Diferența dintre Germenul Ceresc și Germenul biologic.

Diferența dintre Germenul Ceresc și Germenul strict biologic.

philosophers5
Floarea vieții sau runa Hagal ,Hagel,Hagalaz = Simbol al fortelor invizibile care ordoneaza viata ,lumina de la capatul tunelului,așa zisa merkaba ,sau corpul de lumină,unde X este Mentalul Superior cu Înțelegerea Superioară ,iar crucea + este templul viu,trupul biologic uman ,din cele două suprapuse ,rezultă floarea vieții sau corpul de lumină .Totul începe în zona trupească ,fizică și continuă spre Minte,spirit. Mântuitorul nu apare decât în conceptul de MYNTOIA, adică „împlinirea Eu-lui.” S-a împlinit MINTEA, apare Mântuitorul ! Precum în cer ( Minte ) ,așa și pe pământ (Trup )…

……………………………………………………………………………………………………………………………

Fiecare om născut biologic, este o entitate vie, conștientă, fiind, în același timp, o unitate entropică – moștenitoare a morții ireversibile, entitate în care este semănat, încă de la naștere, un GERMEN CERESC.

Și așa cum un pământ arid posedă în el un germen și nu o plantă, tot astfel un om insensibil, infatuat și credul este un medium arid, în care germenul ceresc nu naște omul ceresc niciodată până la deces, pentru că după acest moment nu mai există nici o șansă a vieții. Dimpotrivă, pământul udat este un mediu propice nașterii, din germenul însămânțat, a organismului viu, capabil de a înflori și de a ajunge la maturitate deplină pentru rod.

Tot astfel și omul, dacă devine sensibil, renunță la infatuare și gândește integru, devine un medium propice nașterii, din germenul ceresc, a omului ceresc, OM ce se maturizează pentru rod (Gal. 5.22), moștenind astfel VIAȚA, spre deosebire de omul biologic, care moștenește MOARTEA.

În lumina celor expuse, putem postula următoarele:

1. Toți oamenii născuți biologic decedează, mai devreme sau mai târziu, o singură dată (Geneza 3.19; 1 Corinteni 15.22; Ebrei 9.27), trupul uman fiind una din cele mai vulnerabile structuri ordonate funcțional, în pofida superiorității sale în fața a tot ce este realitate concretă

2. Orice trup biologic este de origine pământească (sarka, nu soma !), întreaga sa componență regăsindu-se în scoarța terestră (Geneza 2.7; 3.19)

3. Nici un trup biologic, după deces, nu mai revine la viață. Nu este nici un argument care să dovedească contrariul. Moartea aparentă nu este deces, ci o stare în care funcțiile vitale ale trupului sunt minime ca intensitate

4. Omul biologic rezultă dintr-un germen (uman), care constă din gametul mascul, ce se însămânțează în ovul – gametul femel, rezultând embrionul, care, după dezvoltare, este născut ca trup uman. Germenul și embrionul nu pot coexista, după cum ne confirmă și logosul scris al Creatorului: Ce este semănat (germenul) nu duce la viață dacă nu moare mai întâi. Nu trupul (care va fi) este semănat, ci doar un grăunte (germen), Creatorul dându-i apoi un trup corespunzător (1 Corinteni 15.36, 37)…

Dumnezeul ne informează că trupul este și el o antiteză: trup pământesc (efemer) și trup ceresc (etern) – (1 Corinteni 15.40, 44, 47-49, 54).5. Viața pământească, adică existența biologică umană, are ca suport trupul efemer, unde este însămânțată o conștiință, care, în funcție de propria voință, se poate dezvolta, sau poate rămâne la nivelul regnului animal (din propria ființă).

Această conștiință este de fapt germenul ceresc, care poate “exploda” în TRUPUL CERESC VIRTUAL (nașterea din Cer – Ioan 3.3, 5), sau poate rămâne la stadiul de germen pe toată durata existenței biologice. Concret, atunci când omul confruntat cu știrea despre existența vieții postbiologice, știre primită direct sau indirect de la Dătătorul vieții, răspunde afirmativ, este născut din nou, adică în trupul său natural se naște și trupul ceresc virtual, care devine real odată cu încetarea funcțiilor biologice, fără sinucidere sau acceptare a așa zisei eutanasii (2 Corinteni 5.1).

Așa cum ființa biologică, pentru creștere și dezvoltare, are nevoie de nutriție materială, tot astfel și ființa renăscută, pentru creștere, dezvoltare și maturizare, are nevoie de nutriție spirituală. Și așa cum orice vietate biologică, fără nutriție moare, tot astfel și omul renăscut, fără nutriția adecvată și permanentă moare.(de Mitca Dumitru)

Prin urmare nici măcar prin datul firii nu suntem toți unul așa cum prost afirmă teoria new age și altele asemănătoare precum că, oamenii vor fi luminați ca oile în staul pentru ascensiunea în zeitate, este doar un fals scenariu pus la cale ,pentru minți ignorante,ajutându-i astfel numai la rătăcire prin neantul pierzaniei veșnice.

Emisiune despre seceriș sau separare …

Cântecele populare și dansul românesc -Leacuri pentru trup și suflet

 

Mare păcat ,că muzica populară românească nu mai este aproape sufletului românilor,ea având o importanță deosebită ,cântecele fiind culese,născute direct din natură ,pentru suflet și trup ,cântecul și dansul popular au puterea de a vindeca ,încărca cu energie și mângâia pe toată lumea…

…………………………………………………………………………..

Descoperirea unei reprezentări în ceramică a unei hore formate din 6 femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultură cu ceramică pictată din Europa, indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă pe pământul vechii Dacii.
(imagine primitivă a soarelui şi ciclicităţii timpului – exprimată prin ritmicitatea mişcării, muzicii şi respiraţiei).

Hora – cel mai complex şi mai răspândit joc (dans), popular românesc, având un caracter ceremonial şi un număr impresionant de variante. Însoţeşte toate riturile de trecere şi toate sărbătorile populare. Fenomenul horal face parte din kolabrismul tracic de unde au evoluat variantele naţionale la popoarele din sud-estul Europei. Nu există nici o îndoială că acest dans a avut cândva un caracter magic şi un substrat mitologic.
La aceste funcţii de celebrare a cultului solar şi de stimulare a forţelor roditoare ale gliei se mai adaugă şi: funcţia apotropaică (specifică cercului magic), pecetluirea unei comuniuni şi alianţe colective, marcarea veşnicei întoarceri din natură, etc.
Bătăile cu piciorul în pământ reprezintă un gest magic de fertilizare a solului, întărit prin ridicarea braţelor semnificând creşterea plantelor şi prin strigăturile ce au avut cândva un rol de incantaţie magică,exerciţii rituale,păstrate dealtfel până mult mai tărziu …..(Cucuteni -Iaşi, august 2006)

Hora-at-Frumusica

A fost descoperită în 1942 pe “Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, jud. Neamţ. Este, pe drept cuvânt, efigia Muzeului din Piatra-Neamţ şi una din capodoperele culturii Cucuteni. De fapt este un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într-o horă. Meşterul cucutenian nu a modelat decât şoldurile care exprimă clar, însă, feminitatea personajelor. Artistul din mileniul al IV-lea î.Hr. a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, dar decupări ovale, pe două registre, conferă ritm ansamblului, dând impresia de rotire. Modelatorul a demonstrat un pătrunzător spirit de observaţie, rezultatul fiind o sinteză genială. Femeile reprezentate par preocupate de dansul lor ce trebuie să aducă soare, apă, belşug şi grâne. Impresia de ceremonie sacră, legată de reînvierea naturii, este accentuată de decorul în elipse pictate cu alb, pe fondul roşu al grupului. O întrebare preocupă de câtva timp pe arheologi: există de-a lungul mileniilor o transmitere a unor străvechi datini? Oricum, Constantin Matasă, cel care a descoperit această piesă, a fost inspirat când a numit-o “Hora de la Frumuşica“…..http://www.neamt.ro/cmj/istorie/cucuteni/imagini/Cucuteni_005.htm

Dansurile și muzica populară românească ,transmit cu adevărat sacralitatea acestui popor ,fiind create ca o entitate ,în așa fel, încât să învie omul cu suflet cu tot ..Ne plângem că n-avem spitale ,doftori sau doftorii bune,dar înainte vreme câte spitale erau ? Numai că, exista armonie între trup,suflet și natură .. 🙂

Doina – în folclorul românesc ,exprima o gamă variată de sentimente, emoții ,stări ,dintre care este dominantă starea de seninătate si speranta conținând caracteristici apropiate de sfintenie ,cântarea sufletului ,prin linia melodică devenind astfel rugă către înaltul ceriului …

Leacurile,natura și sufletul omului ,predanie strămoșească ,străjer…

Să stăm cu luare aminte să nu fim învârtoșați și să rămânem la năstrapa bunilor noștrii ,că ei or fost ăi dintâi și tăt ei or ne-or țâne și pă ăi din urmă …

 

hora_06

 

Dumnezeu și Om ,de Mihai Eminescu

 

1402589368753cc224

Eminescu nu a fost ateu cum spun mințile strâmbe din lumi limitate  ,citiți aici : http://www.luceafarul.net/eminescu-intre-religie-si-credinta

Poezia Dumnezeu si om,de Mihai Eminescu

Cartii vechi, roase de molii, cu paretii afumati,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere batrane.
Strambe ca gandirea oarba unor secole straine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundati.
Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,
Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,
Tu, Christoase, -o ieroglifa stai cu fruntea amarata,
Tu, Mario, stai tacuta, teapana, cu ochii reci!
Era vremi acelea, Doamne, cand gravura grosolana
Ajuta numai al mintii zbor de foc cutezator…
Pe cand mana-nca copila pe-ochiul sant si arzator
Nu putea sa-l inteleaga, sa-l imite in icoana.
Insa sufletul cel vergin te gandea in nopti senine,
Te vedea razand prin lacrimi, cu zambirea ta de inger.
Langa tine-ngenuncheata, muma ta statea-n uimire,
Ridicand frumoasa, santa, catra cer a sale mane.
In padurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fara fine,
Regii duc in pace-eterna a popoarelor destine
Inchinand intelepciunei viata lor cea trecatoare.
Dar un mag batran ca lumea ii aduna si le spune
C-un nou gand se naste-n oameni, mai puternic si mai mare
Decat toate pan-acuma. Si o stea stralucitoare
Arde-n cer aratand calea la a evului minune.
Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei gramadit intr-o fiinta?
Fi-va bratul care sterge-a omenimei neputinta
Ori izvorul cel de taina a luminii-adevarate?
Va putea sa risipeasca cea neliniste eterna,
Cea durere ce-i nascuta din puterea marginita
Si dorinta far- de margini?… Lasati vorba-va pripita,
Mergeti regi spre inchinare la nascutul in taverna.
In taverna?… -n umilinta s-a nascut dar adevarul?
Si in fase d-injosire e-nfasat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Rasari o stea de pace, luminand lumea si cerul…
Sarcini de-aur si de smirna ei incarca pe camile
Si pornesc in caravana dupa steaua plutitoare,
Ce in aerul cel umed, pare-o aschie din soare,
Lunecand pe bolta-albastra la culcusu-eternei mile.
S-atunci inima crestina ea vedea pustia-ntinsa
Si pin ea plutind ca umbre imparati din rasarit,
Umbre regii si tacute ce-urmau astrul fericit…
Stralucea pustia alba de a lunei raze ninsa,
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de maslin
Povestind povesti batrane, au vazut pastorii steaua
Cu zambirea ei ferice si cu razele de neaua
S-au urmat sfintita-i cale catre staulul divin.
……………………………………………………………
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul sau,
Dara inima-i desarta mana-i fina n-o urmeaza…
De a veacului suflare a lui inima e treaza
Si in ochiul lui cuminte tu esti om ­ nu Dumnezeu.
Azi gandirea se aprinde ca si focul cel de paie ­
Ieri ai fost credinta simpla ­ insa sincera, adanca,
Imparat fusi Omenirei, crezu-n tine era stanca…
Azi pe panza te arunca, ori in marmura te taie.

Credinţa de nezdruncinat în Supremul Divin este secretul existenţei nemuritoare în spirit. Credinţa face ca puterea lăuntrică a fiinţei să devină nemărginită ajutând-o să se desăvârşească prin unirea cu Dumnezeu în eternitate. Prin credinţa binefăcătoare, fermă, omul poate atinge fericirea divină. Iisus spune: “De veţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, toate le veţi împlini, şi veţi zice muntelui acesta să se arunce în mare, muntele se va arunca”. În aceste cuvinte ni se descoperă taina puterii credinţei. Adevărul este că în timpurile care vor veni, pe tot globul, puţini vor fi oamenii care vor avea credinţă, iar aceia care nu vor avea credinţă vor fi dinainte morţi, deşi vor continua să trăiască trupeşte, fiindcă ei vor înceta să mai aibă legătura conştientă cu Dumnezeu.

Cel ferm în credinţa sa, chiar şi când există trupeşte, constată că toate minunile îi sunt cu putinţă şi astfel ajunge să se dezlege de materie şi legile ei, devenind atotputernic ,nemuritor ,prin trăirea sa spirituală, care îl va revela chiar şi pe Dumnezeu.

„Cum fără Eu nu există Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu există lume.”Mihai Eminescu

Părinte,să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o Mănăstire de Maici și să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton ,cum cântă Lumină lină …Mihai Eminescu către Duhovnicul său …

http://www.ziaristionline.ro/2014/02/10/nationalismul-lui-eminescu-de-dumitru-murarasu-natura-nationalismului-eminescian-privire-sintetica-a-nationalismului-eminescian/

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/06/15/mihai-eminescu-125-ani-de-la-adormire/

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/01/15/mihai-eminescu-ortodoxie-elite-marturii/

http://www.dailymotion.com/video/xwvr0f_profesorul-constantin-barbu-despre-memorialul-mihai-eminescu_news?start=48

Fiecare, cu ce are !

Se zice că în vremurile din urmă ,fiecare dintre părțile participante la luptă ,se vor mândri fiecare dintre ele cu ce au,Lumina își va arăta desăvârșirea spiritului ,iar întunericul își va arăta forma,goliciunea trupului învins de vicii,cine-i etern și cine efemer ?Trupul este zidirea lui Dumnezeu. Locuinţa şi slujitorul sufletului. Aşa cum subliniază Teosofia, fiinţa umană constă din trup material şi din ceea ce numim suflet – care nu poate fi redus la materie. Între cele două elemente există o relaţie indestructibilă: sufletul străbate prin trupul material, dar transcende materialitatea lui. Această legătură concretizată în persoana umană face ca noi să fim „cineva”, şi nu „ceva”.

0-266214-cadavru_mumificat_fcc1f8df7e

,,Să râdem dar,viteaz răsad…sa fie un hohot din ceruri până-n iad ! “(G.Cosbuc)

Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri…..

Stări de spirit strămoșești vă ofer în dar  🙂

 

 

Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet

2

Părintele Arsenie Boca

Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.

Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Fragment din capitolul „Împărăţiile iubirii”

1016119_541394369253158_725574144_n

Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.

Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.”

 

Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu este mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului, îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuşi încerc.

Deci, în cazul în care trupul şi-a robit stăpânul, când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul,şi-l aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, strârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.”

 

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei, deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând, nemaiavând cum să se împlinească, se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc  – şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nicio izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se  în deşert şi zvârcolindu-se , în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.

Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.

Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinţa pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

Intelepciune strabuna si har ,simplitate duhovniceasca-Secretele de la Manastirea Colti-Video

Vindeca si trupul si sufletul …..

Secretele de la Manastirea Colti

Trup si suflet

rapunzel_tower

Trup si suflet

Stau in turnul meu inchisa,

Ca o pasare promisa
Si privesc in departare
Printre gratii,stramte tare.
Mai zaresc din cand in cand,
Cate-un porumbel zburand
Le mai cade, cate-o pana
Si ma mangaie pe geana.
Ochii mari, mi-i s-au stramtat,
De la tot privit prin gard.
Sufletul imi vrea acasa
Dar gratiile nu ma lasa.
Mai raman si mai respir ,
Busuioc,miros de mir,
Ascunsa sub patrafir.
Uneori incerc sa zbor,
Ma lovesc de gard ,usor
Si ma intorc in turn mereu,
Ramanand pareri de rau.
Soarele ma lumineaza,
Printre gratii,cate-o raza
Si Luna o vad in dungi
Vino inger,sa le-alungi.
Deschide-mi usa spre cer,
Unde norii-i vad cum pier,
Lasa-ma sa zbor frumos,
Universul sa-l cunosc,
Cand in aer ,cand pe jos
Sa uit gratiile din os.
Sa il simt pe Dumnezeu,
Aproape-mi fiind mereu,
Sa nu mai fiu ferecata,
Ia-mi tu trupul si ma iarta
Lasa sufletul, sa plece,
Trupuri mai gasesc eu,zece …

By Carla J.