ITINERARIILE DANSULUI DIN ZORILE ISTORIEI PÎNA LA NAŞTEREA POPORULUI ROMÂN

20150312_212954

În imagine ,pereche de dansatori din Ansamblul Junii Banatului 🙂

http://www.acuz.net/html/Itinerariile_dansului_din_zorile_istoriei_pana_la_nasterea_poporului_roman_.html

Talentul e har ,să ne respectăm valorile românești,fiindcă talentul este materia primă a zborului .Țara asta e plină de oameni virtuoși ,sunt vraci ai sufletului ,prin recunoașterea lor ,arătăm cine suntem ,ca fire ,nouă și întregii lumi .Arta cere sacrificii ( să-și păstreze limitele originalității chiar și pe un salariu mediu pe economie) și din păcate ,numai la noi ,genii în ale artei, sunt atât de sacrificate și chiar ridiculizate ,de pildă ,muzicienii,rapsozii,etnografii,dansatorii și mulți alții care se dedică spiritului acestui neam în nevoia sufletului lor de a duce comorile imateriale ale neamului nostru mai departe ,pentru generațiile ce ne urmează .Promovați folclorul,valorile autentice românești,nu vă costă nimic,acel domeniu are o acoperire enormă în ceea ce privește profesionalismul ,lăsați-vă simțurile în grija lor cu încredere ,domniile lor o fac cu dăruire.,pentru fiecare dintre d-voastră ! Astfel putem evita lăutărismul și manelizarea ,scoțând în evidență mărgăritarele adevărate ale sufletului românesc .Promovați cu bucurie folclorul autentic ,virtuozii din zonele d-voastră, fiecare,fiindcă aveți cu siguranță, ansambluri profesioniste  !

Folclor-romanesc-simleu

 

Purtata Fetelor de la Căpâlna și Călușul

Dansul Calusarilor sau Calusul si Purtata fetelor de la Capalna

 
Ani de zile m-am tot întrebat care este în folclorul nostru locul a două dansuri minunate, unul devenit cu timpul blazon al românilor, Dansul Căluşarilor sau Căluşul şi celălalt Purtata fetelor de la Căpâlna. Este atât de evident caracterul lor magic, încât afirmând aceasta nu fac decât să repet lucruri comune. Originea şi rostul lor sunt necunoscutele tot mai greu de pătruns pentru omul de acum.Despre Căluş s-a afirmat că ar fi un dans adus de coloniştii romani, poate pentru a-i justifica singularitatea, că ar fi de origine tracică – un dans de iniţiere al tinerilor viitori luptători sau unul de invocare a ploii, în ritualurile fertilităţii, ş.a. Accesul la o importantă arhivă, cel mai mare depozit de fapte de veritabilă cultură din ultimii cincizeci de ani îmi consolideaza convingerea că misterul trebuie căutat în altă parte: Căluşul ar putea fi dovada stră-străvechimii şi continuităţii noastre în acest areal, venind de dincolo de timp. Discuţia se face nu pe varianta actuală, alterata prin stilizare din raţiuni ce ţin de spectacol, ci pe varianta care a circulat până în vremea tinereţii bunicilor noştri, anii 1930, cu puţine diferenţieri regionale.Să ne reamintim:
Dansul era interpretat de un grup de treisprezece flăcăi “juraţi”, adică legaţi între ei printr-un legământ făcut într-un loc tainic, înainte de răsăritul soarelui.
Grupul se compunea dintr-un conducător – vătaful purtător al steagului cetei, unsprezece dansatori de rând şi un personaj cu rol deosebit – mutul sau mascatul.
Membrii Cetei Căluşarilor, cu excepţia mutului, sunt îmbrăcaţi în costume împodobite cu panglici în toate culorile, cu fluturaşi strălucitori şi cu mici clopoţei al căror zornăit însoţeşte orice mişcare a purtătorului. În timpul dansului, flăcăii se folosesc de câte o bâtă, de fapt un baston drept, nu prea gros, dar rezistent şi frumos lucrat. Mutul se deosebeşte de ceilalţi prin costumaţia sobră, fără podoabe, doar cu o blană pe umeri, prin masca în spatele căreia e de nerecunoscut şi prin faptul că el poartă, cel mai adesea, un paloş de lemn cu care îi “taie” pe dansatorii mai leneşi sau pe nepricepuţi. In varianta actuala, de spectacol, Mutul nu mai apare. O redare veridica a “Calusarilor” este accesibila in filmul lui Stere Gulea, “Morometii”.Dansul începe prin aducerea steagului – o prăjină înaltă de două staturi de om, cu vârful împodobit cu ramuri şi panglici lungi, în aceleaşi culori ca cele purtate de dansatori – care este înfipt în centrul cercului de dansatori. Lângă el va evolua tot timpul vătaful cu rol de păzitor al steagului. După un număr de figuri de dans executate în cerc de toţi într-un ritm foarte viu pe muzică însoţită de strigături şi îndemnuri specifice, fiecare dansator, cu exceptia mutului, vine în mijlocul cercului unde îşi face numărul propriu dimpreună cu vătaful. Două momente sunt de reţinut: evoluţia “fraţilor înlănţuiţi” şi “udatul”. Primul este execuţia unei figuri de mare virtuozitate, uneori un zbor în cerc cu sprijin pe o singură bâtă executat de vătaf împreună cu unul din cei mai buni dansatori, alteori o legare de salturi rostogolite pe sol, unul pe deasupra celuilalt, cu schimbarea de locuri. Celălalt moment îl are ca executant pe mut : cu un pilug de forma unui falus, acesta prepară într-un căuş din ouă sparte, din usturoi şi din apă un amestec pe care îl împrăştie apoi asupra asistenţei, mai ales feminine, marcând cu aceasta sfârşitul dansului. Ceata se sparge după apusul soarelui, în acelaşi loc tainic unde s-a constituit, după jurământul de a păstra taina jocului.În liniştea arhivei, cu ochii pe filmul dansului, reproiectat iar şi iar, a venit clipa străfulgerării… Emoţia în faţa posibilului sens al mesajului de dincolo de istorie, dar şi implicaţiile acestuia au avut efectului unui berbece asupra mea, raţionalul educat în concepţia că noi, contemporanii suntem tot ce putea fi mai bun până acum, la capătul unei deveniri continuu ascendente. Ideea siguranţei creşterii noastre, ocrotite mereu de buna mamă Gaia primea o lovitură pe care nici optimismul din finalul dansului – ploaia-samânţă a cerului Uranos fecundând iarasi ţărâna Gaiei – n-a reuşit să o atenueze. Poate de aceea străvechii autori ai mesajului, cel puţin la fel de buni cunoscători ai naturii umane ca şi noi, cei de acum, i-au dat forma unui dans magic. Avertismentul în cuvinte, transmis din generaţie în generaţie, a eşuat probabil de mult în mit, pe când cel în haina unui dans ritual, făcut să vibreze coarde neştiute ale sufletului, a putut străbate hăurile timpului neschimbat.Primul pas al revelaţiei l-am făcut când, observând cum fiecare din dansatori coboară pe rînd din cerc în faţa vătafului să-şi execute figurile, gândul a prins glas:“…ca o cometă spre soare …”
Roiul de întrebări şi răspunsuri, născîndu-se unele după altele mi-au atenuat frisonul iniţial. O oarecare rutină din timpul a peste douăzecişicinci de ani de cercetare tehnică mi-a condus următorii paşi – confruntat cu ceva necunoscut, devenit însă palpabil, am început să-l demontez în “bucăţi”, desfăcîndu-i rând pe rând “şuruburile”, pînă la ultimul. Ceea ce am găsit nu m-a făcut deloc fericit. E doar confirmrea vulnerabilitătii noastre, a oamenilor, specie încă prizonieră pe globul de humă numit Terra, care nici măcar ea nu ne poate oferi deplina securitate pînă la momentul cînd vom putea să ne purtăm singuri de grijă. Consolarea că avem puterea ierbii de a renaşte după fiecare pîrjol e umbrită nu numai de ecourile dezastrelor prin care am trecut, înregistrate de memoria comună în diferite moduri, dar şi de teama pentru cele posibil să ne mai aştepte în continuare. Dar nu despre vreun pîrjol vorbeste Căluşul, ci despre evenimentul la scară cosmică resimţit pe Pămîntul oamenilor şi rămas în memoria lor ca Marele Potop Biblic.

Urmărind desfăsurarea dansului moment cu moment, reciteşti evenimentele pe care mii de ani mai tîrziu le vor înfăţişa din alt unghi de vedere cărţile sfinte ale Vechiului Testament.
Din bezna începuturilor se întrupează Soarele cu alaiul său de planete – grupul căluşarilor care se adună înainte de ivirea luminii pentru legămînt. Sistemul solar evoluează într-un adevărat balet cosmic, cu evenimente care se repetă aidoma de milioane de ani – ritmul şi măsura dansului constante pe tot timpul dansului. Drumul planetelor, al perechii Pămînt-Lună, legătura fiecărei planete cu astrul central, chiar şi mersul aştrilor vagabonzi – cometele, sunt înfăţişate surprinzător de clar prin figurile dansului – evoluţia armonioasă a întregului grup, a “fraţilor înlănţuiţi”, a fiecărui dansator din cerc dimpreună cu vătaful, purtătorul steagului care prin forma sa evocă aşa de clar soarele. Cel care nu-şi respectă rolul sau greşeşte paşii este pedepsit de “mutul mascat” cu lovituri reale ori cu scoaterea din joc – întruparea metaforică a acţiunii echilibrului natural ori mai mult chiar, a principiului care menţine lumea în marele joc – atracţia universală. Dezlănţuirea frenetică din finalul dansului, cînd mişcările spasmodice transformă sclipirile fluturaşilor lucitori de pe costume în adevărate fulgerări de lumină, asociate cu zornăitului clopoţeilor este o evidentă figurare a reechilibrării întregului sistemului planetar şi a efectelor ei resimţite pe Terra, mişcări seismice cu roiuri de meteoriţi-stele căzătoare şi diluvii prelungite.

În sprijinul ideii de mai sus vine şi numărul dansatorilor care încep dansul, doisprezece, excluzînd mascatul, evident cu alt rol decît al celorlalţi. Asociind fiecăruia cîte o planetă a sistemului solar şi vătafului steaua centrală, rămîn liberi doi dansatori de rînd. Primul se leagă de bănuita planetă a zecea, a cărei prezenţă devine tot mai certă pe filmele observatoarelor astrale. Ce palmă în orgoliul lui Sapiens, obligat să redescopere ceea ce cunoşteau stră-stră-strămoşii lui şi el a uitat… Al doilea nu poate fi decît corespondentul pierdutei planete a cincea, legendara Phaeton, regăsită în centura de asteroizi dintre orbitele lui Marte şi Jupiter şi totodată argumentul forte pentru vechimea greu de cuprins cu mintea noastră trufaşă de oameni ai secolului XXI a mesajului transmis de Dansul Căluşarilor. Întîmplător oare în anticul mit al lui Phaeton, nesăbuitul personaj care a dorit să conducă pentru o zi carul Soarelui, totul se termină tragic din cauza neputinţei lui de a mai stăpînii caii cereşti ? Poate că da, poate că nu, grecii sunt recunoscuţi doar ca cei mai mari colportori ai antichităţii…

Despre acestea ne povesteşte Căluşul într-un limbaj de nerecunoscut acum pentru că l-am uitat noi, ori pentru că s-au stins de mult toţi cei care, la anume prilejuri, aveau datoria de a ne reaminti înţelesul său. Faptul că eu, oarecare trăitor pe meleagurile celor mai bătrîni zei ai Europei, am întrezărit o faţă a acestui mister poate fi o întimplare sau poate doar o amăgire. Dar dacă nu e ?!…

Fetele-de-la-Capalna
 Imagine Călin Gădan
Purtata Fetelor de la Căpâlna Pentru Purtata fetelor de la Căpîlna admiraţia mea se împleteşte cu evlavia în faţa perfecţiunii simplităţii. Un şir de femei înveşmîntate în alb şi negru păşesc agale, una după alta în cadenţa bătăii de inimă, cu neaşteptate opriri şi retrageri pe pas şi cîntă într-un glas o melopee ale cărei cuvinte, de o candoare infinită, poartă însă în ele căldura care de mii de ani a înmuiat ca ceara sufletul celui mai aprig bărbat.“Eu’s în deal şi badea-n şesu’
Şi mi-l cunosc di pe mersu’.Şi-are mersul legănatu’
Cu dragoste amestecatu’.Cînd mere gîndeşti că scrie
Ca ţăruza pe hîrtie.Badeo, spicule de grîu,
Mult aş da să nu te ştiu…”

Care bărbat ar rămîne de piatră în faţă acestei curate destăinuri de supunere din dragoste?
Împins de curiozitate, am marcat pe ecran urmele paşilor purtătoarelor.
… cercuri, spirale, sinusoide line şi în final acel “opt culcat” prin care matematicienii lumii simbolizează infinitul, acestea sînt semnele scrise “ca ţăruza pe hîrtie” de paşii femeilor care aduc din timpuri fără de vîrstă Purtata.

Autor OLDHASHU alias Victor Argesanu
IUNIE 2005

Versurile Purtatei vorbesc în special de dragoste:
“Io-s în deal și badea’n șesu
Și mi-l cunosc de pe mersu’,
Că mere gândești că scrie
Ca țăruza (creionul — n.r.) pe hârtie,
Și-i mersu’ legănatu’
Cu dragoste-amestecatu’.
Badeo, spiculeț de grâu
Mult am vrut să nu te știu.
Că de când te știu pe tine
Nu-mi trebuie’ altu-n lume
Numai tu, bădițo, tu
Altul bade, nu și nu”.

La fel și cele ale Drâmbolicului, care se joacă în cerc:
“Suie-aș cărarea-n Grui
Da n-am pentru cin’ s-o sui
C-am un bădiț tinerel
N-aș sui-o pentru el
Tinerel ca lujeru
Și mi drag ca sufletu
Și ca lujeru din vie
Drag la toate, drag și mie”.

Ultimul joc, Purceii, are un text cu trimitere tot la iubit:
“Bade, pălărie nouă,
Gurița ți-i ca o fragă
Ochii ți-s ca două mure
Trupul ți-i brad din pădure.
Ș-am un bădiț tinerel
Mor fetele după el
De-ar muri fetele toate
Din mâna mea nu l-or scoate”.

Petruța Pop apreciază că acest dans al fetelor de la Căpâlna trebuie pus în directă relație cu misterul fertilității.

“Structura dansului are elemente ce trimit la un rit de fertilitate. Am putea chiar să considerăm această Purtată drept un dans colectiv prin care, în societățile arhaice, se marca sfârșitul perioadei de inițiere a unui număr de fete. Cele mai semnificative în încercarea noastră de descoperire a sensului acestui dans sunt formele coregrafice cu care dansul operează, și anume, linia pe orizontală și spirală. Linia orizontală ne trimite la simbolismul pământului, fiind un semn al apropierii dansului de un rit agrar. Linia se transformă apoi în spirală, care a fost considerată, în general, ‘un puternic simbol de fertilitate și a fost asociat cu uterul’, dar și cu fazele lunii sau ale Soarelui”, a mai spus Petruța Pop….mai multe citiți la : http://www.agerpres.ro/destinatie-romania/2014/06/21/destinatie-romania-fetele-de-la-capalna-alba-au-scos-in-lume-jocul-popular-romanesc-10-21-07

Adevărul este că,niciun instrument din lumea aceasta nu-și poate demonstra sacrul și calitățile reale ,mai bine decât o face prin folclor ,armonia cu natura , acelea sunt sunetele care pot să transforme miracolul, în firescul cotidian,fără de care nu ne-am putea lipsi ,așa cum nu ne putem lipsi de apă și de curgerea ei ,această curgere continuă făcându-l izvor al nemuririi ,prin dansul popular,purtând într-ânsul începutul, cu facerea lumii cu tot …

Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca – Calea către nemurire

 

Traditii de inmormantare 1

Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca

In cadrul mentalitatii traditionale romanesti, numeroase surse ne dau o imagine bogata atat asupra mortii cat si a traseului sufletului si a lumii de dincolo. Folclorul romanesc imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine intr-un amestec tulburator. Alaturi de aceste elemente regasim traseul arhaic al drumului initiatic parcurs de suflet catre lumea de dincolo, drum in care trebuie sa-si gaseasca ajutoare nazdravane care sa-i faciliteze trecerea.

Moartea este vazută, de regula, ca o „baba hada, urata si slaba”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, caderea icoanelor din perete, cantecul „cocoşesc” al găinii”, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului. Un copil, de pilda, fara pacate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:

„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea” (cf. Moartea si inmormantarea in Gorjul de Nord, Ernest Bernea pag.22-23)

Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai.
„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”.

Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo. La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”.

Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:

„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”
„În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”.

Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit” (cf. Inmormantarea la romani, Simion Florea Marian pag.224)

Urmeaza trecerea sufletului în lumea de dincolo, în locul meritat de fiecare. Călătoria are loc după doua scenarii:
trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);
trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.

În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor şi cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoaşterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse şi extrem de detaliate privind traseul sufletului.

De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-şi întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Iniţial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii şoimului, vidrei şi şarpelui, care şi-au făcut culcuş în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:
„- Eu nu pot întinde,
Să le poţi tu prinde
Rădăcini ale mele
Să treci peste ele
Că-min-a-ncuibat
Şi-apoi a puiat
Galbănă şerpoane
Ce piere de foame
Nici nu vei gândi
Puii te-or simţi
Şi or şuiera
Tu te-i spăimânta
În mare-i cădea
Şi te-i îneca…”

În final, bradul se învoieşte şi îl ajută să treacă marea, unde îl aşteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul iniţiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfăţişat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii.

O nouă etapă în drum va duce sufletul în faţa unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aştepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici. Scenariul care cuprinde trecerea prin vămile văzduhului este puternic înrădăcinat în concepţia populară, având, însă, o origine clar cărturărească.

Conform surselor folclorice, se povesteşte că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliţi din înaltul cerului. Fiind prea mulţi cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuţi să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alţii pe pământ, iar alţii în diferite straturi ale spaţiului dintre cer şi pământ.. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiţi vinovaţi de ele fiind opriţi şi aruncaţi în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi.

Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subţire, cât o muchie de cuţit. Aici, în faţa sufletului apar o pisică şi un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuşi să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veşnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfăţişare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată.

Unele texte vorbesc despre trei părţi ale punţii spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoşi, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puţine păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte uşor să iasă afară din Iad. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanţă pentru a se verifica moralitate lui.

Aşadar, în funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre pomana lor.

Noi la Rai când am ajuns,
Raiul nouă s-o deschis
Dar în Rai ce mai era?
Numai păhăruţe pline,
Date de pe iastă lume
De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”.

În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum spune un bocet:
„Şi-ţi vor mai ieşi
Tineri şi bătrâni,
Tot cete de fete
Pâlcuri de neveste
Să te uiţi prin ei,
C-or fi şi de-ai mei.
Ei când te-or vedea
Bine le-o părea

O colindă bănăţeană ne spune că:
„Raiul e ca şi-o grădină,
Unde-i ziua tot senină
Şi nu-i noaptea-ntunecoasă
Şi nu-i soarta ticăloasă.
Câmpurile înfloresc,
Iară munţii înverzesc.
Păsările dănţuiesc,
Apele se limpezesc
Şi cei buni în veci trăiesc!”

Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului.
„La Iad că mergea,
Iadu descuia,
Cu ochii că vedea:
Făclioare stinse,
Mesioare strânse,
Păhărele seci;
Împrejur de masă,
Nişte pomişori,
Nu sunt înfloriţi,
Negri şi pârliţi;
Iar prin crăngurele,
Nişte păsărele;
Da’ nu-s păsărele,
Ci sunt copilaşi,
Sunt necreştinaţi

După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”. Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale
O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:
„Cătră mijloc cine sunt?
Să ferească Domnul sfânt!
Sunt cei răi, în fier legaţi
Până-n brâu în foc băgaţi,
Fripţi de sete, morţi de foame,
Nime din ei nu mai doarme
De dureri, din dinţi scrâşnesc
Şi nicicând se miluiesc!”

sursa http://www.crestinortodox.ro

“Zorile” performed by Persida & Brândușa Popovici. Romanian traditional funeral ritual from Banat, Caraș-Severin area, Poiana Mărului village. Field recording from 1937.

Nedeile – mister ancestral al unitatii poporului român

juni

Eden , nedeie (ne deie ) cum se zice în Banat (sau rugă ) , petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram.

…………………………..

În ortodoxismul românesc foarte multe sărbători, tradiţii și obiceiuri precreștine au fost incorporate cu firescul și încăpăţânarea unei memorii genetice venită din glasul sângelui, din moși strămoși, inexplicabilă dar atât de reală și de vie, încât s-a așezat cuminte și fără nicio frică, alături de sfinţi și evanghelii.

Unii ar putea-o numi înțelepciunea, alții rezistența sau încăpățânarea străvechiului nostru popor. Ce altceva ne-ar fi putut ajuta să rezistăm peste vremi cotropitorilor de tot felul?

Vorbind despre nedeie ca o minunată sărbătoare a românilor ce s-a înveșnicit peste timp, voi menționa mai întâî cuvintele lui Mircea Eliade în calitate de reputat istoric al religiilor ”nu e vorba despre o formă care supraviețuiește pur și simplu, ci de o idee sau de un ritual care rămâne deasupra istoriei. Nu supraviețuiește o generație sau două, ci stă deasupra timpului: ca o normă etern valabilă, ca un Principiu, ca un Simbol”.

Așa a stat și nedeia deasupra timpului de pe când se crăinicea răsăritul soarelui din vârf de munte cu tulnice și buciume. Dacii se urcau pe platouri de munte la solstiții și echinocții, pentru cultul Soarelui sau al temutului zeu Gebeleizis. Apollo asimilat cu Sfantul Soare s-a născut în Tracia. La fel și Dyonisos. Romulus Vulcănescu afirmă că nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul, precum si oficierea de rugăciuni”. Legătura dacilor cu muntele sfânt este substratul de factură precreștină preluat de crestinism prin simplu sincretism. Procesul de asimilare al credințelor s-a făcut de la sine prin obiceiul moștenit și înrădăcinat. De atunci avem noi sărbătoarea muntelui.

Legendele și mitologia românească menționează vârfuri si platouri din Munții Carpați socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfăsoară serbări populare. Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul, Parîngul s.a., fac parte din categoria munților sfinți ai Daciei, de unde putem deduce că existau mai multe altare de tip Kogaion.

In traditia populara romaneasca, Gura de Rai aflată între cer și pământ are un caracter sacru, fiind un loc benefic, un drum spre Rai. Ea este întotdeauna situată pe un picior de plai în munte, unde se deschide o pajiște înaltă. Romulus Vulcănescu arată cum caracterul sacru al acestor zone mirifice (gură de rai sau plai) este relevat și prin titulatura mitropoliților români denumiți ”exarhi ai plaiurilor”. În zona gurilor de rai s-au încuibat nedeile, sărbători complexe etnoculturale cu implicații mitologice.

La români Sântilie este o divinitate care s-a contopit perfect cu Gebeleizis, Zeul Focului la geto-daci (asemănător cu Zeul Helios al grecilor).

”Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conține un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puțin că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinizării Daciei, oricare al fi fost numele lui la acea epocă” (Mircea Eliade – de la Zamolxis la Genghis-han).

Zamolxis era zeul pământului , al morții și al nemuririi dar este posibil ca împreună cu Gebeleizis să reprezinte ipostaze ale uneia și aceleiași divinități.

Aducerea ortodoxiei la creștin în casă are loc prin pilde și povești prietenești. Astfel Dumnezeu nu îi spune Sfântului Ilie când este ziua lui pentru ca acesta să nu facă prăpăd cu furtuni, tunete și fulgere, iar dacă este întrebat îi răspunde că ziua lui a trecut demult.

Rămase de la daci, ca rituri și ceremonii arhaice, sărbători agrare de tradiție preceltică, nedeile erau inițial adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau la zi sfântă pe plai de munte. Ulterior ritualului magic precreștin i s-a adăugat și însușirea laică de petrecere pastorală, dar nedeile nu reprezentau petreceri câmpenești ale unei singure așezări, ci sărbători cu bâlciuri și târguri populare pentru toate satele dimprejur cu praznice, cântece și dansuri, ce se țineau întotdeauna la o zi sfântă. Este ca și cum un glas tainic poruncea din adâncuri și de dincolo de timp poporului să nu își uite rădăcinile. Și așa din vechiul rit au crescut mereu lăstare pentru păstrarea datinii din veac în veac.

De marile sărbători creștine sau de hramuri de biserică, nedeile se țin la marginea satului sau pe culmile munților însoțite de tărguri de fete, cel mai renumit fiind cel de pe muntele Găina. Pregătirile încep cu o săptămână înainte. Nedeia este un mijloc de comunicare între mai multe așezări. Satele ies din izolarea lor și se întrunesc în această zi de sărbătoare – ceea ce demonstrează caracterul unitar al poporului român păstrat din timpuri străvechi.

Cu acest prilej au loc discuții, se cântă cântece și se joacă dansuri din diferite zone. Nedeia nu este o sărbătoare de familie ci una de neam. Are și rolul de târg marital sau cum am spune astăzi ”rețea de socializare”. Tinerii din mai multe sate au prilejul să se cunoască și să se curteze. Dar nedeia este în primul rând un mijloc de conservare a legăturilor primordiale.

Continuare articol la http://www.frontpress.ro/2013/09/nedeile-mister-ancestral-al-unitatii-poporului-roman.html

România, vatra Europei – Despre primordialitatea locuirii,limbii și alte elemente ..

 

olar

Dovezi istorice incontestabile ne demonstrează că aici, în spațiul carpato-danubiano-pontic este leagănul culturilor europene. Și când spunem aceasta vorbim despre un număr impresionant de descoperiri ce vorbesc despre o primordialitate a locurii, a scrisului, a artei prelucrării ceramicii și a metalelor.

Desigur, o istorie care ar transforma România dintr-o țară de mâna a treia în leagănul civilizațiilor europene și numai, deranjează multe interese străine, în virtutea cărora se duce o aprigă luptă de distrugere sau de îngropare a entității noastre și a istoriei acestor meleaguri.

Adevărul iese însă la lumină tot mai mult și datorită muncii de o viață pe care cercetători precum domnul Gabriel Gheorghe, invitatul acestei emisiuni, au făcut-o!

România, vatra Europei

Ideea Daciei la Români, în decursul secolelor

 

Arta, tradițiile și trezirea conștiinței naționale – Teoria Morfogenetică-Verbul divin

folclor-romanesc

O emisiune pe care o aștept de foarte mult timp,e ceea ce tot spun de foarte mult timp  ,dar parcă vorbesc la pereți .E singura modalitate de a trezi conștiința neamului,sau cel puțin cea mai la îndemână .Întoarcerea la tradiții,acolo la folclor la simțuri ,la emoții ,la specific. Acasă ,acolo găsim absolut tot ceea ce avem nevoie .Suntem cei mai bogați din lume când vine vorba de tradiții de dansuri populare de simboluri antice ,de viață ,intoarcerea noastră la origini ar insemna cunoașterea de sine a neamului și prin urmare a reuși să biruim intreg universul spiritual .

Folclorul nostru reprezintă Sfânta Treime ,acolo regăsim autenticitatea spiritului românesc ,Doamne ajută că mai exista și oameni care pricep că există această modalitate de care noi ne-am indepărtat din păcate ,dar încă putem spera la Măntuirea Neamului …Sunt recunoscătoare pe deplin chiar acum, pentru că oamenii de Artă ai României au priceput că suntem pe cale de dispariție ,dar aceasta e șansa noastră de a ne reveni cu totul,singura pe care am intuit-o de mult timp ,Așa să ne ajute Dumnezeu,sunt extrem de fericită !

De la Mens sana in corpore sano ,imi zboară gândul tocmai la dansurile noastre populare ,nu oricine poate dansa ,doar cei cu talent ,Tal = echilibru ,Ent = entitate și iată Verbul la indemâna omului ! Puțini știu ca in timpul unui dans acționeaza toți mușchii din corp,mintea la capacitate maximă ,dar și urechea ,toate cele trei imbrățișate in dans ,descoperă spiritul și ce poate fi mai frumos decât atât ? Prin urmare îndemnul meu nu va fi niciodată ,să meditați,dimpotrivă ,dansați dragii mei e sănătate curată și mai mult decât atât,E Divin, dansați cât puteți de mult pe muzica strămoșilor ,reintroduceți muzica populară autentică in viața voastră ,nu vă va părea rău .Ca la noi la nimeni nu-i ,Când e vremea jocului  !!! 🙂

Cât îi pământul de mare,Neamul meu pereche n-are !

 

……………………………

Trebuie doar ca în dezvoltarea sa, CM (Câmpul Morfic) să atingă o intensitate specifică, un gen de “masă critică” sau intensitatea de rezonanţă stabilită prin frecvenţa de acord şi amplitudinea echivalentă, pentru a-i permite să se manifeste concret în planul fizic.

În anticele lucrări precum Vedele şi apoi în Upanişadele, sunt descrise în forme oarecum alegorice fenomenele de cunoaştere şi înţelegere colectivă, ceea ce astăzi numim transferul de informaţie telepatică. Chiar în Bhagavad-Gita, în Yoga cunoaşterii şi a faptei, Arjuna află că taina suprema a întregului univers este cunoaşterea (informaţia) în care ne aflăm scufundaţi ca într-un ocean. Mult mai târziu, ştiinţa a constatat ca fiecare forma emite o vibraţie specifică, vibraţie ce s-a numit undă de formă, sau câmpul morfic, ceea ce a condus la ceea ce s-a numit mai târziu teoria morfogenetică. Teoria morfogenetică [TM], încă de la redefinirea ei de către Rupert Sheldrake, a suscitat vii controverse.Reacţiile în lumea ştiinţifică au fost atat de aprinse încât unii savanţi au fost chiar de părere ca “Sheldrake pune magia înaintea ştiinţei şi poate fi condamnat în exact acelaşi limbaj în care Papa l-a condamnat pe Galileo şi pentru acelasi motiv. Este erezie.” … :))

O fiinţă vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un camp morfic mult mai general şi care este de natura energetică, vibratorie, particularizată pe zone geografice, dependente la randul lor de câmpuri informaţionale. Altfel spus, fiecare fiinţă este scufundată în oceanul informaţional universal si preia acel tip de informaţie pe care este ea acrodată biopsihic. Aici trebuie să ne înţelegem bine: TM nu postulează direct existenţa sufletului ca entitate bine definită, ci se referă la un câmp energetic transindividual, o formă de exprimare a obişnuinţei colective, în care se încadrează fiecare individ, atât fizic cât şi psihic. De fapt, este vorba despre un câmp informaţional universal, particularizat aşa cum am precizat mai sus, pe zone geografice, datorită specificităţii emisiilor mentale de tipul telepatic al grupului sau grupurilor care au acelaş timbru de vibraţie sau temperatură de culoare a gândurilor. Sheldrake a constatat în mod corect că, pentru ca un câmp morfic să poată acţiona, este necesar ca în organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri care recepţionează informaţiile respectivului câmp morfic. Totodată este necesar să existe structuri emiţătoare, care prin diverse acţiuni fizice (respectiv emisia fotobionilor din AND) să influenţeze – în sensul structurării lor – diverse câmpuri morfice. De fapt, conform descoperirilor din fizica cuantică, chiar particulele subnucleare sunt supuse unor câmpuri morfice specifice şi, astfel, interacţiunea dintre materie, energie şi informaţie se desfăşoară la orice scară din Creatie.

Sheldrake chiar a avansat o teorie şi mai surprinzătoare şi, anume faptul că ADN-ul uman nu este în mod intrinsec depozitarul informaţiei structurante pentru o fiinţă, ci mai curând un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de fapt depozitează această informaţie.

Continuare despre dinamica câmpurilor morfice găsiți  pe link-ul de mai jos 

http://www.inforadiestezie.ro/55_.htm

N-am să vă invăț eu acum teorii cuantice,dar luați la rând toate invățăturile despre egregori ,câmp morfic,ADN,emisii mentale,frecvențe,rezonanță s.a.m.d și veți ajunge exact la ceea ce susțin eu aici ,Doamne ajuta !

…….

Zile-Cartier Harvest_Woman 53d4ca8db897c_copil_129