi vântul îţi şuieră prin păr poveştile vechi, pentru că tu înţelegi glasul său, doar tu oftezi atunci când îţi porţi paşii prin holdele de grâu, pentru că este grâu din pământul tău, hrănit cu sângele şi carnea a zeci de generaţii de înaintaşi, doar tu poţi asculta ce spun izvoarele ce zvâcnesc din piatra munţilor, pentru că vorbele lor sunt vorbele pe care tu le ştii.

Sunt vorbele bunicii rostite în serile de iarnă, la gura sobei, când aflai pentru prima oară despre zmei şi zâne, sunt vorbele bunicului tău, spuse la culesul viei, când aflai pentru prima oară despre semnele pământului, despre cum poţi cunoaşte când va să vie ploaie sau când va să fie senin.

Putem şi este timpul să strângem rândurile. Altfel, copiii noştri, vor fi străini în ţara lor peste câţiva ani. Mai vino pe acasă, române, aici îţi este locul şi doar aici îţi ai rădăcinile!

Şi nu da vină pe Ţară pentru tot ce este rău în ea, ci pe tagma jefuitorilor şi a trădătorilor de neam. Ţara îţi este mamă şi are sufletul sfăşiat pentru că tu, române, eşti departe de ea şi uneori o uiţi, alteori o vorbeşti de rău sau te ruşinezi de locul de unde vii.

Mai vino pe acasă, frate al meu român, soră a mea româncă!

***

De Valentin Roman
Sursa: frontpress.ro…

La noi pietrele vorbesc,
Si pădurile șoptesc,
La noi stâncile gândesc,
Iar izvoarele doinesc,
Florile sunt cântătoare,
Și cu vorbe chemătoare.

Legenda Branului din vorbele lui Șirnea-Bran-Rogozeanu

http://www.identitatea.it/un-popor-nascut-sub-semnului-lupului-nu-piere-niciodata/

riven-earth_waterfall2