Iubire, înţelepciune şi adevăr (Gura, urechile şi ochii)

10710609_291450114379587_3799982014033352173_n

Interesant cum, mai toate strigăturile dansurilor populare la noi la români ,încep cu i-auzi …una ,i-auzi doua … Cât de frumos solicită mentalul si pregătește urechea ,urechea fiind o poartă de acces la spirit  …Cine are urechi să audă ,cine are ochi să vadă și să priceapă …Jocu-i din bătrâni lăsat !

Referitor la mișcarile și pozițiile dansului de mai sus,printre altele, se distinge o altă rună :

algiz

Runa Alghiz 

Sunetul pe care îl reprezintă Algiz (pronunţat Al-ghiz) este Z, sau un sunet intermediar între Z şi R, iar numele său înseamnă „elan” sau „cerb”. În trecut, această rună era asociată cu Heimdall, zeitatea tutelară a setului, zeul răspântiilor şi gardianul intrărilor. Heimdall este paznicul mereu atent, niciodată dormind, cel care poate auzi chiar şi iarba crescând şi frunzele căzând. Este zeul protecţiei şi testelor de orice fel. Forma sa exprimă un om cu braţele ridicate sau o mână cu degetele răsfirate, dar şi un copac stilizat sau poate chiar coarnele elanului. Coarnele sunt simbolul protecţiei şi stăpânirii, iar mâna cu degetele răsfirate este un semn vechi cât lumea, la toate popoarele aproape, de protecţie împotriva răului sau influenţelor negative. Putem interpreta silueta omului cu braţele spre cer ca pe un preot sau un oracol ce are legătură directă cu lumea de dincolo, paznicul care cunoaşte tot ceea ce trece de o parte şi de alta a Porţii Vieţii.  

 

Un fragment excelent despre Iubire, înţelepciune şi adevăr (Gura, urechile şi ochii)

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
Conferinţa din 05.03. 1938 (Paris)
Conferinţă improvizată (note stenografiate)

În această seară, voi adăuga, încă, câteva cuvinte despre ochi, urechi şi gură, pentru că există, încă, multe lucruri interesante de spus în privinţa acestor organe.
În fiecare zi mâncaţi pâine, beţi apă sau vin, respiraţi aer şi nu sunteţi niciodată destul de sătui, nici plictisiţi de toată această hrană. Iar eu mă aflu aici pentru voi ca un bucătar: v-am adus, deja, o hrană lichidă pentru gura voastră, o hrană aeriană pentru urechile voastre şi, în sfârşit, o hrană eterică pentru ochii voştri. În această seară… ei bine, în această seară meniul va fi un amestec de alimente lichide, aeriene şi eterice. În mod succesiv v-am arătat literele A, U şi M. Acum vom lega aceste sunete pentru a pronunţa cuvântul Aum.

A este pentru ochii voştri
U este pentru urechile voastre
M este pentru gura voastră
Să revenim, însă, un moment, mai întâi, asupra frazei din Evanghelie despre care v-am vorbit deja: “Cereţi şi vi se va da… căutaţi şi veţi afla… bateţi şi vi se va deschide…”. Aceste ordine par foarte simple. De exemplu, să ceri… ce nu cerem noi? Avem părinţi, prieteni, iubiţi şi, din cauza lor, cerem lui Dumnezeu, lumii invizibile, naturii, Îngerilor, tot ce suntem capabili să imaginăm. Dar iată că, în ciuda insistenţei noastre, nu primim ceea ce am cerut, atunci suntem decepţionaţi şi tragem concluzia că lumea invizibilă este foarte nedreaptă cu noi. De câte ori am cerut aşa fără rezultate! De ce? Pur şi simplu fiindcă nu cunoaştem legile.
Atunci când vrem să facem cumpărături într-un magazin, ne adresăm vânzătorului, este adevărat, dar trebuie, de asemenea, să dăm ceva în schimbul celor cerute. Dacă nu vrem să plătim, suntem refuzaţi pentru cel mai mic lucru. În natură, în lumea invizibilă, totul se întâmplă ca în magazinele din planul fizic. Lumea invizibilă va spune. “Daţi inima lui Dumnezeu şi El vă va da totul în schimb”. Voi răspundeţi însă: “Nu pot, am dat-o deja la altcineva… Am o soţie, copii, sau o amantă adorabilă, şi nu mai am inimă de dat”. Iată de ce rugăciunile voastre nu sunt niciodată împlinite! Vă imaginaţi întotdeauna că veţi putea obţine ceva fără să daţi nimic în schimb. Este imposibil. “Cereţi şi vi se va da” implică mai întâi un dar venind de la voi. Trebuie să daţi o parte din atenţia voastră conştientă, din timpul vostru, din strădaniile voastre zilnice, din gândurile voastre, din sentimentele voastre, şi atunci veţi primi…
“Căutaţi şi veţi afla”… Iisus a spus de asemenea: “Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge”. Trebuie, deci, să căutaţi atât timp cât există lumină. Un mare număr de savanţi şi filozofi îl caută pe Dumnezeu în mod sincer, dar o fac în timpul nopţii. Ei vor să vadă soarele, dar după ora apusului… Atunci, cum să-l găsească? După câteva cercetări, au tras concluzia că nu există soare în natură; această afirmaţie, spun ei, este confirmată de patruzeci sau cincizeci de ani de observaţii riguroase, iar în momentul morţii ei declară: “Nu am găsit soarele”. Esenţialul culturii actuale este o cercetare continuă în obscuritate. Chiar şi viaţa oamenilor este aranjată, în aşa fel, încât să se desfăşoare în timpul nopţii. Eu vorbesc, însă, mai ales, din punct de vedere simbolic. Dacă nu aţi găsit soarele (adică sensul vieţii) în timpul a numeroşi ani, înseamnă că duceţi o existenţă nocturnă şi vă culcaţi în momentul în care răsare pentru a nu-l vedea.
“Bateţi şi vi se va deschide”. Acest precept este legat de urechi. Cunoaşteţi structura urechilor. Sunetele pătrund în urechea noastră prin canalul auditiv şi se propagă prin intermediul timpanului şi a oscioarelor până la urechea internă. Dacă frecvenţa sunetului este prea slabă (infrasunete) sau este prea ridicată (ultrasunete), nu auzim nimic, pentru că urechile noastre nu percep decât o parte din spectrul de frecvenţă a sunetelor.
Am văzut că organul lui Corti este construit ca o serie de corzi de diferite lungimi care vibrează în rezonanţă cu undele ce sunt de aceeaşi frecvenţă vibratorie. Este o lege fizică, dar şi o lege psihică. Peste tot, în univers, fiecare fiinţă, fiecare obiect, intră în rezonanţă cu noi dacă are vibraţii de natură identică cu ale noastre. Iată de ce, dacă prin gândurile, sentimentele, dorinţele noastre, emitem unde de frecvenţă joasă, primim unele la fel. Dacă vrem ca Dumnezeu să ne audă, trebuie să emitem unde de frecvenţă foarte înalte, adică să avem gânduri, sentimente, dorinţe pure, nobile, dezinteresate. Dacă emitem sentimente cum ar fi ura, gelozia, furia, ne aud alte fiinţe decât Dumnezeu şi le primim comunicaţiile ca răspuns.
Mi s-a spus adesea: “Am făcut cereri lumii invizibile, dar nu au dat nici un rezultat”. Sau: “M-am rugat la Domnul, dar nu ştiu dacă îmi va răspunde”. Altfel spus: “Am bătut, dar nu ştiu dacă mi se va deschide”.
Atunci eu întreb: “Dar ce aţi cerut?”. Cineva îmi răspunde: bogăţia, altul: măreţia, sau o femeie frumoasă etc… Evident, în aceste cazuri, veţi aştepta timp îndelungat până să obţineţi satisfacţie, pentru că “administraţia” de sus primeşte nenumărate cereri de acest fel, ea este încărcată, împovărată, şi nu mai poate să le satisfacă repede. Toată lumea cere bani, femei, plăceri, putere, locuri privilegiate în lume… Va trebui, poate, să aşteptaţi o viitoare reîncarnare pentru a obţine ceea ce aţi cerut astfel. “Atunci, veţi spune, ce trebuie să cerem?”. Cereţi şi bateţi pentru a obţine ceea ce nimeni nu caută. Toţi se bat pentru a-şi satisface aceleaşi dorinţe, toţi se precipită asupra fiecărui lucru bun pe care îl observă, şi lumea invizibilă este copleşită de toate aceste dorinţe excesive. Ceea ce am spus aici este evident simbolic pentru că, orice aţi cere, lumea invizibilă poate, întotdeauna, să vă dea imediat dacă i se pare bun. Dar totuşi, în loc să cereţi tot timpul bunuri materiale, plăceri, vă sfătuiesc să cereţi lumina, iubirea, înţelepciunea care vă vor permite să vă ajutaţi prietenii, să îi amelioraţi, să îi salvaţi. Cereţi forţa de a îndeplini voinţa lui Dumnezeu, cereţi venirea pe pământ a Împărăţiei Sale de pace, iubire şi viaţa veşnică… Cum astfel de rugăciuni sunt extrem de rare, lumea invizibilă va spune. “Iată o fiinţă care nu seamănă cu toţi ceilalţi, să ne ocupăm, mai întâi, de ea, să îi dăm satisfacţie”. În timp ce, la celelalte cereri, lumea invizibilă răspunde: “Răbdare, vom mai vedea”.
Desigur, se întâmplă şi ca rugăciunile voastre să fie repede satisfăcute, dar adesea pentru nenorocirea voastră. De exemplu, vă doriţi o femeie foarte frumoasă şi v-a fost dată; nu veţi mai putea trăi liniştiţi pentru că această femeie încântătoare va fi ca o grădină plină de flori frumoase şi mulţi vor dori să îi respire parfumul. Mai mult, dacă această femeie frumoasă este superficială şi frivolă, şi dacă voi sunteţi slabi, geloşi şi bănuitori, vă imaginaţi în ce complicaţii vă veţi găsi. Femeia voastră fermecătoare va dori să-şi etaleze frumuseţea pentru a-şi satisface vanitatea, şi acesta va fi începutul catastrofei, intrarea în infern; veţi plăti foarte scump puţina bucurie ce v-a adus-o. Credeţi-mă, eu nu am nimic împotriva femeilor frumoase, ele sunt o podoabă în viaţă şi deci foarte necesare; frumuseţea este un atribut al Creatorului Însuşi. Femeile frumoase au inspirat pictorii, sculptorii, poeţii, muzicienii… Ceea ce este trist, este că majoritatea timpului oamenii se aruncă asupra frumuseţii pentru a o devora în loc să o contemple de la distanţă, încât, după un timp, nu mai rămâne nimic.
Cel care vrea să obţină repede ceea ce cere, trebuie să facă nişte cereri dezinteresate. Atunci când cineva bate cu insistenţă şi exagerare, pentru a obţine numai nişte satisfacţii materiale, lumea invizibilă devine neliniştită şi gândeşte: “Iată un copil nesăbuit care va plânge, cu siguranţă, mai târziu, pentru că nesocoteşte consecinţele celor cerute”, şi încearcă să nu le satisfacă imediat. Cel care vrea să obţină repede ceea ce cere, trebuie să ceară propria sa eliberare şi a celorlalţi.
Aş vrea, acum, să vă vorbesc despre ochi, urechi şi gură dintr-un alt punct de vedere.
Să ne ocupăm prima dată de ochi.
Ochiul este un organ aproape sferic şi uşor bombat în faţă; este format din trei membrane: sclerotica, prelungită în partea din faţă prin cornee; coroida care, în partea din faţă, formează irisul; şi retina, al cărei fund reprezintă un punct, pata galbenă, unde se formează imaginile. Aceste trei membrane reprezintă cele trei lumi: fizică, astrală, mentală.

Ceea ce ne interesează, pentru moment, sunt celulele senzoriale ale retinei care înregistrează senzaţiile luminoase: conurile şi bastonaşele. Bastonaşele sunt sensibile numai la intensitatea razelor luminoase, în timp ce conurile sunt sensibile la culori. S-a observat că păsările nocturne (bufniţele, cucuvelele…) nu au conuri în retină, ci numai bastonaşe. Bufniţei îi place foarte mult să se adăpostească în case părăsite sau între ruine unde se ascunde sub grinzile acoperişului. Bufniţa este sub influenţa lui Saturn, iar în caracterul ei se găsesc calităţile rele ale acestei planete. Bufniţei nu îi plac viermii sclipitori care lucesc în iarbă, în nopţile de vară, şi îi vânează…

Iisus a spus: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu iei în seamă?”, adică: “De ce te uiţi la micile greşeli ale altuia şi nu le vezi pe ale tale, care sunt enorme?”. Cel care trăieşte în întuneric nu are decât nişte bastonaşe (bârne) în ochi nu vede culorile. Or, dacă privim natura fără să vedem culorile, nu putem să îi înţelegem nici frumuseţea, nici sensul.
Bastonaşele reprezintă pe cei care trăiesc în întuneric, care caută tot timpul să îi critice pe alţii, să îi distrugă; în timp ce conurile reprezintă pe cei care trăiesc în lumină şi iubire după legile divine.
Ştiţi cum se construiau cabanele în trecut şi încă se mai construiesc: câteva bârne puse orizontal şi vertical, şi nişte paie. Paiul este ceea ce rămâne după culesul grâului, partea care se aruncă. Grâul reprezintă, deci, virtuţile, iar paiul micile păcate ce trebuie aruncate. Cât despre bârne, acestea sunt nişte păcate capitale.
Să studiem acum simbolul casei. Se poate spune că este construită dintr-un triunghi (acoperişul) şi un pătrat (corpul casei).

Iată cele două simboluri al spiritului şi materiei, ale cerului şi pământului, pentru că 3 este numărul principiilor divine, iar 4 al celor patru stări ale materiei. Acoperişul este sus, zidurile jos; casa reprezintă omul în întregime, 3 unit cu 4, adică 7.
Secţiunea verticală a conului dă un triunghi; o bârnă secţionată transversal da un pătrat. Pătratul şi triunghiul sunt simbolurile celor două învăţături ce se opun neîncetat în lume: învăţătura spiritului şi învăţătura materiei, învăţătura iubirii, a înţelepciunii, a adevărului, şi învăţătura egoismului, a durităţii şi a violenţei. Toţi cei care vor să se impună altora din nişte raţiuni egoiste, personale, urmează învăţătura bârnelor, a bastonaşelor. Din contra, cei care doresc să lumineze, să încălzească, să vindece, să elibereze şi să ducă sufletele la izvorul vieţii, urmează învăţătura conurilor. Aceste două învăţături, ale bastonaşelor şi conurilor, există de la crearea lumii, ele sunt înscrise în natură. Din nefericire, oamenii nu aprofundează lecţiile pe care natura le dă zilnic, peste tot, în cele mai mici lucruri.
Iisus ştia perfect că era înconjurat de oameni care se serveau de bastoane, de bârne. Erau fariseii, saducheii, scribii care vroiau să se descotorosească de el. Când au decis să îl crucifice, ei au spus: “Pentru că pretinzi că eşti Fiul lui Dumnezeu, vom vedea ce vei face pe aceste două bârne unde te vom pune”. Şi l-au crucificat pe cele două bârne ce formau o cruce. Iar Hristos le-a răspuns: “Sunteţi savanţi, cunoaşteţi Cabala, vă folosiţi de numărul 4 care este numărul justiţiei. Dacă sunteţi drepţi, este bine, dar dacă legea găseşte că nu sunteţi drepţi, ar trebui să ştiţi ce vă aşteaptă”. Un simbol lucrează în cele trei lumi, şi cel care nu este drept în lumea gândurilor va suferi în lumea sentimentelor şi va fi închis în planul fizic.
Să luăm numărul 4 în cele trei lumi:
în lumea mentală.
+ în lumea astrală (cele două curente contrare).
simbolul limitării în planul fizic.
4 este numărul lui Jupiter care se găseşte în sefirotul Hased, unde Arhanghelul Tadkiel (din Tzedek: justiţie, şi din El: Dumnezeu) domneşte asupra ordinului Hahmalimilor. Iată de ce oamenii născuţi sub semnul lui Jupiter devin adesea judecători.
Fariseii nu au înţeles cuvintele lui Iisus dar, mai târziu, după ce Iisus a fost crucificat, prezicerile sale s-au împlinit: atunci când împăratul roman, Titus, a venit şi a distrus Ierusalimul, el i-a crucificat pe conducătorii iudeilor. Hristos le spusese: „Lucraţi cu violenţă, cu bârnele, şi veţi suporta consecinţele”. Totul s-a împlinit aşa cum a prezis.
Să ne ocupăm acum de conuri. V-am spus, deja, că lungimile de undă ale vibraţiilor luminoase formează o inşiruire continuă, mergând de la frecvenţele vibratorii cele mai mici (roşul), unele chiar şi mai mici (infraroşul), la frecvenţele vibratorii cele mai înalte (violetul), şi mult mai înalte (ultravioletul) ce pot fi reprezentate printr-un con.
Conul este o spirală de lumină, am văzut deja, şi el simbolizează muntele spiritual, al cărui vârf trebuie să căutăm să atingem. Micile conuri din ochi reprezintă posibilităţile (conţinute în conul simbolic) de a vedea realităţile lumii spirituale.

Toţi oamenii poartă, în sinea lor, ochelari, unii ochelari cu lentile roşii, alţii cu lentile portocalii, alţii cu lentile galbene, verzi… Ce înseamnă asta?
Celor care poarta lentile roşii le place să bea, să mănânce, şi să trăiască în plăceri, iar după ce au mâncat şi au băut bine, sunt gata să plece la război.
Cei care poartă lentile portocalii sunt împinşi spre individualism, spre separatism, se gândesc că trebuie să acţioneze şi să trăiască singuri pentru a se manifesta ca nişte fiinţe independente.
Cei care poartă lentile galbene sunt fiinţe care studiază, cugetă, raţionează, caută să-şi rezolve, într-o manieră intelectuală, toate problemele.
Cei care poartă lentile verzi au tendinţa de a gândi că totul se poate rezolva prin economie şi finanţe; aceştia sunt nişte oameni de afaceri.
Cei care poartă lentile albastre cred în necesitatea unei filozofii a vieţii bazată pe religie; ei lucrează pentru ca pacea să domnească printre oameni, şi iubesc muzica, pentru că muzica aduce pacea.
Cei care poartă lentile indigo gândesc că au fost aleşi de Divinitate pentru a conduce lumea; aceştia sunt regii şi preoţii. Indigoul este culoarea regalităţii şi deopotrivă a sacerdoţiului.
Cei care poartă lentile violet sunt misticii care trăiesc în rugăciuni, meditaţie şi adoraţie Domnului.
Se pot face tot felul de combinaţii între cele 7 culori, rezultând astfel o infinitate de nuanţe. Numai roşul posedă, singur, 40.000 de nuanţe.
Fiecare culoare se referă la un punct de vedere, la un domeniu particular (A se vedea conferinţa „Spiritele celor 7 lumini”, Opere Complete, vol. 10). Trebuie să fim capabili să observăm toate aspectele naturii şi ale vieţii; în acea clipă ne aflăm în conul dezvoltat: suntem un ochi bun ce poate vedea limpede lucrurile, ochelarii noştri au nişte lentile incolore, pure, absolut transparente. Idealul constă în a avea toate culorile deodată, aşa cum o pot face conurile ochilor noştri, în loc de a dstinge numai cenuşiul, ca bastonaşele. Ştiţi câte victime au făcut, de-a lungul vremii, toţi oamenii care aveau puncte de vedere prea limitate, adică nu distingeau decât o singură culoare. Câte greşeli comise din cauza unor viziuni prea largi, mai mult de clerici, de spiritualişti, decât de materialişti!
Omul trebuie să scape de concepţiile limitate şi să se situeze deasupra divergenţelor de opinii, adică să privească lucrurile cu lentile incolore. Hristos a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Inimile curate sunt, de asemenea, nişte lentile incolore. Aceasta ne învaţă cristalinul ochiului nostru. Cristalinul nu este nici galben, nici verde, nici albastru, altfel n-am putea vedea splendoarea naturii.
„Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”… Ce raport există între inimă şi ochi?… În cazul inimii se produce acelaşi fenomen ca şi pentru cristalin: este necesară o acomodare. Dacă cristalinul este neted, nu vedem bine; nici dacă inima este „netedă” nu vedem bine. Când nu iubeşti, nu vezi calităţile minunate ale altora, nici frumuseţile naturii, şi nu numai că nu le vezi, dar nu conteneşti să critici şi corectezi Fiinţa care a creat totul. Te plângi, de multe ori, că natura şi viaţa nu sunt bine făcute şi că în locul Domnului ai fi făcut altfel şi mult mai bine! Să ştiţi că, având această atitudine jalnică, nu veţi pătrunde niciodată în Împărăţia misterelor, pentru că, contrar a ce se consideră în general, natura este construită într-un fel inexprimabil de raţional şi plin de sens.
Nu trebuie să căutaţi decât calităţile la ceilalţi. Spuneţi-mi ce avantaje aţi avut până acum căutându-le numai defectele… Trebuie să ştiţi că, dacă vă fixaţi gândurile asupra defectelor celorlalţi, nu numai că le amplificaţi la ei, dar le atrageţi şi asupra voastră. Foarte puţine persoane cunosc dimensiunea considerabilă a pagubelor produse de această obişnuinţă de a privi întotdeauna latura negativă a fiinţelor şi lucrurilor, şi mai ales occidentalii îşi imaginează că este o mare calitate să ştii să critici. Multe prietenii şi legături sunt rupte din cauza tendinţei de a căuta defectele, a privi numai ce este rău, vicios, şi a avea atât de multă plăcere în a scotoci în viaţa altora pentru a le descoperi. Înţeleptul caută să vadă cele două feţe deodată: binele şi răul; el poate evita, astfel, anumite neplăceri diminuând latura negativă şi întărind-o pe cea pozitivă. El nu este orb, nu se lasă înşelat, dar consideră că binele este latura esenţială a fiinţelor şi lucrurilor. Fixându-şi atenţia asupra binelui, îi atrage forţele şi îl face să crească în el însuşi şi în ceilalţi. Iată de ce toate fiinţele sunt atrase către o fiinţă asemănătoare: ele simt că în vecinătatea ei se dezvoltă şi cresc germenii naturii divine.
Poate este o plăcere să vezi defectele celorlalţi, dar această plăcere atrage nişte consecinţe grave. Cel care se lasă antrenat de ea devine periculos pentru anturajul său, dar mai ales pentru el însuşi: este mereu nemulţumit, amplifică cele mai mici imperfecţiuni, se revoltă împotriva a tot şi a tuturor. Iar dacă trebuie să-şi dea părerea despre ce consideră că este mai bun, constataţi că soluţia ce le propune sunt mai rele decât ceea ce critică.
În Bulgaria, se povesteşte că în trecutul îndepărtat ţiganii Îl rugau pe Dumnezeu să suprime iarna care îi făcea să sufere mult. Dumnezeu îndeplini această cerere… La început totul a mers bine, ţiganii erau foarte mulţumiţi, dar iată că, în absenţa frigului, insectele, care nu mai mureau, s-au înmulţit peste măsură şi au produs atâtea pagube încât nefericiţii ţigani Îl implorară pe Dumnezeu să aducă iarna înapoi… La Fontaine a scris şi el o fabulă cu acest subiect: un ţăran a considerat că natura a gândit prost lucrurile pentru că sterajul, cu trunchiul puternic, are ghinda mică, în timp ce o tulpina subţire susţine un dovleac. Într-o zi, când era întins la poalele unui stejar, primi o ghindă în faţă, şi a înţeles ce i s-ar fi întâmplat dacă îi cădea un dovleac de la o aşa înălţime, admiţând că natura era, întra-adevăr, mai înţeleaptă decât el.
Pentru a scăpa de acest obicei, atât de dăunător, de a critica totul şi pe toată lumea, trebuie să urcăm muntele spiritual, al cărui simbol este conul, pentru a învăţa să privim lucrurile din vârf. Am să vă dau o imagine. Să presupunem că sunteţi un profesor erudit şi aveţi un copil care s-a urcat, din întâmplare, într-un copac… Deodată, el strigă: „Tată, tată, văd două persoane pe drumul către casa noastră”. Întreabă: „Poţi să le recunoşti? – Da, sunt unchiul şi mătuşa… Oh! Sunt încărcaţi, aduc cu siguranţă nişte cadouri”. Copilul este mai mic decât voi şi nu are nici o învăţătură, dar are posibilitatea să vadă ceea ce voi nu puteţi vedea din locul în care vă găsiţi. Ce înseamnă asta? Că anumiţi filosofi au adoptat un punct de vedere atât de greşit, încât o întreagă parte a realităţii le scapă. Din contră, oamenii care nu sunt instruiţi se găsesc plasaţi într-un punct de unde vederea lor poate descoperi adevărurile ascunse privirii savanţilor. Se spune în Evanghelii: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al Cerului şi al Pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor”. De ce? Deoarece copiilor le place să se caţere în copaci… Se întâlnesc şi oameni care nu sunt savanţi, dar care înţeleg adevărul, îl simt. De exemplu, şi eu sunt ca un copil de doisprezece ani, nu am capacităţile intelectuale aşa de formidabile ca ale voastre, dar am fost plasat, pus, într-un punct foarte înalt, de unde văd multe lucruri.
Punctul de vedere, în care ne găsim, este adesea mai important decât dimensiunea capacităţilor noastre. Dacă punctul nostru de vedere este inferior, în ciuda inteligenţei şi a educaţiei noastre, nu putem observa corect creaţia, nici să o înţelegem. În schimb, punctul de vedere din care văd anumiţi „ignoranţi” le permite să vadă miracolele naturii. Verificaţi, deci, care este punctul vostru de vedere. Un punct de vedere bun valorează mai mult decât toate cunoştinţele enciclopedice.
În legătură cu acest subiect, aş vrea să vă vorbesc despre pericolul ce există în obişnuinţa de a privi tot ceea ce coboară: soarele care apune, frunzele care cad etc…, Admirăm soarele care apune spunând: „Ce tablou admirabil!”. Dar considerăm că este o prostie să mergem zilnic să îi contemplăm răsăritul. Când toamna cad frunzele, considerăm, deopotrivă, că spectacolul este extrem de melancolic, iar la venirea primăverii, când natura înfloreşte, nu ieşim s-o admirăm; puţini oameni merg să vadă naşterea mugurilor. Aceasta înseamnă să Îl căutăm pe Dumnezeu în timpul nopţii. Natura are, într-adevăr, zile şi nopţi; până la prânz, este ziua naturii; după-amiaza este, deja, noaptea care vine. Mergeţi să priviţi natura în timpul zilei, când este în stare de a dărui. Dacă vreţi să vă scăldaţi într-o atmosferă pură şi însufleţitoare şi să îi culegeţi bogăţiile, trebuie să ieşiţi dimineaţa, cât mai devreme posibil. Iată de ce, în Învăţământul nostru, avem obiceiul să asităm la răsăritul soarelui primăvara şi vara.
Să mai spunem, însă, câteva cuvinte despre urechi.
Urechile reprezintă înţelepciunea, şi sunt pasive, contrar ochilor şi gurii care sunt, în mod alternativ, active şi pasive. Cunoaşteţi activitatea gurii (în special a limbii!); cât despre ochi pot, de asemenea, să fie foarte activi pentru a seduce sau fulgera pe cineva. Urechile nu sunt niciodată active, cu excepţia atenţiei, dar şi în acest caz, activitatea lor, se exercită chiar sub o formă pasivă pentru că primesc numai sunetele.
Am văzut persoane care au venit la Maestrul Peter Deunov şi care, în loc să asculte şi să se instruiască lângă el, îşi etalau cunoştinţele citând din numeroasele cărţi ce le studiaseră. Maestrul le asculta totdeauna cu o răbdare surprinzătoare, surâdea dulce; în anumite cazuri nu avea nici posibilitatea să spună un cuvânt. După un anumit timp, aceste persoane se opreau, înţelegând că vorbeau singure şi că, dacă mai continuau aşa, nu învăţau, într-adevăr, nimic; în sfârşit, tăceau pentru a-l lasă să vorbească pe Maestru. Ce mare le era mirarea învăţând mai mult, în câteva minute, lângă el, decât în timpul mai multor ani de studiu, pur şi simplu pentru că s-au situat în stare de recepţie ce le permitea să primească emanaţiile Maestrului.
Discipolul trebuie să înveţe cum să intre în această stare ce o numim „pasivă”, dar care nu trebuie nicicum confundată cu lenevia sau inerţia. Această stare nu este decât aparent pasivă; în realitate, este una dintre cele mai active. Foarte puţine persoane pot intra în această stare; pentru a ajunge aici, îti trebuie multă disciplină şi nişte cunoştinţe psihologice. Cei care ştiu să o producă în ei pot, chiar şi în cele mai mari eşecuri din existenţa lor, să audă vocea sufletului lor care nu este alta decât vocea Domnului.
Starea pasivă poate fi pentru noi dăunătoare sau binefăcătoare, depinzând de condiţiile în care suntem plasaţi şi de influenţele înconjurătoare. Această stare ne permite să atragem, să adunăm şi să absorbim influenţele bune sau rele din mediul în care ne găsim, în timp ce starea de activitate ne face să proiectăm, să luminăm, să influenţăm acest mediu. Deci, în funcţie de circumstaţe, trebuie să fim activi-emisivi, sau pasivi-receptivi. Să presupunem că vă găsiţi într-un mediu în care se exercită nişte influenţe malefice: trebuie să fiţi emisivi-pozitivi, pentru a nu permite acestor influenţe să pătrundă în voi. Din contră, dacă influenţele sunt benefice, propice, trebuie să deveniţi receptivi; dacă nu, nu primiţi nimic. În faţa unui criminal, a unei persoane rele, trebuie să vă arătaţi activ, pozitiv, emisiv, dar în faţa unei fiinţe pure nobile, şi bune, a unui Iniţiat, trebuie să fiţi receptivi. Din nefericire, adesea, se întâmplă contrariul, şi după aceea vă miraţi să simţiţi în voi atâta tulburare şi atâtea condiţii bune distruse…
Organul lui Corti ne arată că, pentru a auzi şi a înţelege pe ceilalţi, trebuie să ştim să răspundem la vibraţiile, sentimentele şi gândurile ce ei le transmit, adică să vibrăm în rezonanţă cu ei. Dacă nu ştim să vibrăm în rezonanţă cu Marii Maeştri, nu putem să îi înţelegem. Vom vibra ca ei dacă vom putea lăsa libere corzile scurte ale sufletului nostru, fiindcă vom fi capabili, atunci, să sesizăm vibraţiile cele mai subtile ale universului. Cel care ştie să asculte astfel aude, se cufundă şi se apropie de fiinţele şi elementele cele mai subtile care vibrează în creaţie.
Înţelepciunea înseamnă a şti să asculţi vocea foarte molcomă care vorbeşte în noi. Noi ştim foarte bine să ascultăm vocea tunătoare a stomacului care strigă de foame, sau a sexului care reclamă o victimă; dar când o voce mică ne spune: „Nu face asta!…” noi răspundem: „Taci!”. Atunci vine al treilea instructor: băţul… Primul instructor, lumina soarelui, ne instruieşte prin ochi, ne arată adevărul pentru a ne atinge inteligenţa. Noi spunem: „Cine ştie dacă este într-adevăr adevărul? Poate că nu este decât aparenţa…” şi continuăm să trăim ca înainte. Al doilea instructor, iubirea, atinge inima, dar noi nu înţelegem nimic. Cât despre al treilea instructor, ştim cu toţii că este Saturn; el vine înarmat cu un băţ gros (o bârnă!) pentru a ne da câteva lecţii bune. Toate lecţiile vieţii reprezintă al treilea instructor. Cel care înţelege şi aude înţelepciunea în mod direct nu mai are nevoie să sufere, dar cel care nu aude are nevoie să fie tras de urechi. Şi este adevărat, de ce se spune în franceză „a trage de urechi” celui care nu este cuminte? De unde vine această expresie?… Pentru a evita suferinţele, supărările şi necazurile aduse întotdeauna de cel de-al treilea instructor, nu există alt mijloc decât să te tragi, în fiecare zi, de urechi spunând: „Ascultă bine!”. Aşa, vom deveni, încet-încet, mai înţelepţi. Vă gândiţi că este copilăresc. Nu.
Al treilea instructor va veni acum în lume (Această conferinţă datează din 1938 şi se face aluzie, desigur, la cel de-al doilea război mondial – nota editorului), şi vom vedea toţi cât de sever şi implacabil este: el produce nişte zguduituri, calcă în picioare orgoliile şi prăbuşeşte construcţii gigantice considerate solide; el tulbură convingerile, opiniile cele mai solide fundamentate. Epidemiile, războaiele, foametea, bolile, reprezintă, de asemenea, cel de-al treilea instructor. În realitate, el nu este rău şi poartă chiar o idee minunată în minte: să îi aducă pe copiii rebeli spre o mai bună înţelegere a lucrurilor, către Tatăl Ceresc, către înţelepciunea şi iubirea Sa. Adesea, toate avertismentele Iniţiaţilor, toate sfaturile bune ale Înţelepţilor, nu servesc la nimic, dar când apare al treliea instructor, cu bastoanele sale, aceşti copii încep să înţeleagă.
Cerul a trimis, deja, numeroşi Maeştri şi Iniţiaţi pe lângă oameni pentru ai instrui. Dar fiecare spune: „Scuzaţi-mă sunt ocupat, n-am timp să vă ascult. Am o soţie, copii, afaceri urgente…”. Exact ca în pilda bogatului care vroia să dea o petrecere, şi şi-a trimis servitorii să îi invite pe toţi prietenii săi. Primul spune: „Tocmai am cumpărat o pereche de boi, trebuie să îi încerc pe câmp”. Al doilea spune: „Am găsit o femeie frumoasă şi trebuie să mă căsătoresc astăzi”. Toţi erau foarte ocupaţi cu lucruri, în aparenţă, importante, dar în realitate inutile sau secundare. Voi sunteţi, adesea, ocupaţi, deopotrivă, cu nişte lucruri inutile, fiind împiedicaţi să ascultaţi ceea ce un Iniţiat vrea să vă înveţe ca să vă ajute.
Vă voi spune acum câteva pagini din istoria Bulgariei care este ţara mea. De-a lungul secolelor, Cerul a trimis nişte Iniţiaţi în Bulgaria. Acum nouă secole, au fost bogomilii, dar nu au fost ascultaţi, au fost vânaţi, persecutaţi şi masacraţi. Bulgaria a fost îngrozitor pedepsită pentru că aceşti Iniţiaţi reprezentau lămpile ţării noastre şi s-a dorit să fie stinse. Hoţii nu intră acolo unde nu este lumină, le este frică să nu fie văzuţi. Ei aşteaptă ca totul să fie stins şi ca locuitorii să doarmă pentru a intra în casă. La fel se petrec lucrurile într-o ţară şi în omul însuşi. Dacă stingeţi lămpile (adică virtuţile) în voi înşivă, vin hoţii şi vă leagă fedeleş, adică liberatatea voastră şi tot ce consideraţi preţios vă este luat. Hoţii sunt bolile, suferinţele, gândurile negative, necazurile etc… Numai lumina poate să ne ocrotească pentru că ea este adevăratul gardian: nimeni nu se poate apropia fără să nu fie văzut…
După ce i-a alungat pe bogomili şi şi-a stins propiile lămpi, Bulgaria a devenit victima hoţilor şi, timp de cinci secole, a trăit sub dominaţia otomană; mii de capete au fost tăiate, mulţi oameni au fost spânzuraţi etc. În sfârşit, Cerul a spus: „Să îi redăm Bulgariei libertatea…”. În anumite momente ale istoriei lor, la toate popoarele, au apărut nişte oameni care au predicat învăţătura iubirii şi a luminii, dar nu au fost ascultaţi şi s-au abătut nişte catastrofe asupra lor. Trebuie s-o ştim, oricare ar fi locul unde stingem lumina, în noi, în sufletul, în organismul nostru, în ţara noastră, hoţii vor veni.
Mi s-a pus o întrebare înainte de conferinţă: „Cum se poate dezvolta clarviziunea?”.
Adevărata clarviziune înseamnă a fi capabil să Îl vezi pe Dumnezeu în întreaga natură, să vezi înţelepciunea, frumuseţea, iubirea sa. Mulţi oameni, chiar şi savanţi, s-au plâns că L-au căutat pe Dumnezeu peste tot fără să-L găsească niciodată. Evident, dacă se aşteaptă să-L întâlnească într-o manieră obiectivă ca persoană, nu a fost posibil să-L găsească. Dumnezeu este adevărul, înţelepciunea, iubirea, frumuseţea, răspândite peste tot şi Îl putem vedea dacă nu avem ochii închişi, dacă nu avem nişte bârne în ei. Dacă vom căuta noaptea, vom avea întotdeauna nişte bârne în ochi; trebuie să avem nişte conuri, nu numai în ochi, dar şi în suflet.
Am cunoscut, în Bulgaria, o clarvăzătoare, numită Cortesa, care l-a întâlnit pe Maestru (Peter Deunov), şi era o clarvăzătoare remarcabilă care ştia să vadă trecutul şi viitorul. Când s-a aflat pe stradă, a oprit un trecător pentru a-l dojeni. Întotdeauna era plin de oameni în jurul ei. În acea perioadă eram prea tânăr ca să înţeleg, dar mama mea a asistat la multe scene asemănătoare cu aceasta pe care o voi povesti. Într-o zi, Cortesa a oprit pe stradă un bărbat care mergea cu doi copii: „Ascultă”, îi spuse, „sunt copiii tăi, nu-i aşa?”. – „Da”, spuse bărbatul puţin jenat. „Şi sunt muţi?”. – „Da”. – „Dar ştii tu de ce sunt muţi?”. „Nu”, spuse bărbatul, “nu ştiu”. „Ei bine, îţi voi spune”. Înainte de naşterea acestor copii, ai comis crime, ai furat. Într-o zi, ai furat nişte oi; trebuia ca să le scoţi, să le duci printr-un loc unde doreai să nu fie auzite, şi cum îţi era frică de behăitul lor, le-ai tăiat limba. Iată de ce copiii tăi s-au născut muţi. Trebuie să repari, acum, greşeala şi să rogi Cerul să te ierte”. Şi clarvăzătoarea îi explică băbatului că trebuie să cumpere alte oi şi să le dea celui de la care le-a furat odinioară, iar dacă nu făcea aceasta va fi pedepsit şi mai mult. Bărbatul urmă aceste sfaturi şi copiilor săi le-a revenit graiul.
Putem să dezvoltăm clarviziunea, dar nu înainte de a dobândi puritatea. Hristos a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu…”. Cel care nu este pur poate deveni clarvăzător, dar nu va vedea lumea divină: el va vedea nişte monştri în jurul său şi al celorlalţi; el va vedea că oamenii sunt, adesea, nişte falşi prieteni, că trădarea şi minciuna sunt ascunse în inimile lor, va vedea catastrofele care se pregătesc. Altfel spus, nu va putea să vadă decât ceea ce este la nivelul atins de el însuşi, sau puţin mai mult. Iată de ce, cea mai bună metodă pentru a obţine adevărata clarviziune, cea care permite contemplarea lumii divine, este de a dezvolta, în sine, iubirea spirituală şi puritatea (a se vedea conferinţa „Fericiţi cei cu inima curată…”. Opere Complete, vol. 7).
Eu ştiu că se învaţă multe alte metode: să priveşti în cristale şi oglinzi magice, să utilizezi anumite plante răspândite în Mexic sau în alte locuri, să te laşi hipnotizat etc… dar toate aceste metode sunt rele sau periculoase şi nu vi le recomand deloc. De ce se caută mereu obţinerea unor puteri magice sau a unor facultăţi de prezicere, atunci când eşti, încă, slab, furios, gelos, lacom? Fiinţele din lumea invizibilă nu le place să fie observate, nici deranjate, în lucrarea lor de nişte intruşi care nu sunt demni de acestea. Unele iubesc oamenii şi îi primesc favorabil, dar multe le sunt ostile şi îi urmăresc pe cei care doresc să pătrundă cu forţa în regiunea lor pentru motive, mai mult sau mai puţin, dubioase. Intruşii atrag, întotdeauna, animozitatea unor fiinţe din invizibil.
Mulţi ocultişti sfârşesc prost dorind să câştige bani sau glorie de a trece drept nişte clarvăzători, Iniţiaţi sau magi, pentru că nu ştiu să se apere împotriva atacurilor fiinţelor pe care le-au iritat prin curiozitatea şi dorinţa lor de aservire în satisfacerea poftelor lor nemăsurate. Aceste atacuri iau, mai întâi, forma unor dorinţe anormale sau perverse, pe urmă alte forme ce pot ajunge la nebunie. Fiinţele invizibile au făcut, deja, multe victime. S-au răspândit prea multe cărţi de literatură ocultă în lume şi este foarte grav. Sub pretext de a oferi nişte puteri oamenilor, această literatură a divulgat mijloace şi metode pentru a pătrunde în regiunea periculoasă, a intra în comunicare cu locuitorii lor, şi astfel a atras, asupra adepţilor săi, necazuri de toate felurile. În analele Ştiinţei Ezoterice se spune că mai multe omeniri au dispărut, deja, din cauza practicilor diabolice. O catastrofă identică se mai pregăteşte pentru pământ din cauza mobilurilor josnice care animă oamenii. Destinul Atlantidei se va repeta în zilele noastre, dar sub o altă formă. Odinioară, apa a fost cea care a determinat dispariţia acestui continent; acum este focul sub multiplele sale forme, care va fi executorul.
În loc să îi instruim pe oameni în cunoştinţele trecutului, trebuie să îi conducem, acum, spre o înţelegere şi nişte cunoştinţe noi. Nu treziţi imaginile vechi, nu ridicaţi vechiul colb al lumii subterane, altminteri veţi pune în acţiune nişte puteri adormite care vor produce aceleaşi catastrofe ca în trecut. Nu vom da o nouă cultură omenirii făcând nişte săpături arheologice în morminte, nici scriind volume întregi despre prolifica ştiinţă a înaintaşilor, nici deranjând păianjenii şi scorpionii din cripte. Ignoranţa căutătorilor, despre aceste probleme, determină declanşarea în necunoaştere de cauză a unor forţe fluidice de o putere formidabilă. De îndată ce sunt eliberate, aceste forţe se propagă, pătrund în creierele şi spiritele slabe, le determină să retrăiască în trecut şi să repete greşelile ce le-au comis. Eu nu sunt ostil cercetărilor ştiinţifice, dar cercetările arheologice nu ne pot fi de mare folos în evoluţia noastră.
Există alte metode pentru a cunoaşte spiritul vechilor civilizaţii dispărute, decât să le studiem în ruinele, în rămăşiţele lor răzleţe. Oamenii ignoră, însă, aceste metode şi sunt obligaţi să recurgă la aceste mijloace imperfecte, iar aceste metode, în loc să îi informeze corect, îi derutează şi mai mult. Adevăraţii discipoli nu au nevoie să scormonească ruinele pentru a cunoaşte trecutul omenirii.
Atunci, lăsaţi deoparte ce este deja mort, prăfuit, mucegăit, îngropat! Luaţi ceea ce este viu, luminos… Soarele este nou în fiecare zi, natura este nouă. Tot ce este deja în ruină dovedeşte, prin starea sa, că nu conţine adevărul. Ceea ce este veridic nu poate fi distrus şi timpul nu poate face nimic împotriva lui. Secolele, mileniile, nu au nici o influenţă asupra a ce este veşnic şi a ce căutăm. Ceea ce este adevărat există în faţa noastră, în jurul nostru, în noi. Dacă vom înţelege noii curenţi ce se manifestă zilnic în lume şi ne însufleţeşte, vom părăsi numeroasele iluzii aşa-zise ştiinţifice.
Pentru a reveni la obţinerea clarviziunii, eu vă repet că este mai cumpătat să lucrezi, mai întâi, asupra ta însuţi şi să te purifici, fiindcă atunci când ne vom transforma, clarviziunea totală ne va apărea de la sine şi în pofida dorinţei noastre. Atunci când Dumnezeu dă, El dă din belşug.

Se povesteşte că un Maestru avea un discipol doritor să înveţe prima lecţie de iniţiere. Maestrul i-a spus: „Du-te într-un cimitir şi înjură morţii: spune-le că sunt proşti, răi etc… şi după aceea spune-mi ce ţi-au răspuns”. Discipolul s-a dus la cimitir şi i-a înjurat pe morţi, dar aceştia au rămas muţi. Reveni atunci la Maestrul său şi îi spuse că morţii nu au răspuns. „Poate, spuse Maestrul, nu ai ştiut să te faci auzit… Întoarce-te la ei, dar de data aceasta spune-le contrariul, flatează-i, fă-le complimente!”. Discipolul se întoarce la cimitir, dar şi în faţa celor mai mari elogii, morţii au rămas muţi”. – Nici acum nu mi-au răspuns, spuse discipolul, la întoarcerea sa. – Foarte bine, a răspuns Maestrul, acum ai înţeles prima lecţie a iniţierii: când eşti insultat, taci, şi când eşti flatat, de asemenea taci. Fii ca morţii, rămâi surd şi mut la critici, ca şi la complimente”. Iată o lecţie importantă.

Sâmbăta trecută, când v-am vorbit despre gură, v-am spus că frunzele arborilor posedă nişte mici guri, stomatele, datorită cărora se realizează schimburile cu mediul înconjurător. Datorită clorofilei, xantofilei şi carotenului conţinute în frunze, sub acţiunea luminii, seva brută, care vine din rădăcini, se transformă în sevă elaborată. Ceea ce se întâmplă şi în gura noastră unde nişte glande secretă substanţe comparabile clorofilei, xantofilei şi carotenului. Dacă, atunci când mâncăm, ne îndreptăm gândurile şi iubirea spre hrană, ea se transformă. În timp ce, dacă mâncăm fără să ne gândim, fără iubire pentru Creatorul care ne-a oferit aceste alimente, nu se produce nici o modificare spirituală şi absorbim numai o materie brută. Cel care mănâncă în zgomot, în dezordine şi agitaţie, nu cunoaşte decât procesele fizice şi chimice ale nutriţiei. Cel care mănâncă în linişte, cu iubire şi recunoştinţă, pătrunde, deja, în domeniul alchimiei, al sublimării.
Aşa se întâmplă cu toate lucrurile în viaţă, chiar şi cu lucrarea noastră, cu studiile ce le facem. Dacă nu suntem atenţi, dacă nu ne place ceea ce învăţăm, studiul nostru nu ne va fi foarte util.

Să presupunem acum că viaţa ne determină să ne învecinăm cu o fiinţă care ne enervează. Din punct de vedere spiritual, ea constituie o materie brută. Ne plângem de ea; gura noastră, simbolic vorbind, nu poate să o înghită. Dacă avem, însă, în noi acea căldură, care este iubirea, şi acea forţă care este lumina, glandele noastre spirituale vor funcţiona şi această persoană ne va deveni suportabilă, nu ne va mai tulbura starea noastră psihică. În timp ce, dacă vom insista să ne comportăm faţă de ea fără lumină şi căldură, ea ne va slăbi, ne va epuiza. Cu ajutorul căldurii şi al luminii, putem schimba tot ceea ce ne parvine în stare brută, fie că este vorba despre hrană, fiinţe umane, prestigiu, obiecte etc. Atât timp cât nu vom şti să lucrăm cu lumina şi căldura, gura noastră spirituală va găsi acele corpuri brute respingătoare, dar datorită căldurii şi luminii vom putea să le transformăm.
Când observăm natura, vedem că plantele se hrănesc cu minerale, animalele cu plante, iar oamenii se hrănesc cu animale… Atunci, se pune o problemă: cine se hrăneşte cu oamenii?… Oamenii sunt hrana Îngerilor. Da, nu v-aţi gândit poate niciodată la aceasta. Bineînţeles, nu suntem în mod real mâncaţi de Îngeri, dar ei se hrănesc cu fructele noastre, adică cu gândurile şi sentimentele noastre, exact aşa cum noi ne hrănim cu produsele animalelor: laptele, mierea, ouăle, untul… Dacă nu ştim, însă, să le pregătim o hrană potrivită, ei nu mai vin spre noi să se hrănească. De asemenea, dacă fructele noastre sunt rele, alţi îngeri, îngerii tenebrelor, vin şi se înfruptă din noi.
Când Hristos a anunţat evenimentele îngrozitoare ce urmau să se desfăşoare, unul dintre discipoli l-a întrebat în ce loc se vor produce, iar Hristos i-a răspuns că vulturii se află acolo unde există nişte hoituri. Exact legea despre care vă vorbesc. Dacă porţi în tine nişte hoituri (nişte sentimente, nişte gânduri în descompunere), ele vor fi o hrană pentru vulturi, adică pentru fiinţele inferioare din lumea invizibilă. Veţi întreba: „Cum vor simţi fiinţele inferioare aceste sentimente şi gânduri?”. Atunci când a fost deschis un borcan cu miere în bucătăria voastră, cum reuşesc muştele şi furnicile să se apropie pentru a se hrăni? Cum au simţit ele? Pentru că posedă nişte antene; ele sunt primii inventatori ai comunicaţiilor la distanţă! Furnicile vin de pe planeta Venus, ca şi albinele, ele sunt excepţionale în natură. Staţi liniştiţi dacă aveţi câteva furnici în casă, fiindcă în ciuda micimii lor, ele inspiră cea mai mare frică şerpilor. Acolo unde există furnici, nu există şerpi. La fel, dacă posedăm în noi nişte furnici, şerpii vor fugi din faţa lor. Evident, este un simbol de interpretat.
Albinele iubesc mult florile. Albinele reprezintă discipolul evoluat care ştie să prepare nectarul în sine. Iată de ce Îngerii vin să îi viziteze sufletul şi să primească această hrană pe care el o prepară ca să o transforme în miere. Se spune că rugăciunile Sfinţilor urcă spre Dumnezeu ca un parfum, iar acest parfum este pentru El o hrană. Pentru moment, nu puteţi înţelege aceasta, dar mai târziu veţi sesiza că în univers toate lucrurile sunt legate între ele prin legături sublime.

Vă voi mai spune câteva cuvinte despre ochi, urechi şi gură. Noi primim lumina prin ochi şi sunetul prin urechi. Ce legătură extraordinară există între ochi şi urechi! Dacă studiaţi cum propagă lumina în spaţiu, veţi constata că ea străbate nestâjenită vidul, străbate mai puţin uşor aerul, ceva mai greu apa, unde este obligată să se refracte, şi o face parţial, şi mult mai greu în solide. Pentru sunet, este invers: el nu se propagă deloc în vid; se propagă puţin în aer, mai mult în apă, iar prin solide se propagă cel mai bine. Atunci când se compară viteza şi mediul de propagare, lumina este inversă sunetului. Lumina coboară din regiunile subtile către regiunile din ce în ce mai dense până atinge materia solidă, iar în această călătorie ea se deplasează din ce în ce mai greu. În schimb, sunetul pleacă de la materie şi se înalţă, diminuindu-şi intensitatea până la pierderea sa în vid.
Înaintea sunetului (a cuvântului), care este puternic în lumea materiei, există lumina care este puternică în lumea spiritului. Iată de ce urechile şi ochii sunt constituiţi după legi diferite, referitoare una la înţelepciune şi alta la adevăr. Lumina luminează formele şi culorile ce ne arată frumuseţea; iar frumuseţea este expresia adevărului care a format ochii. Sunetul (cuvântul) este legat de urechi, urechea este legată de înţelepciune, iar înţelepciunea de gură, fiindcă gura pronunţă cuvintele. Gura, urechile şi ochii formează un triunghi. Sunt posibile multe combinaţii între ele. Ochii văd, urechile aud, şi gura povesteşte ce au văzut ochii şi ce au auzit urechile. Aici stă ascuns secretul legăturilor intime dintre cele trei virtuţi: iubire, înţelepciune şi adevăr.
Vă voi da să faceţi acum exerciţiul următor. Din clipa trezirii, dimineaţa, trebuie să deschideţi imediat ochii în mod conştient şi să priviţi spre ochiul interior, pe urmă să ascultaţi ce vorbeşte în voi. Veţi auzi atunci programul zilei care începe. Gura voastră trebuie să participe şi ea la acest exerciţiu pentru că toate cele trei vârfuri ale triunghiului să intre în acţiune, şi trebuie să pronunţe fraza următoare: „Îţi mulţumesc Ţie Doamne, pentru că sunt sănătos astăzi. Fie ca ziua să-mi fie binecuvântată! Ajută-mă, pentru a-Ţi putea îndeplini voinţa”.
În mod obişnuit, primele cuvinte pronunţate la trezire sunt nişte reclamaţii. Soţul spune soţiei: „Unde mi-ai pus cămaşa? Unde-mi sunt şosetele, butonii de la manşetă? De ce nu mi-ai adus, încă, o cafea?”. Este un obicei foarte prost să te trezeşti bombănind.

Era odată un rege care avea două fete. Prima era foarte urâtă, dar avea darul cuvântului şi ştia să exprime lucrurile minunat şi plăcut; a doua era extrem de frumoasă, dar avea o limba ascuţită şi nu înceta să supere pe toată lumea. Tatăl lor era, evident, într-o situaţie foarte dificilă şi în faţa regilor, a vecinilor săi, se simţea ruşinat să aibă asemenea fete. Se întreba, firesc, cum putea să le mărite. Într-o zi, consultă un înţelept în legătura cu acest subiect. „Maiestate, spuse înţeleptul, ordonă mâine dimineaţă unuia dintre servitorii tăi să aducă pe primii doi oameni pe care îi găseşte la poarta palatului tău. Îi vei căsătorii pe aceşti oameni cu fiicele tale”. A doua zi, aşa cum îi spusese înţeleptul, regele trimise un mesager care îi opri pe primii doi trecători pe care îi întâlni. Când îi aduse la palat, regele rămase perplex pentru că unul era orb şi celălalt surd. Îl consultă din nou pe înţelept care îi spuse: „Foarte bine, este perfect, căsătoreşte acum pe orb cu cea care este urâtă şi pe surd cu aceea care este frumoasă”. Aşa s-a întâmplat. Orbul, care asculta cu încântare frumoasele cuvinte rostite de soţia sa, se plângea că nu poate să vadă frumosul său chip, pe care şi-l imagina tot atât de minunat ca şi cuvintele sale. În timp ce surdul, admira frumosul chip al soţiei sale şi se plângea că nu aude cuvintele suave ce erau, „cu siguranţă”, pronunţate din gura sa… oare ce s-ar fi întâmplat dacă orbul ar fi putut să vadă şi surdul să audă?
Uneori trebuie să fim mulţumiţi că suntem puţin miopi sau tari de ureche când ne aflăm în faţa unor lucruri neplăcute. De altfel, în general, oamenii nu iubesc adevărul. Soţul îi spune soţiei: „Spune-mi că mă iubeşti. Ştiu foarte bine că nu este adevărat, dar spune-mi-o, totuşi, pentru că îmi place să aud asta”. El spune de asemenea: „Nu eşti foarte frumoasă, ştiu asta, dar pune-ţi puţin fard fiindcă îmi place să te privesc aşa”. Nu, oamenii nu iubesc adevărul. Cu toate acestea, când ne vedem ochii într-o oglindă trebuie să mulţumim şi să ne legăm imediat de adevăr. Atunci când ascultăm cu urechile, trebuie să ne legăm de înţelepciune. Iar când gustăm cu gura, trebuie să ne legăm de iubire. Astfel realizăm un triunghi viu. Înţelepţii pot să ne cunoască după acest triunghi: după forma gurii, a urechilor şi a ochilor, după mărimea lor, după poziţia lor în raport cu poziţia normală. Înţeleptul poate cunoaşte, cu precizie, legăturile noastre cu iubirea, cu înţelepciunea şi adevărul.
Ştim că avem doi ochi, două urechi, o gură, dar în realitate avem trei ochi, trei urechi, trei guri. Cel de-al treilea ochi, ochiul mistic, este situat în centrul frunţii; a treia ureche este situată în gât; a doua gură se află în vârful capului, este Sahasrara, chakra cu o mie de petale. Cu această a doua gură superioară putem vorbi şi ne hrăni în regiunile spirituale. Rugăciunea, împărtăşania, nu sunt nimic altceva decât un fel de a vorbi şi de a te hrăni în lumea divină. Nu vă voi spune nimic astăzi despre cea de-a treia gură… Planeta noastră posedă, de asemenea, organe asemănătoare cu ale noastre. Gura sa superioară sunt munţii înalţi, pentru că pământul este în legătură cu cerul prin piscurile sale cele mai înalte.

Să ne legăm de iubire, de înţelepciune şi de adevăr.
Prin gură vom gusta iubirea divină,
Prin urechi vom auzi înţelepciunea divină,
Prin ochi vom vedea adevărul divin.

Exista o noua ordine a lumii? Câteva detalii binevenite …

Voica ,o balada veche populara ,cutremuratoare ,interpretata de maestrul Tudor Gheorghe

TR030

VOICA — Balada populara (cantec batranesc), inclusa de cercetatori in categoria celor fantastice (si, uneori, familiale).

Consemnata si publicata relativ tarziu („Gazeta Transilvaniei”, 1886, „Revista noua”, 1889, „Tribuna”, 1899), ca a intrat mai anevoios in circuitul cullural si stiintific romanesc, facand obiectul unor analize mai consistente abia din 1929 incoace, cand D. Caracostea publica binecunoscutul sau studiu intitulat Lenore – o problema de literatura comparata si folclor. Logodnicul strigoi. Au mai abordat subiectul, din varii perspective, folcloristi precum Takc Papahagi, Ghcorghe Vrabie, Al. I. Amzulescu, Adrian Fochi s. a. Cea mai cuprinzatoare cercetare referitoare la versiunea romaneasca a motivului este cea a lui Gheorghe Vrabie (Voica sau Calatoria fratelui mort) tiparita in „Limba si literatura”, III, 1957, p. 257-294, si reluata apoi fara modificari in Balada populara romana, 1966, p. 108-l14 si cu unele detalieri in Eposul popular romanesc, 1983, p. 50-. Mai notam ca in 1885 George Cosbuc publica in „Tribuna” ,Blastam de mama”, o balada care fructifica motivul folcloric al calatoriei fratelui mort.

Gestul poetului si-ar putea gasi o explicatie si prin faptul ca una dintre zonele etnografico-folclorice de maxima circulatie a motivului a fost cea a Nasaudului si poate chiar prin acela ca din numarul de 79 de variante cunoscute, cele mai multe isi au originea in Ardeal si Banat. Mai tarziu, harta raspandirii baladei a fost completata treptat cu variante culese si in celelalte tinuturi ale tarii, asa incat se poate avansa afirmatia ca ea acopera intreg teritoriul romanesc. Balada este cunoscuta in realitatea folclorica sub diverse denumiri, dintre care cele mai frecvente ar fi: Bogita, Voica, Voichita, Bodita, Constantin. Voica reprezinta versiunea sud-est europeana (si romaneasca) a celebrului motiv-subiect Lenore. Acesta a devenit de notorietate mai cu seama dupa ce scriitorul german Burgera dat la iveala faimoasa balada cu acelasi titlu. In spatiul cultural vest-europcan este vorba de un set de legende despre „logodnicul strigoi”, in care Lenore, precum in balada lui Burgcr, „nu-i lasa iubitului ei mort linistea de dupa moarte, ceea ce il face sa se ridice din groapa si s-o caute pentru a o pedepsi, luand-o cu dansul in mormant”
(A. Fochi).

in textele sud-est europene motivul „logodnicului strigoi” este inlocuit cu cel al „fratelui strigoi”, fapt care imprima discursului narativ alte semnificatii.

Asa cum se intampla si in textele romanesti, in spatiul sud-est european „fratele strigoi” sau „fratele mort” este blestemat de mama, iar blestemul acesta matern „il impiedica pe tanar sa-si gaseasca odihna de dupa moarte si sa i-o aduca mamei pe sora maritata – la indemnul lui – in straini”
(Adrian Fochi).

Asa cum sustine Gheorghe Vrabie, motivul trece din sfera credintelor si primeste intrupare poetica (intocmai cum se intamplau lucrurile si cu jertfa zidirii) 

Ideea o gasim si la D. Caracostea:

„in basmele din Bucovina si Moldova a patruns ici-colo tipul nordic al motivului Lcnore; in balada poporana insa nu avem nici urma de existenta acestui tip”.

Verificand supozitiile pe care Ic facea savantul, D. Sandru sustine cu argumente ca in basmele romanesti se intalnesc ambele versiuni; ba, mai mult, lipul „logodnicului strigoi” ar avea o frecventa mai mare decat cel al „fratelui mort”.

Al. I. Amzulescu rezuma astfel continutul baladei, intemeindu-se pe intregul corpus de variante:

„Batrana Voica a crescut noua feciori si o singura fiica.

Fata primeste petitori, dar batrana maica nu vrea s-o instraineze. Ea consimte sa o marite numai la staruintele celui mai mare dintre feciori, care fagaduieste ca i-o va aduce acasa in fiecare an. Vine insa o ciuma care omoara pe toti feciorii Voicai. Ramasa fara speranta de a-si revedea fala, batrana urgiseste pe feciorul care a indemnat-o s-o marite.

In chip miraculos, feciorul cel mare iese din mormant si, calarind pe lemnul sicriului, isi aduce sora acasa, in toiul noptii. Abia cand fratele ei dispare in cimitir, ea intelege totul. La staruintele fetei, mama isi recunoaste fiica sosita in chip miraculos, ii deschide usa si mor amandoua”
(Balada familiala, Tipologie si corpus de texte, 1983, p. 48).

Comentand „scara motivelor” unui text din Bucovina, care „infatiseaza esentialul aspectelor romanesti ale baladei”, D. Caracostea nota in termeni aproape identici:

„o mama are noua feciori si numai o fata: vin petitori de departe s-o ceara in casatorie, unul dintre frati sfatuieste mama sa consimta, caci va aduce-o adesea acasa; in curand insa toti fratii mor si mama blestema pe cel ce-o sfatuise rau; el se scoala din mormant, devine strigoiji aduce calare pe sora lui la casa parinteasca. In cele mai multe variante, si mama si fata mor, cand afla ca acel care a adus pe fata acasa este fratele devenit strigoi” {Poezia traditionala romana, I, p. 413).

Textele epice despre „calatoria fratelui mort” apartin baladei fantastice. Ele au la baza un set de credinte, ilustrand un univers mentalitar de o anume arhaicitale, dar cu prelungiri pana in contemporaneitate. De altfel, baladele fantastice (mitologice) fac parte, considera exegetii, din fondul cel mai vechi al cantecului nostru batranesc. Textele, citite atent, ofera informatii de cel mai marc interes referitoare la relatiile interumane caracteristice unor vremi trecute, la structura familiei traditionale, la raporturile dintre parinti si copii, dintre frate si sora etc. Ele pot, de asemenea, revela lucruri importante referitoare la modul de concepere a casatoriei (si nuntii), la obiceiurile legate de moarte si inmormantare (cultul mortilor) si, inclusiv, la raporturile dintre cei vii si cei morti, dintre lumea de aici si lumea de dincolo. intre cele doua universuri nu exista, conform mentalitatii arhaice, o ruptura definitiva, ci dimpotriva, o comunicare permanenta, cu momente marcate ritual, de-a lungul anului ori de-a lungul diferitelor etape ale vietii. De aici si grija de a se respecta cutuma si de a-i impiedica astfel pe cei dusi in lumea de dincolo de a reveni sub forma de strigoi si de a pune in pericol viata celor (inca) vii.

O astfel de norma de comportament cultural si care ne duce cu gandul la perioada marcata, posibil, de trecerea de la casatoria endogama la cea exogama era si aceea care statua ca fata sa nu se instraineze, sa nu se indeparteze prea mult, prin casatorie, de familia ei. In centrul baladei pe care o discutam, accentul nici nu cade pe „fratele strigoi”, cat pe fata maritata departe si, in consecinta, pe suferinta mamei provocata de instrainarea odraslei. Constantin (fratele) nu are liniste si devine strigoi tocmai pentru a ispasi o vina, aceea de a o fi sfatuit pe mama sa-i ingaduie fetei sa se marite peste mari si tari, sa se indeparteze, asadar, de familia ci. Dupa ce-si aduce sora acasa, el se intoarce in mormant. Abaterea de la norma este resimtita si de mama, si de fata, care, in finalul unor variante, mor si ele ori sunt transformate in stei de piatra (Gh. Vrabie).

Balada este, pana la urma, o meditatie grava in marginea vietii si a mortii, asa cum au fost ele imaginate de omul societatilor folcloric-traditionale. Fantasticul si fabulosul, un anume mister intretinut cu abilitate de cantaretii si poetii populari se imbina in chip fericit in cuprinsul acestei balade, dand, in variantele cele mai izbutite, stralucire unui discurs narativ de o mare densitate ideatica si de o admirabila coerenta si sensibilitate poetica.

……………………………………………………………………………………..

”Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…”..Petre Ţuţea
“Patriotismul, nu-i brăţară sau papion sau pălărie, să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine. ŢIE. Te naşti cu el. Ţi-e-n-datul sorţii, n-ai cum să-l lepezi după tine. Îl porţi ca pe o cămaşă a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine.
Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi.
E un fel de suferinţă crestată dureros, de suflet vechi şi de credinţă..”
(Tudor Gheorghe)
Ma tem si eu, ca desi sunt printre romani,rar mai vad cate unul ….

TR031

 

 

Blăstăm de mamă,de George Cosbuc 

Frunză verde tulburea,
Avea Lena nici ca ea
Trei feciori frumoşi avea;
Trei feciori şi-o fată mare
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca nişte zmei,
De-a dragul să cauţi la ei,
Iar copila râzătoare,
Subţirea şi-ncântătoare
Ruptă dintr-un raz de soare:
Mult cu mă-sa sămăna,
Deci Lenuţă-o boteza
Pe numele maică-sa.
Câţi feciori au fost prin ţară
Toţi venit-au să o ceară,
Mândri şi viteji feciori,
Venit-au ca peţitori.
Dar Lenuţa, ţi-e mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără şi-aşa
Încă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Peţitori din altă ţară:
Doi feciori, ca două flori.
Lenuţa cât ce-i vedea
Mamei sale-aşa zicea:
Vezi, iubită maica mea!
Din voinicii aceşti doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Şi la mers şi la cătare,
Că-i înalt şi subţirel
Şi m-aş duce după el!
Dar Lena pe gânduri sta;
Gândurile-o frământa
Şi cu jale cuvânta:
Draga mea, Lenuţă fată!
Fiind aşa-ndepărtată
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine cin te-a aduce!?
Doi fii ai Lenei strigau
Şi din gură cuvântau:
Pe Lenuţa nu o da
Şi de noi n-o strămuta!
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa-i zise mamei sale:
Nu eşti, mamă, cu dreptate
Nici la soră, nici la frate!
Că suntem doară trei fraţi,
Toţi crescuţi ca nişte brazi
Şi noi ţi-om pute aduce
Pe Lenuţa ta cea dulce!…
Aşcultă, mamă iubită,
Pe Lenuţa o mărită:
N-o lasă nemăritată,
Pire-ar cât de-ndepărtată:
Căci, de te-a ajunge dor
Io-ţi rămân doară fecior.
Eu la dânsa duce-m-oi,
Acasă aduce-o-voi.
Şi Lena se-ndupleca
Pe Lenuţa-o mărita.

II

Dar a fost ce-a fost să fie,
C-au fost boale şi urgie
Şi-a dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ.
Şi de multă răutate
Mureau oamenii pe sate
Şi-au murit şi trei feciori
Ai Lenuţei frăţiori:
Constantin încă-a murit
Gândul nu şi l-a-mplinit.
Lena singură rămase,
Fără de feciori în casă:
e dor o inimă arsă.
Şi ea, biata, supărată,
De jale multă sfărmată,
Se ducea pe-al lor mormânt
Şi se văieta plângând
Şi plângea şi suspina
Şi din suflet cuvânta:
Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gândul să mă-omor,
Fie-vă somnul uşor!
De-altă dată blăstăma
Şi blăstămând cuvânta:
Constantine, Constantine!
Blăstămat să fii de mine!
Blăstămat de mamă-ta
Că ai dat pe soră-ta!
Fraţii tăi mie-mi striga:
Pe Lenuţa nu o da!
Tu ai dat-o, blăstămate,
Pe hotară-ndepărtate;
Dar te blăstăm, blăstăm greu
Din tot sufleţelul meu:
Pământul nu te primească,
Ţărna nu te mai voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuţei
Rumpu-mi firul vieţii!
Astfel dânsa blăstăma
Şi-azi şi mâini şi-alaltă mâini
Şi zile şi săptămâni.
Şi de multul blăstămat,
Vai, blăstămul s-a legat.

III

Într-un amurgit de seară,
Constantin ieşi afară
Din groapa, galben la faţă,
Cu trup rece ca de gheaţă.
El plângea şi lăcrăma
Şi cu jale cuvânta:
Duce-m-aş, că-s blăstămat,
Dar nu pot, că-s îngropat,
Duce-m-aş, că maica cere,
Dar nu pot, că n-am putere;
Nici am cal, nici căpeneag;
N-am pe lume om cu drag,
Căci oricine m-a vede
S-a-nfrica, s-a spăria
Făcându-şi răpede cruce…
Nici la mama nu m-oi duce,
Căci m-a blăstămat măicuţa,
Că eu i-am dat pe Lenuţa!
Şi cum sta şi cugeta
Gândurile-l asudă,
El prin lacrămi se ruga:
Şălaş, mândru sălăşel,
Fă-te-un şoim de căluşel,
Şi tu, pânză din sălaş,
Fă-te un căpenegaş,
Şi tu, cruce, schimbă-te,
Spadă de fier fă-mi-te,
Iar tu, Doamne, mă învie,
Dă-mi putere astăzi mie:
La Lenuţa duce-m-oi,
Acasă-aduce-o-voi.
Dumnezeu l-a ascultat:
Putere de viu i-a dat;
Sălaşul l-a ascultat:
Şi-ntr-un cal s-a preschimbat;
Giolgiu-n căpeneag îndată,
Crucea-n spadă de fier, lată.
Constantin suie călare
Şi porneşte-n fuga mare;
Şi fugea calul ca vântul,
De-abia atingea pământul,
Şi zbura, dar nu glumea,
Căci ca dorul se ducea,
Căci stăpânul îi zicea:
Zboară, murgule, cu mine,
Căci zbor alături de tine,
Zboară, murgule, pe cale,
Căci zbor pe urmele tale!
Şi murguţul, pui păgân,
Duce-se cu-al său stăpân,
Încât n-a fost bine seară,
Când ei îşi descălecară,
La Lenuţa-n altă ţară.

IV

Lenuţa cât ce-a zărit
P-al său frăţişor iubit,
Din grai dulce i-a vorbit:
Constantine, Constantine,
Spune-mi dacă-i rău sau bine;
Nouă ani, vezi, au trecut,
Că pe voi nu v-am văzut,
Ba nici veşti nu mi-aţi trimis,
Nice carte nu mi-aţi scris!
Constantin a cuvântat:
De când tu te-ai măritat
Rău nimic nu s-a-ntâmplat.
Suntem sănătoşi acasă,
Mama înca-i sănătoasă.
Veste nouă n-am ce-ţi spune
Totuşi îţi aduc veşti bune:
Fraţii noştri se-nsurară,
Dar ei pe gând se luară,
La nuntă nu te chemară!
Eu ţi-s frate mai cu dor,
Şi fiindcă eu mă-nsor,
Am grăbit aici; de-i vre,
Vino dar la nunta mea!
Astfel zise Constantin
Cu glasul de jale plin,
Din ochi lacrimi îi cădea
Şi suspine-l năpădea;
Dar Lenuţa-l cunoştea
Şi de nou l-a întrebat:
Spune-mi, frate,-adevărat
De mă chemi la veselie,
Să mă-mbraca bucurie,
Să-mi pun struţ roşu şi dalb
Şi cai suri la hinteu alb;
Dar de mă chemi la jelane,
Eu să-mbrac de jale haine;
Să iau cai şi hinteu negru
Să pornim, frate, pe-ntregu!
Ba io-ţi spun drept, soră, ţie,
Că te chem la veselie.
Şi ea mândru s-a gătat,
Haine albe şi-a luat
Şi-apoi ambii au plecat
Pe cărarea cea mai lată
De voinici codreni călcată,
Pe cărarea cunoscută
De codreni voinici bătută.
Iar pe cale cum mergeau
Păsările-i urmăreau,
Munţii răi din grai grăiau:
De când soarele e soare
Şi pe câmpuri floarea-i floare,
Şi de când e lumea lume
N-a mai fost aşa minune:
Să meargă viul cu mortu
Tot alăturea cu codru,
Să meargă viul aproape
Cu cel mort, ieşit din groape!
Alelei! minune mare,
Viu cu mortu p-o cărare!
Constantin bine-auzea,
Lenuţa nu-nţelegea,
Dar glumind aşa zicea:
Auzi, frate Constantine,
Ce vorbesc munţii de tine?!
Constantin din greu gemând
Îi răspunde-aşa zicând:
Lasă-i, soră, să vorbească,
Minţile să-şi prăpădească;
Ei să fie cu cântatul,
Noi să fim cu ascultatul,
Ei păzească-şi cântecul
Cum păzim noi umbletul
Asta-n seamă n-o băgară,
Calea lor că şi-o urmară.
Patru zile lungi de vară
Ei au tot călătorit,
Puţintel au odihnit.

V

Când a fost a cincea zi,
Soarele când răsări,
Au zărit şi satul lor,
Plin de negură şi nor.
Când aproape-au fost de sat,
Constantin a cuvântat:
Lenuţă! Cu-al tău căruţ
Vină mai câtelenuţ,
Căci eu cu-al meu căluşor
O să merg mai tărişor,
Ca să dau mamei de ştire
Să-ţi facă bună primire,
Să-ţi deschiză porţile,
Să-ţi aştearnă mesele,
Să-ţi umple paharele!
Şi el frâu calului da,
Calul îşi împintena
Şi-ntr-o fugă alerga,
Nu la mă-sa, pe cuvânt,
Ci de-a dreptul la mormânt
Aci a descălecat
Şi din gură-a cuvântat:
Cal crescut sub glii ierboase,
Sălaş strângător de oase!
Dusu-m-ai şi m-ai adus
Şi pe cale şi pe sus
Şi-ai făcut un mare bine
Pentru mama, pentru mine,
Pentru mamă, pentru fată,
Pentru mine totodată!
Şi tu, căpeneag iubit,
Pânză albă de-nvălit,
Şi tu, spadă lucitoare,
Crucea mea de la picioare:
Ne-a sosit vremea, sosit,
Să-ntrăm de unde-am ieşit!
Tu, cal bun năzdrăvănaş,
Schimbă-ţi trupul în sălaş,
Şi tu, spadă lucitoare,
Fă-te cruce la picioare,
Şi tu, căpeneag iubit,
Fă-te pânză de-nvălit,
Iar tu, Doamne, Doamne sfânt,
Dă-mi iar locul din mormânt,
C-am scăpat de ce fu greu,
Împlinit-am gândul meu:
La Lenuţa dusu-m-am,
Acasă adus-o-am!
Dumnezeu l-a ascultat,
Pământul s-a despicat,
Lutul iar s-a ridicat:
Constantin era-ngropat

VI

Şi Lenuţa cât ce-ntra
În sat, mult se minuna,
Căci erau toate schimbate,
Toate de jale sfărmate,
Dar mai mult s-a minunat
Când acasă c-a aflat
Porţile stricate, rele,
De puteai sări prin ele,
Staulul stricat şi gol,
Iarbă mare prin ocol.
Ea sărmana aştepta,
Că fraţii vor alerga
În prag a o-ntâmpina,
Dar nimeni nu s-a ivit:
Constantin n-a fi venit.
Ea la uşă se repede,
Uşa încuiată-o vede;
Deci începe ca să bată
În cea uşă încuiată:
Lasă-mă, mămucă, lasă,
Lasă-mă să intru-n casă,
Că îţi sunt iubita fată,
Lenuţa cea-ndepărtată!
Mă-sa, din casă, plângând,
O alungă blăstămând:
Du-te-n foc şi-n câte rele,
N-amărî zilele mele,
Du-te-n foc, te du d-aci
Şi nu mă batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe toţi trei i-am pus sub lut,
Pe toţi trei i-am pus sub glie,
Sfântul Dumnezeu să-i ştie!
Iar Lenuţa, scumpa-mi fată,
Măritată-i, măritată,
Într-o ţară depărtată:
N-oi vedea-o niciodată!
Însă fie blăstămat
Cine o a-ndepărtat!
Dar Lenuţa nu-nceta,
Tot bătea şi se ruga:
Lasă-mă să intru, lasă!
Şi mă-sa cu greu o lasă,
Şi pe scaun o punea
Şi la dânsa cum privea,
Pe Lenuţa-o cunoştea.
Draga mea şi-a mamei floare:
Nu mă-ncred, că tu eşti oare?
Oh, că nice n-am visat,
Că te-oi mai vede vrodat!
Şi plângând, Lena spunea
Câte-a mai suferit ea:
A dat sfântul Dumnezeu
Multe boale şi mult rău
Şi-au murit feciorii mei
Şi-am rămas fără de ei!
Măcar tu, scumpa mea fată,
De nu erai măritată
Într-o ţară-ndepărtată!…
Mi-ar fi traiul mai uşor
Şi mi-aş mai uita de dor;
Tu m-ai ajuta pe mine,
Eu m-aş bucura de tine!
Dar să fie blăstămat
Cine mi te-a-ndepărtat:
Pământul să nu-l primească,
Ţărna să nu-l mai voiască,
Lutu-afară să-l izbească!
Lenuţa se-nfiora,
Reci fiori o-mpresura
Şi cu glas rupt cuvânta:
Vezi, măicuţă,-ai blăstămat
Şi blăstămul s-a legat!
Constantine, Constantine,
Cum m-ai amăgit pe mine
Ca să plec pe drum cu tine!
Şi spunea măicuţii sale
Cum a venit ea pe cale,
Cum Constantin o aduse
Şi câte mai câte-i spuse.
Lena-atunci se-nfiora
Şi cum sta, cum asculta,
Lacrămile-o îneca,
Trupu-ntreg îi tremura,
Minţile-i se tulbura,
Fruntea i se înnora,
Pe Lenuţa săruta
Şi i-a zis cu glas înfrânt:
Haid, Lenuţă, la mormânt,
Haid, Lenuţă, să grăbim
La morminte-n cintirim!

VII

La mormânt dacă sosiră,
Jos pe el se prăvăliră
Şi-ncepură-a lăcrima
Şi din gură-a cuvânta:
Constantine, ieşi afară;
Vină, Constantine, iară;
Mai ieşi, dragă Constantine,
Că ni-e dor, ni-e dor de tine!
Pământul însă râdea,
Groapa de râs hohotea;
Constantin amar gemea.
Ieşi din groapă şi vorbeşte,
Spune şi ne povesteşte
Cum trăieşti în groapă, cum?
Vină şi ne spune-acum!
Vină să ne vezi măcar,
Vină, Constantine, iar!
Pământul nebun râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul glumind răspundea:
Nu te mai ruga de mine,
Blăstemă, Lenă, mai bine,
Nu te tot ruga mereu:
Ce-i al nostru, nu-i al tău!
Pământul mereu râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul nencetat glumea.
Morminte, nu fi păgân,
Slobozi-mi pe Constantin;
Oh, nu fi, morminte, rău,
Slobozi-mi copilul meu,
Ori măcar dă-i glas, morminte,
Pentru câteva cuvinte!
Pământul atunci tăcea,
Groapa nimic nu vorbea,
Constantin din greu zicea:
Oh, mamă, tu eşti de vină,
Că n-am pace şi odihnă,
Că n-am loc nici în mormânt,
Că n-am stare sub pământ
Nici sunt mort, nici cu viaţă,
Nici sunt foc şi nice gheaţă,
Nici în groapă nu pot fi,
Nici afar nu pot ieşi,
Căci m-ai blăstămat, măicuţă,
Pentru scumpa ta Lenuţă,
Pământul nu mă primească,
Ţărna să nu mă iubească,
Lutu-afar să mă izbească;
Lutu-afară m-a izbit,
Ţărna m-a batjocorit,
Pământul m-a prigonit!…
Mamă, dacă-mi vrei tu bine,
Fă-l acuma pentru mine
Şi-mi dezleagă blăstămul
Că-mi apasă sufletul!
Lena din suflet ofta,
Gânduri grele o mustra
Şi ea, biata, cuvânta:
Dragul meu! Să fii iertat
Şi de blăstăm dezlegat.
Însa… fie blăstămat
Pământul, că nu m-ascultă,
Bată-l jalea mea cea multă,
Şi nu te mai lasă-afară,
Bată-l jalea mea amară!
Ţărna-atuncea tremura,
Lutul mânios urla;
Pământul se despica:
Nu-i destul c-ai blăstămat
Pe-un copil nevinovat,
Acum mă blăstămi pe mine,
Blăstâmu-te eu pe tine!
Căci n-ai inimă de mamă,
Nu ţi-e sufletul de seamă,
Nici eşti vrednică sub soare
Să mori cum tot omul moare,
Ci pământul prin urgie,
Să te înghiţă de vie!
Ţărna-n laturi se-mprăştia
Pământul se deschidea;
Lena din mormânt zicea:
Blăstămată să fiu eu,
Vai, pentru blăstămul meu!
ca mine pe vecie
Fie blăstămată, fie
Orice mamă s-ar afla
Pe copil a-şi blăstăma!
Fie dânsa blăstămată,
N-aibă pace niciodată,
N-aibă prapori la-ngropare,
Nici popă la comandare!
Vai de-aceea mamă, care
Blăstămă fără mustrare
Pe copilul ei, căci ea
Blastămă pe fiul său,
Dar pe dânsa Dumnezeu!..

 

 

Transformare

47Transformare…
Lupta dreapta cea vazuta
Pentru stanga nevazuta 
Noi nu suntem dacopati
Suntem daci si suntem frati

Cu stramosii impreuna
Vom pune tarii cununa
Uniti vom culege lauri
Pentru munti si meri de aur.

Ne-am nascut prin juramant
Sa aparam sfant pamant
In suflete nu avem teama
Suntem crescuti de-aceeasi Mama.

Si daca, viata ea mi-o cere
Nici nu ma plang ,nici n-am durere
La nevoi ma transform in scut
Ne fie tara ca la inceput .

Pentru noi ,alte dorinte nu-s
Decat sa crestem spiritul in sus.
Iar daca s-o porni razboi
Calatorie-i pentru noi.

Nu suntem multi ca si iarba
Dar cati om fi,nu stam degeaba
Uniti avem putere ca un munte
Pentru adevar ,ne facem luntre punte

Noi nu purtam dorinti marunte
Trecuram prin razboaie crunte
Nu suntem de fugarit
Lupte grele, ne-au calit.

Suntem inca la noi acasa
Unde creste iarba grasa
Din trupuri sacrificate
Trecute dincolo de moarte
Dar nu prin vorbe ,ci prin fapte .
Revizuiti prioritatea
Omenia si dreptatea
Insusiti Legile Belagine
Pentru ieri si pentru maine
Cresteti binele ca pita
Lasati in pustiu ispita .
De se baga intre frati
Sfarsim robi,nu imparati .
Nici teama nu-si are loc
Lumina nu sta sub obroc
Sa nu stam sa ne caim
Vremea e sa nemurim …
Si de vrei a trai in pace
Ce tie nu iti place
Altuia nu-i face .
De simti ca viata ti-e un hau
Separa binele de rau …

Curcubeu de vointi divine

Sa se pogoare si in tine !!!
de C.J

Strămoşii noştri, dacii, purtau brăţări în formă de spirală, care se terminau cu capete de şarpe. Având în vedere faptul că brăţările descoperite sunt de dimensiuni mari, dar şi mici, se pare că le purtau atât femeile, cât şi bărbaţii, pe antebraţ. Spirala este un semn omniprezent pe teritoriul vechii Dacii. Şi astăzi îl putem vedea gravat pe porţile caselor ţărănesti, pe ouăle încondeiate, pe cergi, tesături şi multe altele. Spirala simbolizează vârtejul cosmic, aspiraţia spre infinit. Semnul, se spune că le-a fost dat de zeul Daksha , zeul Creaţiei (care se află la originea numelui de Dacia sau Dakia), pentru a-i însemna pe daci ca fiind poporul ales, dar este şi un blestem pentru cei care îşi uită rădăcinile……………..

Bratara_Dacica_web

La fel ca inelul, şi brăţara se află printre cele mai populare şi purtate bujuterii, atât de femei, cât şi de bărbaţi. Atunci când oferi sau primeşti o brăţară, înseamnă uniune, dorinţa ca relaţia dintre două persoane să evolueze, să se transforme în ceva serios.

Având ca simbol cercul, care e forma brăţării, oamenii purtau brăţări pentru a fi protejaţi, fie de forţe malefice, superioare nouă, fie de ghinion. Războinicii, când mergeau la luptă, trasau în jurul lor un cerc şi purtau diferite brăţări, în speranţa că moartea îi va ocoli. Cercul şi, implicit brăţara, mai înseamnă armonie, între trup şi suflet, între cel ce poartă şi divinitate, între soţ şi soţie etc. Cercul este simbolul divinităţii, al soarelui, perfecţiunea şi echilibrul.(http://www.bsg.ro/blog/bratara-simbol-si-semnificatie/)

Doua emisiuni ce trebuiesc vizionate de fiecare roman,intru cresterea si corectarea sa individuala.

96273_taran21

Repostez cele doua emisiuni obligatoriu de insusit, de fiecare dintre noi ,eu cred ca este baza de plecare ,fara insusirea acestor “instrumente” nu putem discerne nici macar rolul nostru de individ, necesar in transformarea ulterioara a comunitatilor si societatii in care traim …Cine suntem,de unde venim ,ce ar trebui sa facem in prezent pentru a predestina viitorul ,unde gresim ,intrebari la care inca nu stim sa raspundem ,le vom gasi aici si acum .

Chip de piatra

Chip de piatra

De ce pe chip mi-au zugravit durere

Cand nu facut-am nimic rau

Din tot ce am mai bun, am oferit

Iar martor mi-este Dumnezeu.

 

In lumea stramba,sloi de gheata

De esti un las,esti acceptat

Dar eu,prefer sa pierd din viata

Decat sa-mi tin capul plecat.

 

Cautam cu ochii,o lume frumoasa

Si-am incercat sa vad doar partea pozitiva

Gasit-am o lume hidoasa

Hranind in tihna partea negativa.

 

Si tac si-ascult cum cresc ei egregorii

Simtind cum alta lume zamislesc

Semnat-au ei pactul ororii

Sfarsind lumea asa cum isi doresc.

 

Si ce sa facem? Tu si eu

Cu oamenii cei prefacuti

Cand raul ajunge la apogeu

Iar ei raman si orbi si muti.

 

De ce pe chip ne-au zugravit durere

Cand noi lumii nu i-am gresit

Platit-am cu viata-n tacere

Dar sufletul nu ne-a murit.

 

Stii, nimic nu se pierde,cat iese din lumina

Adanc fixati in adevar,prin cumpene-am razbit

Cum sabia nefolosita,se umple de rugina

Asa pe noi ,in focuri ne-au calit.

 

Din chinuri si lacrimi,noi creeat-am zale

Iar din dor si intelepciune,scut

Si cine-o sa mai poata,sa ne stea in cale

Cand noi avem puterea ,sa o luam de la-nceput.

 

De ce pe chip mi-au zugravit durere

Rapunsul vi-i l-am dat in vers

Daca in lume n-am gasit placere

Primit-am viata, de la univers.

 

Cand chipul ti-i se stramba tare

Iar simtul ti-este dureros

Castigi doar har si putere

Iar sufletu-ti ramane glorios.

 

Si sa nu-mi ceara nime in asta lume

Chiar de ma taraiti pe jos

Nu vreau sa chem alti zei pe nume,

Am sa raman tot la Hristos.

 

Cand altii se numesc profeti si ingeri

Eu singura ma recunosc doar om

Si n-am sa fac un zid din plangeri

Ci am sa ma transform, din rod in pom.

de Carla (Kia) Jaklyn