Creierul si noua spiritualitate – Prof.univ.dr. Dumitru Constantin Dulcan

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga…Luceafarul ,de Mihai Eminescu 

D.C. Dulcan: În spatele tuturor lucrurilor e Dumnezeu ,articolul il gasiti la link-ul de mai jos :

http://www.astrocafe.ro/articole/articole-57/articol-d_c_dulcan_n_spatele_tuturor_lucrurilor_e_dumnezeu-3795

Țara Zeilor, prima cultură a neamului omenesc

TZ_2

Pentru a ne cunoaște istoria străveche avem la îndemînă date și fapte demne de încredere și pline de învățăminte despre strămoșii noștri care s-au perindat pe toriștea carpatină timp de peste 40 de milenii, lăsînd în urma vremurilor pentru cei ce vor veni, legende, mituri și ziceri ce ar lumina și cel mai întunecat ungher al pămîntului, însă nu și scăfîrliile istoricilor și lingviștilor mioritici actuali. Din traista veleaturilor de demult voi scoate dovezi epigrafice venite de la grecii din vechime cît și de la latini, scăpate de urgiile timpului și ura nemărginită a celor ce s-au străduit cu o furie de neînchipuit să ne scoată pe vecie din istoria Europei și a lumii. Spațiul carpatin, luat într-un sens geografic foarte larg, ca matcă de cultură și civilizație, de unde au roit timp de milenii mai multe grupuri de populații către alte tărîmuri, era cunoscut din cea mai înnegurată antichitate ca Țara Zeilor sau ,,locul unde s-au născut zeii” fiind un ținut sfînt sau o Țară Sfîntă.
     Poetul grec Pindar (518-438 î.e.n.) în Ode Olimpiane și Pythiane îl amintește pe confratele Pherenicos din Heracleea, ce a trăit însă în vremuri mult mai vechi lăsîndu-ne scrise versurile: ,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Tot în aceste ode ale lui Pindar mai găsim legenda potrivit căreia, Troia a fost înălțată de hiperboreenii conduși de Eac împreună cu zeul Apolo, iar după ce au isprăvit munca s-au întors toți în baștina din nordul Istrului. Ori aceste mituri arată că în secolele VIII-V î.e.n. în lumea grecilor era convingerea de neclintit că la nord de Istru unde locuia neamul hiperboreenilor, era și ținutul unde s-au născut zeii și însăși neamul omenesc, iar unele divinități încă mai sălășluiau în aceste tărîmuri pline de mister; deci Țara Zeilor era Țara Sfîntă, așa cum găsim scris de mai multe ori pe tăblițele de plumb. Pînă și această ,,ciudățenie” dovedește că felul meu de a citi tăblițele este cel corect și bun, chiar dacă despre el, unele lepre spun că este ne-bun.  
     Un alt autor de același neam, Pseudo-Apollodor (secolul II-I î.e.n.) în lucrarea Biblioteca (II,II.5,11 şi 119,120), scrie că ,,muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Neagră. Nu există nici un motiv pentru a face altă legătură şi a căuta muntele Atlas în “Atlantida”, textul dezvăluindu-ne că pe Acropole deja se lucra drăcește (adică elinește) la falsificarea istoriei și mitologiei lumii de atunci, astfel ca grecii cei pretinşi pricepuți și isteți să apară moțul lumii în tot și în toate, iar ceilalți (și în special geții) pe nicăieri.
     Aceste mituri au dăinuit în cultura antichității ca un adevăr ce nu putea fi pus la îndoială, fiindcă este reluat de către Diodor din Sicilia (80-20 î.e.n.) în scrierea Biblioteca istorică, Cartea III, LX, unde găsim o legendă ce ne spune cum a fost împărțit pămîntul după zidirea lui între cei doi titani, Atlas și Cronos astfel: ,,După moartea lui Hyperion – se povesteşte – fiii lui Uranos şi-au împărţit între ei domnia. Cei mai vestiţi au fost Atlas şi Cronos, Atlas a primit domnia de lîngă Ocean (Marea Neagră), iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanţi. Atlas şi-a dat numele său şi celui mai înalt munte din ţara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mişcărilor cereşti, împărtăşind oamenilor şi teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pămîntul… Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult – pare-se – pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara lor… Atlas avu şapte fiice, cărora – după numele lui – li s-a dat un nume comun, Atlantide… Au fost aşezate pe cer şi au primit numele dePleiade.” Iscusitul grec ne spune că neamul de lîngă Ocean sau Marea Neagră cum este dovedit din descrierea geografică a ținutului, se numește ,,atlanți”, după întemeietorul țării și a neamului (titanul Atlas), însă atît el cît și ceilalți antici au folosit numele de hiperborean. În altă parte a lucrării ne precizează ce se înțelegea atunci prin marea de lîngă lacul Meotic (Marea de Azov) – numită ,,Ocean” – scriind că:,,regiunile udate de Tanais (Don) şi Istru, pe care antichitatea le numea hiperboreene”, lăsîndu-ne a ghici singuri unde este adevărul pe care a vrut sau nu a vrut să-l spună.
     Un alt grec ce i-a fost o perioadă de timp chiar contemporan lui Diodor, capadocianul Strabon (63 î.e.n. – 21 e.n.), ne-a lăsat mărturie în lucrarea Geografia la 1,4,3 ca să băgăm la cap, următoarele adevăruri din vremea lui: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Şi cu asta dăm la o parte abureala sau ceața lui Diodor, care nu prea știa să scrie cu precizie cîteodată, unde este ținutul hiperboreenilor (fiind și ținutul de naștere al zeilor).
     Latinul Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) este un alt martor al timpurilor trecute, pe care l-am chemat să ne lumineze în calea adevărului despre istoria ocultată a geților. Pentru trebuința noastră găsim în lucrareaNaturalis Historie IV, 26 că: ,,axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”. Iar cu acest adevăr atît de limpede spus de un latin, ar trebui să vă frec mestecătoarea de trădători pînă veți amuți pe vecie, cu satanistele voastre făcături cu care ne-ați falsificat istoria și cultura identitară. Asta știa antichitatea chiar şi în secolul I al erei noastre: că neamul legendar al hiperboreenilor era în fapt neamul get, care a avut de strămoși această spiță scoborîtoare direct din zei sau titani.  
   Poetul latin Marţial (40-103 e.n.), ne-a lăsat și el mărturie în această direcție, despre strămoșii noștri istorici și adevărați, nu cei boiți de fel de fel de pricepuți cu mințile rătăcite. Într-o epigramă pentru prietenul său Marcellinus,  care era soldat în armata romană, scrie: ,,Soldat Marcellin tu pleci ca să iei pe umerii tăi cerul hiperboreean şi astrele polului getic”. Citatul care se referă la campania militară a romanilor din anul 89 e.n. împotriva geților, este încă o dovadă de cum ne-au falsificat tîrîturile, tîmpiții și trădătorii de Neam și Țară, adevărata istorie a strămoșilor noștri, fiind al doilea autor ce a lăsat mărturie peste timp că hiperboreenii erau strămoșii geților sau poate o poreclă dată chiar acestora de către pricepuții greci, cam tot așa cum i-au numit și pelasgi. Acelaşi autor numeşte biruința armatelor romane conduse de către împăratului Domiţian asupra mato Gezino, ,,hiperboreus triumphus” şi mai departe: ,,De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpezile geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decît renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. El face aceleași precizări uluitoare pentru mințile noastre de azi, otrăvite de atîta lat(r)initate, că nu-și mai poate găsi și adevărul un cît de mic loc: hiperboreenii sînt strămoșii falnicilor geți, împotriva cărora  împăratul roman Domiţian purtase mai multe războaie, sau un alt nume ce era folosit în antichitatea clasică pentru neamul get. Dar asta nu înseamnă că și ei își spunea așa, fiindcă pe tăblițe și-au scris identitatea ca falnici geți sau rumuni.
     Alt izvor, venit din scrierea Stromate a alexandrinului Clement (150-215 e.n.), spune că marele înțelept al dacilor, Zamolsis este de neam hiperboreean. Şi iarăși mă înădușă năduful, că nu pot socoti cu parul sau măcar cu bățul, pe cei ce ne-au falsificat cu bună știință istoria veche, îndobitocindu-ne cu otrăvurile pregătite de către ticăloșii greci, diverşi papistași, istoricii germani și monstruoșii cazari.  
     Latinul Dio Cassius (155-229), în lucrarea Romaika (Istoria Romei), scrie despre bătăliile purtate de împăratul roman Domițian împotriva geților, că la Tapae, basoleo Diogio (care conducea armia geților) a fost înfrînt de generalul roman Tettius Iulianus – personaj născocit de el, fiindcă Suetoniu care a scris cu 100 de ani înainte despre aceleași fapte istorice, prezintă alte căpetenii. Pentru fapta lui, ce se vrea să rămînă în amintirea neamului, romanul își ia numele de Hiperboreanul (victor Hiperboreo namen ab orbe tulit – învingător, a luat de pe lume numele de hiperborean).
     Un alt scriitor al antichității tîrzii, Macrobiu (sec. IV-V e.n.), în lucrarea despre Scipio, zice căhiperboreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei. Ori istoria ne spune că aici era hotarul de sud – Mesia – al Dio Getia, adică Țara Sfîntă a vechilor hiperboreeni, sau pelasgi cum i-a scris el cu acest nume venit de la vechii greci.   
     Cam pentru aceeași perioadă de timp avem mărturia venită și de la poetul latin Claudius Claudianus (370-406 e.n.), care în poemul neterminat De raptu Proserpinae (Răpirea Proserpinei), a scris despre pasărea fenix plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă Ocean (Marea Neagră), adică în Carpații noștri, unde a fost prima împărăție a neamului omenesc condusă de titanul Atlas. Şi iarăși trebuie să-i pun sub aspru județ pe toți cei ce ne-au falsificat istoria cu știință, din prostie ori slugărnicie.   
     Din dovezile antice scrise prezentate mai înainte, este adeverit faptul istoric odată pentru totdeauna, că ținutul de la nordul Istrului a fost locuit în vechimea timpului pe o perioadă de peste 1000 de ani de un popor pe care grecii l-au numit hiperborean sau pelasg, însă unii antici fac precizarea explicită că geții erau urmașii acestora! 

  
                                                                    Zidirea Neamului Omenesc

     Fiindcă zeilor le era urît de pustietatea pămîntului, s-au hotărît să-l umple cu ființe vii de tot felul dar și cu plante felurite, iar de folosul acestora trebuia să se bucure Omul, ultima ființă izvodită după chipul și asemănarea lor.
     Primul martor pe care îl aduc în fața timpului și a dreptei judecăți a adevărului este poetul latin Publius Vergilius Maro (70 î.e.n.-19 e.n.), ce ne-a lăsat nouă moștenire în Eneida VI, 580, un mit uluitor despre străbunii noștri carpatini sau neamul get, scriind că este ,,cel mai vechi popor de pe pămînt (genus anticum terrae) și fiii pămîntului (terrae filli)”!!!      
     După cîteva zeci de ani, un alt latin, Marţial în Epigrame IX, 46 – închinate prietenului său Marcellius (care era în armatele romane ale împăratului Domiţian venite la Istru că cotropească Dio Getia în anul 86), îi amintește că va sprijini pe ai săi umeri de viteaz ,,cerul de nord al hiperboreenilor şi astrele polului getic care de abia se mişcă. Iată şi stîncile lui Prometeu. Iată şi muntele acela faimos în legende. În curînd tu vei vedea toate acestea din apropiere cu ochii tăi proprii. Cînd tu vei contempla aceste stînci în care răsună durerile imense ale bătrînului, vei zice: da, el a fost încă mai tare decît aceste pietre tari, şi la aceste cuvinte tu vei putea să mai adaugi că: acela care a fost în stare să sufere astfel de chinuri, a putut într-adevăr să făurească şi neamul omenesc.” Să zăbovim o clipă în trecerea timpului și să înțelegem ce a spus latinul: în secolul I al erei noastre toată antichitatea știa că la nord de Istru, în Țara Zeilor, aceștia au izvodit Neamul Omenesc, iar titanul Prometeu i-a învățat toate cele trebuincioase, astfel ca oamenii să-și ducă viața pe pămînt cu bune și cu rele. Mitologia greacă a scris despre eroul civilizator că a fost fiul titanului Iapet și al Clymenei, fiică a Oceanului. El fură focul ceresc și-l dăruiește oamenilor, ca aceștia să-și facă viața mai ușoară și mai plăcută. Pentru aceasta, dar și alte fapte de neascultare față de tiranul cerurilor Zeus, este pedepsit de către acesta să fie înlănțuit în muntele Atlas, iar un vultur să vină zilnic să se hrănească ciugulind din ficatul lui care se regenera.
      Apollodor din Atena, ce a trăit în secolele II-I î.e.n., a scris că muntele Atlas unde a fost înlănţuit Prometeu era situat în ţara hiperboreilor, el stabilind aceste adevăruri pe baza unor scrieri mai vechi! Cînd grecii s-au decis să falsifice mitologia neamului carpatin ca să se pună ei moțul lumii, l-au mutat și pe Prometeu în Caucazul de la Marea Caspică, hotărînd că la nord de Istru era numai sălbăticie și mare pustietate. În unele legende eroul civilizator al neamului omenesc apare ca frate al titanului Atlas, iar chinurile înlănțuirii i-au fost curmate de viteazul elen Hercules, ce ar fi săgetat vulturul hămesit, eliberîndu-l și pe amărîtul pelasg.   
    În piesa Prometeu înlănţuit, grecul Eschil (525-456 î.e.n.), mutînd povestea mai în sud printre pelasgii care le erau vecini, scrie despre eroul carpatin că și-a civilizat neamul său, ce era contemporan cu Cronos. Astfel îi laudă grecul pe pelasgi: că erau atoate-ştiutori, stăpîni ai focului, că Prometeu i-a învățat arhitectura, cărămizile, calendarul, calculul, astronomia, tainele scrierii, creşterea animalelor – toate acestea fiind temelia civilizației antice. Trebuie să reținem afirmația lui Eschil, că pelasgii cunoșteau taina scrisului chiar de la zidirea neamului omenesc, primind-o de la titanul Prometeu.  
     Scrierea esenă Arborii este încă o mărturie peste timp, care ne spune că nașterea neamului omenesc a apărut în jurul Carpaților din urieși sau titani, după îndrăcita pană a grecilor. ,,În zilele de demult, cînd creația era tînără,/ Pămîntul era plin de arbori uriași/ Ale căror ramuri ajungeau deasupra norilor/ Și în care sălășluiau Vechii noștri Părinți/ Care au umblat cu îngerii,/ Și au trăit în Legea Sfîntă.” Manuscrisul care nu a suportat încă nimicirea “revelațiilor” mozaice, spune explicit că strămoșii geților au fost în vremurile de început ale creației ființe cerești care trăiau împreună cu îngerii în ceruri, de unde s-au pogorît pe pămînt, făcîndu-l pe om după chipul lor. Şi tot unul din acest neam al urieșilor sau titanilor, Prometeu, i-a învățat cele arătate mai înainte. Ideea zidirii neamului omenesc de către ființele cerești o găsim și în manuscrisul esen Îngeri, care ne spune: ,,Să lăudăm sfinţii îngeri… Noi lăudăm îngerii care, în primul rînd, ascultă gîndul şi învăţătura Tatălui Ceresc, ai cărui îngeri au format sămînţa neamurilor. Care au atins sprînceana părintelui nostru Eno şi au călăuzit Copiii Luminii pe şapte plus şapte căi care duc la Pomul Vieţii…” Descoperim în scrierile esene că mitul este identic cu ceea ce ne-a transmis și latinul Vergilius cam în aceeași perioadă de timp, iar adevărul ne obligă să tragem concluzia că aceasta era concepția generală a antichității despre apariția neamului omenesc. Însă pricepuții greci au reușit să falsifice în mare parte mitologia popoarelor antice, aratînd prin asta ura cu care au lucrat ei împotriva celorlalți, pentru a-și preamări cioara vopsită în alb, asfel ca să o considere lumea drept porumbel.  
     Chiar în secolul V al erei noastre, cînd procesul de falsificare a istoriei și culturii geților era în ,,plin avînt creator”, mai erau unii ce scăpau ceva fărîme din adevăr, așa cum găsim la filozoful grec Proclus (412-485 e.n.), care în Comentarii la Timaios ne-a lăsat mărturie peste timp că Tatăl Ceresc a creat totul după Lege: ,,Urmînd sfatul Nopții, aduce cu el un însoțitor și poruncește Legii să îi stea alături precum spune și Orfeu”. Trimiterea este făcută direct la religia geților, fiindcă Orfeu a fost unul dintre marii înțelepți ai neamului mioritic, chiar dacă îndrăciții greci l-au dus în Tracia, pe care au luminat-o ei cu pederastia și fățărnicia elenă. În lucrarea Cratylos același autor repetă ideea din scrierea precedentă: ,,Orfeu transmite tradiția că Tatăl Ceresc a zidit întregul creației cerești și a făurit soarele și luna și toți zeii înstelați, și a creat elementele de sub lună.” Dacă ne vom mai lăsa aburiți de vedeniile sau basmele ivriților și toate minciunile istorice ale vechilor greci (dar și ale atîtor nemernici din perioada modernă), nu avem cum să scăpăm de acest proces îngrozitor de spălare a creierelor românilor de azi și de maculare totală a istoriei și culturii identitare strămoșești.  
     Acest adevăr lăsat să ajungă pînă la noi de izvoarele scrise pomenite mai înainte, l-am descoperit și cînd am citit tăblițele de plumb găsite la Sinaia. După luptele de început din vara anului 89 cu armatele romanilor conduse de Fuscus (sau Fusco cum este scris pe tăblița 68), mato Gezino este nespus de amărît pentru neputinţa lui şi a armosei pe care o conducea, considerîndu-se vinovat în fața sfîntului Zabelo pentru nenorocirea venită ,,Neamului Ales de Dumnezeu”(On Sent Rodie). Conceputul de Neam Ales de Ziditor îl găsim repetat pe tăbliţa 57, care ne-a lăsat o meditație profundă asupra răstignirii lui Ili: ,,Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie şi să aducă laude prin Miel, să se închine şi să ţină Calea Dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici şi a călătorit cu toiagul la urmaşii minunatei mame a geţilor şi tracilor”. Desigur că aceste informații nu vor fi discutate vreodată în cărțile de istorie ale românilor, fiindcă cei care ne-au pervertit trecutul ar trebui să-și taie limba și mîna dreaptă cu care ne-au falsificat și maculat istoria străbună, încît să fim pe vecie gunoaie și viermi de care să se rușineze întreaga lume.       
     Dar aducerea de laude prin Miel (practică ce era în religia străbună) o găsim și într-o povestioară neaoș mioritică – basmele ivriților fiind numai vedenii, adică adevăruri sacre după drăceasca lor făcătură – care ne spune că în vremurile de demult în ținuturile dinspre estul Carpaților, au plecat undeva în sud, foarte departe, un popor care se numea rohmani, rahmani sau blajini. Ei au fost primii oameni de pe pămînt și plecînd de la noi s-au stabilit undeva tare departe, dar și ei sînt creștini ca noi, iar cei mai de seamă sihaștri mioritici merg la ei pentru a se adînci în meditații și învățături de taină, de unde nu se prea mai întorc. Spun legendele noastre că acești creștini neștiuți încă de istorie ,,sînt tot creștini ca noi, dar au luat credința prin Fiul Oii”. Adică românii din secolul XIX știau că neamul lor strămoșesc a fost primul izvodit de Ziditor pe Pămînt, fiind iubitor de religia crucii (numită de furi iudeo-creștinism) şi au îndrăgit acest cult care i-a binecuvîntat prin Fiul Oii sau Miel, după cum găsim şi în Mitologia românească de Marcel Olinescu. Să precizez că Iisus a fost prezentat printr-un miel în iconografia iudeo-creștină pînă către sfîrșitul secolului VII.  
                                                   Cetatea lui Anu, Gog, Senta, Sîntu sau Dumnezeu

     Și tot aici la nord de Istru, aceeași antichitate spune că era cetatea Ziditorului Neamului Omenesc sau a lui Dumnezeu cum sună astăzi povestea.
     Poetul latin Ovidiu pe la anii 10 ai erei noastre amintește în Fastele că ,,Ianus învîrteşte polul nordic al cerului – Geticus polus – ” și pune în gura chinuitului zeu vorbele: ,,Eu unul singur am dreptul să învîrtesc polul cerului. Eu veghez la porţile cerului… însuşi Jupiter nu poate să intre şi să iasă fără voia mea”. Adică să ne înțelegem ce a vrut să spună Ovidiu: aici la gurile Istrului era cetatea Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, Ianus fiind cel ce învîrte universul, dar și paznic de nădejde la intrarea în ceruri unde se afla și Raiul. Și era îndîrjitul tare înciudat asupra tuturor, de se ținea țanțoș chiar în fața lui Jupiter ce îi era mare șef în cele sfinte. Pentru latinul pomenit dar și pentru întreaga lume a imperiului roman, aici în munţii Carpaţi unde era Muntele Sfînt al geților, se afla și cetatea Ziditorului (An/Anu/Gog/Senta) – părintele neamului omenesc -, tot aici fiind şi axul lumii sau polul getic, adevăr despre care astăzi nimeni nu mai îndrăznește a vorbi, fiindcă pe loc este acuzat de naționalism și antisemitism.
     Și pîrliții ivriți și-au trecut în făcătura lor acest mit al cetății zeilor în nordul cel mai îndepărtat, adică ținutul cel friguros și plin de mistere și groază. În scrierea Isaiia, plăsmuitorul se pune pe proorocit împotriva Babilonului stăpînit de caldeeni și spune că va fi nimicit de perși, iar ei iudeii vor fi eliberați din robie și vor cînta cîntece de slavă, prin care vor preamări pe Domnul Cel Prea Înalt, nu pe Iahweh, Elohim sau Adonai. Mai spune guristul vedenist despre regele babilonian că nu-l va primi nici ,,locuința morților”, chiar dacă el se fălea la 14,13:  ,,Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul domniei mai sus de stelele Domnului; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei, mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.» Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adîncurile mormîntului.” Mai face proorocul o precizare asupra locului unde este acest munte al adunării dumnezeilor la 2,2 ,,Se va întîmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor, și toate neamurile se vor îngrămădi la el.”
     Pentru a aduce un firicel de lumină în această întunecime ivrită și ca să aflăm ce neamuri sălășluiau ,,la capătul miază-noaptei” unde era cetatea lui Dumnezeu, Raiul din care creștea falnic Pomul Vieții sau Arborele Cosmic, și unde era chiar osia lumii, vin tot cu un priceput din tagma lor mincinoasă, proorocul Ezechiel. Acesta, neavînd nici urmă de ascultare la neamul său îndărătnic, îl afurisește cu o năvălire cumplită a celui mai mare popor în frunte cu Dumnezeul ,,Cel Prea Înalt” Gog din țara Magog, cum găsim la 38,14-16: ,,De aceea proorocesc fiului omului și spune lui Gog: «Așa vorbește Elohim: Da, în ziua cînd poporul meu Israel va trăi în liniște, vei porni din țara ta, și vei porni din fundul miază-noaptei…”  Adică și ei știau că țara Magog era Gitia, cum s-a știut la începuturile iudeo-creștinismului și tot aici era și cetatea adunării dumnezeilor, iar informația apare și în scrierile lor sub numele de Gitia, limpede ca apa de izvor!
     Legendele noastre spun că pămîntul se sprijină pe patru stîlpi şi o osie. Osia se reazemă pe un balaur care se încolăcește în jurul ei. Dar asta spun și scrierile latinilor, care le-au lăsat peste timp că la nordul Istrului este axa lumii sau osia pămîntului din muntele sfînt, iar Strabon arată că acesta este undeva aproape de gurile fluviului Istru! Ne mai spun aceste mituri că în centrul pămîntului este un munte pe care stă Dumnezeu, acolo este cetatea lui Dumnezeu şi Mărul roşu. Mărul roşu este osia pămîntului. El se găseşte acolo unde este buricul Pămîntului. Putem fi oricît de suciți sau îndrăciți, aceste ,,povești” însă ne fac lumină în întunecata noastră istorie și mitologie, că nu veți mai avea loc unde să o învîrți sau cotiți, cum ați făcut-o pînă acum.
     Altă legendă spune despre Anu, Gog, Senta sau Dumnezeu că este întruchipat ca un bătrîn sfătos (căci numai bătrînii sînt plini de înţelepciune), cu faţa albă frumoasă, acoperită de o barbă tot aşa de albă ca omătul şi de un păr bogat şi căzut în plete pe spate, ca la bătrînii şi cucernicii preoţi. Deşi bătrîn, e totuşi plin de vigoare şi conduce treburile lumii, ca şi la începuturile ei. O asemenea imagine ne-a lăsat și scrierea lui Marţial despre Prometeu, ce apare în unele legende ca ziditor al Neamului Omenesc pe care l-a făcut din lut, însă ea se vede și pe unele tăblițe de plumb, unde găsim numai capul bătrînului ce are lîngă el un miel, sau un bătrîn ce se sprijină într-un băț.
     În județul Buzău există în comuna Bozioru, un loc cu o semnificație aparte, unde legendele și trecutul fabulos se îmbină cu o istorie uitată, ce stă de mărturie prin acele locuri și așteaptă să fie descoperită. Respectiva parte a Carpaților de Curbură, localnicii o numesc Țara Luanei, iar numele se găsește în mai multe legende locale transmise din generație în generație prin viu grai. Ele evocă locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii, unde se găsesc incizate și desenate semne din alfabetul get și simboluri străvechi.
     Ne spun legendele că în vremurile de demult ținutul era stăpînit de un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, ce domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra. Bătrînul se numea Luana (lu: om, bărbat, puternic, a locui + Ana/Anu: Tatăl Ceresc). Iar în acest ținut miraculos erau multe izvoare tămăduitoare folosite de el pentru a vindeca pe cei răniți în apărarea ținutului, la fel și pentru învierea celor morți căzuți la datorie. Cei mișei care se încumetau să tragă foloase pe ascuns din întrebuințarea apelor minunate, se îmbolnăveau, fiindcă nu știau și descîntecele sau rugăciunile ce trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele.
     Și la emeșii bejeniți în ținutul dintre Tigru și Eufrat, legendele vorbesc despre ținutul Dilmun, unde cerul este unit cu pămîntul prin muntele Dilmun, ,,unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele sau nu sînt omorîte de oameni”. Dilmunul este Raiul sau grădina Ziditorului, unde își află sălaș sufletele celor virtuoși. Din muntele sfînt Dilmun (scris în akkadiană Tilmun) curge apă vie și tot aici s-a născut neamul zeilor și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii, și iarăși povestea ne aduce la rădăcinile ei carpatine, despre care însă românii nu au urechi de auzit. Am arătat că noi am avut pe Dunăre cetatea Dimum, menţionată Tilmun în secolul VII în Cosmografia de la Ravena, ca să nu mai fie vorba spusă în vînt!
     O ,,poveste” de-a noastră spune că în a noua zi de trudă a zidirii de început, Dumnezeu a făcut  Pămîntul, așezîndu-l să plutească pe marea de început, iar în mijloc este cetatea lui care ajunge pînă la cer. În fața acestor dovezi de netăgăduit, eu vă cer vouă “istoricilor” să vă plecați supuși la tălpile adevărului pentru a vă primi pedepsele cuvenite pentru toate nelegiuirile făcute împotriva neamului get și a urmașilor acestuia, rumunii de azi!
     Pentru a duce munca la capăt, le mai pun în nas acestor nemernici un adevăr ce stă sub ochii noștri zi de zi, dar nu-i avem deschiși a-l vedea, fiindcă am fost învățați să fim proști, slugarnici, tîmpiți și alte asemenea drăgălășenii cu care ei ne-au otrăvit mințile de peste 150 de ani, pentru a ne falsifica și fura istoria și cultura identitară. Carpații Orientali îi mai numim Răsăriteni, iar celor Meridionali, le mai spunem Sudici sau de Miazăzi și împreună cu Munții Apuseni formează împreună o cetate naturală cu două porți de intrare: Porțile Meseșului pe Someș și Porțile Mureșului. Însă denumirea munților – răsăriteni, miazăzi și apuseni – se putea face în vechime numai de cei ce locuiau în Ardeal, care se raportau în acest fel la cele trei lanțuri muntoase, fiindcă cei din afara arcului carpatic le-au dat alte nume pentru fiecare munte în parte. Deci cetatea sau muntele lui Dumnezeu sînt amintite mereu de către românii de astăzi fără a ști ce spun, pentru că falsificarea istoriei și limbii noastre nu ne lasă să mergem pe calea adevărului.    
                                                                                    Limba Zeilor

     Și în astă direcție am adunat cele trebuincioase tot de la vechii greci și romani, date și fapte demne de luat aminte și care puse în cîntarul adevărului ne vor ajuta să ne mîntuim de otrava iudeo-satanistă, de latinism, de indo-germanism sau indo-europenism și alte făcături drăcești cu care ne-au otrăvit pricepuții de la noi și de aiurea, mințile și sufletele. Mai mulți greci au lăsat mărturie că numele zeilor și cele sfinte în ale înțelepciuni au venit la ei din ,,limba zeilor”, fără a preciza uitucii cine vorbea această limbă atît de dragă și lor cîteodată. Amintesc aici că primele învățături religioase, vechii greci le-au primit de la hiperboreeni prin cele trei fecioare – Opis, Hekaerge și Ahaia – care le-au dus niște table triunghiulare cu astfel de învățături, pentru oameni cuminți, nu pentru furi!
     Găsim unele indicii despre ,,limba zeilor” la filozoful Iamblichos (240-320 e.n.), ce ne lămurește în scrierea De Mysteriis vii, 4 astfel: ,,Căci zeii au fost cei care i-au învățat pe oamenii din națiunile sacre… întreaga lor limbă sfîntă. Cei care au învățat primele nume ale zeilor, le-au amestecat cu propriile lor limbi… și ni le-au transmis astfel.” Autorul recunoaște explicit că ei, grecii cei pricepuți în toate ale filozofiei, au primit înțelepciunea de la ,,națiunile sacre” prin ,,limba sfîntă”! Mai înainte am arătat că aici, în jurul Carpaților, a fost zidit Neamul Omenesc. Iar acest adevăr îl știa toată antichitatea, pînă după lovitura de stat dată de leprele iudeo-cre(ş)tine în imperiul roman în anul 380 – moment de la care a început marele proces de falsificare a istoriei și religiei geților (ce a fost și religie oficială a imperiului aproape 200 de ani). De pe aceste meleaguri au plecat în mai multe direcții migrații pe parcursul a cîtorva milenii, iar neamurile respective se considerau ,,sfinte”, ,,sacre” sau ,,scoborîtoare din zei”. Aceştia au fost cunoscuţi ca egipteni, filisteni, martu și emeși (sumerieni). La aceste popoare făcea trimitere filozoful grec în scrierea sa. Dar cum istoria a fost falsificată atît de amarnic de către greci și iudeo-creștini, din ,,națiunile sacre” s-a ales praful și pulberea, stăpînirea Neamurilor luînd-o ,,națiunile care trăiesc în sinagoga Satanei”, adică mozaicii și iudeo-creștinii Neamurilor! Așa cum la egipteni religia se slujea într-o limbă aparte folosindu-se și o scriere particulară, tot așa și pe tăblițele de plumb ale geților, apare pe lîngă scrierea obișnuită și una religioasă, adică a zeilor. 
     În lucrarea Getica scrisă de Iordanes, la paragraful XXV,133 avem mărturia peste timp a faptului că religia geţilor (numită de sataniştii iudeo-creştini arianism) era slujită numai în limba getă sau rumună, învăţățînd-o atît  goţii cei iubitori în ,,religia lui Zamolxe”, cît şi alte seminţii care au practicat acest cult al crucii. El scrie despre intrarea goților în imperiului roman pe timpul împăratului get Valens (pe la anul 375) și trecerea acestora la religia geților, ajutați de clerici imperiali astfel: ,,De astfel propovăduind evanghelia cu multă dăruire atît ostrogoţilor cît şi gepizilor, rude ale acestora, i-au învăţat pe aceştia nu numai limba acestui neam, dar şi dogmele acestei secte. Ei înşişi, precum s-a spus, trecînd peste Dunăre în Dacia Ripensis cu îngăduinţa împăratului, s-au aşezat în Moesia şi Tracia.” O altă mărturie că mitraismul sau arianismul, adică ,,religia lui Zamolxe” sau religia geților se slujea numai în limba getă sau rumună (considerată ca limbă a zeilor ce le-a adus neamurilor carpatine primele dogme în religia crucii în urmă cu multe mii de ani), o găsim la latinul Firmicus Maternus în lucrarea De errore profanarum religionum, scrisă pe la anii 346-350, unde spune supărat că limba de cult în mitraism nu era nici greaca (corect era koine, fiindcă ei nu mai vorbeau greaca lui Pericle, Socrate și Tucidide de peste 700 de ani), nici latina, ci limba lui originală, fără a ne lumina unde trebuie să-i căutăm originea respectivei limbi liturgice.
     Și acum am să vin cu cel mai puternic argument, ca să dovedesc că limba geților era considerată în antichitate ,,limba zeilor”, prin care s-a primit toată înțelepciunea. Limbă română veche are comun cu emegi în formă identică sau asemănătoare 3184 de cuvinte, iar 4405 cuvinte din româna veche sînt compuse din două sau mai multe cuvinte emegi. Știm despre eme-gi (sau sumeriană cum au botezat-o mincinoșii în partea a doua a secolului XIX) că a fost limbă liturgică, adică ,,limba zeilor” şi a fost folosită apoi și de către popoarele semite ce au cotropit Ki-en-gi / Sumer de mai multe ori de-a lungul istoriei, realitate pomenită și de cele două izvoare latine aminte mai înainte. Dar și în secolul XVIII în Țara Galilor se folosea limba getă sau rumună ca limbă liturgică, așa cum am găsit rugăciunea Tatăl Nostru folosită de către gali! Și prin aceste argumente existente la îndemîna oricui vrea să-și cunoască adevărata istorie străbună, este dovedit că limba rumună sau getă avea statut de ,,limba zeilor” în antichitate,iar religia geților a fost slujită numai în această limbă aproape 200 de ani în imperiul roman, unele rugăciuni fiind rostite în getă încă multe sute de ani.     
                                                                            Scrierea Zeilor

     Romanul Cato cel Bătrîn (234-149 î.e.n.) în lucrarea Origines, din care timpul ne-a lăsat mărturie numai cîteva rînduri, scrie despre neamul get că ,,aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cîntau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise și acompaniați la fluier; așa ceva s-a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”. În alte resturi de informații venite de la același autor, ni se spune despre geți că au primit semnele alfabetului de la urieși pe o stîncă mare, adevăr dovedit arheologic de stînca din peștera Gaura Chindiei, unde sînt scrise cu vopsea roșie cîteva zeci de semne din mileniile XV-XI î.e.n., din care cea mai mare parte se găsesc folosite și pe tăblițele de plumb ale geților descoperite la Sinaia. Dacă coroborăm aceste informații ale romanului Cato și punem alături legendele întemeierii Romei pe la anii 753 î.e.n., atunci trebuie să înțelegem că strămoșii noștri erau în timpurile străvechimii pricepuți în ale scrisului față de populațiile din peninsula italică, după adevărul scris chiar de ei. Mai înainte am arătat că poetul grec Eschil (ce a trăit în secolele VI-V î.e.n.) scrie în piesa Prometeu înlănţuit, cum titanul Prometeu, frate cu Atlas, a dat neamului pelasg (adică geților din nordul Istrului) taina scrisului, adevăr repetat și de Cato cel Bătrîn şi confirmat arheologic prin descoperirea din peștera Gaura Chindiei. Dar dovada este ținută “la secret”, fiindcă ar tulbura amarnic toate întunecimile sinagogii Satanei și alte cuibare la fel de cețoase, necurate și otrăvitoare pentru mintea și sufletul românului. Din aceste informații trebuie să reținem pentru veșnicie că strămoșii noștri scriau din negura timpului, de cînd zeii le-au dat aceste semne, cu care să-și facă răboj de înțelepciune și luare-aminte.
Simbolurile Tatălui Ceresc (triunghiul în diferite poziții și cercul cu punct în mijloc, simbolul crucii cu brațele egale înscrisă în cerc, precum și cea cu brațele libere), alfabetele de la Gaura Chindiei, precum și numeroasele artefacte descoperite în sute de locuri de pe teritoriul locuit în prezent de români, dovedesc continuitatea noastră ca neam pe aceste meleaguri și a cultului solar timp de peste 40 de milenii!

Constantin Olariu Arimin

 http://www.ariminia.ro/ro/

P.S. Am rugamintea ,pentru cei care preluati materialele scrise de D-nul Constantin Olariu ,sa ceara aprobarea domniei sale ,iar daca preluati fara aprobarea prealabila ,va faceti direct raspunzatori , e de bun simt sa atasati sursa de unde provin toate aceste informatii pentru a urma cursul lor in totalitate si in mod firesc,ele nefiind munca d-voastra ,prin urmare am rugamintea sa dati link obligatoriu catre Ariminia.ro ,sau chiar catre blogul meu sssefora.wordpress.com ,eu am aprobarea dumnealui si fac trimitere expresa la Autorul lor de drept ,va multumesc de intelegere  !

……………………………………………………………………………………………………………………………..

 

`10533833_682827671789280_7023221855749065671_n

`TATĂL NOSTRU“ in lb celtă, dialectul vb. in Tara Galilor / Wales din Regaul Unit ( Publicat de către istoricul englez Chamberlayn in anul 1715 / `Dacia Magazin` nr 5, iunie 2003 ).
.
.“ Poerinthele nostru, cela ce esti en cheri
. Svintzasca-se numele Teu
. Vie emperetzia Ta
. Facoesa voe Ta
. En tzer asa si pre poement
. Poene noastre datorii le noastre
. Cum si noi le loesoem datornicilor nostri
. Si nu dutze pre noi la ispitire
. Tze ne mentuieste pre noi de vi(c)leanii ! “
. ……… Amin ………
.
. Desi scris aproape in lb română*, acest text păstrează o multime de arhaisme gramaticale, TOATE găsite şi in textele `tablitelor` ! Interesant : NU se intrebuinteaza aproape deloc `comprimarea cuvintelor`- element specific lb dace / gete !.
.
.* La sfarsitul sec XIX, citind acet text, istoricul…ungur Samuil Kolescri, afirma : “Românii de la Dunăre si celţii din Wales vorbesc una si aceeasi limbă !“….
.
. VOM REVENI !!!!
.
.G. Sorge Timisoara….Limba si scrierea dacilor..

 

Fizica lui Dumnezeu,de Borbei Dan

FIZICA LUI DUMNEZEU  

 

Universul este definit ca fiind totalitatea a tot ceea ce există, a tuturor celor ştiute şi neştiute, iar scopul declarat al fizicii constă în înţelegerea naturii ultime a realităţii. Fizica ne spune că o teorie poate deveni ştiinţifică numai în măsura în care poate fi verificată experimental, definiţie neaplicabilă cosmologiei.  

Dacă Dumnezeu există, atunci este ori Universul însuşi, ori o parte a acestuia. Prin urmare fizica are obligaţia, prin poziţia pe care şi-a asumat-o, de a face lumină în bezna cunoaşterii, de a înţelege şi a se înţelege cu Dumnezeu şi de a dezvălui această cunoaştere lumii. Iar eu, făcând parte din această fizică, mă simt obligat în a contribui la această cunoaştere, o altfel de cunoaştere folosindu-mă de cercetări ştiinţifice pe care le interpretez după o analiză logico-intuitivă proprie.  

Am pornit în această aventură dintr-un “punct”, punctul de natură mai specială din ştiinţă care a produs marea explozie acum mai bine de 14 miliarde de ani, punctul “ăla în mişcare mult mai slab ca boaba spumii” din poezie, punctul “unul” din filosofiile orientale, Dumnezeu din religie, etc. Toate astea ne spun acelaşi lucru, că toţi am fost cândva UNUL, şi mişcarea dar şi drumul, uniţi în acelaşi “PUNCT”. Din unirea asta de atunci a rămas doar o amintire, a rămas ceva impregnat adânc în fiecare particulă care ne compune, forţa de atracţie care uneşte particulele din momentul creaţiei, dorul din noi de ceva nedesluşit, dorul de noi inşine.  

“La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns, când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.”  

“Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!… Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, e stăpânul fără margini peste marginile lumii… ” Scris. I, M. Eminescu  

O non-existenţă haotică şi lipsită de formă, se transformă devenind UNU, care conţine în sine întreaga energie necesară pentru a da naştere Universului. Acest principiu Unic, sau oul cosmic, este principiul “singularităţii”, un punct privilegiat în spaţiu, de mărimea unui bob de mazăre din a cărui explozie, cunoscută generic sub numele de Big Bang, s-a născut întregul univers. Acest paradis este o împletitură de perle dispuse în aşa fel încât dacă o priveşti pe una dintre ele le vezi pe toate celelalte reflectate în ea, când aşezi partea lângă întreg, vezi că partea umple întregul şi în acelaşi timp îl cuprinde în ea însăşi.  

“Să vezi lumea într-un grăunte de nisip şi cerul într-o floare de câmp, să ţii infinitul în palmă şi veşnicia într-o oră.” William Blake  

În primele trei minute ale creaţiei s-au format neutronii şi protonii. Un neutron care a reuşit împerecherea cu un proton şi-a câştigat practic nemurirea. Din nevoile comune ale neutronilor, protonilor şi electronilor sau născut atomii. Atomii încă incomplet formaţi rătăceau în căutare de consoarte şi se întâlneau cu alţii, la fel de neîmpliniţi, care le umpleau golurile cu electronii lor suplimentari. Întreaga matrice se supune la două forţe primordiale care acţionează la nivel cosmic: Gândirea şi Iubirea.  

Atracţia irezistibilă exercitată de diverse aspecte ale celor două forţe au generat ceea ce ar fi echivalentul în fizică al dorinţei neîmpărtăşite, moleculele erau făcute praf, praful era comprimat apoi în fragmente celeste care, adunate, au format asteroizi, stele, sisteme solare, galaxii şi chiar şi megacupole de matrici multigalactice, toate menţinute în aceeaşi geometrie a formei şi matriţei divine. Din această pornire de neînfrânt spre relaţionare care pătrunde şi între-pătrunde întreaga creaţie s-a născut o frumuseţe teribilă, viaţa cu toate misterele ei.  

Fizica clasică se bazează pe observaţie, experiment, repetarea experimentului, teorie. Ea decupează din natură o porţiune, pe care o izoleaza şi o supune observaţiei, rupe o parte din întreg, face poza, stabileşte coordonatele spaţio-temporare şi anticipează poziţia şi momentul din viitor. O poză la un moment dat, harta nu teritoriul, staticul nu dinamicul. În lumea cuantică, în schimb, nu avem ‘obiecte’ reale, nu există realitatea noastră cunoscută, ea doar prezintă tendinţa de-a exista, ele sunt posibilităţi, stări. Avem posibile particule elementare, care creează posibili atomi, care formează posibile molecule, ce produc posibili neuroni, ce formează un creier posibil, care ne oferă o conştiinţa posibilă.  

Exista legături uimitor de strânse, orice particula care a ocupat aceeaşi stare cuantică alături de altă particulă rămâne legată de aceasta într-un mod misterios, nonenergic, la nivel cuantic supoziţiile de bun simţ nu se mai susţin, adevărurile ‘simple’ de care ne lovim în lumea noastră, la nivel cuantic devin adevăruri ‘profunde’. Universul, în întregul său, manifestă legături fin reglate, legăturile reglează fin particulele şi elementele sistemelor, realizând o coerenţă a lor, care transcede timpul şi spaţiul.  

Totul este vibraţie, totul se mişcă, nimic nu stă, este un fapt pe care ştiinţa modernă îl acceptă şi pe care orice noua descoperire ştiintifică tinde să-l verifice. Pornind de la acel tot care este Sursa, sau Câmpul Cuantic, Dumnezeu, Energia Punctului Zero, sau cum vreţi să-i ziceţi, şi până la formele cele mai grosiere ale materiei, totul vibrează. Cu cât este mai intensă vibraţia, cu atât este mai aproape Sursa, unde vibraţia este atât de intensă şi atât de infinit de rapidă încât, practic, sursa este în repaos. La fel ca o roată care se învârte atât de repede încât pare că stă pe loc, ea constituind informaţia pură.  

O minte focalizată, bine pregătită şi purificată de gânduri vicioase şi parazite are puterea de a ajunge până la nivelul Universului Informaţional. Adevărata artă constă în selectarea corecta a frecvenţei de vibraţie particulară pe care o cauţi, la fel ca atunci când vrei să prinzi un post de radio şi mişti cursorul pe scala de frecvenţe a aparatului. Totul este rezonanţă, rezonanţă între tine, ca receptor de informaţie, şi aspectul de interes, ca emiţător al informaţiei.  

În toată Creaţia se poate observa matricea info-energiei universale, matrice care fixează ordinea în matca ei, iar pe de altă parte forţa de atracţie transmisă din primele secunde ale creaţiei prin unirea primelor particule elementare, care ţes pânza poeziei şi simfoniei universale.  

Sursa a creat, rezultatul Creaţiei este de aceeaşi natură, şi se reîntoarce etern la Sursă. Această vibraţie nu se opreşte niciodată definitiv, valsând pe-aceleaşi unde, orchestrată de aceeaşi orchestră divină, în simfonia măreţiei şi splendorii universului, într-un SĂRUT ETERN, dulce-amărui. În cealaltă extremitate a scării se află formele grosolane ale materiei, ale căror vibraţii sunt atât de lente, de încete, încăt parcă nici nu ar exista, dar care îşi transmite vibraţia înapoi la emiţătorul său, practic transmiţătorul fiind una cu receptorul.  

Această vibraţie este măsura mişcării, a timpului, este informaţia energetică care menţine Universul în structura sa. Extremele se întrepătrund, neexistând o separare reală între ele, particulele care au schimbat cândva informaţie îşi menţin acea legătură în spaţiu-timp şi dincolo. Ca la între-pătrunderea zilei cu nopţii, frigului cu căldurii, bucuriei cu tristeţii, iubirii cu urii, etc., fără a le putea separa clar pe una de cealaltă.  

Ceea ce noi numim Dumnezeu este o structură holografică şi tot ceea ce există în fiinţa noastră, există şi în celula microscopică şi în întreg Universul. Holograma nu are capăt, început şi sfârşit. Conştiinţa pură, energia cosmică a vieţii, omnipotenţă, omniscienţă şi omniprezenţă universală sunt termeni analogi pentru această stare nemanifestată de ordine perfectă.  

Până în prezent, ştiinţa occidentală a operat sub deviza, conform căreia, calea optimă de înţelegere a unui fenomen fizic este “disecarea” lui în părţile componente. Dar dacă încercăm să disecăm ceva structurat după principiul hologramei, nu vom obţine părţile componente ale acelui ceva ci doar versiuni ale “întregului”, ce e în mare e şi în mic, ce e sus e şi jos.  

Există o similitudine între formele obţinute prin cimatică, ştiinţa care se ocupă de studiul sunetelor, şi particulele cuantice. În ambele cazuri, ceea ce pare a fi o formă solidă, este de fapt o undă. Pentru a explica acest dualism particulă – undă sau formă solidă – undă, a apărut fizica cuantică, unde vibraţia este recunoscută ca o realitate ultimă, iar undele şi particulele sunt forme ale vibraţiei primordiale.  

Există suficiente dovezi că forma este o funcţie de vibraţie, materia fiind o consecinţă a energiei. Cu alte cuvinte, materia, tot ce există în natură şi în Univers, reprezintă forme ale unor conţinuturi create prin acţiunea câmpurilor energetice cosmice, de tip local şi universal.  

Raţionalitatea rece a ştiinţei şi tehnologiei a pătruns şi transformat lumea în aşa fel încât ar putea distruge viaţa. Inspiraţia artei poate doar răspunde neputincios, cu amărăciune. Nu mai este suficient să descoperi legi de bază şi să înţelegi cum funcţionează lumea “în principiu”. Devine din ce în ce mai importantă scoaterea în evidenţă a modelelor în care aceste principii se arată în realitate. Iar realitatea nu este percepţia asupra ei.  

Mai mult decât legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt. Sunt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, deoarece fiecare decizie are caracterul unei amplificaţii, fiecare problemă, aparent rezolvată, generează alte probleme, într-un vârtej ameţitor, fiind incapabili a rezolva problemele pe care noi le-am creat. Raţiunea, în orgoliul ei nemăsurat, nu recunoaşte alte forme de percepţie în afara celor cinci simţuri, nu recunoaşte vibraţile divine ale inimii, IUBIREA. Ne spune clar ştiinţa că spaţiul şi timpul sunt doar atribute pe care le-am asociat în încercarea de a explica realitatea, că noi suntem creatorii propriei realităţi din câmpul cuantic şi totuşi mintea noastră nu ne lasă să ne desprindem de iluzia materială, nu ne lasă să recunoaştem că suntem energii condensate la frecvenţa mai grosieră a materiei, că materia e doar o consecinţă a energiei prinsă într-un şablon info-energetic.  

Iubirea, sub orice formă şi la orice nivel, dacă este iubire autentică şi necondiţionată, presupune rezonanţă psihică sau spirituală, o formă de psihosinergie, conform principiului sincronicităţii. Între om şi Dumnezeu se realizează suprema şi sacra psihosinergie: comunicarea şi conlucrarea lor “împreună şi deodată şi unul prin altul”.  

Coordonata fundamentală este sinergia dintre speranţă, iubire şi credinţă. Iubirea nu poate fi împlinită decât prin relaţia sinergică dintre speranţă, iubire şi credinţă, toate aceste trăiri “împreună şi deodată şi unele prin altele” exprimă spiritualitatea omului. Prin aceasta triada sinergica spiritul uman poate urca din conştiinţă în transconştiinţă, conştiinţa transcederii şi cosmizării, conştiinţa demnă de omul transcedent şi de iubirea transpersonală.  

Energia pură din non-existenţă înlănţuie în manifestare întreaga creaţie, prin menţinerea controlului vibraţiei de la cea mai înaltă frecvenţă, infinitul mare, până la cea mai mică frecvenţă, infinitul mic, capetele generându-se şi regenerându-se reciproc. Este vidul din stiinţă, duhul sfânt din religie, sau tao din filosofiile orientale, punctul ăla în mişcare din poezie, sau dorul din noi, dor de ceva nedesluşit, sursa şi resursa noastră.  

Gândirea, ca informaţie supremă a întregii Creaţii, se manifestă în lumea materială ca magnetism, iar iubirea ca electricitate, cele două generându-se şi regenerându-se reciproc, într-o dorinţă amoroasă veşnică, fiecare conţinându-se una pe alta, fiind invariante în spaţiu şi timp. Prin simţuri rămânem în lumea materială exterioară, iar prin dezvoltarea extra-simţurilor ne vom percepe prezenţa concomitent şi în lumea energetică interioară. În absenţa dezvoltării lor, atenţia ne este captată exclusiv de simţuri, şi credem că e adevărat tot ce percepem cu ele.  

“Fizica este matematică nu pentru că ştim atât de multe despre lumea fizică, ci pentru că ştim atât de puţin.”  

Cândva a existat o disciplină numită filosofia naturii, disciplină preluată în întregime de ştiinţă, implicit de fizică. Dar să nu uităm că ştiinţa este în primul rând filosofie, se bazează în metoda de a dobândi cunoştinţe pe empirism, pe observare şi măsurare. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă susţin că multe dintre ideile şi teoriile ştiinţifice ca teoria relativităţii, Big-Bang, teoria cuantică, masa cu teoria gravitaţiei sunt complet eronate.  

Realitatea tangibilă din viaţa de zi cu zi este, de fapt, ca o imagine holografică. Dincolo de această iluzie, există o ordine mai ascunsă a existenţei, un nivel vast şi primordial al realităţii care creează toate obiectele şi aparenţele lumii noastre fizice. Mai mult, schimbul constant şi dinamic dintre cele două nivele de ordine, explică modul în care o particulă, poate să-şi schimbe forma de la o particulă la alta, sau, deasemenea, şi cum o particulă cuantică se poate manifesta în acelaşi timp ca particulă şi ca undă.  

„Ca să primiţi în viaţă, trebuie să daţi. Să daţi înseamnă să primiţi înapoi cu blândeţe. De fapt, ceea ce daţi fără egoism primiţi înapoi multiplicat, pentru că Universul evoluează în spirală. Energia de frică şi supărare exteriorizată vine înapoi la voi în cantităţi egale. Dar, energia de a da înţelegerea şi iubirea vin înapoi la voi multiplicate”.  

Dualitate complementară care se manifestă în om prin împărţirea şi despărţirea de sursa sa, de UNU, mintea de inimă, bărbatul de femeie, gândirea de iubire, acţionează în plan material la toate nivelurile, fiind atributul raţiunii, al divizării, în vederea încadrării într-o structură logică.  

Haosul din lume este haosul din noi, fiindcă cum suntem noi aşa e şi lumea, ca să facem lumea mai bună trebuie să începem cu noi. Când vom avea în noi Lumina Vieţii vom lumina, vom spori lumina, „venitul” ei va creşte şi ea va risipi beznă răului şi a morţii, şi vom face prin puterea ei vie, ca „leul” să se facă OM după voia lui Dumnezeu şi să fim iarăşi UNUL.  

Un învăţat gnostic, Monoimus, spune: “Renunţă în a-L mai căuta pe Dumenzeu şi creaţia, sau alte lucruri de felul acesta. Învaţă cine se află înlăuntrul tău de face totul să fie al său şi spune, ‘Dumnezeul meu, mintea mea, gândurile mele, sufletul meu, trupul meu.’ Află cauza tristeţii şi a bucuriei, a dragostei şi a urii. Dacă vei cerceta cu atenţie aceste lucruri, Îl vei găsi în tine însuţi.”  

„Te avertizez, oricine ai fi ! O, tu cel care vrei să pătrunzi tainele Naturii, dacă nu vei fi în stare să găseşti în tine însuţi răspunsul pe care îl cauţi, nu-l vei găsi nici în afară! In tine se găseşte ascunsă Comoara! Omule, cunoaşte-te pe tine însuţşi vei cunoaşte Universul!” Oracolul din Delfi  

Fizica cuantică ne spune acum, că la nivel cuantic, nu putem separa nimic, neutronii, protonii şi electronii care compun întregul Univers se comportă ca un string, ca o pânză, care leagă şi ne leagă pe toţi laolaltă şi care vibrează în tot universul fără barieră spaţio-temporară. Dacă rupi o floare plânge o stea, ne spun înţelepţii antichităţii.  

Starea fundamentală a Universului este abundenţa. Niciodată nu s-a înregistrat vreo lipsă în “câmpul cuantic”, Universul fiind izolat în ansamblul lui, unde funcţionează principiul termodinamic „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”. Un gând pe care îl accesăm dezechilibrează o stare cuantică, stare care vibrează până îşi reface echilibrul. Nu are importanţă ce gând ai accesat, şi spre cine l-ai expediat, acelaşi gând se materializează prin câmpul cuantic înapoi de unde a fost dezechilibrat, adică în tine.  

De aceea se spune că nu poţi să-ţi urăşti vecinul fără să nu te doară ficatul, fiindcă eşti ceea ce gândeşti. Gândul se transformă în vorbă, vorba în faptă sau viaţa pe care ne-o creiem, fiindcă noi suntem creatorii propriei noastre vieţi. Aşa că odată ce înţelegem că noi creăm propria realitate din câmpul cuantic, putem avea tot ce ne dorim. Singurele lucruri care se opun acestei înţelegeri sunt propriile noastre credinţe limitative despre nesiguranţe, lipsuri, neajutorare etc. Aşa că trebuie să avem grijă ce gândim, s-ar putea ca lucrul ăla să se întâmple!  

Credinţa e un gând întreţinut în permanenţă. Putem alege gândurile pe care le dorim, care întreţinute în permanenţă se vor transforma în credinţă iar credinţa în viaţa pe care dorim să o clădim. O credinţă poate fi liniştitoare, totuşi numai prin experienţa proprie devine eliberatoare.  

În Univers totul e vibraţie, gândurile pe care le alegem rezonează cu dorinţele noastre, rezonanţa care ne modifică structura trupului până la cele mai intime particule. Dar ce alegem din vastitatea de gânduri care ne înconjoară? Ne-a fost indicată ţinta unde trebuie să ajungem, Lumină din Lumină şi ne-a fost arătată Calea, să mergem pe calea Luminii, a iubirii, bucuriei şi compasiunii.  

Adevărata cunoaştere e cea dezvăluită de inimă, de sufletul nostru, e împăcarea gândirii cu iubirea, a minţii cu inima, să gândeşti cu inima şi cu dorinţele şi aspiraţiile moşilor şi strămoşilor noştri. Să echilibrezi ceea ce ştii cu ceea ce crezi, voinţa cu dorinţa, bărbatul cu femeia din tine, să te împaci cu tine însuţi. Evoluţia înseamnă elevaţie, ridicare spre frecvenţa Luminii divine, să-ţi controlezi gândurile pe care le accesezi şi prin ele vorbele şi faptele, să elimini toate elementele negative care ne trag spre întuneric.  

În trecut, oamenii ştiau fiecare unde le e locul în Universul ăsta, exact cum ştiu albinele într-un stup fiecare ce să facă, sau majoritatea animalelor. Fiecare acţiune pe care o făceau, o hotărau cu inima, cu sufletul, coborau fiecare gând în inimă şi echilibrau voinţa minţii cu dorinţa inimii.  

Când cineva începe să se observe pe sine însuşi, este un semn ca a început să gândească, nu CE să gândească ci CUM să gândească. Cât timp cineva nu admite realitatea propriei sale psihologii şi posibilitatea de a o schimba fundamental, fără îndoială, nu resimte necesitatea auto-observării psihologice.  

Gândul este un produs al nostru care proiectează, cauzează şi atrage puteri ce ne pot fi folositoare sau păgubitoare, corespunzătoare vibraţiilor gândurilor emise. Gândul construieşte mediul în care trăim, adică re-orientăm universul şi universul ne re-orientează pe noi, sau mai bine spus lumea se rearanjează spontan pentru a se adapta dorinţelor şi ataşamentelor noastre.  

Gândurile noastre nu sunt emanaţii abstracte ale unui substrat material, conţinut de creier, ci sunt câmpuri de energie, purtătoare de informaţie, care au capacitatea de a se propaga la fel ca orice câmp electromagnetic şi de a exercita un efect de organizare şi structurare asupra materiei.  

La nivelul cuantic al materiei noi nu suntem doar simpli spectatori, ci avem un rol activ de participant, suntem creatorii şi distrugătorii propriului univers. La nivel neurofiziologic orice informaţie noua îşi construieşte o reţea neuronală proprie, cu noi sinapse şi neuromediatori, utilizarea acestor reţele neuronale în timp suficient, prin repetiţie, va determina o memorare de lungă durată la nivel de hipocâmp, sediul memoriei noastre de lungă durată, inclusiv de achiziţie de noi neuroni, exercitând în acest mod un efect de natură morfogenetică.  

Numai atunci când nu mai credeţi deloc în ceea ce gândiţi, numai atunci faceţi un pas în afara gândirii şi veţi putea vedea clar, faptul că “GÂNDITORUL” nu este ceea ce sunteţi voi. Orice gând pe care-l formulăm este, de fapt, o descoperire a unui gând aparţinând gândirii întregului, care gând este o reprezentare a ceva ce există deja, orice am gândi noi, orice fantezie care pare efectiv absurdă, conţine un adevăr existenţial pe care-l putem găsi cândva, undeva în UNIVERS.  

O singură lege trebuie să respectăm în Universul ăsta, legea acţiunii şi reacţiunii. Este singura certitudine în fizică şi criteriul suprem la care ar trebui să ne raportăm. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Aceasta este regula în Univers, nu focul iadului sau florile raiului! Cu alte cuvinte, ceea ce eu emit faţă de ceva sau cineva, mi se va întoarce, ca urmare a acestei legi. Legea acţiunii şi a reacţiunii este universală. Gândul este acţiunea, iar reacţiunea este răspunsul automat al subconştientului la acel gând.  

Credinţa despre care vorbeşte Biblia reprezintă un mod de a gândi, o atitudine mentală, o certitudine interioară, faptul de a şti cu siguranţă că ideea pe care am acceptat-o pe deplin va fi preluată şi dusă la îndeplinire de către subconştient. Din acest punct de vedere credinţa înseamnă a accepta ca fiind adevărat chiar ceea ce este respins de către raţiune şi de către simţuri.  

Mintea conştientă, are posibilitatea de a alege ce doreşte, are liberul arbitru. Alegerea ta are aceeaşi valoare ca şi alegerea mea! Acestei puteri nu i se poate opune nimeni şi nimic. Fie alegi să vezi partea goală a paharului, fie pe cea plină, adevărul tău este doar în mintea ta, este ceea ce crezi tu despre ceea ce se întâmplă. Depinzând de interpretarea pe care o dai vieţii vei trai fie iadul fie raiul.  

Marile adevăruri eterne, marile legi ale vieţii, preced, în principiu, toate religiile, trasmiţându-se din generaţie în generaţie din timpuri imemoriale. Majoritatea oamenilor se risipesc în preocupări exterioare, doar cei cu adevărat înţelepţi se preocupă intens de descoperirea formidabilelor lumi subtile şi extraordinare din interiorul lor.  

Învăţăturile pe care Iisus a venit să ni le împărtăşească, şi pe care cei care l-au urmat le-au întors complet pe dos, nu le veţi afla decât prin cautare şi înţelegere proprie. Iisus ne spune să contemplăm florile şi să învăţăm cum să trăim de la ele. Privind frumuseţea unei flori, oamenii pot avea momente, oricât de efemere, de conştientizare a frumosului ca parte esenţiala a fiinţei lor celei mai lăuntrice, a adevăratei lor naturi. Nu deveniţi mai buni încercând să fiţi buni, ci găsind bunătatea care deja se află în voi şi permiţându-i să iasă la iveală.  

Omul se află la interesecţia a două lumi, micro şi macrocosmosul, infinitul mare şi infinitul mic, şi reprezintă uniunea celor două poluri, gândire şi iubire, între care poate să se deplaseze prin puterea lui de a alege. Soarele străluceşte şi ne învăluie în lumina lui pe toţi, pe tine, pe mine, pe iarba, şarpe, flori, etc.  

Albina culege din flori miere, în timp ce paianjenul culege venin, fiecare dintre ele are soarta sa, iar altceva decât i-a fost sortit nu va face nici albina, nici paianjenul, neputând ieşi din matricea sorţii. Doar omul e singurul care are posibilitatea de a alege. Omul poate fi şi albină, poate fi şi paianjen, poate fi înger sau demon, omul poate să se bucure de primele raze de soare, sau să se supere, să se bucure de frumuseţea unei flori, sau să îi fie indiferentă. Iisus ne-a transmis să iubim florile, ca prin acest sentiment faţă de o floare, să recunoaştem în noi şi să ne recunoaştem noi prin iubire în acea floare. Să ne recunoaştem divinul din noi, iubirea care ne uneşte din primele secunde ale creaţiei, iubire pe care am neglijat-o şi să o eliberăm, să-i dăm drumul să ne învăluie în misterul ei.  

“Oricine iubeşte o floare e-aproape de-un sacru mister. Oricine se-opreşte-n cărare s-asculte un glas de izvoare e-aproape, aproape de cer …” Oricine iubeşte o floare, C. Ioanid  

Gândul şi graiul, sunt cele mai importante instrumente pe care omul le poate folosi, iar aceste instrumente numai omului i-au fost date. Suntem în căutarea destinului sau a sorţii? Nimic în Univers nu dispare fără urmă, un gând pe care-l exprimăm duce şi aduce cu el o întreagă încărcătură a generaţiilor de bătrâni şi copii, a tuturor combinaţiilor posibile din câmpul cuantic.  

În fiecare om, chiar de la începuturi, chiar de la naştere, stă cuibărită absolut toată informaţia de care are nevoie. Toată învăţătura lumii, toată informaţia cosmică, ancestrală, toate descoperirile, pot fi absorbite din acest izvor. La nivel cuantic suntem suma tuturor posibilităţilor şi potenţialităţilor, suntem trecutul, prezentul şi viitorul, tot Universul prins într-o coajă de nucă.  

Toate calculatoarele de pe pământ de ieri, de azi şi mâine, cu toate bibliotecile lumii, toate luate la un loc, niciodată nu vor putea să conţină nici măcar o mică parte din informaţia conţinută într-un singur om. Trebuie doar să ştim să o folosim, să o accesăm. Pentru acest lucru trebuie să ne învingem frica, limitele impuse de alţii, prin care ne-au adus în stare de roboţi comandaţi şi telecomandaţi, să ne recunoaştem ca fiinţe universale, cosmice, ca cetăţeni liberi ai acestui Univers. Suntem toţi din centrul unei stele, praf stelar care culegem lumina stelelor, nu avem de ce să ne temem, fiindcă acolo suntem tot NOI.  

Cunoaşterea adevărului nu se află în grăirea lui ci în modul de viaţă, în recunoaşterea faptului că suntem toţi acelaşi lucru. Nu adevărul în sine e important cât căutarea lui, nu vârful muntelui e important cât drumul până acolo. Adevărul nu îl poţi demonstra nimănui, îl poţi doar trăi, te poţi bucura de el aşa cum te bucuri de un răsărit de soare, de trilul ciocârliei, sau de fluturaşii unei iubiri nevinovate. Cel care la aflat nu îl va spune nimănui, fiindcă nu poate să-l spună. Nu poţi demonstra nimănui cum sau cât iubeşti, tot aşa cum nu poate nimeni simţi cu simţurile tale.  

Noi suntem şi gândul pe care-l gândim şi mâncarea pe care o mâncăm, şi vulturul din vârful muntelui şi lumina stelelor. Dacă tăiem un copac de fapt tăiem o părticică din noi, din vibraţia primelor particule care ne compun, aplecându-ne mai tare spre materie. Pentru a cunoaşte adevărul se cere conştiinţă şi puritate în gândire, cuvânt şi fapte, inţelepciune, raţiune plus iubire. Raţiunea ne-a fost dată ca să o folosim în căutarea înţelepciunii. Dragostea răspândită în spaţiu pentru un singur om poate atinge sufletele multora, să le ridice vibraţia spre lumina, să-i atingă şi să reactiveze simţământul iubirii.  

Omul este singura creaţie care poate trăi pe toate nivelele existenţiale, fiind înzestrat cu puterea de a creea prezentul şi viitorul cu gândurile sale, să poarte în lume forme şi imagini care apoi să se materializeze în realitate. Fără conştiinţa omului, fără observator, stările posibile din câmpul cuantic, posibilităţile, nu pot colapsa în realităţi. De strălucirea, armonia, puritatea şi viteza gândurilor omului depinde viitorul lui, matricea info-energetică în care se aşează.  

Noi suntem creatorii propriei noastre vieţi, “voi toţi sunteţi dumnezei”, prin gândurile pe care le accesăm din câmpul cuantic, prin dorinţa şi voinţa noastră. Prin gândurile luminii şi ale iubirii. Prin ridicarea şi elevarea la vibraţii mai înalte, prin puritatea în gândire, ne înălţăm spre Lumina divină, spre Dumnezeu. Nu pe Dumnezeu trebuie să-l coborâm la frecvenţa noastră ci noi trebuie să ne înălţăm la frecvenţa Lui. Dumnezeu dacă ar trebui să-şi schimbe frecvenţa gândurilor sale n-ar mai fi Dumnezeu.  

Să nu îşi închipuie cineva că pentru două cruci şi trei mătănii va fi iertat! Dumnezeu nu e bun, el e DREPT! El judecă drept, exact cu judecata cu care judeci TU. Trebuie să ieşim din eroarea în care ne-am băgat şi în care persistăm, aceea că putem face orice fiindcă cineva ne iartă. Nu ne iartă nimeni de nimic, nimic în Universul ăsta nu e gratuit. Pentru greşeala pe care ai făcut-o nu poate plăti nimeni, numai tu, şi plăteşti exact cu aceeaşi monedă.  

Un singur gând pe care-l exprimi făţă de cineva îl exprimi faţă de tine, se materializează în tine şi în viaţa ta. Păcatul este abaterea de la CALEA care ţi-a fost indicată, de la Lumină, de la Iubire. Avem puterea de a alege, avem liberul arbitru, pe care trebuie să îl folosim dăruind iubirea necondiţionată, cu compasiune, milă şi înţelegere. Cu compasiunea şi înţelepciunea trebuie să hotărâm dacă suntem puşi în situaţia de a alege între două rele, ca să putem alege răul cel mai mic.  

Orice boală pe care o avem este o materializare a păcatului pe care l-am comis, a îndepărtării de la Lumină, acum ori în alte vieţi, boală pe care o putem vindeca schimbându-ne gândurile, alegerile spre frecvenţe divine, spre Lumină. Aşa cum ne-am îmbolnăvit tot aşa ne putem şi vindeca. De aceea spuneau dacii că toate bolile sunt în cap, fiindcă ei ştiau un Adevăr ancestral transcedental, că totul e vibraţie, totul e rezonanţă, inclusiv gândurile.  

Gândurile negative, păcătoase, au dezacordat ceva de la acordul cu Sursa noastră, care au dus la îmbolnăvire. Schimbându-ne gândurile ne schimbăm vibraţiile joase care duc la modificarea stării energetice a locului, sau organului bolnav. Gândurile sănătoase întreţinute în permanenţă se transformă în credinţă, credinţă care ne modelează viaţa. Nu medicamentele, ci TU eşti cel care te vindecă!  

Un ajutor bun pentru deconectarea de la gândurile negative şi întărirea credinţei este RUGĂCIUNEA. Să te ştii folosi de puterea rugăciunii, să te rogi să se întâmple ceva ca şi cum lucrul s-ar fi întâmplat. Creştinul, musulmanul, budistul, evreul sau câţi or mai fi, pot obţine rezultate asemănătoare în rugăciune şi aceasta nu datorită confesiunii, a ritualurilor, a liturgiei, a incantaţiilor, a sacrificiilor sau ofrandelor specifice fiecărui cult în parte, ci tocmai datorită credinţei lui, a receptivităţii faţă de lucru pentru care sa rugat. Nu ne afectează atât de mult ceea ce gândesc sau fac cei din jurul nostru cum ne afectează ce gândim sau facem noi inşine.  

Prin rugăciune se înţelege „rug aprins”, ce sugerează totdeauna foc, focul lăuntric, rugul aprins de Dumnezeu în sufletul nostru, un foc purificator şi creator şi nu unul care distruge. Iisus nu a venit pe pământ să aducă pacea, el a venit să aducă focul, focul care să ardă în noi, focul dorinţei de a ne ridica, de a ne eleva.  

“Nu am venit sa împac adevărul cu minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, bestialitatea şi omenia, inocenţa şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie, ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece.”  

Rugăciunea limbii, a gurii, a glasului, este prima treaptă a rugăciunii. Rugăciunea minţii, a doua treaptă, în care mintea se gândeşte la ce zice gura. Rugăciunea inimii, a treia treaptă, care uneşte mintea cu inima. Rugăciunea văzătoare, care face sufletul să vadă pe alt suflet ce merge la cer. Rugăciunea de sine mişcătoare, în care te simţi, de la sine mişcat spre rugăciune, din interiorul tău. Rugăciunea în extaz sau uimire, iar a şaptea treaptă a rugăciunii, rugăciunea contemplativă, sau rugăciunea duhovnicească, la care ajunge un om la o generaţie. Rugăciunea duhovnicească este o rugăciune a focului, a focului care arde în noi din dorinţa de cunoaştere, de înălţare şi elevare.  

Asta înseamnă evoluţia, să te purifici, să te elevezi, să arzi spre vibraţii tot mai intense. Este o rugăciune a tăcerii sacre, a revărsării luminii divine în inimă, a contopirii minţii cu inima, o rugăciune-gând, în care nu mai este nevoie de nici un cuvânt, dincolo de raţiune, de spaţiu-timp, de imaginaţie.  

A uni mintea cu inima, gândirea cu iubirea, dorinţa cu voinţa, este esenţa pierdută din trecutul îndepărtat, şi şansa noastră ca civilizaţie de a ne salva de la auto-distrugere. Iubirea trebuie să-şi facă loc în mintea fizicienilor, iar GÂNDITORUL trebuie să fie soluţia nu problema. Înţelepciunea nu are probleme, problemele sunt doar ale raţiunii, fiindcă înţelepciunea este însăşi Universul, este GÂNDITORUL.  

Dacă universul vede că eşti interesat de lumină şi de abundenţă el se va re-orienta pentru a-ţi oferi aceasta imagine a propriei tale realităţi. Cu ajutorul unui mental sănătos putem obţine sănătate fizică, tămăduiri miraculoase, cunoaştere şi impliniri. Depresiunile nervoase şi psihice apar ca urmare a unor acumulări de gânduri pesimiste sau stres accentuat.  

Gândul este un produs al nostru care proiectează, cauzează şi atrage puteri ce ne pot fi folositoare sau păgubitoare, corespunzătoare gândurilor emise. Gândul construieşte mediul în care trăim, adică re-orientăm universul şi universul ne re-orientează pe noi, sau mai bine spus lumea se rearanjează spontan pentru a se adapta dorinţelor şi ataşamentelor noastre.  

Cu alte cuvinte, problema oamenilor de ştiinţă din ziua de azi nu e că nu gândesc ci că ei nu se mai pot opri din gândit, nu îi lasă mintea cea logică şi raţională, fiind în totalitate sclavii materiei, ai particulelor care ne compun, sclavii propriei noastre minţi, cea mai modernă formă de sclavie. Pentru a putea merge mai departe trebuie să ne oprim din viteza asta nebună, să ne uităm la noi să vedem ce şi cine suntem, să recunoaştem că avem şi o inimă nu numai o minte, să egalăm ceea ce ştim cu ceea ce credem, înţelepciunea veche cu raţiunea, gândirea cu iubirea. Trebuie să recunoască şi ştiinţa că e depăşită de propriile orgolii, iar religia trebuie să recunoască şi ea că Dumnezeu nu e bun cum vor ei să fie, ci El e drept, plăteşti exact ceea ce faci, să nu se mai ascundă după deget fiindcă se termină timpul şi sună ceasul …  

Borbei Dan  

Referinţă Bibliografică: 
FIZICA IUBIRII / Dan Borbei : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1125, Anul IV, 29 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Borbei : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului….Sursa articol  : http://confluente.ro/Fizica_iubirii_dan_borbei_

Multumiri Dan Borbei !!!